E liniște aici, în infernul în care trăiesc. Dar e liniște doar acum când stau așezată pe această podea de ciment și privesc în depărtare la acel furnicar de mașini care răsună infernal în jur, făcând să răsune totul și în capul meu.

La fel e rece și acoperișul pe care mă aflu acum. Extrem de rece. Și, chiar dacă e luminat de luminile orașului, pare chiar mai întunecat decât mai înainte, un întuneric născut în sufletul meu în urmă cu 7 ani, când am privit moartea pentru prima dată în față.

***

„Unde-s? Unde naiba sunt?” Continuă să strige la mine vocea din capul meu. Eu însă nu-s nici măcar capabilă să mă opresc și să-i răspund la întrebare. Am treburi mult mai importante de făcut, precum să-mi salvez viața de acest maniac care mă urmărește și despre care n-am nici cea mai vagă idee cine e, ce vrea sau de ce i-am căzut în gheare.

Totul a început azi după-amiază, pe la orele 2, după ce-am părăsit biroul procurorului Han YuSan. Țin minte doar că eram mai mult decât supărată pe el din cauza că nu făcuse nici un progres cu investigația în care suntem ambii implicați și să aflu despre asta a fost ceva peste puterile mele.

„Este cazul studentei mele, pentru numele lui Dumnezeu,” am strigat la el, încă fiind în biroul lui. „N-ai copii, nu-i așa, domnule procuror?” Am continuat al meu interogatoriu. „Desigur că n-ai, căci de-ai fi avut unul, de-ai fi avut o fiică ce-a căzut pradă unui violator, n-ai mai fi reacționat așa cum reacționezi acum,” i-am dat și răspunsul, nedându-i nici măcar șansa să-și deschidă gura ca să încerce să se justifice.

Dar nici n-am stat apoi să aștept un răspuns: nevăzând și neauzind nimic în jurul meu, am trântit ușa în urma mea și am plecat. Am auzit doar un fragment din cele spuse de el, „Domnișoară Ian, așteaptă! Nu-i ceea ce crezi! Ian SolHi, așteaptă!” Dar eram prea supărată ca să aștept și, sinceră să fiu, dacă aș fi stat să aștept, m-aș fi transformat cu siguranță într-o asasină, iar cel ucis ar fi fost fără doar și poate procurorul de caz.

Ieșind din clădirea procuraturii aproape că nu respiram, simțind cum sângele îmi circula nebunește prin vene, curgând spre cap și nepermițându-mi să gândesc normal, simțindu-mă chiar mai nebună decât eram de obicei. Cum nu de altfel, când și afară ardea un soare puternic, ce-i făcea pe trecători să caute o ascunzătoare umbroasă ca să scape de-ale lui sărutări fierbinți. Mie însă nu-mi prea păsa de asta. Ceea ce voiam era să scap și cât mai curând posibil.

De aceea, văzând un taxi oprit nu departe de poartă și fără ca măcar să mă întreb de poate-i chemat acolo de o altă persoană, am deschis ușa grăbită. Și, fiind deja pe jumătate înăuntru, i-am strigat șoferului, „În Kanam, vă rog. Strada…”

Și-a fost tot ce mi-am mai amintit după aceea, trezindu-mă apoi într-un depozit abandonat cu acel maniac deasupra mea. Și brusc am redus la tăcere acea voce din capul meu, înțelegând că cea urmărită eram eu, mai ales simțind atât de arzătoare durerea în tot corpul.

De fapt, la început, n-am înțeles ce se întâmplă. Dar când am surprins, cu colțul ochiului doar, cum al meu atacator își închidea fermoarul pantalonilor, jucându-se apoi cu cureaua, am înțeles că am fost și eu victima unui viol.

Și primul meu gând a fost să fug. Dar era prea aproape și, chiar și dacă aș fi făcut un minim efort să mă ridic, probabil că aș fi fost prinsă imediat. Dar cel mai de temut lucru pentru mine a fost să observ acel ciocan însângerat ce zăcea pe podea nu departe de mine. Totuși n-am înțeles de acel sânge era al meu sau al altcuiva.

