CU TREI ANI ÎN URMĂ. STAȚIA DE POLIȚIE KANAM

Pașii lui Kan erau singurii care se auzeau în întreaga stație de poliție. În timp ce mergea încolo și-ncoace, gânditor, nu atrase nicio atenție în jur. Doar în cele din urmă, când decise el că avuse destul timp de gândit, spuse, „Ce spui e că te-au trimis anume aici, corect?”

„Da, domnule!” Răspunse o SolHi mult prea timidă. Stătea la doar câțiva pași de Kan, privindu-i cu mare atenție mișcările. În același timp, făcea tot posibilul să evite privirea detectivului, chiar dacă nici ea nu știa de ce făcea asta.

„De ce?” Kan întrebă. După care, brusc, făcând ochi mari, detectivul își aținti privirea asupra ei, o privire care nu aștepta un răspuns la acel „De ce?” dar care părea să întrebe „Cu ce-am greșit de mi te-au trimis pe cap?”

Deși uimită de întrebarea aceea, SolHi îl privi țintă pentru câteva clipe, confuză. Apoi, privind brusc în altă parte, șopti, „Pentru că eu am cerut să fiu trimisă aici.” După care, când simți că fu în stare să facă asta, chiar dacă încă nu îndrăzni să-l privească pe detectiv în ochi, SolHi se plecă în fața lui, spunând, „Te rog, sombe, ai grijă de mine!”

„La naiba!” Mârâi Kan. „Nu la asta mă referisem când le-am spus că am nevoie de mai mulți oameni în echipă. Și… nu mă înțelege greșit, dar… de ce tu?”

„Pentru că-s singura care a acceptat să vină aici, sombe?”

„Poftim?”

„Adică, cer scuze dacă a sunat ofensator, dar… n-am spus decât adevărul. Alții… au preferat alte echipe.”

„De ce?”

Fu rândul lui SolHi să-l privească cu ochii cât cepele. „De ce?” Se întrebă ea într-un final. „Habar n-am de ce,” strigă ea în minte. „Doar… dă-mi pace să respir!” După care, încă cerșind îndurare de la detectivul care se holba la ea, SolHi înțelese că acela nu era gata s-o primească în echipă. Cel puțin nu atât de ușor.

Într-un final, când Kan șuieră printre dinți, „Nu te cred,” SolHi tresări și-l privi în ochi. Kan, fără să atragă atenție uimirii din privirea ei, își continuă liniștit gândul, „Nu te cred deloc. De ce? Pentru că echipa mea e cea mai bună. Cadeții așteaptă cu lunile, dacă nu cu anii, să nimerească aici, iar tu-mi spui că nimeni n-a vrut să vină și de asta mi te-au trimis pe tine.”

„Îmi pare rău dacă te-am dezamăgit, sombe, dar am spus doar adevărul. De altfel nu pot minți. Așa că: sunt sau nu în echipă?”

Cine-i răspunse într-un final la întrebare fu Gi și nu Kan, „Desigur că ești în echipă!” Un răspuns care-l miră până și pe Kan, care își privi colegul cu ochi de vultur, neplăcut surprins să-l audă luând astfel de decizii în locul lui. Gi însă, deloc deranjat de privirea colegului, îl privi și-i spuse cu voce sigură, „De altfel singur ai cerut pe cineva în echipă, mereu plângându-te că avem lipsă de cadre. Iaca și-au trimis pe cineva. De aceea, ar trebui să fii mulțumit și nu să te plângi pentru nimicuri.”

„Mulțumit sunt eu, dar… nu vreau…”

„…o fată în echipă, sombe? La asta te referi?”

„Exact, căci… ah, la naiba, erai tu care-a spus asta,” înjură Kan, înțelegând că anume SolHi spusese fraza de mai înainte. Apoi, dându-și seama că învârtindu-se în jurul cozii nu câștigă nimic, o privi țintă pe SolHi, căreia îi spuse, „Ei bine, n-o să mă ascund, chiar dacă-mi pare rău să spun asta: nu-s pregătit pentru o fată în echipă. De ce? Pentru că lucrăm cu cazuri grele: criminali și alt fel de idioți. Ce mai, scursori ale societății. Cazuri mult prea complicate pentru o fată ca tine.”

