Intrând în clădirea poliției, Yoon Suk văzu forfota obișnuită: oameni care strigau unii la alții și delincvenți care încercau să obțină grațierea, susținând că n-aveau nici cea mai mică idee că ceea ce au făcut era ilegal. La fel, mai erau acolo și din cei care stăteau chitic într-un colț al sălii, pândind momentul oportun ca să spele putina. O priveliște cu care Yoon Suk era obișnuit deja, dar pe care n-o putuse nicicând înțelege până la urmă.

La fel ca și Yoon Suk era și Chan Choli confuz, căci, imediat ce intrară în secția de poliție, se opriră. El însă nu era confuz din cauza acelorași motive, ci pentru că încerca cumva să scape de acolo, pretinzând că nu înțelegea nimic. Ceva ce nu-l ajută până la urmă, căci Yoon Suk era deja obișnuit cu astfel de trucuri și nu-l scăpă din ochi nici măcar pentru o secundă. Ba chiar îl și pocni peste ceafă la un moment dat, când Chan Choli refuză să meargă mai departe. După care îi șuieră delincventului la ureche, „Haide, omule, mergi odată că n-am toată ziua la dispoziție cu tine!”

Auzind îndemnul lui Yoon Suk, Chan Choli mârâi drept răspuns, „Atunci… încetează a mă mai împinge de la spate!” Un răspuns răsplătit c-o durere ascuțită în braț când Yoon Suk i-l răsuci la spate. După care, ca să-l învețe minte pe Chan Choli, Yoon Suk îi dădu un picior în fund și altul în genunchi, făcându-l pe acesta să se clatine pe picioare. Desigur, după asta veni și răspunsul verbal al detectivului la îndemnul anterior al lui Chan Choli:

„Sau ce? Vei fugi cumva?” Spunând asta, Yoon Suk zâmbi, încrezător în cuvintele și acțiunile sale. Chiar pretinse a-l pocni iar pe Chan Choli, când îl văzu pe acela încruntându-se. După asta, văzându-l pe individ făcând un pas în spate, Yoon Suk zâmbi și, înșfăcându-l de braț, îl strânse atât de tare că Chan Choli icni, ca să-l împingă mai apoi spre celule, zicându-i, „Desigur că nu, căci n-o să permit eu asta. Nu atâta timp cât sunt eu aici să fiu cu ochii pe tine și să-ți tăbăcesc fundul de-o să fii un băiat rău.”

***

„Ian SolHi, doar stai unde ești acum!" Strigă Kan, intrând în secție în urma lui SolHi, Yoon Suk și Chan Choli. Un strigăt care n-o impresionă pe SolHi prea mult, căci nu se opri, ci continuă să avanseze spre dușuri. Cu toate acestea, în clipa în care Kan strigă de răsună întreaga secție de poliție, „Ți-am spus să stai unde ești, SolHi, sau jur că vezi ce fel de pui de drac sunt,” ea se opri. Apoi, încet, se întoarse spre dânsul, deloc deranjată de strigătul lui, iar asta se vedea în felul în care continua să caște: prelung și neîntrerup, oarecum plictisită.

În cele din urmă, văzând ochii lui Kan scăpărând din cauza „nerușinării” ei, SolHi spuse, „Da, șefu, sunt numai urechi! Da, da, stau chiar aici!” Totuși, nu făcu decât să-l enerveze pe Kan mai mult, prin comportamentul ei, care se opri și el în cele din urmă, uitându-se la ea de parcă l-ar fi văzut pe Diavol, cu care avea de gând să se războiască. Anume privirea lui și-i dădu lui SolHi de înțeles că discuția ceea dintre ei avea să fie una de lungă durată. De aceea și se făcu comfortabilă pe un scaun, întrebând plictisită, „Ce de data asta?”

Înțelese însă cât de curând că nu pusese întrebarea corectă când Kan, care arăta ca un taur ce văzuse roșu în fața ochilor, strigă iar la ea, „Ce de data asta? Ia, Ian SolHi, ți-ai pierdut cumva de tot rușinea sau ce?”

Nici de data asta nu reuși s-o facă pe SolHi atentă. Ea, plictisită, se mișcă pe scaun și, căscând, întrebă, „Rușine? Ce-i asta? Ceva absolut indispensabil unui detectiv?”