Apoi, după ce m-am luat în mâini, am încercat să-i văd fața atacatorului. Numai că, dintr-un motiv necunoscut mie, mi-am dat seama că-i imposibil. Și nu știu dacă era în mod deliberat sau doar un joc al minții mele amețite care-mi juca o farsă, dar, indiferent de cât de mult n-am încercat să-i văd fața tipului, n-am putut și pace.

În momentul în care a apucat speteaza scaunului și-a târât acel scaun pe acea podea de ciment, am tresărit, căci ale scaunului picioare metalice, atingând cimentul, produceau un sunet infernal în capul meu. Asta m-a făcut să strig cu toată forța, căci era de parcă cineva ar fi luat un burghiu pe care ulterior l-ar fi pus la a mea tâmplă și-ar fi început a sfredeli, un sunet care de altfel mă făcea să simt de parcă al meu craniu s-ar fi desfăcut în mii și mii de bucăți. Tocmai de aceea m-am apucat cu ambele mâini de cap, încercând să reduc pe cât posibil durerea. Astfel, cu ochii închiși, m-am zvârcolit pe podea din cauza durerii. Și, nu știu de ce, dar mi-am amintit în acel moment că există Dumnezeu, acolo, undeva. De aceea și-am început a mă ruga, ca să mă ajute. Numai că era probabil prea supărat pe mine, căci i-am întors de atâtea ori spatele în trecut, ca să stea să mă asculte în acele clipe.

Astfel, fiind cu spatele la al meu atacator, zăcând practic pe acea podea de ciment, am început să tremur cu tot corpul, crezând că am ajuns în iad și că ale lui flăcări mă consumau în acele clipe. Și m-am simțit îngrozitor în acele clipe. M-am simțit atât de insignificantă și atât de lipsită de apărare, căci acel nimeni, care părea să aibă o minte perversă, care n-avea nimic sfânt pe lumea asta, încerca să mă ucidă și nu era nimeni acolo care să mă ajute.

La un moment dat însă s-a așezat pe scaun. Apoi totul s-a scufundat într-o liniște mortală. După aceasta, încet, durerea din capul meu a slăbit și de aceea mi-am îndepărtat mâinile de cap. Chiar și așa nu m-am întors să-mi privesc dușmanul în față.

Nu știu de ce am făcut asta – poate că din cauza că eram prea speriată sau poate că nu-mi doream totuși să-l văd. Doar, am continuat să zac pe acea podea, auzind a lui respirație demonică, șuierând parcă pe lângă mine. Și cu adevărat aceea era respirația diavolului: întreruptă, șuierătoare și greoaie, de parcă s-ar fi auzit venind de undeva din adâncul pământului.

Am stat probabil astfel în jur de 5 minute, fără ca el să scoată vreun sunet. La fel n-am scos nici eu. Astfel, jucându-ne de-a pisica și șoarecele, ne-am pregătit pentru un eventual atac. Un gând care m-a făcut să mă întreb la un moment dat cine era pisica și cine șoarecele, doar că așa și n-am putut să-mi dau seama până la urmă.

This book's true home is on another platform. Check it out there for the real experience.

Cinci minute mai târziu însă a început a fluiera o melodie. Era ceva familiar, ceva ce rula zilele acelea la radio. Dar totuși nu mi-am putut aminti numele acelui cântec. Apoi, l-am auzit ridicându-se în picioare și plimbându-se prin spatele meu. Și nu știu de ce aveam impresia că-și ține mâinile la spate în timp ce se tot mișca de colo-colo. De aceea și mi-am ridicat în cele din urmă capul, convinsă fiind să-mi privesc dușmanul în ochi și să-l întreb de ce-mi făcea asta. Dar nu l-am putut vedea decât de la spate și, la naiba, chiar își ținea mâinile la spate așa cum mi-am imaginat de la început.

