În momentul în care DooSan apăsă pe umărul rănit ca să-i lipească plasturele pentru durere, SolHi strigă ca din gură de șarpe și se întoarse furioasă spre el. „Mai atent, omule, cu umărul cela. Doare. Doar n-ai grijă acum de-o piatră, ci de o ființă în carne și oase." Și, ca să scape din mâna lui, încercă să-l intimideze arătându-și colții. Numai că, surpriză: DooSan era mai mult decât obișnuit cu modul ei de-a face lucrurile și tocmai de aceea o forță să stea cuminte ca să-și termine treaba, făcând totodată abstracție de grimasele ei de pitbull furibund.

Și, ca să-i arate și cine-i șeful dintre ei doi, în timp ce apăsa cu și mai mare forță pe umăr ca plasturele cela să se lipească bine, îi spuse, „Bine că acum doare, dar când voiai să urci iar pe acoperiș și să-l urmezi pe individ la asta nu te-ai gândit. Acum însă te rățoiești la mine și te plângi că te doare."

„Acela era un caz excepțional, aceasta e realitatea," bombăni SolHi, neputând să se lase mai prejos. Totuși stătu cuminte, că de nu avea să-i asculte plângerile cum că nu dă doi bani pe el întreaga zi.

Auzindu-o vorbind astfel, DooSan inspiră adânc ca să nu-i spună ceva de „bine," după care privi la micul parc în care stăteau așezați pe o bancă de lemn. Văzând însă că nu-i nimeni acolo decise totuși să-i dea voie să respire și se trase un pic mai departe de ea, iar SolHi, simțind că chinul ei se terminase totuși, răsuflă oarecum ușurată și-și trase cât de curând scurteica pe ea, căci, fiind doar în maiou cât DooSan lipise plasturele cela, se simțea oarecum dezgolită, mai ales după întâmplarea cu prosopul din dimineața aceea.

Totuși umărul cela luxat durea ca naiba și-l simți destul de bine în clipa în care își îmbrăcă scurteica. Chiar și așa strânse puternic din dinți ca să nu geamă de durere, căci de-o auzea plângându-se pentru asemenea fleac, precum acela de a se îmbrăca, la sigur ar fi trimis-o la spital, iar spitalele erau ceva ce SolHi ura și voia să stea cât mai departe de ele. Totuși, făcea ce făcea în ultima vreme și ajungea iar pe mâna medicului.

„Acum e mai bine?" Auzi ea glasul lui DooSan, ceea ce-o făcu să tresară. Totuși întrebarea lui reuși s-o aducă la realitate și-l privi.

„Da, e mai bine," murmură ea, luând sticla de apă din mâna bărbatului și pastila pentru durere. „Doar că am impresia că l-am pierdut noi totuși pe individ. Altfel ai noștri s-ar fi întors."

„Poate și ai dreptate și l-am pierdut. Dar… altceva oricum n-aveam ce face."

„Desigur că aveam. De l-aș fi urmărit…," se încăpățână SolHi să-și susțină dreptatea.

DooSan însă o privi pe sub sprâncene. Apoi murmură printre dinți, „L-ai fi urmat de erai în stare. Dar așa, cum nici măcar haina nu ești în stare s-o îmbraci fără să scrâșnești din dinți, departe n-ai fi ajuns, căci… nu ești bună de nimic doar c-o mână."

Simțindu-se oarecum atacată, SolHi se uită furioasă la el și-i strigă, „Atunci ar fi trebuit să te urci tu pe acoperișul cela. Numai că… vai, cum să fac eu asta când sunt îmbrăcat astfel… ca pinguin la cravată, care abia se mișcă pe gheață?"

„Tu acum cauți să te cerți cu mine?"

„Eu? Când asta?" I-o întoarse SolHi cu voce inocentă. „Doar făcusem o remarcă despre cum ne-am fi putut asigura succesul. Nu-i vina mea acum c-ați luat-o atât de personal, domn procuror."

„Iar ironia ta deja e ceva ce nu-mi place," o apostrofă bărbatul. SolHi însă ridică nepăsătoare din umeri. „Și, pentru informația ta, se numește uniformă, căci nu toți „pinguinii" au norocul tău: să umble în haine lejere sau în genere… fără ele." Și comentariul lui își atinse cu siguranță ținta, căci SolHi, care terminase de băut apă și pusese dopul la sticlă, i-o aruncă furioasă în poală și se ridică brusc în picioare.

„Cel puțin așa, chiar și fără haine, unii prind criminali, pe când alții… la costum… îi lasă să scape."

„Dacă la prins criminali în plină stradă și goală te referi la acel Chan Choli, atunci să știi că-i ceva bine știut de toți. Chiar și la procuratură. De altfel am fost deja întrebat când organizez iar o astfel de… paradă." Văzând însă ochii scăpărând ai lui SolHi decise să schimbe tema. De aceea și se grăbi să spună, „Dar tu nu-ți face griji, căci le-am zis c-au mult de așteptat, căci…"

Spre surprinderea lui, SolHi însă surâse. Apoi făcu ochi mari când ea-i spuse, „De ce să-i lăsăm să aștepte? Putem încerca chiar aici." Și începu a-și scoate scurteica atât de repede că-l făcu pe DooSan să sară de pe locul lui și să se apropie de ea. Apoi, privind speriat în jur să nu-i fi văzut cineva, îi închise fermoarul și, când ajunse cu el sub bărbie, o privi furios în ochii și-i șuieră printre dinți:

„Doar încearcă să-mi organizezi o astfel de paradă cât lucrezi sub jurisdicția mea și jur că-ți fac una și mai spectaculoasă. Acasă. Doar noi doi. Așa că tu decizi."

SolHi, care făcu ochi mari de uimire auzindu-l vorbind astfel, sughiță dintr-o dată. Asta pe DooSan îl luă prin surprindere. De aceea și-o privi insistent, iar când SolHi mai sughiță odată, surâse și se trase un pas în spate.

„Înseamnă c-a funcționat avertismentul meu. Mă bucur. Măcar astfel am ac de cojocul tău."

„Ia, Han DooSan," îi strigă SolHi, venindu-și în fire. „Tu acum măcar îți dai seama ce spui? Cum naiba să mă ameninți cu așa ceva, da și în plină stradă?"

„Doar îți urmez exemplu. Sunt bun elev la ale mele. Și… shh, inspector Yu și Yoon Suk se întorc. Nu cred c-ai vrea să se afle că trăim împreună."

„Nu că n-ar ști deja," lucru care-l miră pe DooSan care-o privi pieziș. „Hai, n-o fă acum pe prostul, căci știu prea bine că i-ai spus deja șefului Kan despre noua ta locuință."

„Eu?"

„Da, tu. Sau ce: o să negi acuma?"

„Desigur c-o să neg, căci nu i-am zis eu nimic. Mai bine zis i-ai spus tu ca să ai cu ce mă șantaja pe urmă."

„Acum eu sunt de vină?" Strigă SolHi înfuriată și mai făcu un pas în față, iar poziția lor, la doar un pas unul de altul și privindu-se cu furie, era atât de asemănătoare cu a doi câini pe cale să se înșface de blană.

De asta și spuse inspector Yu când ajunse cu Yoon Suk lângă ei, „Întrerupem cumva o luptă de câini?"

