„Să fiu al naibii dacă înțeleg eu ceva,” se certă DooSan pe sine, plecându-și puțin capul și lăsând apa fierbinte să-i curgă pe întreg corpul, scurgându-se mai apoi direct în cadă. Un jet de apă menit să-l calmeze, dar care-l irita totuși, chiar dacă nu înțelegea de ce, căci, deși stătea în duș de mai bine de jumătate de oră deja, așa și nu se putu lua în mâini. „De parcă faptul c-a plecat azi fără să privească în urmă ar fi fost o despărțire și nu un simplu „La revedere” spus între colegi.”

Oftă apoi. Cu tot pieptul oftă DooSan, simțind o piatră pe suflet apăsându-l cu toată forța. O presiune pe care o simțise doar de puține ori la viața lui, dar care totuși îl făcea de fiecare dată să simtă că n-avea aer.

Anume această presiune din piept îl făcu pe DooSan să se foiască nervos sub jetul de apă fierbinte. „Ce naiba se întâmplă cu mine?” Se întrebă dintr-o dată, scrâșnind apoi din dinți. „Mă simt atât de pustiu pe dinăuntru, atât de ciudat, de parcă am pierdut pe cineva drag. Pe… ea. Dar nu, chiar nu poate fi din cauza lui SolHi. Ar fi prea ciudat să fie așa. Ceva imposibil la sigur, căci… Han DooSan, te-ai smintit de tot de gândești astfel despre cea pe care ar fi trebuit s-o urăști o viață.”

Și da: DooSan o urâse pe SolHi multă vreme. O vruse victimă călcată în picioare și se vruse răzbunat. O răzbunare pe care o savurase din plin când spusese acele cuvinte la masă, dar totuși o răzbunare care îl rănise mai mult pe el, căci se simțise atât de nefericit în clipa în care o văzuse pe SolHi plecând, iar ea nu privise nici măcar pentru o clipă în urmă.

„Au fost doar cuvinte până la urmă,” murmură dintr-o dată bărbatul, oftând iar. „Au fost cuvinte care ne-au rănit pe ambii, dar care au fost spuse totuși din orgoliu. Ea însă le-a simțit se pare adânc în inimă, de parcă ar fi rănit-o…”

Nu, chiar nu putea fi adevărat acel gând ce-l avea DooSan în minte. „Iubitul?” Cum naiba se putuse gândi la așa ceva? Chiar și dacă simțea ceva ciudat în piept, mai ales în ultima vreme, ori de câte ori se afla prin preajma lui SolHi, să gândească astfel despre sine, legat de ea, i se părea o prostie. „Chiar e o prostie să mă visez în rol de iubit al ei. E o tonterie cum n-am mai întâlnit până acum. Și, Han DooSan, chiar nu te mai înțeleg în ultima vreme. Ce ți se întâmplă, omule? Chiar ai ajuns să ai fantezii bolnave cu cea pe care ai vrut-o de atâtea ori moartă?”

Nu erau fantezii însă. Cel puțin nu din cele bolnave. Ce simțea el era ceva plăcut, care-l răscolea pe dinăuntru, dar nu într-un mod dureros. Se simțea chiar bine când se gândea la SolHi. Se simțea revigorat și se surprindea adesea zâmbind singur, chiar dacă după asta nu-și putea aduce defel aminte motivul. Era însă atât de plăcut să acționeze ciudat, „Asemeni unui adolescent ce s-a îndrăgostit prima oară, dar care e prea timid să se apropie de fata care-i place atât de mult. La dracu!” Strigă într-un final, dând un picior căzii.

Scrâșni din dinți în clipa în care simți o durere ascuțită trecându-i prin picior și pornind de la degetul mic pe care-l lovise dureros de cadă. Îi dădură chiar și lacrimile, căci demult nu mai simțise DooSan o asemenea durere. Ba chiar sări și într-un picior după asta, chiar sub jetul fierbinte, drăcuind printre dinți și invocând toate blestemele pe care le știa în minte despre acea durere insuportabilă care se abătuse pe capul lui din senin, deși era încă conștient de a sa vină.

Într-un târziu, când durerea trecu, DooSan trase adânc aer în piept, oftând greoi în clipa în care se decise să lase aerul să-i iasă afară din plămâni. Nu se simți mai bine după asta. Din contră: simți că amețește și că iar îl apasă pe coșul pieptului. De asta și se ghemui în cadă, lăsând apa să-i curgă mai departe pe spate, arătând ca un pui mic, plouat și uitat de lume, pe care nimeni nu l-a iubit nicicând. Și da, Han DooSan își dorea atât de rău să-și plângă de milă în acele clipe, căci „Chiar ai dat de dracu de data asta, DooSan,” se certă pe sine. „Ai rănit-o vrând să nu te lași mai prejos, dar suferi tu ca un câine. Chiar ești de plâns, omule. Ești un ciudat, un nesuferit ce și-a permis luxul s-o rănească pe cea pe care și-o dorise mereu alături. O pasăre rară pe care ai lăsat-o azi să zboare din cuib, o pasăre ce n-o să se mai întoarcă la tine niciodată. Ce-ți rămâne acum e să-ți plângi în continuare de milă, iar de nu vei putea suporta: să te arunci în râu și să fii dat uitării, căci chiar nu meriți altceva după cum te-ai comportat azi.”

Se certa prea dur Han DooSan în acele clipe. Știa și el prea bine asta, dar nu putea înceta. Prea îi era greu pe suflet și prea era nesuferit gândul c-o făcuse pe SolHi să sufere, chiar dacă și singur nu și-l putea explica. Nu atât de bine, căci… „Chiar nu înțeleg de ce s-a simțit ea rănită când prima m-a rănit atât de rău. Ce? N-a fost plăcut sărutul? A fost unul ordinar de care nu-și va aminti? Ba pe dracu! Sunt sigur că minte, căci… a fost atât de plăcut atunci.”

Ba nu, n-a fost. Își aduse aminte de asta. Mai bine zis își aduse aminte momentul în care încercase s-o omoare, apăsându-i pe gâtlej. Apoi, într-un moment de nebunie, o lăsase singură într-un loc uitat de lume, c-o mulțime de criminali în jur - lavanda, care mai n-o luase de lângă el în acea noapte.

Da, DooSan o salvase după asta și SolHi ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare. Dar… chiar merita el oare asta? Recunoștința ei după ce-o făcuse să sufere atât de mult? Nu, era și DooSan conștient de asta, căci „Nimeni nu-și iubește călăul și nici nu-l respectă. Doar se teme de el și atacă de poate, exact așa cum a făcut azi SolHi.”

Aceste gânduri îl copleșiră într-un final, părând complet izolat de lume. Nu pentru mult timp însă, căci, cât de curând, auzi o bătaie puternică în ușă, mai bine zis auzi cum cineva lovise cu pumnul în ușa de la intrare, iar asta îl făcu să sară în picioare. Nu spuse nimic și practic nici nu respiră în așteptarea următoarei mișcări, căci era sigur că cel sau cea care-i bătuse la ușă n-o să se lase păgubașă atât de curând. Minute bune după asta însă nu se întâmplă nimic. De asta și crezu DooSan că probabil cineva încurcase ușa. Și, gândind că se speriase degeaba în seara aceea, răsuflă ușurat într-un târziu, decis apoi să iasă din cadă.