Dar ceva mult mai important decât asta mi-a atras totuși atenția: ciocanul, care era la doar doi metri de mine. Și, dacă l-aș fi putut apuca, știam că aș fi fost în siguranță. De aceea am început a mă târî pe o parte, încercând să fac cât mai puțin zgomot posibil.

Însă, curând după aceasta, a lui voce îngrozitoare s-a auzit. Și era acea voce neobișnuită: groasă pe alocuri, iar alteori auzindu-se de parcă ar fi fost un ecou dintr-un loc necunoscut, de undeva din adâncuri.

Dar mi-am dat seama, mult mai târziu după aceea de altfel, că de fapt aceea nu era vocea lui, ci folosea un modificator vocal. Și mi-a spus atunci, „Niciodată nu vei scăpa de aici, scumpo. Indiferent de ce n-ai face. Poate, doar moartă.” Mi-a spus el asta cât se întoarse încet spre mine.

Asta m-a făcut să tremur, în timp ce vocea din capul meu îmi striga întruna, „Acum! Fă-o acum! Acum!” Și am făcut-o: cu ultimele puteri rămase, am apucat acel ciocan de coadă și, dintr-o smucitură, am fost în picioare. Apoi, fără să aștept să-i văd fața, l-am lovit, cu toată forța de care eram capabilă, iar acel ciocan a intrat adânc în fruntea lui, făcându-l să se clatine pe picioare.

Un urlet de surpriză neplăcută se auzi apoi ieșind din gura lui, căci cu siguranță nu se așteptase ca a lui victimă să aibă curajul să se ridice de jos și să-l atace, în special după ce abuzase de mine și-mi rănise atât de mult corpul. Eu eram totuși diferită, căci lucruri și mai rele mi se întâmplaseră în trecut, greutăți cărora a trebuit să le fac față singură, căci n-aveam pe nimeni de partea mea, exact ca în acele clipe.

Văzându-l îngenunchind încet, am aruncat ciocanul și am fugit. Asta a fost probabil cea mai mare greșeală pe care aș fi putut-o face. Ceva ce-am înțeles mult prea târziu însă, în timp ce fugeam pe scări, când l-am auzit fugind în spatele meu.

Astfel, în timp ce fugeam, am văzut că locul unde a avut loc totul era etajul doi al unui depozit abandonat. Dar n-am stat în loc să văd mai bine acel depozit nici după ce eram deja afară. Doar am fugit, traversând în goană nebună acel câmp de lavandă care înconjura acea clădire. Și, cum eram desculță, firele uscate de lavandă mi-au intrat adânc în carne, rănindu-mi picioarele până la sânge. Dar, să mă opresc și să caut un alt drum, n-aveam timp, căci chiar dacă acele fire de lavandă înțepau ca naiba, acea respirație șuierătoare, diavolească, auzită în spatele meu, era mai de temut decât orice.

Curând însă am ajuns la drumul principal, care era destul de similar cu un drum de țară, prăfuit și c-o mulțime de pietre pe care ale mele picioare goale alunecau sau care se răneau și mai mult în colțurile acelor pietre. Totuși, cel mai înfricoșător lucru pentru mine a fost să mă simt fără aer, să simt o stranie senzație de sufocare în al meu piept și să-mi simt respirația întreruptă.

„Respiră la fel ca mine acum,” m-am gândit, iar acel gând s-a învârtit în capul meu ca un roi de muște ce se roteau amețitor în jurul a ceva care pute. „Astmă. E din cauza lavandei,” am înțeles în cele din urmă. Și, deși nu avusem nicicând probleme cu mirosurile, mi-am dat seama că aveam în acele clipe, chiar dacă nu știam de ce.

