Îmbulzeala de afară i se păru stranie lui DooSan. Acesta stătea în fața geamului, privind țintă la nebunia de afară. Dar, deși el era fizic acolo, în lobby-ul procuraturii, al lui gând părea să fie atât de departe de el. Și… nici măcar el nu era conștient de ce se simțea astfel.

Dintr-o dată tresări auzind glasul lui GhiYon, „Ești atât de distrat în ultima vreme, Han DooSan, și acționezi și ciudat de altfel. Atât de ciudat că dacă nu te-aș cunoaște aș putea jura că te-ai îndrăgostit. Chiar și așa sunt sigur că nu-i asta. Deși… am dubiile mele. Mai ales de când te-ai întors cu Ian SolHi din acel loc îndepărtat. Să fie oare pentru că te-a răscolit în suflet călătoria?”

„Să-ți ții gura nu ai de gând?” Îl apostrofă DooSan, întorcându-se brusc spre doctor Park, care se oprise nu departe de el.

„De ce aș face-o? E mai vesel așa: să-mi bat joc de tine. Mai ales când o faci pe îndrăgostitul. Exact ca în aceste clipe: complet dus pe gânduri, oarecum aiurit, acționând ciudat de parcă marea iubire te-a abandonat, iar trenul vieții și-al fericirii tale tocmai a plecat din gară, iar tu n-ai nicio șansă să-l ajungi din urmă.”

„Te-ai făcut poet mai nou?” Șuieră DooSan printre dinți. Era complet furios în acele clipe, ceea ce-i atrase și mai mult atenția lui GhiYon, care se încruntă puțin.

„Iar tu mai nou ești în pielea căpcăunului. Ce-i cu tine? Nu-mi zi că-i din cauza îmbulzelii de afară că nu te cred. Mai ales știind că cazul dat nu-l orchestrezi tu. Atunci?”

„Nu-i treaba ta!” Răspunse DooSan sec. Și, întorcându-i spatele lui GhiYon, se îndreptă spre ascensor. „Mai bine mi-ai zice ce-ai pierdut pe aici.”

„Eu? Nimic important!” Spuse GhiYon calm, urmându-l. „Doar… sunt martor într-un caz fără importanță. Tocmai de asta m-au pus să aștept. Chipurile toată lumea-i ocupată cu un caz al naibii de important. Care anume pot doar să presupun și asta văzând nebuneala de afară. Cineva important?”

„Idol. Rapper mai bine zis. Unul faimos. Buzzo, dac-ai auzit de el!”

„Dacă n-a trecut încă pe la biroul meu atunci nu-l știu eu,” o trânti GhiYon oarecum fericit, crezând că făcuse o glumă bună. Văzând însă mutra acră a lui DooSan, care se oprise lângă ascensoare, GhiYon deveni dintr-o dată serios. „Ce-a pățit? Faimosul mă refer.”

„Stupefiante. L-au prins cei de la antidrog nu demult. Azi e așteptat la audieri.”

„Mmm. Acum înțeleg: va fi o zi lungă pentru mulți.”

„Inclusiv pentru mine, căci, colac peste pupăză, m-am ales cu tine pe capul meu și pe toată ziulica se pare.” Și, privind spre doctor Park, îl văzu pe acela rânjind fericit în timp ce ridica comic din umeri. „Măcar ștergeți rânjetul cela de pe față. Nu faci decât să-i scoți pe alții din sărite.”

„Doar pentru asta sunt prietenii, nu?! Să scoată peri suri altora când n-au altceva de făcut. Dar nu asta e totuși ce mi se pare mie important, ci de ce nu tu investighezi cazul dat. Credeam că cei de la antidrog erau sub jurisdicția ta și-a lui Iun Min Hiok.”

„Ai zis bine: erau! Dar, cum cazul ăsta miroase a multe premii grase și ridicări în funcție, au fost asignate altora.”

„Nu-mi zi: San DuSik?”

„Cine altul?! Oricum: n-are decât să-l ia! N-am eu când să-mi bat capul și cu idolii. Am destule pe capul meu și fără asta.”

„Ceva nou pentru tine!” Spuse GhiYon, surâzând. Văzând însă că DooSan era pe cale să-i sară în cârcă și să se răfuiască cu el înțelese că totuși în ziua aceea cu Han DooSan nu era de glumit. De asta și-l întrebă, „Ce-i cu tine?”

„În care dintre domenii te referi: personal sau profesional?” Spuse DooSan morocănos.

„În ambele dacă nu-i secret.” DooSan însă nu răspunse. Doar mai apăsă odată nervos butonul ascensorului care nu mai venea odată. „Chiar atât de grav?”

„O să vezi și singur! De imediat ce ajungem în birou!” Și, în clipa în care ușile ascensorului se deschiseră, DooSan intră înăuntru, căci ascensorul, spre marea lui surprindere, era gol.

GhiYon îl urmă numaidecât și nu pentru că s-ar fi temut că ușile s-ar fi putut închide, ci pentru că i se părea a naibii de suspectă reacția lui DooSan. Tocmai de aceea avea de gând să-i calce pe urme și să nu scape niciun detaliu, cel puțin nu până-i venea rândul să declare în cazul în care era implicat. Odată intrat însă și poziționându-se în spatele lui DooSan, îl observă pe acesta apăsând insistent butonul de închidere al ușilor. Dar și mai suspect decât asta i se păru să-l vadă pe DooSan uitându-se undeva în față. Și, privind și el într-acolo, GhiYon îi văzu pe Kan și Yu, care tocmai intraseră pe ușa procuraturii, fugind spre ascensor și făcându-i lui DooSan semne disperate să-i aștepte.