În clipa în care păși peste marginea căzii însă, oprind mai întâi apa să curgă la duș, se auzi o a doua bătaie puternică în ușă. Asta îl făcu pe sărmanul DooSan să tresară, piciorul să-i alunece, iar el întinse brusc mâinile în față gândind să se apuce de lavoar și să se susțină. Da de unde?! Având mâinile ude îi alunecară de imediat ce atinse marginea lavoarului, al doilea picior, care era pe cale să pășească afară din cadă, alunecă și el, primul se chirci din cauza podelei ude, iar DooSan se trezi într-un final pe podea, simțind un dureros cucui în frunte, după ce lovise piciorul lavoarului destul de tare. Avuse însă noroc că se alese într-un final doar cu un cucui și fără vreo mână sau un picior rupt, căci de asta s-ar fi întâmplat la sigur n-ar fi fost de bine.

„De parcă să ai ditamai cucuiul în frunte la treizeci și ceva de ani e de laudă,” se certă el cât se chinui să se ridice în picioare. Îi fu destul de greu să se vadă ridicat însă și asta din cauza că udase din belșug podeaua când căzuse, dar totuși îi reuși. Apoi, ținându-și bine echilibrul, dar încă scrâșnind din dinți, trase pe dânsul halatul de baie, căci bătăile în ușă se întețiră și al naibii de mult.

Într-un final, gata pregătit de luptă, DooSan ieși din baie, trântind ușa în urma lui și șuierând un „Ești trup la sigur” printre dinți. Nu lui i se adresase, ci celui din spatele ușii, care lovea insistent cu pumnii de parcă ardea undeva și era absolut necesar ca DooSan să deschidă ușa ceea și să se salveze. „Vreun bețiv probabil,” gândi bărbatul, pregătindu-se pentru o ceartă de pomină, căci chiar avea dispoziția necesară să se certe cu cineva în seara aceea.

La doi pași de ușă se opri. Ba chiar și înghiți în sec când recunoscu glasul lui SolHi, strigându-i, „Ia, Han DooSan, deschide naibii ușa, ticălos nenorocit ce ești! Știu că ești acolo, așa că n-o fă pe surdul și deschide, m-auzi? Deschide odată sau o sparg, jur!”

Nu era doar o amenințare asta cu spartul ușii. SolHi chiar își luase vânt s-o lovească cu umărul, cum văzuse ea adesea prin filme că se spărgeau ușile atunci când poliția trebuia să intre în casa cuiva. Numai că, în clipa în care era pe cale să lovească ușa ceea, aceasta fu deschisă, iar SolHi se trezi în brațele lui DooSan.

„Prea moale,” bombăni ea, simțind că dăduse un cap nu ușii, ci la ceva plăcut. Ridicând ochii și văzându-l pe DooSan privind-o chiorâș, SolHi zâmbi. „Și totuși erai acasă! Iar eu care credeam c-am încurcat ușa de nu deschizi!” Apoi, simțind mâna lui DooSan atingând-o pe a ei ca s-o ajute să-și țină echilibrul, îl plesni dureros, șuierându-i apoi printre dinți, „Nu atinge ce nu-i al tău.”

„De parcă ce-ai atins tu până acum a fost al tău,” spuse DooSan abia auzit, căci după ce SolHi se lovise de el în locul ușii îl pipăise insistent de parcă vruse să se convingă că era real și nu o iluzie.

„Doar… am încercat să văd de ești tu!” Se scuză SolHi, sughițând după asta. „N-a fost cu intenție să știi.”

„Da, sigur, la fel cum n-a fost cu intenție faptul c-ai dat cu pumnii în ușa mea, nu?”

SolHi scutură din cap vehement. „O urgență! Da, asta a fost: o urgență! Trebuia să dau de tine cu orice preț.”

„Motivul?” O întrebă DooSan pus pe harță, căci nu-i plăcea defel faptul că SolHi apăruse la ușa lui, beată criță, și pusă și ea pe harță din câte putuse înțelege. Mai ales… nu putea înțelege DooSan cum naiba își putuse ea călca pe suflet în noaptea aceea și să se prezinte la ușa lui. Nu după ce se întâmplase desigur, iar asta era cu adevărat o surpriză. Nu mai mare decât cea care urmă, căci atât de brusc, că sărmanul se trase în spate, SolHi se apropie de el și începu a-l mirosi. „Ești câine cumva?” O întrebă DooSan, șuierând cuvintele printre dinți și împingând-o ușor de la el după asta. „Mai ales, cât naiba ai băut în seara asta?” Întrebă el iar, simțind că-l trăsnea mirosul de alcool simțit de la SolHi.

„Destul,” răspunse ea într-o doară. „Și n-o fă pe inocentul, căci sunt absolut sigură că ai fost beat măcar odată în viață. Iar acum: dă-te la o parte!” DooSan o privi cu ochii cât cepele. Ea însă, deloc deranjată de privirea lui și asta din cauza că n-o văzuse, căci se aplecase să ia punga de cumpărături pe care o adusese cu ea, îl împinse mai apoi din calea ei, intrând după asta în apartament.

„Curajul” lui SolHi îl bulversă pe DooSan timp de câteva clipe. Apoi, când în sfârșit își veni în fire, privi în urma ei, văzând-o deja în mijlocul livingului, șuierându-i apoi printre dinți, „Încotro?” SolHi nu-i răspunse. „Am întrebat încotro, Ian SolHi! Ai face bine să-mi răspunzi și mai ales: ce naiba faci în apartamentul meu la ora asta? Pentru numele lui Dumnezeu, e două dimineața. Deloc o vreme favorabilă ca tu să intri în apartamentul unui holtei, să știi.” SolHi izbucni în râs, luându-l pe DooSan prin surprindere. „Ce acum?” O întrebă el pe-un ton răstit.

„Doar mă umflă râsul să aflu cât de schimbător poți fi. Mai ales mă miră faptul că acum acționezi de parcă ai fi bărbat, când mai devreme păreai a fi doar o p… ups, era să-mi zboare canarul din gură și să spun o prostie.”

„N-ar fi prima oară să știi.”

„Aha, zicea cel care vorbește tâmpenii în fiecare zi,” îl apostrofă SolHi, aplecându-se și luând de jos punga de cumpărături, în care avea doar sticle de bere și de soju. După care, ținând strâns punga cu ambele mâini, privi țintă la DooSan, care-o privea pe sub sprâncene, căruia îi spuse pe un ton ușor batjocoritor, „Relaxează-te, omule, căci… nu te mănânc să știi.”

Deranjat de aluziile lui SolHi, DooSan strâmbă din nas. „Nu-s bărbat mai nou? Fie, tu ai vrut-o, Ian SolHi! Pe urmă să nu te plângi de consecințe.” După care, nervos, dădu un picior ușii care se închise în urma lui. Apoi, făcând câțiva pași spre SolHi, pe care n-o scăpa din ochi, o văzu scotocind prin dulapurile de la bucătărie, căutând insistent ceva. Nu pentru multă vreme, căci după câteva minute găsi ce căuta… două pahare, pe care le strânse cu grijă la piept în timp ce se îndrepta din nou spre mijlocul sălii, acolo unde lăsase pachetul cu cumpărături, direct pe podea, lângă care se așeză numaidecât. „Și? Teatrul ăsta mai nou ce-ar trebui să însemne?” O întrebă DooSan, încruntându-se.