Răspunsul ei îl înnebuni pur și simplu pe Kan. Acesta, făcând ochi mari de mirare și supărare în același timp, ridică mâna și se prefăcu a o lovi de câteva ori. Cu toate acestea, înțelegând că teatrul lui ieftin nu-i servea la nimic, apucă un dosar de pe masă cu care intenționă să-i dea în cap lui SolHi. Se răzgândi Kan în cele din urmă când SolHi își fixă privirea inocentă într-a lui, cerșind parcă s-o lase în pace. Nu același gând păru să-l aibă Kan însă, căci el aruncă dintr-o dată dosarul pe masă și-i spuse, „Da, da, acum te uiți la mine cu ochișorii ăștia de pisică, cerșind îndurare, când mai înainte n-ai făcut decât să mă scoți din minți și…”

Kan tăcu însă când o auzi pe SolHi, șoptind în glumă, ușor batjocoritor, „Aah, simt că cineva mă vorbește iar de rău.” După care își înfipse degetul mic în urechi și scutură cât putu de tare. Dar, văzând că Kan era cât pe ce să-i sară în cârcă și s-o învețe minte pentru gluma ceea nevinovată, SolHi surâse și-i spuse, „Da, șefu, sunt toată numai urechi!”

Inspirând adânc ca să se calmeze, Kan închise ochii pentru câteva clipe. După care îi spuse, „Chiar acum, marș și schimbă-ți „Uniforma” sau jur că-ți crăp capul, căci încă sunt în șoc din cauza comportamentului tău! De altfel, cum naiba ți-a putut trece prin cap să ieși în stradă în astfel de… zdrențe?”

„Zdrențe? Chiar nu înțeleg ce-i în neregulă cu hainele mele,” îi spuse ea, privindu-l cu inocență.

„Ce-i în neregulă??" Strigă Kan înfuriat ca un șacal. „Nimic, fată! Doar o idee care mi-a trecut prin minte. Mie și la jumătate din băieții coreeni, care te-au văzut în stradă purtând astfel de… haine. Altfel, tot bine și frumos! Excelent chiar!” Șuieră Kan printre dinți, oarecum în glumă, deși fierbea pe dinăuntru și era gata să-i sară asupra, căci chiar ura el când ea-și bătea joc de el, privindu-l cu ochii ceia inocenți, de pisică care nu sparge nicio oală.

Și era ciudat. Tot ce era legat de ea, în special al ei comportament, pe care nu-l putea înțelege deși o cunoștea de șapte ani deja. Chiar și așa, chiar dacă crezuse c-o învățase deja, reușea SolHi să-l surprindă de fiecare dată cu ceva nou, ceea ce nu însemna neapărat și ceva de bine, în majoritatea cazurilor. Cu toate acestea, chiar dacă SolHi reușea să-l înfurie acționând astfel, Kan tot o iubea, ca un părinte sau mentor. Și, tocmai pentru că ținea la ea atât de mult, era dur cu ea, încercând s-o învețe să se apere singură în acea lume de hiene, efort pe care SolHi părea să nu-l observe, căci îl surprinse iar, când îi spuse, al naibii de calm:

„Atunci, dacă e totul bine și frumos, șefu, înseamnă că nu am de ce să mai stau pe aici. Așa că, dispar la dușuri, unde intenționez să mă relaxez măcar un pic. Și… să ai o zi bună, sombe!” După asta, fără să-i pese de mutra acră a lui Kan, ea pur și simplu plecă. La fel nu-i păsă de privirile celorlalți detectivi din oficiu și nici de fluierăturile lor în timp ce-o priveau de la spate.

De fapt, SolHi nu atrase atenția acelor fluierături pentru că era deja obișnuită cu ele. Nici nu-i mai păsa de ele de altfel de când își dăduse seama că nimeni nu era de partea ei în acel oficiu. Și, dându-și seama de asta, cu mai bine de 3 ani în urmă, luă o decizie importantă: aceea de-a face doar ce vrea ea, fără să-i pese de ce cred sau gândesc alții, chiar dacă ceea ce voia ea nu era întotdeauna egal cu ce credeau alții că era corect de făcut într-un anumit caz sau altul.