Acela însă apăsa cu și mai multă înfrigurare butonul cela și nu răsuflă ușurat decât în clipa în care ușile se închiseră. De asta și spuse, „Huh, a fost cât pe ce!” Simțind însă bărbia lui GhiYon atingându-i umărul, tresări și privi peste umăr. Astfel văzu privirea curioasă și totodată insistentă a doctorului Park. „Ce-i?” Se răsti DooSan la el.

„Nimic important. Doar îmi pari suspect. De parcă tocmai te-ai fi certat cu „perechea.”

„Nu vorbi prostii, GhiYon. Care pereche? Știi prea bine că n-am pe nimeni.”

„Eu mă refeream la dulăul Kan. Cel cu care mi s-a părut că ești în bune relații în ultima vreme. Văd însă că m-am înșelat. De ce nu m-am înșelat însă e că imediat ce „dulăul” o să dea ochii cu tine, o să te sfâșie în mici bucăți și asta pentru că la sigur și-a dat seama că l-ai evitat numai ce când n-ai oprit ascensorul. De ce?”

„Nu-i treaba ta. Și… oricum: n-a fost din cauza lui Kan că n-am așteptat. Dar al trădătorului celuilalt… inspector Yu,” șuieră DooSan ultima parte printre dinți, extrem de furios. „A meritat pe deplin să nu-l aștept, căci ce mi-a făcut el mie nu-i faci nici celui mai mare dușman.”

Asta-l intrigă cu adevărat pe GhiYon. „Și totuși am avut dreptate: ceartă între îndrăgostiți.”

„Ți s-a urât cu viața?” Strigă DooSan.

„Ba deloc. Ție însă se pare că da, căci tocmai ți-ai semnat sentința de moarte după părerea mea, iar cel care te va ucide cu siguranță e inspector Yu. Și el da: nicicând nu iartă grosolăniile. Mai ales ale tale.”

„Nici eu!” Strigă DooSan printre dinți. „Nici eu nu iert nimic. Mai ales lui.” Strigând asta DooSan arăta cu adevărat înfuriat, scoțând flăcări pe nări și urechi nu alta. Văzând însă privirea insistentă a doctorului Park, care la sigur nu înțelegea o iotă din ce el spuse, DooSan îi întoarse iar spatele. Apoi bombani, „Doar așteaptă și-ai să vezi. Ți-am zis c-ai să vezi cauza tuturor problemelor mele de imediat ce intrăm în birou. Și atunci da: la sigur îmi dai dreptate.”

Se lăsă apoi o scurtă tăcere. Chiar și așa, din când în când, se auzea scrâșnitul dinților lui DooSan, o chestie a naibii de interesantă după părerea lui GhiYon, care-l analiză pe prietenul său din cap până în picioare. Astfel observă și pumnii strânși ai lui DooSan. Ulterior observă și gestul unui gât sucit, când DooSan, de parcă ar fi uitat că nu-i singur în ascensor, păru să-l sugrume pe acel Yu imaginar.

„Și totuși mie-mi miroase a ceartă între îndrăgostiți!” Îi veni lui GhiYon geniala idee să bombăne. Înțelese însă, și cât de curând de altfel, că fusese totuși o idee a naibii de proastă bombănitul cela și se trase brusc în spate când DooSan ridică pumnul spre el, amenințându-l pe dânsul, semn că dacă nu-și ține naibii gura o pățește el în locul lui Yu. „Da am înțeles eu,” spuse GhiYon ridicând mâinile în sus, semn că se predă. „Încercam doar să fac o glumă. Nu te umfla atâta în pene.”

„În pene? Ba-mi apăr aici onoarea. Și… ți-aș sugera s-o ștergi din ochii mei imediat ce ascensorul ăsta se oprește.”

„Cum rămâne cu surpriza din biroul tău? Credeam că-i bonus pentru mine.”

„Mai bine pass. În caz contrar te sugrum și pe tine ca și pe… celălalt,” și DooSan iar îi întoarse spatele.

„Celălalt? Care celălalt?” Schimbă GhiYon însă subiectul, când DooSan îl privi furios. „Da am înțeles eu. Nu-i de nasul meu. Chiar și așa: am eu un bonus pentru tine. Sunt sigur că astfel mă ierți.”

„Bonus? Ce fel de bonus?” Întrebă DooSan neîncrezător.

„Unul cu destule zerouri!” Spuse GhiYon fericit. Anume astfel reuși să-i capteze atenția lui DooSan.

„Nu-mi spune că…?”

„Exact. Am aflat ce m-ai rugat în ziua aceea când am fost la depozitul abandonat. Știi tu: când i-am văzut pe Kan și SolHi? Și totuși dacă e să mă gândesc mai bine…”

„Nu bate câmpii și zi odată ce-ai aflat.”

„Oh, fie! Cu tine azi la sigur nu se poate înțelege omul. Și, ce ține de caz: de fapt sunt trei. Trei victime. Toate femei cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani. Și… bonus: fiecare dintre victime avea aceeași rană ca cea avută de Ian SolHi în urmă cu șapte ani și fiecare dintre ele a fost găsită într-un depozit abandonat. Dar, din cauza că nu era nicio legătură între ele, cazurile n-au fost catalogate drept crime în serie.”

„Adică? Vrei să spui că altcineva a plătit pentru moartea celor trei?”

„Ba nu. N-a plătit nimeni. De fapt, din câte am putut afla, cele trei sunt cazuri neînchise. Sau închise din lipse de dovezi?! Oricum: nu asta-i important, ci după cum ți-am spus - locul și arma crimei.”

„Sunt aceleași?”

„Absolut. Doar că e ceva straniu între acele cazuri și Ian SolHi, căci niciuna dintre victimele menționate n-a avut nici cea mai mică șansă să scape cu viață. SolHi totuși a scăpat atunci.”