„Asta e singura problemă, sombe? Că-s fată? Sau… nu-s acceptată pentru că am fost suspectată de crimă?”

„Ambele, și n-ai fost, ci încă ești! De aceea nu te pot accepta în echipă ori risc ca corbii să mi se abată asupra mea, mâncându-mă de viu! Sper să mă înțelegi, SolHi, căci…”

„Clar că te înțeleg, dar totuși nu plec, sombe. M-au trimis aici și aici rămân,” îi spuse SolHi sigură pe sine. După care, luând cutia cu puținele lucruri pe care le aduse cu sine, SolHi se așeză pe scaun, punând cutia pe genunchi. Apoi, cu ochii tremurând ușor din cauza pulsației lacrimilor, continuă să privească în față, continuându-și cu încăpățânare gândul, „Dacă nu aveți un birou pentru mine, atunci voi lucra de aici! Și… sper ca măcar pentru anumite lucruri să mă luați în considerare.”

Spunând asta, ochii lui SolHi înotau practic în lacrimi. De fapt pulsau ciudat, căci SolHi se încăpățâna să nu le lase să-i curgă liber pe obraji. Mai bine zis nu-și dorea asta… să plângă! Cel puțin nu în fața celor doi detectivi, care ar fi putut-o considera slabă și s-o arunce în șuturi din secție. Nu, chiar nu putea pleca. Nu în acele clipe când fusese acceptată undeva, ca să muncească și să-și câștige singură bucățica de pâine. Trebuia s-o facă, căci chiar nu mai putea trăi la mila Minei, așa cum se întâmplase timp de patru ani după acel incident.

De fapt, nu era adevărat că cineva o trimisese acolo. Mai bine zis se ceruse singură după ce văzuse că majoritatea echipelor care veniseră în căutare de noi cadeți la Academia de Poliție îi refuzaseră cererea. O refuzau tocmai pentru că știa cine e și ce se presupunea că făcuse. De asta și n-o voiau în echipa lor, în ciuda rezultatelor excelente obținute de SolHi. Mai ales, n-o puteau accepta știind că astfel puteau merge împotriva lui Yun Marie, Procurorul General la acea vreme.

La fel știa și SolHi toate astea. Știa prea bine că Yun Marie îi influența încă viața. Chiar și așa, nu era gata să renunțe sau să moară. N-o putea face, căci avea o mamă bolnavă de care trebuia să aibă grijă și-o mulțime de datorii de plătit. Din această cauză și începu să-și caute cu înfrigurare un loc de muncă. O dorință care o făcu încăpățânată, dându-și seama că doar astfel va avea șansa să supraviețuiască în jungla numită societatea umană.

Anume din această cauză și se ținea SolHi de slujba ceea, deși Kan nu era gata s-o accepte. Îl auzea clar spunându-i asta lui Gi, opriți nu departe de ea, „N-o pot accepta, Gi! Știi prea bine pe cine se presupune c-a ucis! Și, de procuror Yun Marie află că-i aici, suntem cu toții morți.”

„Ar fi trebuit să te gândești la asta în urmă cu patru ani, Kan, când ai dat mărturie în favoarea ei. Asta și te face responsabil atât pentru libertatea ei, cât și pentru a ei viață. De aceea… de-i liberă, trebuie să muncească. Anume aici, Kan, căci n-o s-o accepte nimeni altcineva și știi prea bine de ce. Da, poate că-i încă considerată asasina lui Han YuSan, dar totuși pare destul de bună la ale ei ca să lucreze cu noi.”

Kan îi arătă colții „Chiar nu înțeleg de ce trebuie să fiu făcut responsabil pentru libertatea sau viața ei.”

„Pentru că, după cum am zis, ai dat mărturie în favoarea ei. Astfel… și trebuie să-i întinzi și acum o mână de ajutor și să-i dai ceva de lucru. De nu, de tu n-o vrei, o iau eu în echipă. Numai că, de se descurcă după asta, să n-o ceri înapoi, m-ai înțeles?” După care, fără să aștepte răspunsul lui Kan, Gi se întoarse spre SolHi, căreia îi spuse, „Ce-ar fi să lucrezi pentru mine, SolHi?”