„Nimic straniu,” îi răspunse ea surâzând, deschizând una dintre sticlele de bere. „Doar… am venit să bem. Și… a naibii bufnă deșteaptă mai ești, Han DooSan: memorezi tot și știi tot. Chiar și faptul că vreau să bem ți-ai dat seama. Nu-mi zi: vezi prin spațiu?”

„Doar trag concluzii,” spuse DooSan ironic.

„Deștept ești atunci.”

„S-o iau ca pe un compliment acum?”

„Ba nu. Ca pe-o insultă, Han DooSan. Dar, cum mă îndoiesc că faci oricum diferența, gândește ce vrei! Și… ia un loc! Nu mușc să știi! Nu de prada de alături îmi ascultă ordinele!”

DooSan oftă după astfel de cuvinte. „Amintește-mi să-ți întorc favoarea asta când vei fi trează,” îi spuse el, întorcându-i spatele. Se opri însă brusc în clipa în care SolHi îl înșfăcă de mâneca halatului. „Ce acum?”

„Încotro? Am zis că bem nu să plecăm!”

„Și-o să bem, stai fără grijă. Mai întâi ne ocupăm de… prevenit eventuale accidente.”

SolHi sughiță iar. „Accidente? Despre ce mama naibii vorbești acum?”

„Despre un halat ce se poate deschide de continui să tragi de el?” O întrebă DooSan într-o doară. SolHi îl privi chiorâș, neînțelegând mare lucru din insinuarea lui. De asta și surâse el, găsind inocent modul ei de-a privi lucrurile. Și, punându-se în pirostrii, chiar în fața ei, se apropie de urechea stângă, șoptindu-i, „Mă refeream la faptul că-i singurul lucru pe care-l port pe mine acum, după ce-am ieșit în goană din duș când cineva aici prezent mai n-a dărmat-o.”

„Ești gol voiai să spui! Nu-i nevoie de filozofii.”

„Atunci, de ce-i nevoie, SolHi? Să mă arăt la bustul gol în fața ta?” SolHi sughiță iar, zărind pieptul gol al lui DooSan prin deschizătura halatului. „Sau poate ar trebui să dezvălui mai mult?”

„Nu-i nevoie,” bombăni ea, încurcată, privind brusc în altă parte. „Am văzut destul.”

„Când anume?” SolHi scutură vehement din cap. DooSan se încruntă. „Nu-mi zi: fantezii poate?”

„Doar… gânduri! Iar acum… dispari, înainte să te las fără el!”

Astfel de cuvinte îl făcu pe DooSan să surâdă. Era atât de plăcut să privească la inocența văzută pe chipul lui SolHi. Mai ales se simțea atât de bine să-i privească obrajii îmbujorați după ce înțelese că vorbise mai mult decât trebuise despre ale ei vise și fantezii. Se simțea jenată și stângace, simțind cum îi bate inima straniu în piept. La fel auzea și-un straniu bâzâit în piept din cauza acelui plăcut parfum ce adia de la bărbatul din fața ei, cel gol sub halatul cela, bărbatul care o făcuse să viseze după acel intens sărut, un bărbat care-i era interzis, dar la care avea liber să viseze, doar în capul lui.

„SolHi,” o strigă DooSan pe nume, văzând-o privind în altă parte. „Ce se întâmplă totuși cu noi?”

„Nimic,” răspunse ea, stângace. „Doar… suntem doi străini ce se simt straniu atunci când stau unul lângă altul… goi.”

„Goi?” Întrebă DooSan pufnind iar în râs. „Niciunul dintre noi nu-i gol, să știi.”

„Practic - nu, teoretic însă da. Și… la naiba, chiar am început a vorbi prostii!”

După astfel de cuvinte, SolHi goli paharul de bere pe care și-l turnase mai înainte. Berea rece însă n-o răcori defel pe dinăuntru. Din contră: simți mai intens focul din inimă, în timp ce ochii ei pândeau la pieptul gol al bărbatului din fața ei, zărit doar prin deschizătura halatului de baie ce-i era granița lui SolHi în acele clipe.

***

Când reveni în living, purtând un pantalon lejer și un tricou alb, DooSan înțelese că surprizele nu se terminaseră pentru seara aceea. Motivul? Ei bine, la picioarele lui SolHi zăceau nici mai mult nici mai puțin decât 15 sticle de bere și soju. Văzându-le, DooSan se plesni cu palma peste frunte. „Minunat,” murmură el. „Îndeajuns să doboare un cal, dar nu destul pentru SolHi se pare, deși abia se ține pe picioare de la cât a băut.”

„Nu-s doar pentru mine,” îi spuse SolHi, văzându-l scuturând din cap cu reproș. „Am și pentru tine aici.” După care, folosind o lingură pe post de destupător, deschise o altă sticlă de bere.

DooSan se încruntă, așezându-se alături. Apoi, privind țintă la lingură, întrebă, „De unde o ai? Nu, nu-mi zi: ai zburat pe ea până aici, nu?”

SolHi îi arătă colții. „Am venit pe mătură aici. Lingura însă e din colecția ta de obiecte zburătoare. Și-i straniu să știi.”

„Ce anume?”

„Câte obiecte zburătoare poți deține: primul - a fost Rolls Royce-ul, a doua roata, iar acum lingura,” chicoti SolHi.

„Nici n-o începe!” Îi șuieră DooSan printre dinți.

„De ce mă rog? E mai vesel astfel. Păcat doar că n-am un alt șurub la mine pe care să ți-l întorc, căci…”

„Ian SolHi!”

„Ce?” Strigă ea, apăsând cu și mai mare forță pe coada lingurei, în timp ce încerca să deschidă o sticlă de bere pentru DooSan. Astfel reuși să facă dopul sticlei să zboare pe lângă urechea lui DooSan, un dop pe care el îl prinse într-un final în mână, mârâind ușor, înfuriat, pe când SolHi continua să surâdă. „Fără supărare: nu-i vina mea că-n casa asta totul zboară. Mă simt de parcă aș fi între extratereștri.” Apoi, fără să-i pese că deschisese sticla ceea pentru DooSan, sorbi prelung din ea, răcorindu-se.

Văzând-o acționând astfel, DooSan oftă prelung. „O să am destul de furcă cu tine se pare.” SolHi nu spuse nimic: doar se concentra pe sticla de bere pe care o băuse pe jumătate deja, fără să-i atragă bărbatului nicio atenție. De asta și înșfăcă DooSan sticla ceea într-un final, întrebând-o, „De ce ești aici, SolHi? Nu cred că doar pentru a bea bere cu mine.”

„Absolut, Han DooSan! Ai dreptate: n-am venit aici pentru bere, ci pentru sărut.”

DooSan înghiți în sec. „Sărut? Care anume?”

„Cel pe care mi-l datorezi?” Întrebă SolHi pe-un ton inocent, ațintindu-și privirea în acea a bărbatului. „Eu… ți-am dat unul în câmpul cela de lavandă, salvându-ți pielea. Îmi datorezi acum un altul. Și știi de ce? De ce-s aici mă refer… pentru sărutul cela: pentru că nu-mi place să am datorii.”

„Ce tot naiba îndrugă ea acolo?” Se întrebă DooSan, scuturând din cap cu reproș. „La sigur nimic de bine. Nu după cât a băut deja.” Și avea dreptate DooSan gândind astfel, căci cât el își schimbase halatul pe ceva mai lejer, SolHi reușise să bea două sticle de soju și două de bere. De ajuns să vină cu surprize, căci, curând după asta, o surprinse DooSan venind spre el în patru labe. „Asta ce naiba mai înseamnă?” O întrebă el, văzând-o oprită chiar în fața lui și privindu-l țintă, încă în patru labe.