„Ba pe naiba," șuieră DooSan printre dinți, trăgându-se un pas în spate. „Doar flocăiam o mâță pentru inconștiența ei de-a se lupta cu cineva, care nu-i pe puterile ei."

„Acum eu sunt de vină? Că m-am luptat cu el și n-am stat cu mâinile în sân?"

„Da. Sau ce, vrei să spui că n-am dreptate? Era evident că era mai bine antrenat ca tine. Și asta s-a văzut din modul cum a escaladat zidul cela. Da tu nu, tu te-ai încăpățânat să-l urmezi când abia te țineai pe picioare."

„Cel puțin aș fi încercat să-l țin pe loc până veneau ajutoarele. Acum… caută-i urma. Sau mă greșesc, inspectore?"

„Ba nu. L-am pierdut la răscruce."

„Vezi?" Se răsti SolHi la DooSan. „Am avut dreptate. De sus…"

„…ți-ai fi rupt gâtul și nu doar luxat umărul de mai cădeai odată. De ce? Pentru că ăla, spre deosebire de tine, e cimpanzeu și nu om. Abilități pe care nu le-am văzut la tine. Sau mă greșesc?"

„Nu. Nu greșești. De aceea…," și SolHi se apropie foarte mult de el, șuierându-i printre dinți, „ar trebui să ai grijă în noaptea asta. Cine știe?! Poți nici să nu te trezești mâine dimineață."

„N-ai tu curajul cela."

„Crezi?"

„Da. Pentru simplul motiv că alții știu deja despre noua mea locuință. Și, de mi se întâmplă ceva, știu unde să-mi găsească călăul. De aceea și-o să stai tu cuminte, căci… scumpo… ai mâinile legate. Așa că, Yoon Suk, ia-o din fața mea până n-o apuc de gât și-i luxez nu doar umărul. Și… să nu vă văd pe niciunul în oficiu până n-o vede doctorul. Altfel: o să stați prinși unul de altul cu ghips." După care DooSan le întoarse spatele și se îndreptă furios spre mașina parcată nu departe.

„Ce-i cu el?" Întrebă Yoon Suk încurcat.

„Nimic important," o trânti SolHi pe neașteptate. „Doar nervii celor aflați la menopauză. Și… să mergem să vedem medicul cela faimos. De nu ne bagă ăsta în mormânt la sigur." După care întoarse spatele locului și plecă în direcție opusă celei în care plecase DooSan, urmată îndeaproape de Yoon Suk, la îndemnul lui Yu.

Inspectorul însă se îndreptă spre mașina lui DooSan, care totuși nu plecase. Și, în timp ce se apropia de mașină, se întrebă încurcat, „S-au început problemele în Paradis? Deja? Atunci nu-i bine deloc, căci… se ucid până la bătrânețe la sigur."

***

„Ce-a fost între tine și Han DooSan? Numai ce." O întrebă Yoon Suk pe SolHi în timp ce se îndreptau spre stația de autobuz.

„În legătură cu ce?" Îl întrebă ea oarecum confuză. „Dacă-i în legătură cu „mârâitul" să știi că nu-i ceva nou."

„Eu mă refeream la „poți să nu te trezești mâine dimineață." „Nu-mi spune că-i adevărat și trăiți împreună."

„Șef Kan ți-a spus?"

„Ba nu. Inspector Yu."

„Și el de unde știe asta?"

„Ar trebui să-i pui lui această întrebare. Sau… să fii mai atentă din mașina cui ieși când vii la serviciu și mai ales ce spui. Parcările au urechi mai nou."

„Ne-au văzut atunci. Când am sosit dimineață. Și… nu pot să cred că au avut tupeul să spună și altora."

„Ia, sombe, eu nu-s doar „altul." În caz c-ai uitat îți sunt partener."

„Da, da, sorry. Și… n-am uitat eu. Doar că… e ceva despre care nu vreau să vorbesc."

„De ce? Pentru că nu-i ceva legat de sentimente?"

„Ba nu."

„Atunci?"

„Să zicem doar că trăind împreună plătesc datorii mai vechi. Nu întreba care. N-am să spun."

„Chiar și așa suferi. Și nu știu de ce am impresia că ai fi vrut să fie din cauza sentimentelor și nu al faimoaselor datorii despre care vorbești."

Aceste cuvinte o făcură pe SolHi să se oprească locului. Apoi, privindu-l cu atenție, îi spuse, „Yoon Suk, cum crezi, din ce cauză pot ajunge doi dușmani să trăiască împreună?"

„Din cauza sentimentelor ce-i leagă unul de altul?"

„Ba nu. Din cauza că încearcă din răsputeri să nu uite de-a lor ură. La fel se întâmplă și în cazul meu și al lui Han DooSan trăind împreună: el încearcă să se răzbune, eu să nu uit de cele întâmplate."

„Chiar și așa accepți asta. De ce?"

„Pentru că măcar astfel trăiesc cumva. Altfel… aș fi colapsat de mult. Și… să mergem până n-am pierdut autobuzul!" După care îi întoarse spatele și se grăbi spre stație de care autobuzul se apropia deja.

***

„E greu, nu-i așa?" Îl întrebă inspector Yu pe DooSan după ce acela conduse o bună bucată de vreme fără a spune nimic. De fapt DooSan nu-i spuse nimic nici când inspectorul intră în mașină. Doar porni motorul și setă coordonatele procuraturii.

„În legătură cu ce?" Întrebă DooSan oarecum încurcat.

„Să trăiești c-o femeie," îi răspunse inspectorul calm. DooSan însă, fiind atent la el, mai nu lovi din spate mașina din fața lui, care se oprise la semafor. „Și… înainte să ne ucideți pe amândoi mai bine a-ți fi atent la drum."

„La fel zic și eu: mai bine îmi spui de unde știi de mine și SolHi înainte să încep eu a pune întrebările."

„N-ați început deja?" Spuse Yu cu voce jucăușă. Văzând însă mutra acră a lui DooSan decise totuși că e mai bine să vorbească. „N-o luați personal oricum, că n-a fost intenționat. Doar… v-am văzut dimineață când ați venit la muncă. Și… am auzit și parte din ce-ați vorbit."

„Parte nu. Ați auzit voi tot. De asta tot bombăneați între voi de draga dimineață. Și la fel înțeleg acum de ce SolHi m-a acuzat că i-am zis lui Kan. Era pentru că și acela nu și-a putut ține limba după dinți și i-a spus că ne-a văzut. Ei bine: i-a făcut anumite aluzii la sigur, iar ea, care are o părere atât de bună despre mine, și-a imaginat ce-a vrut."

„Ce nu cred eu e că anume asta e problema."

„Aaa, nu? Atunci? Care ar fi problema noastră după părerea ta? Căci presupun că anume la asta te-ai referit, nu?"

„Îmi place când trageți concluzii logice."

„Iar mie când mi se răspunde la întrebare. Așa că… fii bun și răspunde!"

„Oricum nu-s multe de spus. Și la fel nu-s sigur de poziția dvs în relația asta."

„Poziție? Relație? La ce naiba te referi acum, inspectore?"