„Huh? Pentru tine, sombe? Dar…”

„Da, pentru mine, căci căpcăunul ăsta nu vrea…”

„Ba o accept eu, o accept!” Strigă Kan dintr-o dată. „Trădător ce ești.”

„Da, da, cum spui tu,” bombăni Gi plictisit. Apoi, apropiindu-se de SolHi, întinse mâna s-o strângă pe a ei, spunându-i cu voce veselă, „Felicitări, detectiv Ian, se pare c-ai câștigat lupta cu căpcăunul și ești în echipă! Pentru o foarte lungă perioadă sper eu, să ne ajuți să prindem criminalii care chiar fac rău lumii.”

În timp ce-i strânse mâna detectivului, SolHi îl văzu zâmbindu-i larg. La fel nu văzu nici urmă de prefăcătorie sau răutate în ochii lui, ceva ce-o făcu fericită, căci însemna că într-adevăr fusese acceptată în echipă. Da, fusese acceptată în echipa lui Kan așa cum și visase, căci spera ca doar astfel să poată uita tot ceea ce i se întâmplase în toți acei ani, când fusese târâtă prin tribunale și împroșcată mereu cu noroi. Chiar și așa, chiar dacă fusese acceptată, SolHi nu era naivă. Știa prea bine unde intrase: într-o lume a bărbaților, a hienelor de fapt, unde trebuia să lupte din greu ca să supraviețuiască, o lume de care-i era atât de frică de când fusese victima unui viol.

***

Mergând unul lângă altul, pe o străduță îngustă, Kan și SolHi nu-și spuseră nimic. Tăcură ei mai bine de jumătate de oră de fapt, căci chiar nu era nevoie de cuvinte între ei. Mai bine zis, în cele trei săptămâni de când lucrau împreună, atât Kan, cât și SolHi învățaseră să se înțeleagă din priviri.

Asta însă nu însemna că Kan o acceptase în totalitate în echipa sa. De fapt încă considera greșit că acceptase ca ea să se alăture echipei. Chiar și așa, SolHi era recunoscătoare că Kan nu-i spusese un cuvânt de rău în tot acel timp, nu așa cum o făcuseră ceilalți detectivi. Aceia, de cum aflaseră că SolHi intrase ca detectiv în secție și nu acuzată de vreo crimă ceva, începură s-o insulte, s-o atace cu cuvinte usturătoare ce dureau ca naiba, mai ales cele prin care i se cerea să dispară de pe fața pământului și să moară.

Durea. Chiar durea ca naiba… o durea inima, mintea și sufletul ce-i pulsau ciudat de fiecare dată când îl auzea pe vreun detectiv, ce trecea pe alături, spunându-i, „O asasină jucându-se de-a detectivul. Ce rușine! Și-a pierdut cu adevărat mințile!”

Prima dată când i se spusese astfel de cuvinte, SolHi plânse mult. Închisă în baia pentru femei, plânse multă vreme, acoperindu-și gura cu ambele palme ca să nu fie auzită plângând. Da, chiar nu-și dorea să fie auzită plângând, căci ar fi considerat-o pradă ușoară și-ar fi continuat s-o calce în picioare. Chiar și așa, deși știa toate astea, SolHi nu se putu opri din plâns multă vreme.

În cele din urmă, când furtuna din sufletul ei se calmă, SolHi își șterse lacrimile, își spălă fața și mâinile și ieși din baie, convinsă să se întoarcă la lucru. Trebuia s-o facă, căci chiar n-avea încotro, la fel cum n-avea pe nimeni acolo s-o susțină. Era nevoită astfel să se ridice singură de jos și să stea sigură pe propriile picioare, conștientă că nici insultele și nici batjocura nu se vor sfârși curând.

Avea dreptate gândind astfel de fapt, căci, când se întoarse la biroul ei, găsi un bilețel lăsat acolo. „Pierde-te, t…ă!” Scrisese cineva pe acel bilet. „În iad! De nu, de asta crezi că nu ți se potrivește, apoi te putem ajuta să ajungi anume acolo unde aparții… în închisoare, și nu printre oameni civilizați, care fac totul să supraviețuiască.”