„Asta probabil pentru c-a apărut YuSan. Dar… cum e posibil asta? Nu înțeleg. Mi se pare prea straniu să fi fost SolHi ținta, iar Yusan să fi pierit doar pentru c-a nimerit acolo, întâmplător după cum spui tu.”

„Eu n-am zis asta!” Se apără GhiYon.

„Atunci?”

„DooSan, nu știu, ok? Nu știu exact ce să însemne toate astea. Cert e că poliția n-a descoperit atunci niciun vinovat. Exact ca în cazul lui Ian SolHi. Asta e asemănarea dintre cele patru cazuri. Deosebirea după cum am zis e cea că Ian SolHi e în viață, celelalte victime nu. Tocmai de aceea și a fost ea cea acuzată se pare, căci YuSan a fost cel asasinat atunci. Și, dacă e să stau să mă gândesc, tocmai am mai descoperit o deosebire între cazuri: restul victimelor sunt femei și doar în cazul Ian SolHi a fost YuSan, un bărbat.”

„Un țap ispășitor!” Spuse DooSan gânditor. „De asta SolHi a supraviețuit atunci. Chiar dacă a fost scoasă aproape pe bucăți din acel depozit.”

„E și asta o probabilitate. Ceea ce mă neliniștește însă e faptul că nici SolHi și nici Kan n-au menționat nimic despre dovada pe care ei au găsit-o în acel depozit. De asta cred că ascund ceva.”

„Atunci: voi afla la sigur. Ce ascunde SolHi. Și de data asta te asigur că nu mă dau în lături de la nimic.”

„Prin urmare insist în ceea ce am spus mereu: trebuie să facem ceva, DooSan. Și cu acest „trebuie să facem ceva” mă refer la planul nostru cu privire la Ian SolHi. Știi prea bine care anume.”

„Iar eu am spus nu, GhiYon. Eu în asta nu particip!” Și DooSan îl apostrofă cu degetul. Luă însă o poziție normală, stând, în clipa în care ușile ascensorului se deschiseră, iar ei se văzură priviți de zeci de ochi, ai mai multor persoane ce așteptau ascensorul. De asta și ieși DooSan cât de repede putut: ca să nu dea de bănuit.

GhiYon însă, deși văzu privirile celorlalți ațintite asupra lor, nu cedă și se ținu scai de DooSan care se îndrepta spre biroul lui. „De ce și nu? E șansa noastră să…”

„Am spus nu, GhiYon!” Aproape că strigă DooSan, oprindu-se locului și întorcându-se brusc spre al său prieten. Văzând însă că mai multe persoane aflate în hol îi priveau ciudat, coborî tonul și se apropie și mai mult de GhiYon, șuierându-i acestuia printre dinți, „Nici măcar nu știi ce propui. Nebunie curată după mine, căci… pentru numele lui Dumnezeu, îmi ceri să trăiesc cu femeia asta.”

„Să trăiești în aceeași casă cu ea, nu să dormiți în același pat. Și nici să ai sentimente pentru ea, DooSan. Nu-s atât de prost încât să cer asta, căci știu prea bine cât ți-i de greu să te afli lângă ea. Dar trebuie. E singura noastră șansă să-i facem dreptate lui YuSan și tu știi la fel de bine ca mine asta. De aceea și propun ideea asta nebună cum susții tu, căci, trăind în aceeași casă cu ea, poți găsi dovezi care să ne ajute.”

„Știu și eu asta, ok?! Dar… să trăiesc în aceeași casă cu SolHi înseamnă s-o linșez cu propriile mâini.”

„S-o linșezi? Ești nebun? Eu îți cer doar…,” tăcu însă și privi în jur, căci înțelese că nu erau totuși singuri acolo, iar cearta lor, precum și apropierea dintre ei doi, părea destul de suspectă. De asta și se grăbi să spună, „Ce-ar fi să mergem într-un loc retras ca să vorbim? Aici sunt prea mulți ochi curioși. Și… mi se pare că colegii tăi au cam interpretat greșit cearta noastră.”

„Singurul care a interpretat greșit ești tu, Park GhiYon. De ce? Pentru că cu „linșez” nu m-am referit la mine, ci la ce i se poate întâmpla ei din cauza mea. Sau ce: ai uitat deja ce i s-a întâmplat ultima dată când noi „am trăit sub același acoperiș?” Au fost cât pe ce s-o omoare. Așa că: pass, GhiYon. Eu n-am de gând să ucid pe nimeni cu propriile mâini. Cel puțin nu de data asta.”

„Totuși păreți destul de decis în asta,” auziră ei glasul lui SolHi, ce-i făcu pe ambii să tresară și să se tragă câțiva pași mai departe de celălalt. SolHi însă, care se afla nu departe de ei, venind dinspre casa scărilor, căci în ultima vreme iubea să urce scările decât să dea ochii cu oamenii care o bârfeau pe la spate sau o vorbeau de rău prin ascensoare sau pe unde-o vedeau, continuă să-i privească insistent. „Și, procuror Han, mie mi-i a naibii de interesant pe cine a-ți ucide totuși cu propriile mâini. Să fiu eu cumva?!”

„Vrei să nu mai îndrugi prostii?” Îi șuieră DooSan printre dinți. „Și tu și Park GhiYon. Mai bine ați lucra mai mult și ați da mai puțin din limbă. Așa am fi cu toții mai fericiți.” Și, ca să nu-i dea lui SolHi șansa să-și continue interogatoriul, DooSan le întoarse spatele și se grăbi spre biroul său.

Lăsat singur, GhiYon privi încurcat spre SolHi. Văzând însă că ea nu se mișca din loc și-l privea insistent, așteptând răspuns de la el, doar rânji ciudat în semn de „n-am eu nici cea mai vagă idee ce-i în mintea lui Han DooSan.” Apoi se roti pe călcâie și porni la fuguța după DooSan, căci nu voia să fie el cel lăsat fără pene de SolHi, căci, auzise el de la DooSan, că dacă SolHi mirosea ceva atunci la sigur nu se lăsa păgubașă până nu afla ce se întâmplă.