„La dvs și Ian SolHi. La ce altceva, căci pe deoparte spuneți că vi-i dușman, iar pe de alta mergeți și vă mutați în casa ei. Asta e ceea ce nu înțeleg eu, căci eu dușmanii mi-i țin departe și nu aproape."

„Eu însă prefer să-i țin chiar sub nasul meu. De ce? Așa îi pot controla mai ușor."

„Ori ei pe dvs." DooSan îl privi încurcat. „Mă refer la faptul că ar trebui să vă hotărâți ce-i sunteți lui SolHi până la urmă: prieten sau dușman."

„Și nu-i clar? Suntem dușmani. Și nu doar odată am susținut asta. Ambii de altfel."

Yu însă surâse. „Sunteți totuși sigur de asta?"

„De ce anume?"

„Că o vedeți doar ca pe o dușmancă? Sincer, nu asta am văzut adineauri când SolHi și tipul cela au luptat. Ba chiar a-ți fost gata să trageți din armă ca s-o apărați și nu era arma dvs dacă să fim sinceri. Mi-ați smuls-o din mână mai exact."

„Asta pentru că…," se bâlbâi DooSan. „Aș fi făcut la fel pentru orice coleg de-ar fi fost în locul ei. Și era necesar, căci era în pericol. Colegul zic."

„Și eu aș fi lăsat-o să moară credeți?" DooSan îl privi pe sub sprâncene. „Exact, domn procuror, la fel zic și eu: încetați joaca asta până nu e prea târziu. În caz contrar vă puteți arde al naibii de tare: și dvs și ea."

DooSan tăcu o scurtă vreme, privind atent la mașinile din față, care se porniseră deja. De asta apăsă și el pedala de accelerație și se urni și el din loc. Abia apoi spuse, „Oricum, inspectore, nu cred că-i doar o joacă ce se întâmplă între mine și Ian SolHi. Și nu cred că-i demult doar o joacă."

„Atunci? Ce se întâmplă între voi doi? Iubire?"

„Dacă sincer cred că nici noi nu suntem siguri de asta. O să aflăm însă. În timp."

„Ce dacă până aflați voi ce și cum ajungeți să vă răniți unul pe altul? Sau mai rău: ce dacă unul din voi ajunge mort, iar altul la închisoare? O să fie mai bine atunci?"

„Nu știu, dacă sincer. Chiar și așa sunt sigur că ambii vrem să încercăm asta."

„De ce? Pentru că astfel vă puteți răzbuna unul pe celălalt?"

DooSan surâse însă. „Demult nu mai e vorba de răzbunare, inspectore. Chiar dacă n-am ajuns încă să realizez pe deplin asta."

„Eu însă nu pot înțelege asta, procuror Han: nici care e poziția dvs în jocul ăsta și nici ce sperați să obțineți fiindu-i alături. De asta spun că e periculos să îi fiți aproape fără a fi sigur de nimic, la fel cum sunt sigur că ar fi o idee bună să vă îndepărtați de ea, măcar o perioadă, măcar până vă dați seama ce simțiți pentru ea. Doar astfel o să mergeți pe calea cea dreaptă. În caz contrar, jucând acest joc pe dibuite, n-o să faceți decât să vă săpați groapa unul altuia sau una mare în care să cădeți de fapt în doi. Gândiți-vă bine la asta, domn procuror. Sunt sigur că doar astfel veți face alegerea potrivită." Apoi Yu tăcu și privi îndelung pe fereastră.

Și DooSan făcu la fel: tăcu și privi în față, căci chiar dacă el știa acel răspuns, pe care inspectorul i-l cerea atât de insistent, nu era să i-l spună. Da, nu-i putea spune că realizase că se îndrăgostea de ea. Pur și simplu nu putea, căci considera încă nedrept față de YuSan să fie fericit cu femeia ce era cumva vinovată de moartea lui.

***

Închizând strâns ochii, DooSan se lăsă pradă orașului. Se lăsă astfel pradă zgomotului din jur, al claxoanelor gălăgioase care se auzeau jos pe stradă și desigur a oamenilor care se grăbeau undeva. El însă avea tot timpul din lume.

Cel puțin așa i se părea lui în acele clipe: că-i rupt de realitate, undeva într-un loc izolat și că, în locul zgomotului infernal al orașului, auzea marea. „Și e ciudat," își spuse DooSan dintr-o dată. „Mi se pare că chiar aud marea de aici. Și la sigur mi-am pierdut complet mințile." Și, deschizând ochii, se surprinse zâmbind în timp ce privea soarele orb al apusului de primăvară care abia se mai zărea în depărtare.

Era în acele clipe pe acoperișul clădirii procuraturii. Doar el și singurătatea cum i se părea lui, căci, venind acolo, asta și căuta: să fie uitat de toți și de toate măcar pentru o vreme. Nici măcar el nu știa de ce-și dorea acea singurătate, dar și-o dorea.

„O fi pentru că mi-e dor de tine, frate?" Murmură el apoi, confuz. Și chiar și ochii i se umeziră. Dar un oftat dureros, ce-i ieși brusc din piept, îl readuse la realitate, căci era timpul să-și revină din acea ciudată amorțeală și să se apuce de lucru, căci mai erau atât de multe lucruri de care trebuia să se ocupe în acea zi până să se ducă acasă. Însă…

„Nu pot. Chiar nu pot pleca de aici. Și ce naiba mi se tot întâmplă azi? Dar nu doar azi, ci în genere în ultima vreme: ba o sărut, ba merg s-o caut în cine știe ce fundătură de sat, ba o salvez de-un idiot ce se crede cimpanzeu, și… la dracu, singur îmi vâr capul în laț. Acum mai mult ca niciodată: trăind în casa ei."

Anume acest gând, al faptului că trăiau împreună, îl făcu pe DooSan să simtă că-i lipseau puterile. De aceea și se așeză în cele din urme chiar pe acoperișul cela de ciment, cu spatele la oraș, sprijinindu-se de balustradă și cu capul în mâini. Și… îl durea enorm în piept. La fel îl durea capul… de la atâtea gânduri, căci, de când se întorsese din satul lui SolHi, mai mereu cădea pe gânduri.

Avea și de ce, căci nu fusese ușor pentru el să meargă acolo. Da, era din cauza că nu se putea hotărî: ce să-i spună, cu ce ochi s-o vadă sau cum totuși să-și justifice prezența acolo, căci, într-un fel, era și el vinovat de cele întâmplate cu mulțimea din fața blocului după noaptea ceea pe care-o petrecuseră împreună.

„Ei, nici chiar împreună!" Se tot justifica DooSan în fața propriei conștiințe. „Doar… știi și tu ce-a fost atunci! O joacă de copii, ținându-ne de mână și cu săruturi… pasionale. Și… pe cine tot mint eu acolo?!" Se tot certa el de fiecare dată când se surprindea gândindu-se la asta. De aceea și i se părea uneori că a lui vină avea mai mult de-a face cu regretul lui că nu petrecuseră ei noaptea ceea cum se cuvenea să fie ea petrecută între un bărbat și-o femeie, decât pentru YuSan. Dar…

„Cum rămâne cu suferința ei?" Își surprindea apoi DooSan alt gând. „La sigur a suferit mai mult decât noi, măi YuSane, căci, să trăiești o viață din mila altora, să n-ai ce pune pe masă, să fii alungat din casă când nici măcar câinele nu-l lași să stea afară și asta din cauza că nu ești iubit de mamă, trebuie să fie cu adevărat greu."