Citind mesajul lăsat pe biroul ei, SolHi își simți sângele clocotindu-i în vene. Ceva ce-o făcu să privească în jur, la toți acei ulii flămânzi ce n-o scăpau din priviri - ai ei colegi, care păreau gata s-o devoreze de ea le-ar fi dat șansa. Astfel, văzându-i holbându-se la ea, SolHi în sfârșit înțelese că trebuia să schimbe ceva de-și dorea să trăiască. De aceea, mototolind foița ceea de hârtie în mână, întrebă, șuierând cuvintele printre dinți, „Cine a scris porcăria asta?”

Nimeni nu-i răspunse însă. Minute în șir doar liniștea fu stăpână în acel birou în timp ce cei prezenți acolo se spionară în tăcere, așteptând o reacție măcar de la cineva. O reacție care întârzia prea mult. Nu lipsiră însă ocheadele, chicotelile, coatele pe care și le dădură detectivii cât de curând, șoptind glume deocheate la adresa ei. Glume care n-o mai atingeau pe SolHi, ci doar o întărâtau tot mai mult, vrând să-și facă dreptate, una ce-o făcu să strige iar cât de curând, „Am întrebat cine a scris porcăria asta! Nu m-ați auzit sau ați decis s-o faceți pe proștii surzi cumva?”

Insultele ei își atinseră în sfârșit ținta când un idiot, pe nume Hon GiSun, se ridică dintr-o dată. Și, gata încălzit și pregătit de ceartă, porni spre ea, privind-o de parcă era pregătit s-o rupă în bucăți. Ba chiar se bâlbâi nițel când îi strigă, „Ce-ai zis, t…ă? Proști surzi? Era cumva despre noi? Dacă da, ascultă încoace, ticăloasă ce ești: cum îndrăznești tu, o criminală nenorocită ca tine, să ne insulți în halul ăsta, aaa?” Un strigăt care se transformă în răget de imediat ce ajunse în dreptul lui SolHi.

În loc să vadă teamă sau umilință în ochii ei, Hon GiSun primi o palmă dureroasă într-un final, ce-l făcu să-și înghită strigătul, căci chiar nu se așteptase ca SolHi să reacționeze astfel. La fel nu se așteptase la a doua palmă ce-i întoarse capul spre stânga și la pumnul ce urmă după asta, un pumn care-i făcu nasul să sângereze rău. Eventual, prea uimit ca să poată reacționa, Hon GiSun simți cum îl taie pe dinăuntru când SolHi îl lovi și între picioare, arătându-i astfel că cu ea nu-i loc de glumă. O lovitură care-l făcu pe sărmanul Hon GiSun să caște ochii mari, icnind de durere în timp ce-și atingea cu ambele palme părțile sensibile.

Nu se termină însă suferința și umilința lui acolo, căci SolHi, care-și dădu seama că doar arătând că n-o pot călca în picioare o să fie lăsată în pace, îl înșfăcă într-un final de păr și, trăgându-i capul pe spate, în timp ce privea cu ură la fața lui, îi spuse, „Ce? Criminală? T…ă? Ești, idiotule, căci doar cei care-s „fetița” cuiva știu adevăratul înțeles al cuvântului „t…ă!” Un răspuns care făcu o parte din detectivi să pufnească în râs.

Altă parte însă, care țineau cu Hon GiSun, începură a se burzului la SolHi. Parte din ei chiar vrură să se apropie de ea și s-o învețe minte. Ceva ce nu se întâmplă însă, căci colegii lor, care-și dădeau prea bine seama ce se putea întâmpla de-ar fi rănit-o, îi ținură departe de ea. Nu le putură ține însă și limba după dinți, căci se auziră urlete, strigăte, insulte și amenințări la adresa lui SolHi în toată secția cât cei „înfierbântați” încercară să se elibereze din prinsoarea brațelor puternice ale colegilor lor.