La fel de bine înțelegea și Kan motivele ei de-a acționa astfel. Totuși, nu-i era lui deloc pe plac. De aceea, tot privind în urma ei, își începu dintr-o dată obișnuitul show: ba că-l apuca inima, ba că avea un atac cerebral, ca să termine căzând pe scaun și șuierând printre dinți toate cuvintele de bine care-i treceau prin minte în acele clipe la adresa lui SolHi, numind-o cauza tuturor problemelor sale și că chiar nu-i păsa de el, un show pe care nimeni nu dă dădea doi bani de altfel, chiar dacă era uneori amuzant de privit.

Astfel, văzând că nimeni nu-i atrăgea atenția, Kan începu să strige cât de curând, „Of, Doamne, capul meu! Să-mi dea cineva o pastilă ceva! Mor sau jur că omor pe cineva!” Dar… nici așa nu reuși să-l facă pe cineva să-i fie milă de el. Numai sărmanul Yoon Suk fu nevoit s-o facă când Kan îi ordonă să-i aducă pastilele. Dar, în loc de pastile, îi aruncă acesta lui Kan o sticlă de apă. Prinzând-o din zbor, Kan îl privi pe sub sprâncene, bombănind într-un final, „Arăt cumva ca unul căruia i-i sete?”

„Nu, dar cu siguranță arăți ca unul care cerșește atenție.” O remarcă care-i făcu pe ceilalți detectivi să pufnească în râs. Yoon Suk însă, deloc deranjat de râsetele celea sau de mutra acră a lui Kan, își continuă calm gândul și, c-o voce sigură, îi spuse, „Și, sombe, pilulele acelea, pe care le tot ceri cu atâta înverșunare, ar fi fost cu siguranță necesare, căci, după cum am mai spus, înainte de jacheta ceea era doar un prosop. Astfel, de-ar fi ieșit în halul ăla pe stradă, la sigur ai fi fost un om mort. Așa că, în loc să cerșești atâta atenție, ai face bine să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru că te iubește. Chiar ești patetic când joci teatrul ăsta ieftin, zău!”

Scuturându-și capul cu reproș, Yoon Suk părăsi într-un final camera. În urma lui, Kan, care înțelese că nici tânărului detectiv nu-i păsa de el, își continuă vestitul show, plângându-se în gura mare, „Îngerii Morții sunt cu siguranță după mine! Îi aud de departe și chiar nu-i ceva plăcut să auzi, căci… Ian SolHi, la sigur mi-o plătești pe asta!” După care, încă bombănind sub nas vrute și nevrute, Kan părăsi și el sala, acompaniat de râsetele celorlalți detectivi, căci chiar fu pe cinste show-ul în ziua aceea.

***

CU TREI ORE MAI ÎNAINTE

Un sunet asurzitor se auzea în toată secția de poliție datorită unui grup de bețivi aduși la secție după o bătaie pe cinste în Parcul Central. Dar, chiar dacă polițiștii îi aduseră la secție, avură de furcă cu ei pentru ai băga în celule și, din această cauză, începu o păruială pe cinste între ei și bețivi. Ceva cu adevărat deplorabil de privit dintr-o parte.

Din această cauză și scutură Yoon Suk cu reproș din cap când îi văzu luptându-se între ei. Tocmai se întorcea de la prânz în acele clipe când îi văzu. Numai că n-avu când să-i ajute, căci auzi zbârnâitul disperat al telefonului fix pe care nu se deranjase nimeni să-l ridice. Dar, chiar dacă se apropie de el ca să răspundă la apel, Yoon Suk oftă mai întâi, căci știa prea bine că mereu urmau conversații plictisitoare când cineva suna. De aceea și răspunse mai apoi fără prea mare tragere de inimă. Numai că, după ce ascultă doar două secunde, făcând ochii cât cepele, urlă cât putu el de tare, „Ai zis Chan Choli?” O idee al naibii de proastă asta cu strigatul însă, căci, secunde doar după asta, SolHi apăru în secție, înfășurată doar în prosop și cu părul ud, căci când auzise numele lui Chan Choli era la dușuri.