„Și… totuși, asta nu poate justifica o crimă," intervenea iar DooSan-justițiarul în ale lui gânduri. „Sau ce, crezi că dacă ai fi fost tu în locul ei, dacă ai fi suferit tu atât de mult precum zice ea c-a suferit, ai fi ucis și tu pe cineva?! Sunt sigur că nu, căci…"

„Și totuși… ea n-a spus nimănui despre asta. N-a spus nimănui că suferă sau c-a suferit. Asta eu singur am aflat-o și…"

„Ești prost de crezi asta," spunea iar justițiarul. „Te-a făcut să crezi ceea ce-a vrut ea să se creadă despre ea. De ce? Pentru că e mai simplu când alții te compătimesc. Și-i mai ușor și pe suflet. Plus la asta: lumea încetează a te mai vedea drept călău și te vede ca victimă, iar asta, desigur, funcționează în favoarea ta "

„Crezi?" Spuse pesimistul. „Cum rămâne totuși cu dreptatea care-i demult la fundul mării și care nicidecum nu se lasă găsită? De asta simt eu că n-o să aflu nicicând adevărul, că n-o să-i fac dreptate lui YuSan, c-o să sufăr mereu și că…"

„Și ea tot suferă," spuse dintr-o dată îndrăgostitul. „Iar acea suferință, cea pe care-am văzut-o acolo, în acel sătuc pe malul mării, nu poate fi o minciună. De ce? Pentru că a fost ceva spontan, ceva ce nici cel mai iscusit actor n-ar fi capabil să joace pe scenă sau în fața camerelor de filmat, căci poți juca teatru, dar nu te poți juca de-a viața, iar SolHi cu siguranță nu se joacă. Pot vedea asta în a ei privire, în tremurul mâinilor ei ori de câte ori apucă ceva considerat o armă, căci… am aflat deja că nu poate ține bine o armă în mână și asta din cauza că-i aduce aminte de acea noapte și-o face iar să sufere."

This novel is published on a different platform. Support the original author by finding the official source.

De asta și încetase DooSan a o mai urî atât de mult de altfel, tocmai pentru că aflase, întâmplător, de la un fost coleg de-al lui SolHi, de pe vremea când ea era la Academie, că ea era singura căreia i se permise să tragă cu mâna stângă și asta după ce avuse mai multe crize de anxietate când fusese obligată să țină arma cu mâna dreaptă. Și nu era vorba doar de armă, ci și de baston și alte drăcovenii folosite de cineva în apărare.

Și, aflând asta, merse de se interesă la un profesor universitar, psiholog renumit de altfel și care era un bun cunoscut de-al tatălui său. Iar acela, de cum află povestea, îi spuse scurt, clar și cuprinzător, „O să fiu sincer cu tine, DooSane, căci nu știu exact ce se ascunde în spatele acestei istorii ciudate, dar de-un lucru sunt sigur."

„Sigur? De ce anume?"

„Că omul ăsta n-a ucis pe nimeni," de asta DooSan îl privi confuz, dar totuși cumva pe sub sprâncene. Iar profesorul cela, om trecut de șaizeci de altfel, văzându-l încurcat în propriile idei și asta din cauza celor spuse de el, se grăbi să lămurească ce avuse în vedere de fapt. „Adică, ce vreau să spun mai exact e că chiar și dacă YuSan a murit de mâna ei a fost la sigur nu ceva deliberat."

Asta însă, în loc să-l ajute pe DooSan să înțeleagă lucruri, îl încurcă și mai tare. Totuși era convins să afle măcar o teorie a acelui adevăr și de aceea întrebă, „Și ce anume vă face să gândiți astfel?"

„Tremurul cela. Ai spus că-i tremură mâna de îndată ce pune mâna pe armă, nu?"

„Așa e. Dar totuși…"

„Te referi la faptul că poate juca teatru?"

„A fost și asta un gând."

„Atunci a fost la sigur unul greșit. De ce? Pentru că șocul post traumatic nu-i ceva ce poate fi simulat. De ce? Pentru că asta e ceva trăit din interior, atât de real că te lovește în moalele capului. Și… se vede cu ochiul liber de-i adevărat acel șoc sau nu. O simți. Chiar în suflet, iar asta nicicând nu te amăgește. Și… poate o să mă greșesc eu acuma, dar la sigur nu poate face mare lucru cu mâna ceea. Mă refer la cea pe care ea crede c-a folosit-o pentru a ucide. De aceea, de am dreptate și suferă cum cred eu că suferă, o să înțelegi despre ce vorbesc de imediat ce-o să vezi asta cu ochiul liber."

Și-a avut dreptate profesorul cela atunci, căci, chiar dacă mare lucru n-a înțeles DooSan atunci din cele spuse de el, s-a convins după aceasta. Imediat ce-a început a lucra cu SolHi și-a observat tremurul mâinii ei drepte chiar dacă ea încerca să-l ascundă. Și l-a văzut el nu doar odată. Dar, cel mai evident a fost totuși atunci, în casa lui SolHi, înainte ca mama ei s-o atace. Și poate ar fi aflat DooSan și alte adevăruri în noaptea ceea de SinHa n-ar fi intervenit.

„Dar totuși ne-a stricat planurile atunci mama ei. Poate, dacă aș fi întrebat-o ce-i provoacă acel tremur al mâinii, aș fi putut găsi o pistă spre rezolvarea acestui caz. Dar așa…"

Erau până la urmă doar gânduri. Și iar îl prinse noaptea, o noapte pe care DooSan n-o observă totuși, căci… cum poți vedea ce-i în jurul tău atunci când în suflet e furtună și asta din cauza unui lucru atât de minor precum sentimentele…

***

Era destul de târziu deja când DooSan se întoarse acasă. Probabil era trecut de 8, căci, după gândurile celea, care-i dădură năvală pe acoperiș și care-i răpiră vreo două ore din timpul lui de lucru, a trebuit să recupereze. Dar, trebuia să fie și sincer cu el: încercase totuși să tragă și cumva de timp, căci, după cearta avută cu SolHi în parcul cela și mai ales după ce-o înfuriase atât de tare c-o făcuse să-l amenințe că nu se trezește la sigur dimineața următoare, începu oarecum să se teamă.

Dar totuși teama ceea era oarecum copilărească, căci era totuși sigur că SolHi nu-i capabilă de așa ceva. Și învățase să simtă asta în timp, cât doar lucraseră împreună și apoi se apropiaseră cumva. Chiar și așa decise totuși să fie cel puțin precaut, căci la cum îi știa caracterul, exploziv și mai ales când era nervoasă, la sigur l-ar fi aruncat în șuturi din apartament, mai ales după cele întâmplate în ziua aceea.

Însă… supriză: în apartament era întuneric când el intră și destul de liniște. Asta i se păruse straniu, căci primise totuși un mesaj de la Yoon Suk mai spre seară în care-i spunea că SolHi mersese acasă, iar el și Kan cercetau o pistă despre Kim Ha Na. Acasă însă… nici țipenie.