Reacția lor exagerată însă n-o impresionă deloc pe SolHi. Din contră, auzindu-i zbierând ca apucații, simți că-și dorea parcă să-i provoace și mai mult. De aceea și spuse într-un final, „Ce? Deloc plăcut să auziți asta? Sau… ați fi vrut să fiți în locul lui cumva?”

Întrebarea ei îl scoase cu totul din minți pe unul dintre detectivi, care, înșfăcând un scaun, îl aruncă înspre ea. Scaunul ca scaunul se duse unde fusese aruncat: direct în geamul sălii de ședințe pe care-l făcu țăndări, dar totuși trecu pe lângă SolHi. Aceasta, deloc speriată, privi la mizeria de cioburi de pe jos, încruntându-se nițel, căci înțelese că nu era totul încă lămurit și că cearta ceea va dura multă vreme se pare.

If you stumble upon this narrative on Amazon, it's taken without the author's consent. Report it.

Un gând greșit însă, căci se termină totul mult mai devreme decât ea se așteptase, în momentul în care se auzi strigătul lui Kan, „Toată lumea să-ți țină naibii limba după dinți!” Un strigăt care-i făcu pe ceilalți detectivi să se întoarcă în fugă la locul lor, privind în pământ și nu la Kan. Privi însă SolHi la el, văzându-l oprit lângă ușă, împreună cu Gi, după ce se întoarseră împreună de la masă. Și, deși văzu clar furia din ochii detectivului, SolHi continuă să-l privească fără teamă, deși ar fi trebuit, mai ales cu geamul spart din spatele ei. Un geam care cerea anumite explicații, pe care ea decise să nu le dea, la fel cum decise să nu spună niciun cuvânt despre ceea ce tocmai se întâmplase. La fel își ținu limba după dinți și când Kan puse următoarea întrebare, „Ce mama naibii s-a întâmplat totuși aici?” O întrebare la care nu răspunseră nici ceilalți detectivi, de parcă luaseră apă în gură.

Văzându-i ținându-și limba după dinți, Kan se încruntă. Simți nevoia să spună ceva usturător, dar se abținu când dădu ochii peste „victima” lui SolHi, care se târa spre locul lui, crăcănat și abia târându-și picioarele după el în timp ce se ținea încă cu ambele mâini de părțile moi. O priveliște care-l făcu pe Kan să înțeleagă că ceva al naibii de interesant se întâmplase, dar despre care nu avea să afle, mai ales când SolHi spuse, „E vina mea, sombe!”

„Vina ta, zici?!” Bombăni Kan într-un final. Apoi, observând în sfârșit că SolHi ascundea ceva la spate, îi spuse pe un ton poruncitor, „Dă-mi-o!” SolHi dădu din cap că nu. „Am zis să mi-o dai!” Ceru Kan pe-un ton răstit. Nu primi însă nici de data asta ce cerea. De aceea, dându-și seama că SolHi, de se punea încăpățânată, nici moartă nu se trăda pe sine, Kan spuse, „Bine atunci! De preferi să fie așa, atunci așa să fie! Numai că… ține minte un lucru, Ian SolHi: de azi ești singură în războiul ăsta!”

Și așa a și fost, căci de atunci SolHi a trebuit să-și înfrunte colegii de mai multe ori. Nu se plânse însă nicicând. Doar le întoarse loviturile, insultele, batjocurile, amenințările, lăsându-i pe toți să înțeleagă că aplicase în viața ei vestita lege a junglei, „Ochi pentru ochi și dinte pentru tine!” La fel le dădu tuturor de înțeles că singuri o căutară atunci când treziră acel monstru ce trăia în ea… unul gata să ucidă doar ca să supraviețuiască, indiferent de consecințe.

***

„Investigăm o crimă,” Îi spuse Kan lui SolHi într-un final. După care se opri, chiar în mijlocul acelei străzi înguste, încercând să înțeleagă ce-i în mintea ei. În loc de teamă, văzu o privire sigură la ea în timp ce aștepta ca el să-și continue gândul. „Adică… ce vreau să spun: ești sigură că vei fi bine după asta?”

„Da, sombe, voi fi bine. De altfel… trebuie.”