„Încerc să văd cum arată fața unui dobitoc.”

DooSan se încruntă. „N-a sunat drăguț să știi.”

„Sunt de acord cu tine aici. Total de acord, căci doar tu poți fi un ticălos atât de mare, dar totuși să mă faci să mă gândesc la tine în fiecare zi.”

I se opri răsuflarea lui DooSan după astfel de cuvinte, căci nicicând nu se așteptase la o astfel de confesiune din partea ei, nu într-o astfel de ipostază când corpurile aproape că li se atingeau, la fel ca buzele care erau atât de aproape una de alta în timp ce ochii lor se spionau în tăcere, privind adesea spre buzele celea roz, umede și atât de tentate, ispitindu-l la un sărut.

Se putu ține în mâini într-un final, apucând-o de umeri și împingând-o ușurel de lângă el, căci erau ambii atât de aproape de abisul pasiunii. Și, de-ar fi căzut vreodată în el, atunci la sigur n-ar mai fi fost capabili să scape din acea capcană. Nu atâta timp cât îi simțea inima plăcut bătându-i în piept, în ritmul inimii ce bătea plăcut în pieptul lui.

„SolHi, să știi că nu-i corect să-mi spui astfel de cuvinte,” reuși DooSan să îngâne într-un final.

„De ce?” Întrebă ea, privindu-l cu ochi rugători. „Pentru că nu merit nici măcar un sărut?”

DooSan o privi încurcat. „Despre ce vorbești acum?” O întrebă el.

SolHi surâse însă: senzual, frumos, atât de tentat, în timp ce buzele îi șoptiră abia auzit, „Sărută-mă!”

Se opri iar inima în pieptul lui DooSan în acele clipe. Se simți în al nouălea cer și apoi căzând în iad, căci… i se cerea să renunțe la principii și jurăminte, căzând în brațele monstrului pe care se jurase să-l închidă într-o cușcă într-un final. Își dorea însă asta. Ca un nebun. Sărutul și-l dorea și pasiunea. Cum nu când acel parfum de lavandă adia atât de plăcut din părul ei? Un parfum de care-i fusese dor ani de zile, fără să știe nicicând de ce.

Într-un final DooSan cedă tentației. Ambele mâini se încolăciră în jurul taliei ei, trăgând-o puțin spre pieptul lui, de care pieptul lui SolHi se atinse cât de curând. Îmbobociră sânii sub materialul tricoului, exact ca atunci când îi furase sărutul în mașina lui. Atunci însă căutase salvarea sub euforia nebuniei, în acele clipe însă se lăsa pradă nebuniei invocând motivul salvării.

Nu doar DooSan gândea astfel. La fel gândea și SolHi, căci, privindu-l în ochi, cu ochi rugători, întrebă într-un târziu, „Cine-s totuși pentru tine, Han DooSan?” O întrebare care-l făcu pe bărbat confuz. „Mă refer la cine-s eu pentru tine în aceste clipe: un prieten? Un dușman poate? Sau doar o proastă care-a crezut în tine dăruindu-ți un sărut?”

DooSan tăcu, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, ci pentru că chiar nu știa ce-ar fi fost corect să-i răspundă în acele clipe. Nu după ce la cină îi spusese că nu însemnase nimic pentru el acel sărut. Nu îndrăznea să-i spună că mințise, doar ca s-o rănească pe ea. Și, înțelegând cât de stângaci și patetici erau ambii în acele clipe, urându-se în fața altora, dar căutându-se atunci când erau în doi, DooSan zâmbi.

„Cunosc acest zâmbet,” șopti SolHi. „Mi-l amintesc de atunci când ai zâmbit frumos pentru prima dată, să știi.” Apoi, cu mâini tremurânde, atinse buzele lui DooSan, făcându-l să tresară, căci chiar era ciudat să simtă dorința pentru femeia pe care încerca din răsputeri s-o urască, dar pe care așa și n-o putu urî nicicând. Nu după acel câmp de lavandă și nu după acel sărut. Chiar nu putea s-o urască când o avea atât de aproape, simțind în piept impulsul nebun al unui nou sărut.

Acel sentiment îl măcina pe dinăuntru, făcându-l să simtă două lucruri contrarii în același timp: dorință și vină. Nici măcar el nu înțelegea de ce simțea toate astea, iar asta îl bulversa complet, căci nicicând mai înainte nu se simțise astfel, nici măcar cu fostele sale iubite. Astfel, înțelegând în sfârșit acest crunt adevăr, DooSan își dădu seama pentru prima dată în viața lui că de fapt nicicând nu cunoscuse iubirea, iar ceea ce simțea pentru SolHi era ceva nou, complet neașteptat, „De parcă aș fi într-un carusel al sorții, pe cale să-mi pierd mințile.”

Taken from Royal Road, this narrative should be reported if found on Amazon.

„Și totuși e real,” șopti SolHi, zâmbind. Zâmbi cu tristețe ea, căci înțelese că nicicând n-o aibă ce ceruse: un sărut. Din această cauză și se trase brusc în spate, vrând parcă să fugă de adevăr. Nu putu însă, căci brațele lui DooSan se încolăciră și mai mult în jurul ei, strângând-o iar la piept.

„Nici nu știi ce faci acum din mine,” șopti bărbatul, atât de aproape de buzele ei. O mișcare care-o făcu pe SolHi să se cutremure, mai ales când surprinse privirea lui ațintită asupra buzelor ei. Surprinse a lui privire flămândă, exact așa cum era și privirea ei: dornică de-un sărut, de-o iubire profundă, una la care doar visaseră, căci erau cât se poate de siguri că era pentru ei interzis. Asta era din cauza încăpățânării lor de-a se deschide unul în fața celuilalt. Nu la fel de încăpățânate le erau însă inimile, cele care îi împingeau spre pasiune, căci dintr-o dată SolHi își dădu seama că nu mai era capabilă să scape din capcana brațelor lui.

„Și totuși trebuie.”

„Ce anume?” Întrebă DooSan în șoaptă.

„Să fugim de noi, de adevăr și de minciuna care ne înconjoară. În special în aceste clipe.”

„Minciună?” Se încruntă bărbatul. „Despre ce vorbești acum, SolHi? Nu poate fi minciună unde două inimi bat ciudat, nu crezi?”

SolHi zâmbi. „Atunci, crezi că spun adevărul aceste două inimi ce bat ciudat în al nostru piept?”

„Nu știu, dacă sincer. Cel puțin simt că nu-s false. Bătăile de inimă, la fel și respirația întretăiată în coșul pieptului. Și doare.”

Auzind cuvântul „doare,” SolHi privi brusc în altă parte. Simți dintr-o dată că trebuia să fugă, căci… durerea mereu făcuse parte din viața ei, cel puțin în ultimii șapte ani, dar totuși nu se putuse obișnui nicicând cu ea. De asta și-i ceru lui DooSan să-i dea drumul. El însă se încăpățână, căci chiar nu putea înțelege de ce venise SolHi în acea seară în apartamentul lui, de ce mințise la cină că nu însemnase nimic sărutul lor din câmpul de lavandă când știa prea bine că nu era așa și mai ales de ce continua viața să-l chinuie punându-i în brațe o femeie la care doar putea visa, dar pe care n-ar fi putut-o avea nicicând.