Văzându-i pe cei doi bărbați grăbindu-se spre birou, SolHi deveni cu adevărat curioasă. Și, încrucișându-și brațele pe piept, murmură, „Aici miroase la sigur a benzină. Și, după mine, ar fi o idee a naibii de bună să chem pompierii. Dar…” Îi urmă în cele din urmă, convinsă fiind să-i ajungă pe cei doi în birou și să-i tragă de limbă ca să afle totuși ce puneau ei la cale, căci la sigur nimic bun pentru ea nu părea să fie.

***

În clipa în care Park GhiYon intră în birou simți o atmosferă a naibii de tensionată. Dar înțelese totuși ce se întâmplă abia când văzu ochii scăpărând ai lui DooSan, ațintiți asupra lui Yu SuJin, care, imediat ce-o văzu pe SolHi intrând, se grăbi spre ea și, prinzând-o de braț, îi spuse fericit, „Nuna! Nuna mea frumoasă s-a întors! Ce bine, căci… am ceva a naibii de interesant să-ți arăt!” După care o trase spre al său birou.

Asta-l făcu pe doctor Park să-și întoarcă privirea spre DooSan, curios să afle cum va reacționa acela. Astfel îl văzu pe DooSan bombănind un abia auzit, „Nuna! Nuna mea frumoasă!” O manieră totuși comică de-al imita pe SuJin. Dar, când observă privirea lui GhiYon ațintită asupra lui, DooSan „mârâi” ușor la al său prieten, semn să se țină departe de el, și se duse de se așeză la birou. Cuminte însă nu stătu, ci, la doar câteva secunde după ce se așeză, DooSan trânti un dosar pe masă atât de tare că-i făcu pe toți să tresară și să-l privească curioși.

The tale has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

Singurii însă care nu se încruntară din cauza că nu înțelegeau ce-i cu DooSan fură GhiYon și A Rim: primul surâse văzând gelozia arzând în ochii lui DooSan, în timp ce A Rim continuă să-și facă cuminte manichiura. Într-un final, simțind mâncărimi pe limbă, A Rim întrebă fără să-l privească pe DooSan, „Sunteți bine, domn procuror? Nu-i prea cald aici?”

„Eu?” Se bâlbâi DooSan simțindu-se încolțit. „Da, sunt bine. Și în oficiu e normal. Da.”

„De ce totuși nu mi se pare mie că sunteți bine?” Întrebă A Rim, privindu-l pe sub sprâncene. Apoi, întreptându-și privirea spre GhiYon, luându-l și pe acela astfel prin surprindere, A Rim murmură un, „O fi din cauza că v-ați certat cumva cu jumătatea?” Iar acest comentariu îi făcu pe ceilalți să se întoarcă ca la comandă spre ea.

„Aici știrile circulă mai repede ca moartea!” Bombăni GhiYon. „O fi din cauză că suntem la procuratură unde se învârte cea cu coasa?” Și ultima parte fu la sigur o aluzie la adresa lui A Rim, care decise în acea zi să încerce machiajul smoky.

Aluzia însă nu-i fu pe plac ei. De aceea se ridică ea brusc de jos și, lovind cu ambele palme masa, A Rim șuieră printre dinți, „Ascultați încoace, doctor Park. Acum…”

„Kan A Rim!” Strigă de data asta DooSan. „În afară de bârfe personale, ce zici să ne spui și lucruri importante, aaa? Precum ceea ce te-am rugat. Ai obținut?”

„Desigur. O am chiar aici, căci „moartea” de la Procuratură e a naibii de eficientă. Și… chiar aici am ordinul de arest al lui Nam Jin Guk. Așa că…” Se înfurie însă și mai tare când SolHi apucă dosarul cu gând să i-l ia. A Rim însă ținu de el. Astfel cele două începură să-l tragă de la una alta.

Și, văzând că dacă una din ele nu cedează, o să rămână fiecare cu câte o jumătate de dosar, SolHi privi țintă la A Rim și-i șuieră acesteia printre dinți, „dă-i drumul, A Rim! Nu mă fă să-mi ies din minți, căci știi prea bine de ce-s în stare.”

„La fel cum știi și tu, căci… n-o să cedez eu. Nu în fața ta. Așa că, de vrei să-l ai, ar trebui să… aaa, detectiv Kan!” Strigă ea înfuriată când Kan smulse dosarul din mâinile lor, după ce le lovi mai întâi pe fiecare peste mână ca să-i dea drumul.

„Ciocul mic!” Le spuse Kan scurt, văzând că erau ambele pe cale să-i sară în cap. „N-am timp să mă cert cu caragațe de-alde voi. Și, de aveți de gând să vă smulgeți penele una alteia, atunci marș afară din birou! De nu: Ian SolHi, urmează-mă! Avem un șoarece de prins în capcană. Yoon Suk, și tu mergi cu noi!” Le ordonă el, îndreptându-se spre ușă, urmat de Yoon Suk cât de curând.

Doar SolHi mai stătu locului o vreme, schimbând priviri dure cu A Rim, arătând astfel ca două pisici pe cale să se bată. Dar, într-un final, auzindu-și numele strigat de Kan din coridor, SolHi decise să lase lupta aceea de mâțe pentru altă dată și doar îi spuse lui A Rim, „Lăsăm pe altădată discuția dată. Mai întâi am de gând să-i sucesc gâtul unui șarpe veninos. Pe urmă îmi rezerv timp să-i scot și ochii unei mâțe!” Abia după asta își luă lucrurile de pe birou și ieși după Kan și Yoon Suk.