„Știi că poți oricând să încetezi asta, nu?” SolHi dădu din cap că da. „La fel cum îs sigur că ți-am spus că dacă…”

„…va fi prea greu, să-ți spun și-mi găsești alt job. Totuși, sombe, ca detectiv… nu-mi pot alege cazurile.”

„Ba sigur că poți, căci…” Dintr-o dată Kan tăcu și se încruntă, când auzi strigătul lui Gi din depărtare, „Puneți mâna pe ticălosul cela!” Privind în josul străzii, îl văzură pe Gi alergând după un tânăr de vreo 18 ani, destul de rapid la ale lui, ceva ce-i cauza o mulțime de probleme lui Gi. Văzându-l pe tânăr venind spre ei, Kan mârâi, „Exact de ce aveam nevoie… exerciții!” După care, văzându-l pe tânăr cotind la stânga, se luă după el ca să-și ajute colegul. La un moment dat, simțind că SolHi nu-l urma, Kan se uită spre dreapta. Nevăzând-o acolo, se încruntă iar și-i spuse lui Gi când acesta îl ajunse din urmă, „A șters-o! Ți-am zis c-o să fugă la prima problemă!”

„Iar eu ți-am spus să nu tragi concluzii pripite fără să fii sigur de asta. Tu însă… nicicând nu asculți, măgar încăpățânat ce ești!” După care, ajungând la răscruce, o luară la stânga cum cotise și tânărul.

Imediat ce cotiră însă se opriră văzând-o pe SolHi ajungându-l pe tânăr din urmă pe care-l aruncă într-un final peste umăr și, când îl văzu pe acela pe burtă, îi răsuci o mână la spate ca să-i pună cătușele. Între timp îi citi Amendamentul Miranda, dându-i de înțeles să fie cuminte și cu limba după dinți, de nu se vor întoarce toate împotriva lui la proces. Auzind-o atât de sigură pe ea, Gi zâmbi. După care, privind la Kan, îi spuse cu superioritate, „Ți-am spus că-i bună! Tu însă nu și nu! La fel cum nu crezi nicicând în nimeni.” După care, dând din cap cu reproș, Gi se apropie de SolHi, s-o ajute cu fugarul care, deși încătușat, încercă să fugă.

Privindu-i, Kan strâmbă din nas. „Știam și eu că-i bună la ce face, dar… spuneam și eu așa.” După care, apropiindu-se de Gi ca să-l ajute să-l ducă pe tânăr la patrulă, îi puse o mână lui SolHi pe umăr, lăudând-o astfel pentru reușită. Ceva ce-i spuse lui SolHi că fusese în sfârșit acceptată în echipă, iar asta o făcu să simtă că are speranță în viața ei.

***

PREZENT. ZI.

În clipa în care Kan deschise ușa apartamentului lui Mire să intre, se văzu forțat să se tragă un pas în spate, văzând un cap zburător trecând pe lângă el. Nu era capul cuiva anume, ci al unui manechin, care lovi într-un final cu zgomot peretele din dreapta lor. Asta-i făcu pe Kan și DooSan să schimbe priviri, mai ales când auziră glasul lui Yoon Suk din apartament, „Ups, cât pe ce să zboare și capul cuiva în carne și oase!” De asta și-și arătă Kan colții.

Înțelegând însă că DooSan, căruia Kan îi arătase colții după remarca ceea, nu era de vină, detectivul scutură din cap cu reproș. Apoi, apropiindu-se de capul cela, pe care-l apucă de păr, cu doar două degete, îl trimise înapoi pe unde ajunse în hol. După care, calm, intră după DooSan în apartament, unde-i văzură pe SolHi și Yoon Suk și-o mulțime de manechine în jurul lor. Manechine care zăceau pe jos, mare parte din ele fără cap sau cu el spart. Ceva ce-l făcu pe Kan să mârâie într-un final, când își aduse aminte de remarca lui Yoon Suk, „Iar tu, de-ar fi zburat capul unuia dintre noi, la sigur ai fi fost om mort, simțind cum flăcările eterne ale iadului dansează în jurul tău.”