Din această cauză și i se umeziră ochii, mai ales când văzu lacrimi în ochii femeii ce tremura ușor în dulcea capcană a brațelor lui, întrebând-o exact după asta, „Ce totuși cauți în viața mea, SolHi? De ce nu fugi când știi prea bine că între noi nu poate fi nimic? Nimic din ceea ce-ți dorești tu și, poate, îmi doresc și eu.”

SolHi scrâșni din dinți. „Nu știu,” răspunse într-o doară. „Doar… am simțit nevoia să vin azi aici.”

„Pentru ce? Căutând ce? Visând la ce, SolHi?”

„La răspunsuri. Da, asta e ce caut: răspunsuri. Unele pe care nu mai sunt atât de sigură că vreau să le știu acum.”

„De teamă?” Al ei tremur îi dădu de înțeles că da. La fel ezitarea văzută în a ei privire și-n mișcarea lentă a pieptului ei, cel ce stătea practic lipit de pieptul lui.

Această mișcare îl făcu să vibreze. Își dori mai mult, deși știa că nu-i corect așa. Simți totuși dorința vibrându-i în suflet, în timp ce sângele îi circula nebun prin vene. Cum nu de altfel, când o zări pe SolHi mușcându-și ușor rozul buzelor… era timidă. O mișcare nevinovată a buzelor lui SolHi, ce-l făcu să se întrebe ce dulce chin îi nimerise în brațe în acea seară.

Dintr-o dată tresări. Motivul? Un sărut neașteptat, căci SolHi simțise nevoia să-și lipească buzele de-ale lui. Apoi așteptă. Nici ea nu știa de ce făcea asta. Simți însă că așa era corect. Trecură astfel secunde, în viteză pe lângă ei, fără ca nimic altceva să se întâmple între ei. Păreau statui vii în acele clipe, statui ce uitaseră a respira, cioplite în aer de un maestru priceput în ale iubirii.

Nu dură mult însă așteptarea: alte secunde doar, căci SolHi, simțindu-se stângace și cumva refuzată de bărbatul ce nu reacționase defel la al ei sărut, se trase brusc în spate. Vruse să întrerupă astfel nebunia, jocul copilăresc al iubirii pe care o crezuse aciuată în suflet. Nu se înșelase însă așa cum crezuse, căci DooSan, temător să n-o lase să plece, o strânse iar în brațe, lăsându-se îmbătat de rozul buzelor ei și de parfumul dulce al unui trup de femeie.

Și era ciudat acel sărut. Era straniu nu prin forma lui sau cum avuse loc, ci prin ceea ce năștea în ale lor suflete. Era un miracol la care nu se așteptaseră, căci doar două suflete, ce au suferit atât de mult în viață, sunt în stare să aprecieze acele clipe de dulce nebunie, una care putea dura atât de puțin, dar care-i putea umple atât de mult pe dinăuntru.

***

Rămași singuri după ce restul plecară, Kan și Yu își spuseră ca seara aceea s-o petreacă în doi. Motivul? Se simțeau cumva responsabili pentru cum se terminase cina. În special Kan, căci anume el credea că fusese de vină pentru felul în care se aflase despre SolHi și Han YuSan și despre faptul că DooSan vorbise atât de dur la adresa femeii pe care toată lumea știa c-o place. Doar el se prefăcea a nu ști asta, ignorând adevărul.

Nu ignora acel adevăr Kan, căci de asta și menționase la cină „scena de iubire,” pe care spuse c-o filmau DooSan și SolHi atunci când îi surprinse atingându-și mâinile. Apoi urmă ce urmă, iar asta-l făcu să simtă vină, căci mai bine ar fi tăcut și SolHi ar fi fost acolo, cu ei, și nu singură pe stradă. „Așa cum mereu a fost,” spuse el, oftând, mai servind un pahar.

Kan băuse mult în acea seară, dar așa și nu se îmbătase, deși ar fi vrut. De altfel nu se îmbătase demult, de când viața îi dăduse palme, chiar dacă obișnuia să bea mult lichior tare. La fel de treaz era și Yu în acele clipe, deși băuse și el destul. Nu spuse însă nimic și nici nu-i reproșă lui Kan că nu-i spusese despre SolHi. Doar așteptă în tăcere până când Kan șopti, „Și ai dreptate să gândești astfel despre mine: am fost un laș când i-am cerut lui SolHi să nu spună nimănui despre ea și Han YuSan. Ar fi trebuit să-ți spun măcar ție.”

Yu surâse trist. „Știam deja.”

„SolHi ți-a spus?” Yu dădu din cap că da. „Nu știam dacă sincer. Am crezut că n-o să spună nicicând nimănui. Dar… nu-i vinovată să știi. Îs cât se poate de sigur de asta, chiar dacă alții nu. Și… de n-ar fi fost acel caz în care Han YuSan și SolHi au fost implicați, poate că soarta lor ar fi fost alta acum.” Yu îl privi încurcat. „Nu știai despre asta?”

„Nu, dacă sincer. Doar faptul că a decis să lucreze în poliție din cauza morții lui Han YuSan. Pe urmă am aflat detalii. Nu și despre faptul că cei doi par a fi lucrat împreună.”

„Dar așa a fost. Anume un caz i-a apropiat pe cei doi, cel al studentei lui SolHi care-a fost abuzată acum șapte ani. Han YuSan a fost procurorul de caz, iar SolHi își susținea eleva. După asta știi și singur ce-a fost.”

„Dar chiar și așa nu pot să cred că cei doi se cunoșteau.”

„Nu doar se cunoșteau. SolHi chiar l-a acuzat c-ar fi avut legătură cu violul elevei ei.”

„Ce? Dar e imposibil! Han YuSan nu era în stare să apere un delicvent. Mai ales să fie el cel care a abuzat o minoră. Kan, îl știam pe omul cela. Era un bărbat dintr-o bucată. El nicicând n-ar fi… n-ar fi atacat pe cineva.”

„În locul tău n-aș băga mâna în foc pentru nimeni, inspectore. La fel SolHi nu l-a acuzat doar pentru că simțise nevoia. Avea dovezi. Dovezi contundente să știi.”

„Dovezi despre care nu-mi poți vorbi.”

„Exact. Motivul? Strict personal. Nu al meu, ci al lui SolHi, căci ea e singura care poate să vorbească despre asta. Dar, dacă tot vorbim despre asta, voiam să te întreb de ce n-ai știut mai înainte de SolHi, căci tu și Han YuSan lucrați împreună la acea vreme.”

„Ba nu, Kan, aici te înșeli. Han YuSan și eu am încetat a lucra împreună cu câteva luni mai înainte de moartea lui.”

„Motivul?”

„Nimic personal. Doar… să zicem c-a fost nevoie de un țap ispășitor după un caz eșuat, iar eu am plătit oalele sparte. De altfel când Han YuSan a fost ucis lucram în provincie. N-am aflat ce i s-a întâmplat decât după asta când l-am întâlnit pe procuror Han DooSan. Mai bine zis la cam 3 ani după moartea lui Han YuSan.”

„Han DooSan te-a căutat?”