„Mâță? Să-i scoată ochii? Asta a fost cumva despre mine acum?” Și A Rim dădu să plece după SolHi cu gând s-o învețe minte. Se opri însă locului văzându-l pe Yu apărând în fața ei și arătându-i cu degetul să se așeze la birou.

Yu însă nu stătu mult lângă biroul lui A Rim, căci fu nevoit să mai oprească un descreierat s-o urmeze pe SolHi - pe SuJin, care, văzând-o pe SolHi plecând, dădu să fugă din birou. O palmă peste ceafă însă, primită de la taică-su, care-l ajunse din urmă în mijlocul biroului, îl făcu pe tânăr să se oprească locului. Dar, altceva în afară decât să se întoarcă la biroul său cu coada între vine, n-avu SuJin ce face. Totuși continuă să bombănească trist, „Nuna! Iar a plecat!”

Asta-i dădu lui DooSan șansa să zâmbească triumfător și să se relaxeze. Făcu însă o mină serioasă când auzi glasul lui GhiYon susurându-i la ureche, „Acum înțeleg de ce erai atât de acru adineauri. Un rival la orizont, nu? Trădător nemernic ce ești!” Țâțâi GhiYon cu reproș. După care-i întoarse spatele lui DooSan și plecă, fără să vadă de altfel cum DooSan „mârâia” furios în urma lui. Și avea DooSan de ce să se înfurie: alții îi descoperiseră secretul, iar asta era ceva ce nu era în planurile lui.

***

„Reporter Nam Jin Guk, vă grăbiți undeva?” Îi strigă SolHi acestuia când îl văzu ieșind din apartamentul său și târând după el un imens geamantan. Și, privind-o, Jin Guk mormăi ceva neplăcut la adresa ei, căci era ultima persoană din lume pe care și-ar fi dorit s-o vadă în acele clipe. SolHi însă părea să vrea să-l vadă anume pe el. De aceea îi zâmbea fericită în timp ce se apropia de el. Și, în timp ce se apropia cu pași lenți de bărbatul oprit lângă ușă, SolHi învârtea pe deget cătușele.

De asta și aruncă Jin Guk geamantanul la pământ și-o rupse din loc. Departe însă n-ajunse, căci, de după colț, apărură Kan și Yoon Suk. Asta-l făcu să se tragă un pic în spate, uitându-se după alte portițe de scăpare. De asta și-i șuieră Kan printre dinți, „Nici să nu-ți treacă prin cap să mă faci să fug după tine, cobră, că-ți sucesc gâtul. M-ai auzit?” Văzându-l pe Jin Guk făcând fețe-fețe, căci înțelese că scăpare n-are, Kan spuse sigur pe sine, „Mă bucur că ne putem înțelege între noi. Și, SolHi, pune-i cătușele nemernicului! E dreptul tău.”

„Desigur, sombe! Va fi plăcerea mea!” Spuse ea, rânjind. Apoi, dintr-o dată, îi răsuci mâna stângă lui Jin Guk la spate, lipindu-l cu fața de perete. „Ți-am spus că te prind, netrebnicule, dar tu n-ai crezut. Și iaca că ale mele cuvinte s-au adeverit: de data asta te trimit undeva unde-o să fie mai fierbinte decât în Kenya. Unde? În închisoare, acolo unde mutra ta drăguță o să fie pe plac multora.” Și-l lovi apoi cu palma peste ceafă, căci acela se zbătea să scape. „Am zis să stai cuminte!”

„Iar eu am zis că asta-i abuz!”

„Și? N-ai decât să mă denunți. Măcar de data asta o să ai un subiect real pentru ale tale reportaje. Păcat însă c-o să fie citite doar de deținuți. Și, surpriză: am aici a ta sentință nu doar pentru cele făcute mie. Așa că de data asta nu scapi doar cu un an-doi în Kenya, idiotule.”

„Ai putea măcar să-mi spui pentru ce-s arestat?” Strigă Jin Guk la ea cât SolHi termină să-i pună cătușele. După aceea ea-l forță să se întoarcă spre Kan, care-i puse reporterului o foaie A4 în față și începu a cita din ea, „Fals. Uz de fals. Răspândire a informațiilor false și-a celor dăunătoare societății. Instigare la abuz și organizare de atac în grup. Vătămare corporală. Atac al unui om al legii. Invadarea vieții personale și… lista continuă. S-o citesc toată sau te pune avocatul din oficiu la curent?”

„Nu-i nevoie!” Îi șuieră Jin Guk printre dinți.

„Mă bucur atunci. Măcar n-o să-mi răcesc gura de pomană. Și… aaa, să nu uit: Amendamentul Miranda. În caz contrar ăsta ne denunță pentru arestare ilegală. Așa că, mult stimate ex-reporter Nam Jin Guk, sunteți arestat pentru acuzațiile mai sus menționate. Prin urmare sunteți de asemenea informat că aveți dreptul la un avocat, iar dacă nu vă permiteți unul vi se va asigna cineva din oficiu și desigur aveți de asemenea dreptul să vă țineți gura, în caz contrar…,” tot bombăni Kan în timp ce-l împinse pe Jin Guk pe scări, urmăriți în de aproape de privirile curioșilor, care se adunaseră de pretutindeni, privind la ei ca la circ.

***

Dintr-o dată camera de baie a lui Han DooSan răsună ca o cameră fantomă când acesta strigă înfuriat, „Ce? Frumoasa mea nuna?” Și, cât de curând, periuța de dinți pe care acesta o strângea cu putere în mâini, căci îl apucase furia tocmai când se peria pe dinți, zbură cât colo în lavoar. „Wow, nu pot să cred! Un țânc și acela a decis să-mi declare război. Mie?! Lui Han DooSan?! Da tu la sigur ai căpiat, Yu SuJin! Și te asigur că nu câștigi tu în fața mea, căci… ce? Să-i tot dai târcoale? Ce? Să tot aud eu „nuna mea” în sus și-n jos cât îi ziulica de mare? Da mai degrabă îți sucesc gâtul, trădător mic ce ești!” Și DooSan ieși apoi din baie trântind ușa în urma lui.