Prezența ei acolo întoarse toate capetele, ceva de care ei nu-i păsă prea mult. Ea doar se grăbi să se apropie de Yoon Suk, întrebând parcă cu respirația întretăiată, „Ai zis Chan Choli?” O întrebare care rămase fără răspuns, căci sărmanul Yoon Suk o privea cu ochii cât cepele în acele clipe, fermecat cumva de frumoasele curbe ale corpului ei aproape gol, ceva ce definitiv putea întoarce capete și înnebuni lumea. La fel se întâmplă și cu bețivii și polițiștii din acea cameră, care, ca la comandă, când apăru ea acolo, uitară de ciorovăiala lor și începură a se holba la ea, asemeni vulpilor flămânde ce tocmai au dat cu ochii de-un iepuraș gustos.

La fel o privea și Yoon Suk. Numai că el, spre deosebire de ceilalți, reuși să se concentreze într-un final, după multe scuturături din cap, când bombăni un, „Sombe… cred că ar trebui să…” SolHi se făcu însă a nu auzi bombăneala lui. Ea doar înșfăcă receptorul din mâna lui și continuă conversația cu cel care sunase. Între timp, tot ascultând, își făcu notițe pe o foaie de hârtie, iar când avu informația completă, cea care îi trebuia ei, îi aruncă receptorul înapoi lui Yoon Suk ca să termine conversația ceea, în timp ce ea se îndreptă spre ieșire, convinsă să-l aresteze pe Chan Choli cu orice preț în acea zi.

The narrative has been illicitly obtained; should you discover it on Amazon, report the violation.

Chiar lângă ușă, SolHi dădu nas în nas cu detectivii Gi și Mo, care se întorceau dintr-o altă misiune. Și, văzând cum avea de gând SolHi să iasă din clădire, Gi o apucă de braț, după care, rânjind, o întrebă, „Plecați undeva, domnișoară Ian?” O glumă pe care SolHi n-o înțelese până la urmă, căci îi răspunse detectivului pe-un ton serios:

„Da, să prind un guzgan! Chan Choli a apărut în sfârșit și, cu siguranță va muri azi! Așa că… dă-mi aia!” Ceru ea. După care, primind jacheta lui Gi, o puse pe ea, aruncându-i înapoi prosopul. Apoi, de parcă ar fi fost fugărită de diavol, SolHi părăsi stația de poliție, convinsă să pună mâna pe Chan Choli cu orice preț.

***

PREZENT. DUPĂ INCIDENTUL DE LA RÂU

Apa curgând la duș era singurul zgomot ce deranja liniștea sălii de baie. Curând însă, de parcă ar fi fost liniștea simțită într-un film horror, înainte de acțiune, lucrurile luară o altă turnură: ușa se deschise încet, se văzură pantofii cuiva, ai unui bărbat, apărând prin crăpătura ușii, ca mai apoi „intrusul” să pătrundă cu totul în acea cameră de baie, fără să i se vadă fața.

Nu pătrunse însă pe nesimțite, căci SolHi era deja renumită pentru auzul ei sensibil, de pisică. De aceea și auzi acel sunet abia sesizabil. Apoi, înțelegând că nu-i singură la dușuri, decise să aștepte în tăcere, cu respirația practic întreruptă. După asta însă, auzind iar acel zgomot abia sesizabil, strâmbă din nas, pufăind printre dinți un, „Pfff, bărbații ăștia sunt hiene nu alta,” în timp ce strânse cu putere săpunul în mână, continuând curând după asta, „Am încuiat ușa ceea la sigur. Doar că… ăștia se pare că n-au frică nici de mine și nici de Dumnezeu. S-au înșelat însă, căci nimeni nu rămâne nepedepsit pe lumea asta. Așa că, de vreți să simțiți un picior în fund sau între picioare drept răsplată pentru a voastră îndrăzneală, din partea mea nu-i problemă, băieți. Puteți chiar să faceți coadă aici, căci… am eu ac de cojocul vostru.” După asta, smulgând un șervet de pe suport, își înfășură corpul în el, iar într-un prosop mai mic, pe care-l udă bine, înfășură săpunul, ieșind apoi tiptil din cabina de duș.