„Da. Abia intrase atunci la Drept. Chiar și așa m-a căutat să mă întrebe câte ceva despre caz. Atunci a fost când mi-a spus că și-a pierdut fratele din cauza unei femei. Cine anume? Am aflat abia azi când SolHi a menționat asta. Ei bine a spus ea câte ceva în urmă cu câteva zile, dar eu n-am atras prea multă atenție dacă sincer.”

„De ce?”

„Pentru că mi s-a părut că era ceva personal și n-am vrut să intru în detalii. Plus la asta, nu era treaba mea s-o judec, nu după ce-am ajuns s-o cunosc.”

„Și totuși o s-o faci. Mai devreme sau mai târziu o să te bântuie și pe tine adevărul aflat. La fel cum o s-o judece toți, căci… așa a fost mereu. La fel cum cred că-i greșit faptul că ea și Han DooSan au ajuns să lucreze împreună, iar gurele rele spun c-ar fi din cauza că el și SolHi sunt amanți.”

„O prostie. Știm prea bine de ce Han DooSan a angajat-o pe SolHi.”

„Știm noi, Yu. Restul pur și simplu ignoră. Pentru ei e mai bine ca SolHi să rămână călăul, iar Han DooSan victima. Unul manipulat de o criminală cu cazier. Mai rău de-atâta nu se poate. De asta și n-o să fie nimeni nicicând de partea ei. Doar o să primească mai multe palme și-o să plângă mai mult, chiar mai mult decât a plâns până acum.”

„Atunci e simplu: poate pleca oricând, căci… nimeni n-o s-o judece de face asta. Nu noi, cel puțin.” Kan surâse. „Crezi că nu?”

„Da, așa e, SolHi n-o să plece nicicând. Nici chiar de-o să spele „rușinea” c-o mare de lacrimi, purtând pe umeri o cruce - cea a morții lui Han YuSan. Pentru asta nici măcar ea nu se poate ierta. De asta… cum s-o ierte alții?! Mai mult de atât: chiar și de pleacă nu înseamnă c-o să trăiască în liniște, la fel cum e cert faptul că nimeni nicicând n-o s-o mai angajeze după asta.”

„Atunci… ar trebui să înceapă să gândească altfel,” spuse Yu, umplând iar paharele. „Să devină prădător din victimă.”

„Crezi că n-a încercat? A încercat, desigur, dar n-a ajutat la nimic. Și… e o mare femeie SolHi. Una cum rar găsești în zilele noastre. O dură cum ar spune mulți dintre polițiști, luptând cu unghiile și cu dinții pentru ca alții s-o respecte măcar cât de cât. Nu s-a dat în lături de la nimic. N-a fugit nicicând de-un caz greu. A cercetat cot la cot cu noi orice caz, susținându-i pe mulți, chiar dacă nicicând n-a auzit un „mulțumesc” după asta de la ei. Același lucru pe care-l face și Han DooSan: doar profită de pe urma ei, încercând s-o dea la fund, fără să-i pese de lacrimile pe care SolHi le varsă din cauza lui.”

„Nu-l poți judeca nici pe el, Kan. A pierdut un frate în noaptea aceea.”

„La fel precum SolHi a pierdut pe cineva atunci. De altfel SolHi a pierdut mult mai mult în acea noapte. Dar… ai și tu dreptate, după acea noapte era să fie ciudat de măcar unul din ei nu-și pierdea mințile.”

Yu se încruntă. „Ai spus că SolHi a pierdut pe cineva în acea noapte?”

„Da, dar… e top secret. O să vorbească poate despre asta. Într-o zi. De la mine însă n-o să se afle nimic nicicând.”

„Logic dacă sincer. Nu-i dreptul tău să vorbești despre secretele ei. Doar îi poți fi alături și… observa cum ura crește în iubire.”

„Despre ce mama naibii vorbești acum, Yu?”

„Despre sărutul celor doi? Al lui Han DooSan și SolHi. Sau ce, chiar crezi c-a fost fără importanță?”

„Nu știu, dacă sincer. SolHi spune că e.”

„Pe naiba. Minte. Crede-mă, știu ce spun, căci… mi-au povestit deja cei de la Antidrog.”

„De la Antidrog? Și ăia de unde mama naibii știau?”

„Din sursă sigură,” spuse Yu surâzând. „Anume ei și i-au prins pe porumbeii noștri sărutându-se în mașină.”

„SolHi mi-a spus că a fost din cauza că erau pe cale să fie descoperiți și-a trebuit să improvizeze.”

„Poate. La început cred că așa a fost, căci SolHi n-avea de unde să-i știe pe băieții de la Antidrog. Văzându-i venind a crezut probabil că-s cei de care fugeau. Au improvizat, la început, ca după aceea să fie totul cât se poate de real. Și crede-mă: era real sărutul cela, căci așa ceva nici cei mai buni actori nu pot improviza, Kan. Nu în poziția în care stăteau în mașină.”

Kan tuși ușor să alunge acel ciudat sentiment dintre ei, căci nu-și de ce se simțea straniu auzindu-l pe Yu vorbind despre sărutul dintre DooSan și SolHi. După care, oarecum nervos și mai dând peste cap un pahar, spuse, „Nu cred eu nimic din ce spui. Nu știind ce fel de câini de vânătoare-s cei doi. Mai degrabă se scarmănă, decât să treacă la altfel de… acțiune.”

„De nu mă crezi problema ta. Doar spun adevărul. Și… mai devreme sau mai târziu o să se afle adevărul, la fel cum eu sunt sigur că Han DooSan va suferi mai mult decât SolHi din cauza relației date.”

„Vrei să nu îndrugi prostii? Care relație, omule? A fost doar un sărut. Da, poate a escaladat un pic acolo, căci hormonii lucrează când suntem tineri. Dar… n-o să fie mai mult. Crede-mă! Nu după tot ce s-a întâmplat între ei.”

„Îmi pari straniu, dacă sincer,” îi spuse Yu surâzând, mai turnând în pahare. „De parcă ai încerca s-o aperi pe SolHi ca un tată ce-și apără fiica. Doar că, „tăticule,” e timpul să deschizi ochii, căci Han DooSan deja ți-a furat fata și… crede-mă: de Han DooSan se trezește la realitate și-și dă seama că de nu face ceva poate pierde pe cineva important, atunci în veci nu-i desparți. Ceva ce mai devreme sau mai târziu o să se întâmple. Ăștia doi ajung împreună da sau da! Știu eu ce spun!”

„Ce știu eu e că unul din ei ajunge după gratii și altul trei metri sub pământ de-i mai lăsăm măcar odată singuri. Așa că, ai face bine să ții ochii pe ei și departe unul de altul decât să îndrugi prostii.” Apoi, oarecum furios, deși singur nu știa de ce reacționase astfel, Kan smulse practic sticla din mâna lui Yu, turnând el în pahare, căci simțea parcă că-l arde pe dinăuntru și trebuia să stingă incendiul cela cu orice preț.

***

La nici jumătate de oră după conversația de suflet avută cu Kan, Yu primi un telefon ciudat. De asta și intră val-vârtej în secția de poliție Kanam alte douăzeci de minute după ce primise acel apel. Motivul? Ei bine, niciun altul decât probleme în familie.