Se întoarse însă secunde mai târziu și-și clăti gura cu apă, căci uitase, iar pasta de dinți începu a-l deranja. Apoi mai trânti odată ușa ceea ca să-și arate furia. Și mai avea DooSan un motiv să fie furios de altfel, pe lângă Yu SuJin desigur, faptul că GhiYon avea dreptate - DooSan era un trădător, al propriilor sentimente, chiar dacă nu voia să recunoască asta. Dar chiar și așa n-avea de gând el să renunțe și nici să piardă în fața lui Yu SuJin. Pentru nimic în lume de altfel.

De aceea și merse apoi în dormitor unde începu a-și strânge geamantanul, aruncând lucruri personale în el fără să atragă prea multă atenție la ce punea acolo. Și, în timp ce-și strângea lucrurile, bombănea întruna, „Vasăzică mucosul ăsta a decis că Han DooSan e slab și că de asta el are drepturi în biroul meu! De asta dă târcoale oamenilor mei! Ei bine, Yu SuJin, îți arăt eu că n-ai tu niciun drept de altfel. Și… te pun eu cu botul pe labe cât de curând posibil!” După aceea, închizând nervos fermoarul geamantanului, lovi cu pumnul în el de-l turti puțin. Nu atrase atenție acestui fapt însă, ci doar îl ridică pe rotițe și-l trase în mare grabă după el, căci… era absolut vital să ajungă undeva în noaptea aceea, iar asta nu era ceva ce putea să aștepte.

***

Când soneria de la ușă sună era trecut de 1 noaptea. Chiar și așa SolHi deschise, deși se pregătea de culcare. Dădu astfel nas în nas cu Han DooSan, care-i rânjea fericit și care, de imediat ce-o văzu, îi strigă, „Surpriză! Sunt sigur că m-ai așteptat, nu-i așa?” Dar nu doar asta-i atrase atenția lui SolHi, ci și faptul că DooSan căra un ditamai geamantanul după el. De asta și se propti în ușă, cu brațele cruciș pe piept și privindu-l pe sub sprâncene:

„Surpriză pe naiba, Han DooSan. Mai bine mi-ai spune ce naiba cauți aici și la ora asta atât de târzie.”

„Eu? Nimic important. Doar… caut loc de chirie!” Răspunse DooSan calm, surâzând.

„Loc de chirie? Aici? Unde trăiesc eu?”

„Desigur. Doar pentru asta suntem prieteni, nu? Și, cum la mine în apartament e fugă de gaze, o să stau aici o vreme. Așa că… la o parte!” Și, împingând-o ușor din calea lui, DooSan trase geamantanul după el.

SolHi, extrem de uimită de îndrăzneala lui, stătu locului câteva secunde. Realizând însă că DooSan dăduse totuși buzna în apartamentul ei, intră numaidecât după el, strigând, „Ya, Han DooSan, unde naiba crezi că ești acum? Ieși naibi afară! Acum!” Și ușa se închise apoi în urma ei.

DooSan însă păru să nu fie deranjat de strigătele ei, căci, curând după ce ea intră și ușa se închise în urma ei, se auzi glasul lui fericit, „Doar ți-am spus deja! Fugă de gaze! De aceea o să trăim împreună o vreme. Așa că… unde zicea-i să-mi pun hainele?”

„La dracu-n poală!” Se auzi strigătul lui SolHi. „Și-ți arăt și drumul exact până acolo!” După asta, multe minute de-a rândul de altfel, se auziră strigăte ciudate din apartamentul cela precum și lucruri destule căzând…

***

„A naibii mâță mai ești!” Bombăni DooSan nemulțumit în timp ce-și privea brațele zgâriate. Dar nu doar brațele îl ardeau, ci și gâtul și fața, căci toate aveau răni adânci, semn că mâța SolHi se înfipse bine în el. „Vă antrenează pe toate se pare la Academia Mâțelor Nebune! Numai uite cum mi-ai lăsat lucrurile? În totală dezordine!” Și DooSan se mișcă nervos pe locul lui, căci stătea așezat pe podea în acele clipe, lângă geamantanul său, care era deschis în mijlocul camerei și din care lucrurile sale fuseseră aruncate care și pe unde.

„Ar fi trebuit atunci să nu te arăți aici, în apartamentul mâței nebune!” Îi șuieră SolHi printre dinți, suflându-și părul din față. Și… arăta și ea destul de rău, căci lupta cu Han DooSan nu fu una ușoară, căci SolHi știa destul de bine să-și apere teritoriul. De aceea se alese și ea cu destule vânătăi și zgârieturi. De fapt una dintre ele, cea de pe brațul drept, arăta destul de urât și sângera. Și-o făcuse însă din neatenție, căci, în unul dintre momente, când se împingeau unul pe celălalt, ca să nu cadă, DooSan se apucă de brațul ei, iar unghiile lui îi intrară adânc în carne.

Totuși DooSan arăta mai rău ca ea. De aceea și bombăni el nemulțumit, „Era absolut necesar să mă faci să arăt astfel? Ca după război?”

„Ai primit doar ce meritai!” Spuse SolHi mândră de fapta ei. „Și… nu înțeleg de ce te plângi acum?! Ai căutat-o venind aici!”

„Da, absolut: mi-am făcut-o cu mâna mea, că de-aș fi știut c-ai fost canibal în altă viață aș fi stat departe de tine,” și DooSan îi arătă mușcătura adâncă de pe brațul stâng. „Deja mă tem de ce-o să spună mâine cei de la birou când o să mă vadă tot zgâriat și mușcat. O să râdă o viață de bine că m-am lăsat bătut de o… mâță. Dar la sigur n-o să se gândească la una cu patru labe, da cu două și cu gheare lungi de altfel.”