Ieșită din cabina de duș, SolHi închise cu grijă ușa în urma ei și, privind spre lavoar, văzu un bărbat în fața oglinzii, spălându-și mâinile. Asta o făcu să „mârâie” ușor, văzând cât de calm putea fi bărbatul, deși intrase la dușuri cât ea era încă acolo. Astfel, privindu-l cu ochi de fiară, SolHi gândi, „Nu pare deloc deranjat sau rușinat să intre în baie când o femeie goală e aici.” După care, observând jacheta bărbatului de pe marginea lavoarului, SolHi se holbă la ea, gândind, „Cineva important, da? Jacheta cel puțin pare scumpă. Chiar și așa se pare că idiotului îi plac mai mult trucurile ieftine decât să plătească pentru spectacol. Nu ce, prea scump ca să vezi o femeie goală? De aceea te strecori înăuntru, nu? Ei bine, dacă sincer, nici nu mai contează motivul pentru care ești aici, dar va trebui să plătești totuși, căci orice păcătos plătește pentru ce-a făcut aici, pe pământ, și nu după moarte.” Și, nici una nici două, SolHi aruncă săpunul spre el.

Bărbatul însă la fel nu era prost, căci, simțind că nu era singur acolo, se prefăcuse că nu-i conștient de nimic și, foarte calm, continuă să-și spele mâinile. Chiar și așa, o pândea pe „dușmancă” cu colțul ochilor, convins că ceva „interesant” va urma după asta. Și avu dreptate, căci, curând văzu obiectul zburător venind spre el, ceva ce-l făcu să sară într-o parte ca să se apere, iar săpunul lovi oglinda, făcând-o țăndări. Fără să-l rănească însă, căci el trase prosopul către el, desfășurând săpunul, care se rostogoli într-un final pe podea. Nu se aplecă însă să-l ridice, ci fu atent la ce făcea SolHi.

Astfel, văzând-o la doi pași de el, pregătită să se arunce asupra lui, bărbatul strânse cu putere prosopul în mână, după care lovi, forțând-o să sară în spate. Numai că, spre deosebire de el, SolHi nu observase săpunul pe podea și călcă exact pe el. Alunecând, nu-și putu menține echilibrul și începu să se bălăbănească încolo și încoace în încercarea disperată de a nu cădea pe spate.

Văzând ciudatul ei dans pe săpun, „intrusul,” care era nimeni altul decât DooSan, aruncă prosopul pe podea și vru s-o apuce de mână ca s-o împiedice să cadă. Dar, fiind și el neatent, călcă el într-un final pe săpun, alunecă, își pierdu echilibrul și căzu. Involuntar însă își înfășură brațul în jurul taliei ei, trăgând-o în cădere după el de căzură ambii unul peste celălalt într-un final.

Înfuriată, SolHi își privi „inamicul.” Văzând însă că căzuse anume pe pieptul lui DooSan, dușmanul ei de moarte, șuieră brusc printre dinți, „Tu!” După care vru să se ridice.

DooSan însă, nefiind gata să piardă în fața ei și mai ales vrând să-i predea o lecție de bune maniere, văzând-o ridicându-se, întinse mâna spre ea cu gând s-o țină pe loc. Numai că, în loc s-o facă să stea și în continuare lipită de pieptul lui, apucă de prosop, care, din cauza vitezei cu care se ridica SolHi, se desprinse, lăsând-o în doar secunde complet goală în fața lui. Asta îl făcu pe DooSan să „înghețe” brusc. Ba chiar și respirația i se întrerupse pentru câteva secunde, lăsând doar ochii lui, care se holbau tot mai tare și mai tare, să-i dea de înțeles lui SolHi că era viu.

Înțelegând însă că dacă mai continua să se holbeze mult la ea o va păți și rău de tot, DooSan se uită cât de curând în altă parte. Astfel îi dădu lui SolHi de înțeles că ceva era în neregulă. Și, când privi în jos și văzu că era complet goală, SolHi mârâi înfuriată printre dinți, „Tu cu siguranță vrei să mori azi, fiu de…” Spunând asta, arăta de parcă ar fi fost un leu înnebunit din cauza șacalului care-i atacase familia. Numai că, înainte să-l pedepsească pe inamic pentru îndrăzneala lui, SolHi se grăbi să-și înfășoare trupul în jacheta lui în loc s-o îmbrace normal așa cum ar fi trebuit.

Văzând-o atât de furioasă, mai ales după ce-i auzi strigătul, DooSan se ridică dintr-un salt. Apoi, continuând să se uite în altă parte, cumva rușinat, îi spuse, „N-am văzut nimic! Jur!”