„S-o sun?” Se întrebă DooSan aproape în șoaptă când văzu că era totul așa cum lăsaseră dimineață. „Și totuși zic că n-ar fi o idee bună. Mai ales după ce m-a amenințat că nu mai respir mâine dimineață. Dar totuși… unde s-a dus de nu-i acasă? Yoon Suk a spus doar că…”

Tresări însă și practic se dădu în spate când auzi zgomot de lucruri căzute în baie. „Asta ce naiba mai e?” Își spuse el după ce-și veni cât de cât în fire. Și, abia atunci, observă ghetele lui SolHi așezate cu grijă nu departe de el. De asta și strâmbă oarecum comic din nas, murmurând „Mâța mea-i acasă. Eu însă, ca orbul, am văzut doar ce-am vrut să văd: liniște. Dar… ah, Han DooSan, se pare că tu azi parte de liniște n-o să ai.” Și porni cu pași înceți spre baie.

Ajuns lângă ușă ezită totuși să deschidă. „Dacă-i goală?” Îi tot spunea un gând. Dar… se hotărî totuși să vadă ce se întâmpla, căci dinăuntru se tot auzea bombănitul lui SolHi și un sunet straniu de parcă ea ar fi bâjbâit după ceva, căci se auzea ceva hârșâind pe podea.

Astfel, cu curaj, întredeschise DooSan ușa. Privi mai întâi spre dreapta, spre cabina de duș, dar era deschisă și fără aburi pe ea. De asta răsuflă ușurat, căci însemna că SolHi în duș nu fusese. Deci: nu putea nici să fie goală în baie. Chiar dacă era asta o teorie doar. Apoi mai împinse un pic ușa ceea și privi spre chiuveta în care încă curgea apa din robinet, iar pe SolHi o văzu într-un final în trei labe cotrobâind pe jos după ceva. Și nu întâmplător „în trei” labe, căci mâna dreaptă o avea legată cu suport de gât.

Și, dintr-o dată, simțind zgomot lângă ușă, SolHi își întoarse fața și privi într-acolo. Dar „privitul” cela era doar de formă, că oricum nu vedea nimic din cauza spumei de la șampon, care-i acoperea ochii, căci încercase, fără rezultat, să-și spele părul doar c-o mână. Și eșuase într-un final când scăpă sticla de șampon din mână și apoi trebui s-o caute pe jos.

De asta și-i șuieră lui DooSan într-un final printre dinți, „O să mai stai mult acolo?”

„Da ce? Ai cumva nevoie de ajutor?” Decise DooSan s-o tachineze puțin. Și, ca să-i fie mai confortabil de privit, se sprijini de ușorul ușii și privi atent la cât de comică părea SolHi în acele clipe.

Se miră însă când ea strâmbă din nas, iar din cauza spumei de pe față el văzu asta destul de clar, și apoi bămbăni un, „Mă lipsesc! Și așa am rămas făr-o mână. De mă dau pe mâna ta la sigur rămân și fără cap.” Apoi, începu iar a bâjbâi pe podea, în jurul ei, cu gând să găsească totuși șamponul cela și să termine să-și spele părul. Dar… șamponul cela parcă avea viață, căci nu era de găsit.

Privind în jur, DooSan îl văzu într-un final nu departe de el, în colțul din dreapta lui, mult prea departe de SolHi de altfel, căci, fiind udă cutia, alunecase pe podeaua de faianță destul de ușor. De asta și zâmbi înțelegând că în veci n-o să-l găsească ea. Mai ales cu ochii închiși. De asta-i și spuse râzând, „În ritmul ăsta la sigur termini peste 20 de ani.”

„Și? Ai cumva idei mai bune?” Bombăni SolHi, întorcând iar ochii închiși spre el și arătându-și nemulțumirea. Măcar cum putea și ea.

„Da. Cerând ajutor?!”

„Da să aștepți tu asta mult și bine. Mai bine aștept până se usucă.”

Asta-l făcu pe DooSan să-și plesnească ușor fruntea cu palma. Apoi își scoase sacoul și-l lăsă pe mașina de spălat, iar faptul că el începu a se mișca în jurul ei o făcu pe SolHi atentă. De aceea și se ridică ea în genunchi și ascultă cu atenție. Dar tresări dintr-o dată când DooSan o luă brusc în brațe, fapt ce-o făcu să strige la el, „Ia, Han DooSan, ce crezi că faci acuma?”

Un „shhh,” șuierat de DooSan printre dinți o făcu totuși să stea cuminte și să nu se mai zbată în brațele lui s-o lase jos. Apoi ascultă continuarea, „Încerc doar să eliberez baia ca să intru și eu la duș. Sau ce: îl facem cumva împreună?”

„Oricum nu văd nimic,” i-o trânti SolHi pe neașteptate. „Sunt ca o cârtiță oarbă acum. Ai uitat?”

DooSan o privi pe sub sprâncene, „Până și cârtițele pot vedea de-și pun în gând. Așa că mai bine nu-mi asum riscul.” Și, aplecându-se, o puse pe podea și-o sprijini de cadă, cu spatele la ea, plecându-i ușor capul peste marginea căzii. Apoi îi dădu în grijă să nu se miște și porni dușul, luând capul mobil al dușului în mână, iar după ce se asigură că apa e bună, începu ai clăti părul.

În timp ce făcea asta însă, observă spumă pe obrazul lui SolHi, în zeci de bule mici de șampon care se spărgeau ușor din cauza aerului. Dar… chiar și cu ochii închiși, cu capul săpunit și cu spumă pe față i se păru frumoasă. Așa cum o văzuse atunci pe plajă, jucându-se cu Kochiko. Și, din cauza unui impuls straniu simțit în piept, îi atinse obrazul cu palma deschisă de parcă ar fi intenționat s-o mângâie.

SolHi însă tresări când simți atingerea, iar asta-l aduse cumva în simțiri pe bărbat. De aceea, tocmai pentru ca să nu se dea de gol, DooSan înșfăcă prosopul de pe suportul de alături și i-l aruncă peste față. Apoi, dintr-o mișcare, dar totuși gentilă, îi șterse fața de spumă, dându-i astfel șansa să deschidă ochii și să-l privească.

Și… oh, acea privire îl pătrunse la suflet: doi ochi negri, privindu-l oarecum încurcați, căci nicicând până atunci nu mai văzuseră ei cum arată grija văzută de aproape. În acele clipe însă avea figura unui dușman, pe care-l „urâse” oarecum o viață, dar care apăruse în viața ei ca să rămână se pare. Dar, ca să alunge sentimentul cela ciudat dintre ei și mai ales dorința să-l sărute dintr-o dată așa cum îi trecuse ei prin gând, și lui tot probabil, SolHi surâse și-i spuse, „Te pricepi totuși.”

„La ce?” Întrebă DooSan, încurcat. Apoi, dându-și seama că cheltuia apă degeaba, căci clătea cada și nu părul fetei, se reîntoarse la treabă.

SolHi însă continua să surâdă, lăsându-l s-o răsfețe cu apa ceea caldă. Apoi îi spuse, „Să ai grijă de-o fată mă refer. Și să-i speli părul de trebuie. Se pare că ai experiență în asta.”

Asta-l făcu și pe DooSan să surâdă. „Desigur. Fac asta în fiecare seară. Spăl părul fetelor.”