În timp ce fugeam însă, m-am uitat în jos și mi-am văzut rochia albă ruptă, murdară și cu pete de sânge. Și purtam eu acea rochie albă tocmai pentru că plănuisem să merg la o petrecere în acea zi. De fapt fusese idea Minei, să port ceva alb, ceva care să-mi amintească de inocență. Doar că am înțeles în acele clipe că n-a fost decizia mea, ci a sorții să port acea rochie: știți, ideea ceea că o fată nemăritată trebuie să fie numaidecât îmbrăcată într-o rochie albă atunci când e dusă pe ultimul drum… Dar… mi-am întrerupt brusc gândul, simțind o durere ascuțită în cap – ciocanul cela îmi atinsese ceafa și mă pusese cât de curând la pământ.

Abia respirând, zăceam pe acel drum prăfuit, privind cerul care era împânzit de puzderie de stele, dar fără lună. Și, fără să înțeleg de ce, am schițat un zâmbet. Acum însă înțeleg că a fost probabil din cauza unui gând pe care l-aș fi putut avea atunci: să mori având în față un cer împânzit de stele nu-i chiar așa de rău.

Și i-am auzit în cele din urmă pașii apropiindu-se de mine, căci nu mă lovise fiind undeva alături, ci pur și simplu aruncase ciocanul, care-mi lovise ulterior ceafa. Și erau impresionante – ale lui abilități de aruncare a ciocanului, căci probabil nu eram prima sa victimă sau poate fusese cândva un sportiv de performanță. Dar, indiferent de cine-o fi fost el în cele din urmă, nu-mi mai păsa. De aceea pur și simplu am închis ochii.

Astfel m-am cufundat într-o lume a întunericului. Totuși ale mele simțuri erau treze și am simțit cum m-a prins de mână, cu a lui mână rece, și cum m-a tras pe acel pământ de parcă aș fi fost doar un sac de morcovi sau cartofi. Și cum nu era să mă trateze astfel când mă considera un nimeni, o victimă pe care o putuse răni după voie, doar pentru că avuse libertatea și posibilitatea s-o facă, căci ne aflam departe de orice drum circulat, într-un depozit abandonat, spre care de altfel mă trăgea în acele clipe. Și… mi-am pierdut în cele din urmă cunoștința.

***

Noaptea asta e atât de asemănătoare cu acea noapte: cu un cer înstelat și fără lună. Și e de asemenea vară, mijlocul verii de altfel. Dar, chiar dacă e mijlocul verii, simt atât de mult frig în jurul meu, în ciuda hanoracului gros pe care-l port și a glugii care-mi e pe cap. Și chiar de ai mei teniși îmi încălzesc picioarele, încă le simt atât de reci, ceea ce mă face să-mi zgârâi blugii cu unghiile, făcând cumva să răsune zarea.

În mâna stângă am un suport de chei – cele de la casă și de la birou. Dar au totuși ceva diferit, ceva care să-mi amintească de acea zi: un ciocan de jucărie, cu pete roșii pe el.

Și, în timp ce mă holbez la acea jucărie, atingându-i petele roșii, mă întreb de-a fost totuși real ceea ce s-a întâmplat în acea noapte. Sufletul meu însă nu minte, la fel ca a mea mână dreaptă, care tremură de fiecare dată când ating o armă sau ceva ce poate fi folosit drept armă. La fel începe a mea mână dreaptă să tremure și acum, în timp ce tremur pe dinăuntru. Și, nu știu de ce, am sentimentul că trecutul mă pândește de undeva și că, în curând, mă va ajunge din urmă, mă va apuca de gât și mă va lăsa din nou fără suflare, la fel cum am lăsat eu acea persoană acum 7 ani.

Da. Am ucis pe cineva acum 7 ani sau cel puțin asta e ceea ce spun alții că am făcut. Eu în schimb nu-mi amintesc de asta. Doar fragmente: doar cum am apucat acel ciocan și-am lovit capul cuiva, al acelei persoane care-a căzut mai apoi la pământ. Și, mai târziu în acea noapte, el a fost găsit mort în acel depozit abandonat, iar numele victimei mele e Han YuSan.