Auzind comentariul detectivului, DooSan se încruntă. Era confuz din cauza tuturor acelor manechine, al căror folos nu-l înțelese, la fel cum nu înțelese o iotă ce tot făcea Yoon Suk c-o crosă de golf în mână. Un gând pe care trebui să-l lase pe mai târziu și să se încrunte iar când îl auzi pe Kan spunându-i lui Yoon Suk, „Să știi că jucător de golf din tine ca din mine popă. Și știi de ce? Pentru că capul cela, aruncat de mine adineauri, nu l-ai lovit. Ceva ce un profesional ar fi făcut-o cu siguranță.”

„Aș fi făcut-o și eu de mai fi anunțat mai întâi,” îi spuse Yoon Suk sigur pe el. „Dar, cum n-am știut că capul are aripi să zboare înapoi, nici nu m-am deranjat să lovesc de altfel. Altă treabă era de era capul tău în locul lui. Ar fi fost mai distractiv astfel. Și, cine știe, poate aș fi bătut și recordul de ajungea pe lună.” Văzând privirea piezilă a lui SolHi, Yoon Suk surâse. „Ce?” Întrebă el. „Am spus doar adevărul. Nu crezi la fel?”

„Ce cred eu e că vorbea un cap sec despre un altul. Așa că, de nu vrei să ajungă capul tău primul pe lună de pun mâna pe crosa ceea ai face bine să continui ce făceai. În loc să bați câmpii.”

Auzindu-i pe cei doi ciorovâindu-se, Kan privi la DooSan, căruia îi spuse, „Am zis eu c-o să fie vesel.” După care se aruncă pe canapea.

„Da, ai spus asta. Ce n-ai menționat însă a fost că vom asista la un masacru de păpuși,” mârâi DooSan, privind la sărmanele manechine ce suferiseră de pe urma colegilor săi. Apoi, înțelegând că nu înțelese nimic, ridică o sprânceană sus de simți durerea pulsând în globul ocular când o întrebă pe SolHi, „Aș putea ști și eu de-a ce vă jucați?”

„De-a „Capete Zburătoare?” O trânti SolHi pe nepusă masă. Văzând însă mutra acră a lui DooSan, se grăbi să-i spună, „Ce știu eu?! Doar… jucăm și noi: alandala portocala!”

„Și mai ziceai că GhiYon e ciudat când l-ai numit „Iubitor de Păpuși,” bombăni DooSan, acoperindu-și ochii cu palma. „Ești mai ciudată decât el zău, căci măcar acela își respectă păpușile nu ca tine.” Se încruntă însă când SolHi pufni în râs. „Ce acum?”

„Nimic. Doar… nu-mi vine să cred c-ai ajuns să ne compari. Ceva ce te face mai ciudat chiar și decât noi de altfel.”

„Pot să știu ce te face să crezi asta?”

„Faptul că… spre deosebire de medicul legist, care taie oameni ca să vadă ce-i în ei, eu ucid păpuși fără viață?!”

„Da, doar că „păpușile” lui GhiYon tot fără viață sunt.”

„Poate. Doar că… diferența dintre noi e că el ajunge la închisoare de joacă jocul ăsta cu „păpușile” lui. Eu însă… rămân nepedepsită. Să zicem doar că fiecare cu ciudățeniile lui. Chiar și așa… nu poți să ne compari.”

DooSan scutură brusc din cap, ușor amețit. „Prea mult pentru o singură zi,” bombăni el. Văzând însă că SolHi luă de jos un alt manechin, pe care Yoon Suk se pregătea să-l lovească, mârâi apoi, „Nu-mi zi că și pe ăsta îl lași fără cap.”

„Doar dacă nu vrei să-i iei locul,” Îl tachină SolHi. „Și… procuror Han, prea multe griji vă faceți pentru niște „păpuși” să știți. Mai ales, v-aș sugera să nu vă temeți, căci la sigur vor fi „folositoare” și după. Ba chiar le puteți lua acasă de vreți. Auzisem că-i un hobby între prieteni, asta cu „colecționarul de… păpuși!”