Ironia lui totuși n-o duse pe SolHi de nas, care-și întoarse puțin capul spre el și-l privi insistent. „Atunci? Cum de ești atât de bun la asta?”

DooSan rânji, înțelegând unde bate SolHi. „Știu și eu?! O fi talent înnăscut?” Dar, după ce pufniră ambii în râs, decise să se dea totuși de gol. „Nimic special oricum. Doar îmi spăl și eu capul, nu?! Și fac asta zilnic de altfel.” Dar faptul că SolHi râse zgomotos îl puse oarecum pe gânduri. „Ce acum?”

„Doar… mi-am adus aminte despre ce mi-ai spus odată. După o ceartă pe care-am avut-o în oficiu când investigam cazul lui So Ra.”

La început bărbatul nu înțelese la ce se referise ea. Apoi, de parcă ar fi avut o revelație, o privi țintă, „Tu acum la drumul spre iad te referi?”

„Doar acolo ai spus că mă trimiți într-un final, nu? Doar că… nu știam că în iad ai pachetul complet de confort și că până și diavolul te ajută să-ți speli părul. Și… cred c-o să cer serviciul Premium până la urmă. Cine știe ce livrări primesc totuși.” DooSan însă o privi c-o furie copilărească, căci își dădea prea bine că-și bătea joc de el. „Ia, n-o lua în nume de rău. Era doar o glumă, diavole săritor la nevoie.”

„Da, da. Iar tu, ca întotdeauna, ești pusă pe șotii.” Și, terminând în sfârșit de clătit părul, i-l înfășură în prosop. Apoi, strecurându-i o mână pe la spate, pe care i-l atinse gentil, o ridică de jos. Dar, când erau deja ambii în picioare, atât de aproape unul de altul și privindu-se c-o oarecare dorință ascunsă, DooSan reveni din reverie când SolHi sughiță dintr-o dată. De asta și zâmbi el. Apoi, brusc, o sărută pe buze. Doar un mic sărut, dar o făcu să roșească. După care, lăsând-o liberă, îi spuse în glumă, „Asta-i tot serviciul Premium pe moment. De vrei mai mult de la diavol,” și rânji „atunci trebuie să ceri pachetul Gold. Asta la sigur o să-ți aducă plăcere.”

„Ia. Am cerut ajutor nu escortă la domiciliu,” îi strigă dintr-o dată SolHi înțelegând aluzia. DooSan însă făcu un pas spre ea. Ea unul în spate, privindu-l pe sub sprâncene. „Ce acum? Nu-mi zi că ai de gând să activezi pachetul cela… Gold… fără să-l fi cerut eu?”

„Știu și eu?!” O privi el ciudat. „Doar…,” și-o împinse apoi ușurel din calea lui. „Încercam să ies din baie. N-o lua personal, dar îmi stăteai în cale.” După care ieși surâzând.

SolHi însă se înroși ca racul. „Să te ia naiba, Ian SolHi! La ce-ți era gândul când te-ai gândit că… ah, nu ești decât o toantă. Și, hello, Ian SolHi!” Se salută ea pe sine în oglindă cu mâna stângă. „Și… de ce tot îți faci atâtea griji, când, fiind „invalidă,” pentru o întreagă săptămână, poți beneficia de pachetul Premium al diavolului Han DooSan pe gratis?!” Apoi, surâzând și dansând, ieși din baie. Se opri însă brusc, chiar în ușa băii, văzându-l pe DooSan sprijinit de ușor și părând a fi ascultat tot. „Ce acum?”

„Nimic special. Doar… mă întrebam de ești mereu așa sau doar în ocazii speciale.”

„Așa cum?” Întrebă ea c-o oarecare inocență în glas, așteptându-se la un compliment.

„Nebună,” îi răspunse DooSan sec, aducând-o cu picioarele pe pământ. Văzând-o însă că-i pe cale să se înfurie, decise că-i timpul să schimbe subiectul. „Și… uită! Voiam doar să-ți spun că „prietenul” tău, cel cu care te-ai catapultat de pe acoperiș, în brațele lui de altfel,” șuieră DooSan ultima parte printre dinți, „e cineva care se pare că știe bine cu ce se mănâncă exercițiile de Parcoure.”

„Parcoure? Și tu cum știi asta?”

„Yu SuJin. El a „găsit” dovezi. Mai bine zis a accesat „legal” camerele de pe stradă. Astfel l-a văzut cum a scăpat de inspector Yu și detectiv Oh. Și se pare că nu-i deloc un tip obișnuit.”

„De fapt nici n-ar fi trebuit să te mire, căci l-ai văzut și tu urcând pe acoperișul cela, pe țevi. Eu însă l-am văzut sărind de pe un acoperiș pe altul și nu orice practicant de Parcoure poate face asta. De asta zic că ar trebui să cercetăm mai mult. Și… știu exact pe cine ar trebui să întrebăm despre asta.” Și SolHi rânji straniu.

„Ce pui acum la cale?” O întrebă DooSan încruntându-se. „Mai ales… ce diavol mai aduci de data asta în viața noastră?”

„Ai să-l vezi și cât de curând posibil, căci Tizi la sigur nu-i doar un… altfel de diavol,” iar rânjetul ei însemna doar un lucru: știa o taină.

***

„Era absolut necesar să mă aduci pe drumul ăsta spre iad la ora asta târzie?” Bombăni DooSan nemulțumit în timp ce-o urma pe SolHi, care mergea tăcută, pe o stradă îngustă, întunecată și destul de murdară.

„De știam că o să mi te plângi atâta nu te luam în veci cu mine,” îi șuieră SolHi printre dinți, oprindu-se locului.

„Și să pierd toată distracția?” Apoi, ajungând chiar lângă ea, în timp ce SolHi îl privea insistent, îi spuse, „În loc să-ți scapere ochii ca la mâțe prin întuneric mai bine mi-ai zice încotro ne îndreptăm.” Tresări însă și privi apoi speriat în stânga de unde se auzi un ciudat foșnet. „Și asta?”

„Singur ai spus că-i drumul spre iad, nu? Iaca și-ai dat peste un suflet neliniștit. Acum… urmează-mă!”

„Am întrebat încotro.”

„Să-ți prezint diavolul, căci… astfel o să ne scutim de mult efort și zilele nenumărate de căutări în zadar.” Se opri iar locului, auzindu-l pe DooSan bombănind:

„Un diavol îl caută pe un altul. Ce surpriză.” Văzând-o însă privindu-l insistent, întrebă oarecum speriat, „Ce acum?”

„Cauți ceartă?”

„Eu de ea ziceam!” Spuse el dintr-o dată și arătă într-adevăr spre o pisică neagră, a cărei ochi străluceau în întuneric, ce se îndrepta spre ei.

SolHi însă îl privi ciudat. Apoi îi spuse, „Nu-i decât o pisică dacă ceva.”

„Da. Sigur. Și ultima dată când mi-am zis „nu-i decât o pisică,” am purtat urmele ghearelor ei pe piele luni de zile.”

„Nu exagera, ok?! Și n-au fost chiar luni, dar doar săptămâni, căci trăim doar de două împreună, ai uitat?”