„Da, da, și eu sunt maimuța anului!” Îi strigă SolHi, încercând să-i dea un pumn curând după asta. Pumnul cela însă trecu pe lângă fața lui DooSan, doar „mângâindu-i” un pic obrazul, căci, văzând-o lovind, se aplecă puțin pe spate, reușind astfel să evite o lovitură în plin. Reacția lui însă o înfurie și mai tare pe SolHi, care-și intensifică atacul, forțându-l într-un final, ca s-o calmeze, s-o imobilizeze cu mânecile aceleiași jachete pe care SolHi o avea pusă în jurul corpului. Astfel, legând mânecile în așa fel încât SolHi să nu se poată elibera sau să-și folosească mâinile, DooSan o strânse apoi la piept, cu putere, încercând să calmeze fiara de lângă el. O fiară care nu era deloc gata să renunțe, căci, după ce încercă fără rezultat să se elibereze din prinsoarea brațelor lui puternice, îi strigă, „Eliberează-mă!”

„Nu înainte să te calmezi!” Îi spuse el. Apoi, văzând privirea ceea diabolică ațintită asupra lui, DooSan surâse, spunându-i, „Chiar n-am văzut nimic! Doar ți-am spus deja! Tu însă… nu mă crezi niciodată, căci… chiar ești mai încăpățânată decât un catâr.”

Spre marea lui surpriză, SolHi nu spuse nimic. Chiar și așa, când privirile lor se întâlniră, înțeleseră că simțeau de fapt la fel. Da, ura pe care o simțiră în urmă cu șapte ani era încă acolo și n-avea se pare de gând să dispară nicicând.

***

CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ

Sunetul strident al ATI se auzea pretutindeni în secția de Terapie Intensivă. O mașinărie care o ajuta pe SolHi să respire, cea care era încă inconștientă sau poate doar adormită. Astfel, din cauza că camera ceea era practic goală și destul de mare, fiecare gură de aer pe care SolHi o inspira adânc se auzea clar, permițând parcă să fie numărate, ceva oarecum de speriat totuși.

Apoi, dintr-o dată, ușa se deschise și DooSan se strecură înăuntru. O făcu pisicește, tot privind în jur ca să se asigure că nu-l văzuse nimeni intrând. Chiar și așa era nervos, respirând cumva întrerupt din cauza anxietății din suflet, ceva ce-i făcea ochii să pară cei ai unui maniac, destul de înfricoșător la ale lui în timp ce privea țintă la pacienta care încă respira. Și da, anume faptul că SolHi era încă vie îl înnebuni, făcându-l să uite de tot și de toate. Astfel, simțindu-și sângele curgându-i nebunește prin vene, DooSan se simți mai nervos ca niciodată.

Anume din această cauză, că nu mai putea gândi normal, se apropie de pat și privi insistent la SolHi, care nu-l simți totuși alături. Ea nici nu se mișcă, deși pașii lui se auziră clar în acea cameră goală. Asta însă nu-l împiedică pe DooSan s-o urască și mai mult decât înainte, căci murmură într-un final, cu ură în glas, „Tu chiar nu meriți să trăiești!” După care, apucă de firele aparatului de respirație artificială și, trăgându-le brusc spre el, îl deconectă. Nu fu însă de ajuns pentru DooSan, căci, privind-o încă țintă, luă perna de sub capul ei și-o puse peste fața adormită a lui SolHi. Nu apăsă însă, ci păru să ezite pentru câteva clipe, neștiind ce să facă. Dar, din cauza urii simțite tot mai intens în pieptul lui, DooSan luă cât de curând decizia finală. Și, de parcă ar fi fost în transă, cu mâini tremurânde totuși, apăsă perna pe fața ei.

Simțind că n-are aer, SolHi reacționă în sfârșit. Astfel, tremurând ca naiba, încercă din răsputeri să ia perna ceea de pe fața ei și să se protejeze. Fiind însă prea slăbită, din cauza rănilor și-a medicamentelor, era neputincioasă în fața lui. Asta însă n-o făcu să cedeze, ci încercă, cum putu, să-l împingă pe cel ce încerca s-o rănească pentru a doua oară în acea noapte cât mai departe de ea. Ba chiar ajunse de-i zgârie lui DooSan gâtul, brațele și fața cât încerca să se elibereze. Ceva ce nu-i reuși totuși, căci, dintr-o dată, de parcă ar fi fost un robot ce primise o comandă, SolHi încetă să respire.