Intrat în secție se apropie de polițistul de serviciu cu gând să-l întrebe despre detectiv Gi, căci anume acela îl telefonase. Zărindu-l pe Gi făcându-i semn cu mâna să se apropie de masa lui, Yu se scuză în fața polițistului pe care-l întrerupse din treabă și porni spre masa detectivului. La câțiva pași de Gi, zărindu-l pe tânărul care purta hanorac negru și era cu spatele la el, Yu, nici una nici două, se apropie de individ, dându-i una zdravănă peste ceafă.

„Mângâierea” ceea dulce îl făcu pe tânăr să sară în picioare, ridicându-se mult deasupra lui Yu, care abia ajungea la 1.65, când vlăjganul cela avea peste 1.8 probabil. Nu-i făcu nimic inspectorului însă, ci-l privi oarecum speriat, murmurând un „Doare, tată!” când își văzu părintele privindu-l cu ochi de fiară.

„Doare? Tată?” Șuieră Yu printre dinți. „Acum ți-ai adus aminte că ai tată, Yu SuJin? Firar tu de dobitoc ce ești… Nu ce, ce-ai mai făcut de data asta? Cu ce mă mai surprinzi?”

„Nimic special: m-au săltat din pură întâmplare.” Zărind însă ochii lui Yu scăpărând de furie, se așeză „cuminte” pe locul lui. Ba se și trase pe un alt scaun să fie cât mai departe de Yu și de mângâierile lui speciale.

Inspector Yu oftă prelung. „O să mă omori cu zile nu alta. Tu și ideile tale stupide.” După care, trântindu-se pe scaun și privindu-și pieziș fiul, îi spuse, „După ce ieșim de aici te înscriu în armată, jur.”

„Până la armată are de plătit oalele sparte mai întâi,” spuse Gi, surâzând. După care puse dosarul tânărului în fața lui Yu.

Aruncând o privire peste dosar, destul de gros de altfel, Yu se încruntă. O grimasă care-l făcu pe SuJin să-și privească atent tatăl, știind prea bine ce-i putea aceluia pielea de se înfuria. Chiar și tresări sărmanul în clipa în care-l auzi pe Yu șuierând iar printre dinți, „Spionaj electronic mai nou?! Wow, ce surpriză, și eu care credeam că ești prost ca noaptea. Da de unde?! Prostul în echipă eram eu, care am crezut că fiul meu, un târâie-opincă ce abia a terminat școala, habar n-are cum se mănâncă pâinea, da el de ici fură pâinea altora.”

„N-a făcut-o singur, oricum. A avut spatele asigurat de gașca de colo,” îl informă Gi surâzând, căci chiar dacă nu trebuia să surâdă, tot i se păru comic comentariul inspectorului. „Ko Gi Hiok e numele individului. Cel care conduce de fapt banda din care făcea parte și SuJin. Mai bine zis cei pe care fiul tăi i-a ajutat să sustragă bani din contul unui invalid, care-i minor de altfel.”

Yu păru mirat. Pentru câteva clipe doar. După care, de-o calmitate care-l impresionă până și pe Gi, întrebă, „Și? Cât de curând îl poți trimite pe ăsta la închisoare?”

Întrebarea lui Yu îi făcu pe Gi și SuJin să-l privească cu ochii cât cepele. Ba chiar detectivul îl întrebă, bâlbâindu-se, „Să-l trimit după gratii? Nu să-l scot?”

„Pentru ce? Dacă a făcut-o de oaie, atunci să și plătească. La fel ca toți cei pe care îi salt eu zi de zi.”

„Dar n-am făcut eu nimic, tată. Jur că-s nevinovat. Doar am vrut să-l ajut pe sărmanul om care trebuia să-și verifice contul.”

„De ce nu s-a dus la bancă atunci dacă era așa urgent?” Întrebă Yu pe-un ton sacadat.

„Pentru că și-a uitat parola?” Întrebă SuJin inocent. „De asta și-a apelat la noi: ca să și-o recapete, căci pentru asta și suntem noi - să-i ajutăm pe nevoiași.”

Urletul lui Yu îi făcu pe toți cei prezenți în secție să tresară. Ba chiar cei 10 indivizi, polițiști și delicvenți aduși de ei acolo, se uitară mirați spre masa lui Gi în așteptarea răspunsului tânărului când îl auziră pe Yu întrebând, „Ești prost sau doar te faci, Yu SuJin? Cum naiba poți fi atât de prost încât să vorbești astfel de tâmpenii în fața polițiștilor? Mai ales în fața lui taică-tu, care știe prea bine ce poamă ești.”

„Chiar nu înțeleg de ce te înfurii dacă sincer.”

„Pentru că realizez că nu gândești deloc? Sau ce: crezi că toată lumea e proastă și tu unicul deștept? De-i așa: surpriză - mai sunt deștepți ca tine pe lumea asta. Precum cei de la bancă, care-s mai mult decât capabili să schimbe parolele la cont de-un prost le-a uitat. De n-ar fi fost în stare, atunci la sigur statul sau banca ar fi angajat deștepți ca tine ca să le spargă conturile.” După care, atât de înfuriat că răsună iar sala, o altă palmă se auzi lovind ceafa lui Yu SuJin.

Tânărul nici nu crâcni după a doua palmă, deși duruse ca naiba. Doar stătu chitic, privind cu ochi rugători la Gi, cerșind măcar de la acela îndurare. O privire care-l făcu pe Gi să surâdă, după care să spună, „Să știi că avem și vești bune legat de caz.”

„Da nu mai spune!” Șuieră Yu, ironic, printre dinți. „Surprinzător, dar avem și vești bune: precum?”

„Precum aceea că de Yu SuJin își recunoaște fapta și face muncă în folosul comunității scapă basma curată.”

„Ca după asta să urmeze ce: NASA? PENTAGON? Vreo navă spațială căreia Yu SuJin i-a spart conturile? Nu, mersi! De la el, de nu-l trimit după gratii, mă pot aștepta la orice să știi.”

„Nu și de-și învață lecția.”

„Mă îndoiesc că învață. Sau… cine știe?! La câte lucruri a învățat pe la spatele meu poate învăța și altele, nu-i așa, Yu SuJin?”

Tânărul se îmbufnă dintr-o dată. „Să știi că vorbind astfel despre mine arăți altora că nu mă respecți deloc. Mai ales, denegrezi integritatea și inteligența unui Unicorn Negru ca mine.”

„Un Uni… ce?” Întrebă Yu cu ochii cât cepele.

„Unicorn,” răspunse Gi, zâmbind. „Nick-name-ul feciorului tău în sistema bandei.”

„Ba Cobra neagră ai vrut să spui. Una care mușcă pe la spate, că altfel nu-mi pot explica de ce-i așa de prost ca noaptea. Și, ia zi-mi, Unicornule Negru, de unde să te salt data viitoare? Din ce secție sau groapă mă refer.”

„Niciuna,” bombăni tânărul. „Mi-am învățat lecția, să știi.”

„Mă îndoiesc eu. Dar… fie pe a ta: semnează foaia și acceptă-ți vina. După asta mai vedem noi cum și de unde te salt data viitoare.”

„Ba bine că nu,” se burzului SuJin la taică-su. „De ce să accept ceva ce n-am făcut? Plus la asta: sunt major și decid singur.”

„Da nu zău?!” Răspunse Yu pe-un ton batjocoritor. „De ce atunci m-au chemat ăștia la secție de poți decide și singur?”