„De parcă așa ceva se uită,” murmură el. Dar totuși o urmă numaidecât, căci pisica ceea neagră, ce se oprise locului, prea-l privea ciudat. Dar făcu el mai mult asta pentru a o tachina pe SolHi, căci imediat ce-o ajunse, se prinse de haina ei ca orice băiețaș fricos. De asta și-l privi SolHi cu reproș. „Doar… încerc să fiu în siguranță. Și… pari destul de sigură pe tine prin locurile astea. Și mâna stângă văd să-ți fie în regulă.”

„De ce n-ar fi?”

„Pentru că… știu că erai dreptace. Pentru tot restul. Acum însă văd că faci aproape totul cu mâna stângă. Nu… am văzut azi la baie, când îți spălai părul.”

Deși nu prea-i plăcuse ei că fusese luată la întrebări, îi răspunse totuși, „Să zicem doar c-am fost nevoită să fiu acum stângace și nu dreptace. După anumite evenimente.”

„Eventimente? Te referi la cele de acum șapte ani?”

„Văd că știi mai multe decât lași să se creadă. Și… da, ai dreptate. Anume după cele întâmplate acum șapte mi s-a schimbat complet viața. Ca și mâna pe care o folosesc pentru orice. Stânga după cum ai observat.”

„Și asta?”

SolHi inspiră aer adânc ca să prindă puțin curaj, căci chiar de nu vruse ea să-i spună despre asta lui DooSan, părea în acele clipe că n-avea încotro. „Pentru că tot ce poate fi folosit ca armă parcă-mi paralizează mâna dreaptă. Nu pot ține nimic normal cu ea.”

„Nu același lucru l-am văzut totuși în apartamentul meu,” spuse DooSan dintr-o dată gânditor.

„La ce te referi?”

„La faptul că deschideai sticlele cu mâna dreaptă? Una după alta de altfel și nu-ți tremura defel. Sau… doar te prefaci că-ți tremură când nu ești beată?”

„Nu vorbi prostii, ok?! Și… văd că Mina a avut dreptate.”

„În legătură cu ce?”

„Că atunci când subconștientul îți controlează conștientul poți face lucruri despre care nicicând n-ai crezut c-ai fi în stare. Precum… sărutul.” Tăcu însă brusc, dându-și seama că vorbise prea mult. Era totuși prea târziu, căci DooSan o prinse de mână și-o forță să-l privească. Astfel îl văzu rânjind straniu. „Ce acum?”

„Vorbești acum despre al nostru sărut?”

„Doar nu sărut pe oricine pe stradă, nu?!”

„Știu și eu?! Dar… întrebam doar, căci… atunci când m-ai sărutat erai complet trează.”

„A fost însă teama, ok?! Încercam doar să ne apăr, căci, crezând c-am fost descoperiți, mi-am ascultat instinctul doar. Și… al naibii instinct de altfel, care mă bagă doar în probleme.” Și-i întoarse brusc spatele, continuându-și drumul.

DooSan o urmă însă numaidecât, fiind al naibii de curios să afle de ce spusese ea asta. „De ce al naibii? Doar… ia stai puțin, dacă zici c-a fost din cauza instinctului, atunci al tău sărut cu mine… a fost cumva primul?”

Și funcționă trucul, căci SolHi se opri brusc și-l străfulgeră cu privirea, „Crezi c-aș fi irosit primul meu sărut cu tine?”

„Așa mi s-a părut.”

„Ba bine că nu.”

„Ba bine că da, căci… și ia zi. Ce ascunzi în spatele acelui prim sărut? O istorie picantă?” Se miră s-o vadă surâzând. „Și-am avut dreptate.”

„Absolut. De ce? Pentru că știu și eu anumite secrete despre al nostru mult stimat procuror, student la marketing acum șapte ani, care cânta într-un bar rock, în rol de Superman.”

„Văd că ți-ai făcut temele,” mârâi el.

„Să zicem doar că mi-am asigurat spatele. De altfel mi-a venit odată o idee năstrușnică pe care acum o consider a naibii de interesantă. Precum: ce-ar fi dacă un jurnalist, de teapa lui Nam Jin Guk, ar primi dintr-o dată un plic cu anumite poze…”

„Încearcă doar!” Îi șuieră DooSan printre dinți. „De nu vrei să ajungi trup. Și… a fost doar odată, nu exagera. La o beție cu amicii după multe sticle de alcool terminate în… trei doar.”

„Aaa, acum înțeleg: ești din cei comici la beție. Interesant. Ar trebui de încercat.”

„Ce anume?”

„Să vedem pe viu cum ești la beție?! Cine știe, poate astfel avem și alte dovezi împotriva ta.” Se dădu însă un pas în spate văzându-l pe DooSan rânjind. „Ce pui la cale?”

„Eu? Nimic important. Doar mi-am amintit de ultima dată când ai pătruns în apartamentul meu: beată. Și atunci da… multe lucruri s-au spart când noi doi… știi și tu, sărutându-ne cu patimă… și cine știe ce-ar fi fost dacă eram și eu beat. Dar de-un lucru sunt sigur: nu s-ar fi terminat dormind îmbrăcați și ținându-ne de mânuță. Așa că, după mine, poți încerca asta cu îmbătatul. De vrei să vezi continuarea acelei nopți desigur.” Apoi se urni din loc, fluierând.

Dar… departe n-ajunse, căci, după doar câțiva pași dați în față, fu forțat să facă tot atâția în spate când se văzu înconjurat de mai mulți tipi îmbrăcați hippy și privindu-l de parcă erau gata-gata să-i sară asupra. De aceea și privi atent la SolHi, așteptând salvarea. Cel puțin să vadă cât de speriată era ea. Făcu însă ochi mari de uimire, când o văzu apropiindu-se de ei și salutându-i ca pe niște vechi amici. De asta și mârâi el printre dinți, pentru sine doar, „Acum înțeleg de ce a spus azi că nu apuc ziua de mâine. Avea de gând să mă termine aici.”

Tăcu însă când își dădu seama că atât SolHi, cât și tipul cu care se salutase, îl priviră pe sub sprâncene. Apoi tânărul o întrebă, „Cineva cunoscut, detectiv Ian?”

„Din păcate da. Unde-i Cicatrice?”

„La locul obișnuit. Dar… a spus să mergi singură.”

SolHi surâse, „Și să-mi las animalul de companie pe mâna voastră? Doar n-am căpiat.” Apoi, privind la DooSan, care înțelese prea bine cine era „animalul de companie,” surâse, căci văzu că era pe cale să-i sară asupra de n-ar fi fost înconjurat de acei tineri care surâseră și ei la remarca ei. „Așa că, băieți, pe loc și lăsați-mi „prietenul necuvântător” în pace!” După care-i făcu cu capul lui DooSan s-o urmeze.

Acela nu stătu mult pe gânduri. Dar totuși, cât o urmă, privi cu atenție la tineri să vadă ce-or să facă aceia. Tinerii însă doar își căutară de treabă. Chiar și așa, când ajunse lângă ea, DooSan îi șuieră la ureche, „Despre „animalul de companie” o să discutăm mai târziu. Acum zi-mi de unde știi astfel de specimene?”

„Aaa, ei: doar… am învățat împreună.”