Asta și-l făcu pe DooSan să reacționeze în sfârșit, faptul că ea își pierdu cunoștința. Și, făcând un pas în spate, privi crucit la mâinile ei, care atârnau practic deasupra mâinilor lui. O priveliște care lui i se părea un vis, căci o privea cu ochi reci, cu ochi de demon, care în sfârșit obținuse de la ea ceea ce-și dorise: viața ei. Dar, chiar dacă vedea asta clar, DooSan își dădu seama că nu era de ajuns. Mai bine zis simți că nu era corect - s-o lase să moară. De aceea o și apucă cât de curând de brațe, scuturând-o violent, ca s-o facă să reacționeze.

Ceva ce nu-i reuși într-un final, căci, privind la SolHi, începu să se teamă că într-adevăr murise. Da, arăta ca moartă, iar asta îl făcu și mai nervos, de începu chiar să strige la un moment dat, „Ia, deschide ochii! Nu poți muri! Nu înainte să plătești pentru ce ai făcut, pentru moartea fratelui meu, aici, pe pământ!”

Dar, deși încerca cu disperare s-o facă să reacționeze, nu-i reuși. Chiar și așa, văzând că pierdea lupta cu Moartea, care era cât pe ce să-l ia cu ea pe cel mai mare dușman al lui, DooSan uită de tot și-și lipi buzele de cele ale lui SolHi, suflându-i aer proaspăt adânc în plămâni. Făcu totul ca să reușească în acea luptă contracronometru cu moartea. Și-i reuși într-un final, în momentul în care o auzi pe SolHi tușind. Asta îl făcu să zâmbească fericit, privind la SolHi, care-l privea de asemenea țintă, atingându-și pieptul cu palmele larg deschise, încercând astfel să diminueze durerea pe care o simțea. Dar, când în sfârșit realiză că anume cel din fața ei o rănise, cerându-i să plătească datorii mai vechi, SolHi începu să tremure ca varga.

Asta nu dură însă mult, căci, realizând că DooSan o putea răni iar, vru să cheme pe cineva în ajutor. De aceea și-și întinse mâna spre butonul de urgență de lângă pat, ceva la care n-ajunse în cele din urmă, căci DooSan, înțelegând ce avea ea de gând să facă, se năpusti asupra ei și, luându-i butonul din mână, îl smulse brusc doar ca să nu-i permită ei să învingă. Apoi, în loc s-o rănească așa cum gândise SolHi că se va întâmpla, DooSan făcu câțiva pași în spate. Privea însă la ea, la ochii ei înlăcrimați și la acele buze ce rostiră într-un final abia auzit, „Cine ești tu?”

„Moartea ta, Ian SolHi! Cineva de care n-o să fugi nicicând! Jur!” Spunând asta, DooSan privi în ochii ei înspăimântați ce nu-l scăpau din priviri. Ochi care puteau ucide în acele clipe de-ar fi fost arme, căci anume asta și-și doreau ei: moartea celuilalt.

***

PREZENT.

„De ce ești aici?” Murmură SolHi, încă strânsă la piept de-al ei inamic. O poziție care putea fi considerată romantică, un fel de îmbrățișare a dragostei. Ea însă știa prea bine că-i doar o iluzie și că se afla de fapt în brațele diavolului, cel care îi dorea moartea.

Și avea dreptate: până la un punct, că voia s-o rănească. O auzi de fapt chiar din gura lui la scurt timp după acea întrebare, când DooSan spuse, „Pentru c-am venit după tine, monstru dulce-amărui.” După care, ochii lui, ce păreau doi cărbuni încinși în acele clipe, priviră într-ai ei, încercând să calmeze astfel fiara din brațele lui, o fiară care era al naibii de încăpățânată și deloc ascultătoare.

SolHi însă, auzind al lui răspuns, zâmbi. După care, încă privind în ochii lui, îl mușcă brusc de mână. De fapt își înfipse adânc ai ei dinți, dându-i de înțeles lui DooSan că acel monstru drăguț și dulce cum o numise el era de fapt unul cu colți ascuțiți.