„Ce știu eu?! N-am insistat, dacă sincer, că dacă te chemam eu…”

„Minunat atunci: descurcă-te singur! Numai că, Yu SuJin: de eu plec de aici, iar tu nu semnezi foaia ceea, consideră-mă mort! Și nu doar eu sunt mort pentru tine, ci și invers. La fel cum n-ai casă și masă de acum înainte. Așa că: tu alegi - ei sau noi?!”

Fără să crâcnească, căci știa prea bine că dacă inspector Yu decidea ceva atunci așa era pe veci, SuJin oftă prelung. După care semnă în grabă documentul în care își accepta vina. De nu… la sigur ar fi fost vai și-amar de steaua lui.

***

Mișcându-se prin somn, SolHi se întoarse cu spatele la fereastră. Se întoarse însă cât de curând cu spatele la ea, căci o deranja lumina. De asta și nu deschise după asta ochii, ci începu a bâjbâi în jur, căutând sticla cu apă. În loc de sticlă apucă pe cineva de nas, strigând după asta ca din gură de șarpe de sărmanul DooSan sări ca ars din pat, rostogolindu-se pe podea exact după asta.

„Ce? Ce? Ce s-a întâmplat?” Întrebă bărbatul, privind speriat în jur. „A intrat cineva peste noi sau ce?”

„Da, tu!” Îi strigă SolHi. „Tu, ce mama naibii faci în casa mea?”

Auzind întrebarea, DooSan ridică o sprânceană. „Casa ta? Ești sigură de asta?” SolHi privi cu mare atenție în jur. „Magic, frate, căci în loc de casa ta ești în casa unui holtei. Și nu doar în casa lui, ci și în patul lui. Altă magie cumva?”

„N-am chef de ironiile tale dacă ceva.”

„Iar eu n-am chef să fiu acuzat că m-am strecurat în patul cuiva când e de fapt invers.”

„Atunci… să te acuz c-ai profitat de mine?”

„Îmbrăcată?” O întrebă DooSan ironic. SolHi strâmbă din nas. „Ultima dacă când am verificat obișnuiam să dorm c-o femeie dezbrăcat, nu să abuz de ea prin haine.”

„Vrei să nu exagerezi?”

„Deloc. Doar spun lucrurilor pe nume, căci chiar n-aveam chef de-o astfel de deșteptare. Nu după noaptea trecută când am trecut prin toate cercurile iadului.” După asta, puțin înfuriat, înșfăcă o sticlă de apă de pe dulap, pe care i-o aruncă lui SolHi.

Prinzând-o din zbor, SolHi se grăbi să-i scoată dopul și bău cu sete. Făcu asta însă încercând să camufleze faptul că încerca să găsească astfel o cale să scape. Nu avea nicio șansă însă. Nu atâta timp cât DooSan era cu ochii pe ea. De aceea și spuse apoi într-o doară, „Nu, fie pe a ta. Ai câștigat pariul.”

„Mă bucur,” mușcă DooSan momeala. „Că-ți accepți greșeala. Măcar din când în când, căci chiar n-aveam chef de-o vizită la secție, acuzat de… abuz fără să te fi atins, căci…”

Tăcu sărmanul DooSan, privind cu ochii cât cepele în urma lui SolHi, când aceasta sări de pe pat, țâșnind prin ușa deschisă după asta. Doar ușa de la intrare se mai auzi după asta trântindu-se în urma ei, la câteva secunde după ce părăsise dormitorul. Abia atunci DooSan își permise să respire, murmurând încurcat mai apoi, „Și asta? Ce mama naibii mai înseamnă și asta? Război cumva?” Apoi, încă uimit de reacția lui SolHi, clătină din cap cu reproș, luând un tricou din sertar după asta, căci încă era la bustul gol.

***

Când ușile ascensorului se deschiseră, SolHi țopăi grăbită din el, căci încă se mai chinuia să-și încalțe a doua gheată. Era cu adevărat furioasă, căci… una la mână - nu-și aducea aminte cum mama naibii ajunsese în apartamentul lui DooSan și doi la mână - se simțea straniu după ce-l acuzase pe acesta că profitase de ea când încă era îmbrăcată. „De parcă mi-ar fi luat mințile. Alcoolul, Ian SolHi, nimeni altul, căci… cum mama naibii ai putut veni la ușa lui? Beată și căutând… ce? Înțelegere? Să-și ceară scuze pentru cele spuse aseară? Ba pe naiba: n-ai făcut decât să-i dai șansa să-și bată joc de tine o viață întreagă după asta. Pe meritate să știi.”

Auzind pași grăbindu-se în timp ce coborau scările, SolHi deveni atentă. N-o luă din loc decât atunci când auzi vocea lui DooSan strigând-o pe nume și cerându-i să stea locului. Fu atunci când o zbughi afară din bloc, împingând cu putere ușa de la intrare. Se opri însă locului cât de curând, buimăcită, când un ou, aruncat din mulțimea adunată în fața ușii, se sparse în capul ei, scurgându-i-se pe față exact după asta. Ceva la care nu se așteptase nicicând, la fel cum nu se așteptase să-i audă pe cei câteva zeci de indivizi strânși în fața blocului strigându-i să dispară de pe fața pământului și blestemând ziua în care se născuse.

Era tot ce auzea SolHi în acele clipe. Nimic altceva n-auzea și nu vedea atunci. Nu-l văzu nici pe DooSan ieșind în urma ei și încremenind la doar doi pași în urma ei. Era și el cu adevărat depășit de situație, căci tot ce se întâmpla în acele clipe era prea mult chiar și pentru el. Nu reacționă nici când SolHi fu apucată de mână de cineva din mulțime și trasă în mijlocul lor, lovind-o și strigându-i că-i nerușinată și că o asasină de teapa ei n-avea nicicând dreptul să fie fericită cu fratele celui pe care îl ucisese cu sânge rece, în urmă cu șapte ani.

Nici SolHi nu făcu nimic ca să se apere în acele clipe. La fel nu ceru ajutor. Doar privea țintă la Han DooSan, cu ochii în lacrimi, întrebându-se de era oare acela sfârșitul: în ghearele celor ce păreau a-i dori moartea cu orice preț. Nu dură însă mult chinul cela, căci Kan, Yu, Yoon Suk și două echipe de polițiști veniră la doar câteva minute după ce calvarul începu. Avură însă de furcă cu mulțimea până o putură scăpa pe SolHi din mijlocul lor.

Abia atunci fu când DooSan reacționă în sfârșit și vru s-o ajungă din urmă și s-o ducă cu el în bloc. Nu-i păsa defel că mulțimea începuse să-l acuze și pe el de complicitate și că unii îi preziceau și lui moartea, pentru simplul fapt că decăzuse atâta și că se înhăitase cu nimeni alta decât cu asasina propriului frate. De ajuns la SolHi așa și nu ajunse însă, căci Yoon Suk se apropie brusc de el, împingându-l spre intrarea în bloc. Yoon Suk chiar îi strigă în clipa în care DooSan depuse rezistență, „De vrei s-o ajuți, stai naibii pe loc! Mai bine ascunde-te! E tot ce poți face ca ea să fie în siguranță.”

Și DooSan asta și făcu: stătu locului și privi la SolHi plecând. O văzu refuzând ajutorul lui Kan și Yu și la fel refuză să intre în mașină. Doar… plecă: fără să privească în urmă și fără să spună nimic, iar asta îi răni iar inima lui DooSan, căci își dădu seama că SolHi iar suferise, iar el nu făcuse nimic s-o ajute. Chiar nimic.