Înțelegând aluzia lui DooSan, SolHi se strâmbă la el. Apoi îi șuieră printre dinți, „N-au decât! Astfel o să știe toată lumea că „mâțele” de cartier obișnuiesc să-și apere teritoriul. De asta faza cu „la mine miroase a gaze” nu merge cu mine. Nu mă convinge deloc de altfel. Așa că, procuror Han, ce naiba zicea-ți că faceți aici?”

Simțindu-se descoperit, DooSan se foi nervos. Dar, decis să nu plece din apartamentul cela nici mort, spuse sigur pe sine, „Ceva important. Și… mă bucur că n-ai crezut. Așa cel puțin n-o să fiu nevoit să mint.”

„Da nu zi?! Și, dacă tot vorbim acum cu „adevărul,” uimiți-mă, procuror Han,” și ea își aținti privirea în ochii lui.

DooSan nu-i evită privirea. Din contră: o privi hotărât și chiar mai hotărât îi spuse, „Pentru că-mi ești datoare?”

SolHi pufni în râs. „Și… de mult timp?”

DooSan, simțindu-se oarecum dezarmat de râsul cela, se foi iar pe locul său. Totuși continuă, „De câțiva ani. Din ziua când a murit YuSan. Și, tocmai pentru că erai și tu acolo, îmi ești datoare.”

Asta o făcu pe SolHi să-și șteargă zâmbetul fericit de pe față. Și, furioasă și cuprinsă totuși și de remușcări, îi șuieră acestuia printre dinți, „Și? Cât de mare-i datoria ceea? În bani mă refer.”

„Douăzeci de milioane de von!”

„Tu la sigur ai căpiat se pare. Sau ce: vrei astfel să mă faci să cedez și să merg la închisoare doar pentru că în veci n-o să pot plăti banii aceștia? Ba bine că nu, idiot Han ce ești. Ce? 20.000 won? Ți se pare că lucrez la NASA sau ce? Nu-s decât un amărât de detectiv, pentru numele lui Dumnezeu.”

„Atunci… n-ai decât să-mi plătești altfel!” Și DooSan rânji satisfăcut.

„Altfel? Cum?”

„Permițându-mi să trăiesc aici de exemplu. Pe cheltuiala ta și pentru o bună perioadă de timp. Și, în clipa în care eu o să consider că a ta datorie a fost achitată, o s-o șterg de-aici și n-o să mă mai vezi nicicând. Nu ce: acceptabilă propunerea mea?”

„Ba pe dracu! Mie-mi sună mai degrabă a… parazit!” Șuieră ea printre dinți. Apoi se ridică brusc în picioare.

DooSan, crezând că câștigase, decise totuși să mai întindă coarda ceea, căci era sigur că dac-o scoate cu totul din minți o să aibă mai multe șanse de câștig. De aceea și spuse, „N-ai decât să-mi zici cum vrei. De asta o să te facă să te simți mai bine și să-mi plătești mai rapid datoria, atunci sunt disponibil să răspund la orice apelativ.” Apoi se ridică și el în picioare, aranjându-și hainele. Dar se trase brusc în spate când SolHi se întoarse brusc spre el, extrem de furioasă de-ai fi zis că-i gata să-l rupă în bucăți.

„Ce?” Strigă ea. „Nu-ți pasă cum o să-ți spun de azi înainte? Ei bine, Han DooSan, singur ai căutat-o!” Și, apropiindu-se de comoda de lângă pat, scoase pistolul din sertar și-l aținti asupra lui DooSan. Mai uimită decât el însă fu ea, căci observă că mâna nu-i tremura ca mai înainte, chiar dacă apucase arma ceea cu mâna dreaptă.

Astfel, profitând de încurcarea văzută pe al ei chip, DooSan se apropie tiptil de ea și, după ce-i luă arma din mână, se trase în urmă, la loc sigur. De tăcut însă nu tăcu, ci spuse, „Să nu exagerăm totuși! Nu-i chiar cine știe ce mare problema să trăiesc aici ca să folosim o armă.”

Asta o scoase totuși pe SolHi din sărite care-i strigă, „Ia! Han DooSan!”

„Ia? Han DooSan? Ia!!!! Sunt șeful tău… în oficiu mă refer. Acasă însă… îmi poți spune „oppa!” Și făcu câțiva pași spre ea, rânjind. Făcu același număr de pași, dar înapoi și cu viteza luminii când pumnul lui SolHi se contură în fața nasului lui. Apoi, deasupra pumnului celuia, se conturară ochii scăpărând de furie ai lui SolHi.

„Mai sugerezi odată ideea cu a-ți spune „oppa” și-atunci la sigur o să faci cunoștință cu al meu „oppa,” Han DooSan. Și… te asigur că ăsta da știe cum să învețe proștii minte.”

Îl privi însă cu ochi mari când DooSan îi prinse al ei pumnișor într-al lui, acoperindu-l astfel. Apoi, apropiindu-se de fața ei îi zâmbi și-i spuse, „O fi al tău „oppa” furios și iute, da iaca dacă dă ochii cu al meu „hion,” și DooSan îi arătă pumnul, „atunci la sigur fuge ca iepurele cela fricos. Așa că… zi-i să stea cuminte, iar eu zic să schimbăm patul. Nu de alta da cred că n-o să ne țină pe amândoi. Prea arată șubred. Eu însă, cum îs sensibil la ale mele și simt totul…,” o privi însă pe sub sprâncene când SolHi râse, „Ce acum?”

„Tocmai mi-a venit o idee cum să scăpăm de „sensibilitatea” ta. Un cunoscut de-al meu are cea mai bună soluție pentru asta.”