„Tu acum îți bați joc de mine? Ăștia n-au nici douăzeci de ani”

„Și cel care exagerează acum ești tu c-au sigur mai mult de douăzeci. Și da: chiar am învățat într-o școală. Dar cu el și nu cu ei. Și apropo, întrebai nu demult cine-i Tizi. Iaca și el în persoană.” După care SolHi se îndreptă spre tânărul de vreo 30 și ceva de ani, îmbrăcat în același stil ca și ceilalți ce-i întâmpinară mai devreme, care stătea sprijinit de un perete cu un mare graffiti reprezentând un cap de mort. „I se spune Cicatrice. Și nu degeaba, căci… am avut eu grijă să nu se aleagă doar cu porecla asta, dar și cu… semnul,” și SolHi imită un pumn în barbă.

„Văd că ți-ai adus și lesa cu tine!” Spuse tânărul pe care SolHi îl numise „Cicatrice,” când îi văzu la doar câțiva pași de el.

Pe DooSan însă îl atinse comentariul. De asta spuse înfuriat, „Ce-au toți cu câinii azi?! Unul îmi spune „lesă,” altul „animal de companie.” Poate vă puneți totuși de acord, nu credeți?! Nu de alta, dar nu vreau să mă confund în idei.”

„Și n-am știut că lesa mușcă,” glumi bărbatul.

SolHi însă îl apostrofă pe acela, „Ai face bine să-mi respecți partenerul, Iun Dja Iun. În caz contrar pot să-l amuț asupra ta. Și asta cu mușcatul e ceva la care partenerul meu se pricepe cel mai bine. Dar… mai bine zi-mi întâi unde mi te-ai pierdut în ultima vreme.”

„Afaceri?! Și… prea multe întrebări pui, piticanie,” și dădu să-i ciufulească părul. Văzând însă că SolHi era pe cale să „muște” la propriu, surâse și doar o salută c-o strângere de mână și-o atingere de umeri. „Și încă arăți ca un pudel.”

„În locul tău mi-aș alege cuvintele, căci am văzut cu ochii mei ce-a pățit ultimul care a numit-o „piticanie” și „Chihuahua,” glumi DooSan. „L-am vizitat de altfel la morgă.”

„Vrei să nu exagerezi?” Îi șuieră SolHi printre dinți.

„De ce? N-am spus decât adevărul, căci…,” tăcu când îi văzu iar pe acei tineri de mai devreme strângând rândurile în jurul lui. De asta și se puse puțin nervos.

SolHi însă surâse și-i spuse lui Dja Iun, „Poate-i dai totuși voie să respire? Nu de alta, dar de se înfurie la sigur sare la beregată.”

„Dacă zici,” și le făcu semn tinerilor să se retragă. „Și ăsta cine-i? Nou partner? Arată să fie mai bătrân decât un hube.”

„Și ai dreptate, căci nu-i hube, ci… procuror. Han DooSan. Așa că… de nu vrei probleme cu legea, nu-l întărâta.”

„De parcă mi-ar păsa,” spuse Dja Iun sec. Apoi îl privi pe DooSan pe sub sprâncene, căci nu-i plăcuse el, chiar de nu știa de ce. „Și… de ce sunteți totuși aici? Nu cred că pentru a-mi face cunoștință cu el.”

„Și ai dreptate. Vreau să-mi zici despre el,” și SolHi îi arătă poza acelui tip cu care luptase. „Îl cunoști?”

Dja Iun însă dădu din cap că nu. Apoi îl strigă pe unul dintre tineri, „Hei, Martinică, ia vino încoace!” Iar unul dintre tineri, înalt și plinuț, care chiar semăna cu un urs, se apropie de ei.

Auzindu-l numindu-l pe tânăr „Martinică,” DooSan bombăni, „Pisici, animale de companie, curcani și mai nou urși. Mai ceva ca la grădina Zoologică.” Tăcu însă când o văzu pe SolHi privindu-l cu reproș. Totuși se apropie de ea și Dja Iun.

„Văd că ai ceva sânge în tine, domn procuror,” îi spuse Dja Iun cu ironie. „Am crezut c-o să te ascunzi după fusta ei toată seara.”

DooSan nu se pierdu însă cu firea. „Crezi că de frică stăteam deoparte? Doar îi dădeam șansa să-și salute vechii prieteni… de la Zoo de altfel.” Dar, deși DooSan vruse să-i arate lui Dja Iun că nu se temea de el, acela simți totuși gelozie în glasul lui.

De asta și-o privi atent pe SolHi. Văzând însă că ea nu părea conștientă de asta, zâmbi și spuse, „Oricum, cât timp ești cu Grunny nimic nu ți se poate întâmpla,” și chiar îi ciufuli părul.

„O cauți pe naiba cu lumânarea?” Îi spuse SolHi, furioasă. „Și mai zi-mi odată „pudel” și „Grunny” și la sigur află și prietenii tăi despre adevărata istorie din spatele cicatricei,” și SolHi îi arătă pumnul.

„Dulce ca întotdeauna. Și, Ursule, ia zi: îl cunoști?”

Cel numit „Ursul” luă în cele din urmă telefonul din mâna lui SolHi și-l privi cu atenție. „Aaa, Plancă! Cel de la Parcoure.”

„Plancă? Cel care s-a accidentat anul trecut la întrecerea pe moto?” Întrebă Dja Iun.

„Da. El însuși. Și-l țin bine minte c-a fost cât pe ce să-și piardă capul pentru că datora multora. Chiar și mie. Dar… s-a pus repede pe picioare.”

„Ce-ai în vedere cu… repede?” Se interesă SolHi.

DooSan însă puse altfel întrebarea, „Cât de mult? Datora mă refer.”

„În jur de 50 de mii.”

„De von?” Glumi DooSan.

„Dolari, omule. Altfel n-ar fi riscat el atâta. Dar, după cum am spus, a întors totul într-o singură noapte.”

„A câștigat cumva la loto?” Întrebă DooSan cu ironie.

„Nu cred că s-a interesat cineva de unde-i avea. Important a fost că a plătit și iubita lui n-a fost dată la schimb.”

„La schimb? Prostituție?” Întrebă SolHi.

De răspuns îi răspunse Dja Iun, „Ba nu, SolHi. În lumea asta de iubi are datorii, fata plătește. Mă refer la a-și petrece nopțile cu fiecare din cei căruia bărbatul datorează. Și… acolo cu adevărat e iadul, căci multe dintre cele luate în schimbul datoriilor nu se întorc vii după asta. Și, chiar de s-ar întoarce din acel iad, un altul le așteaptă aici la sigur. În lumea reală.”

Modul în care Dja Iun accentuă cuvintele, mai ales ultima parte, o făcu pe SolHi să se clatine pe picioare. Chiar și așa se forță pe cât posibil să nu le dea de înțeles lui Dja Iun și DooSan despre ce simțea, căci pur și simplu nu putea recunoaște că cele ce i se întâmplaseră în urmă cu șapte ani o marcaseră mai profund decât crezuse. În special violul. De asta, auzind despre acele fete forțate să se prostitueze ca să plătească datoriile iubiților, simți o mare durere în piept. Chiar și așa surâse după ce trase adânc aer în piept. În minte însă avea un singur gând, „Lumea asta la sigur e iadul. Pentru ce dar ne temem de un altul?!”