„Serios? Și-i bun în ce face?”

„Absolut!”

„De ce? Importă cumva mobilă? Europeană cumva?”

„Ba nu.”

„Atunci? Cu ce se ocupă?”

„Cu fabricarea… de minte, mă refer, căci asta se pare că ai tu cea mai mare nevoie acum: de un nou creier.”

DooSan râse însă, deși SolHi se așteptase c-o să se înfurie. De asta ea-și holbă ochii și-i aținti asupra lui. Făcu însă un pas înapoi când DooSan făcu unul înainte. Apoi mai făcu unul în spate și DooSan unul în față, iar când SolHi se lovi de pat se dezechilibră și căzu cu spatele peste pat. Se trase însă rapid de partea cealaltă a patului când îl văzu pe DooSan aplecându-se spre ea. El însă doar surâse și spuse, „Să fim totuși sinceri, Ian SolHi: nu doar eu am nevoie de altă minte. Așa că, de cumperi una pentru mine, ia una și pentru tine, căci… o să ai la sigur nevoie. Și te asigur că nu doar „oppa” o să-mi spui tu curând, dar și „iubi" de trebuie. Și ce ține de al tău „oppa” (pumnul) poate oricând să-l întâlnească pe al meu frate mai mare, iar acest „hion” (pumnul) nicidecum nu se va lăsa păcălit de ale tale trucuri,” spuse el calm în timp ce se apropie de ea. Astfel, ajuns lângă ea, se aplecă ușor asupra ei cu gând s-o sărute.

SolHi însă nu se pierdu cu firea. Și, nici una, nici două, îi dădu un picior în gleznă de-l făcu să sară în sus de durere. Apoi, apropiindu-se extrem de mult de el, îi șuieră în față, „Oriunde și oricând, Han DooSan! De-ți cauți moartea cu lumânarea mă refer!” Apoi se îndreptă spre ieșire.

Încă văietându-se de durere în timp ce stătea așezat pe podea, DooSan strigă în urma ei, „Încotro acuma?

„În iad. Și te asigur că-ți arăt și ție drumul de mă întorc și te găsesc aici. Așa că… consideră-te prevenit,” și ușa se trânti cât de curând în urma ei.

DooSan surâse însă, „Măcar am scăpat cu viață. A naibii viperă: mereu mușcă de are ocazia.” Apoi se ridică în picioare, căci „durerea” ceea fusese totuși de fațadă, încercând să obțină simpatia ei. „Ce? Să dispar de aici? Mai degrabă iernează ursul vara. Și, Ian SolHi, doar așteaptă: îți arăt eu de ce-i în stare Han DooSan și te asigur că îmblânzesc eu mâța ceea sălbatică din tine cât trăiesc aici. Ori nu-s Han DooSan după asta.” Și zâmbi iar fericit în timp ce-și adună lucrurile de pe jos, lucruri pe care și le puse mai apoi în același dulap cu ale ei.

***

Era o noapte neagră în acea seară . Una destul de întunecată de altfel, cu un cer plumburiu, fără lună și stele. Probabil de aceea erau străzile pustii la acea oră. Și aerul se simțea încărcat cu picături de apă. Dar, dintr-o dată, întunericul fu alungat de un bec stradal, care se aprinse deasupra.

Curând după aceasta liniștea nopții fu spintecată de strigătul unei tinere, care apăru de nicăieri la un capăt de stradă. Era desculță, cu picioarele rănite. La fel îi erau rănite și brațele, gâtul și fața, căci fusese lovită în repetate rânduri se pare. Iar în colțul buzelor se vedea un mare cheag de sânge.

Chinul sărmanei se pare că nu se terminase însă acolo, căci, curând după ce ea apăru la acel capăt de stradă, trei bărbați, la costum, apărură în fugă după ea, strigându-i furioși să se oprească. Tocmai de aceea tânăra coti la dreapta, pe o străduță întunecată, cu gând să găsească vreun cotlon acolo și să se ascundă. În loc de asta lovi un perete în cele din urmă.

„Nu poate fi! Nu poate fi!” Strigă ea înnebunită când atinse peretele. Și, înfrigurată, începu a-l pipăi cu mâinile, căutând o portiță de scăpare. Acolo însă nu era niciuna. De asta și se agită ea și mai mult. Și, printre lacrimi, spuse, „E o fundătură! Am nimerit într-o fundătură. Nu, mamă, ajută-mă! Te rog, salvează-mă! Cineva să mă ajute! Vă rog, ajutați-mă!” Începu ea a striga din toți bojocii.

Tăcu însă când fu apucată brusc de păr de unul dintre bărbații care-o urmăriseră. Apoi, fără să-i spună nimic, o trase după el. Și, din cauza forței folosite de el, tânăra își pierdu echilibrul și căzu. Lui însă nu-i păsă. Doar o târî după el, șuierându-i printre dinți, „Îți arăt eu ție, javră, ce înseamnă să fugi de mine!”

Și, în timp ce-o trăgea după el, corpul tinerei se răni și mai mult. De asta și plângea ea înnebunită, cerând îndurare. Acolo însă nu era nimeni s-o asculte: doar cei care-i voiau răul se pare. Dar începu cu adevărat să se agite în clipa în care văzu o furgonetă neagră oprindu-se nu departe de ei. De aceea se forță să se ridice de jos și să fugă iar. Un pumn în stomac însă o lăsă inconștientă. Apoi individul o aburcă pe spate și, după ce ajunse lângă furgonetă, o aruncă pur și simplu pe bancheta din spate de parcă ar fi aruncat un covor ceva. Și, după ce se asigură că nu-i văzuse nimeni, le făcu semn și celorlalți și urcară și ei, iar după ce închiseră ușa cu zgomot, mașina părăsi în viteză locul, lăsând în urma lor doar pete roșii pe un asfalt rece și negru.