„Gura n-ai vrea să ți-o ții?” Șuieră DooSan printre dinți. Privi însă chiorâș la Yoon Suk când observă că acela era cât pe ce să lovească, deși el stătea încă lângă manechin. Ba chiar mârâi DooSan la Yoon Suk într-un final, „Încerci cumva să vezi cum zboară capul meu de pe umeri?”

„Pentru diversitate n-aș zice nu,” răspunse Yoon Suk surâzând. „Măcar așa știm cum sună un cap sec căzând de pe umeri.” După care, văzând privirea ucigașă a lui DooSan, căruia nu-i prea plăcu gluma, Yoon Suk privi la SolHi, căreia îi spuse, „Rândul tău, sombe! Doar că… fii atentă când lovești, căci se pare că domn procuror se cam teme pentru capul lui.”

Prinzând crosa ceea din zbor, SolHi strâmbă din nas. Ar fi vrut să nu lovească, dar se temea că DooSan i-ar putea afla secretul. De asta și strânse cu putere crosa, cu ambele mâini, încercând să minimalizeze tremuratul mâinii drepte. După care, văzându-l pe Yoon Suk în raza de acțiune a crosei, îi spuse furioasă, „La o parte n-ai chef să te dai? Sau să încerc mai întâi crosa pe capul tău?”

„De parcă ar fi așa ușor,” îi răspunse Yoon Suk plictisit. „Timp de trei ore fără rezultat mi-am dat seama că-i ceva imposibil.”

DooSan făcu ochi mari de uimire „Ce?” Strigă el într-un final. „I-ați chinuit pe bieții „băieți” timp de trei ore și tot n-ați aflat nimic? V-ați fi scutit și pe voi și pe ei de-o durere de cap de-ați fi stat voi în locul lor. Sau… ar trebui s-o fac eu pe manechinul?”

„N-ar fi o idee rea deloc, să știi,” îi răspunse SolHi sec. „Măcar așa vedem cum răsună capul tău când cade de pe umeri. Sec sau nu?”

„Ya, SolHi, n-o începe, ok?!”

„Nu-ți fă griji, detectiv Kan,” spuse DooSan zâmbind. „Mă descurc și singur dacă ceva.” După care, dând manechinul la o parte, îi luă locul, spunându-i cu încredere lui SolHi, „Hai, lovește! Sunt mai mult decât gata să-ți îndeplinesc un mare vis!”

În loc să lovească, cum și-ar fi dorit de altfel, SolHi îl apucă de braț. „Nu fi prost, ok?! Îi spuse ea. „Doar… fă-l să stea țeapăn. Chiar n-am nevoie de glume proaste, mai ales din partea ta.”

„Ești sigură?”

„Absolut. De ce? Pentru că ideea „jocului” era să-l găsim pe adevăratul asasin al lui Lee Ha Ni, nu să-ți zbor ție capul.”

DooSan se încruntă. „Asasinul lui Lee Ha Ni? Credeam că-i sigur că cei doi…”

„Da, e evident că-s implicați, dar totuși… n-avem nimic să-i acuzăm. De ce? Simplu: nu pot fi doi criminali. Unul din ei la sigur e complice, iar noi încercăm să aflăm care din ei.”

„Atunci… zi-mi ce-ai în minte cu jocul ăsta ieftin.”

„Să înțelegem cine de fapt i-a dat lovitura decisivă. Ți-i minte că avea două răni, da?! Una la spate și alta în zona occipitală. Important e să aflăm cine-a făcut rana de la spate, care i-a făcut zob vertebra a cincea, ce a dus la moarte cerebrală și apoi la moartea fizică.”

„Ceva ce voi credeți c-a fost făcut de două persoane diferite.”

„Exact. Numai că, deși credem asta, nu-i ușor de dovedit.”

„Văd și eu,” răspunse DooSan ironic, privind la manechine. „Și totuși nu-i ceva imposibil. Așa că… lovește! Dar… cu grijă, căci chiar țin la capul meu!”

„Dacă zici!” Murmură SolHi, lovind pe neașteptate. Numai că, din cauza forței aplicate, îi alunecă piciorul, iar capul crosei trecu pe alături de capul manechinului. „Scuze!” Murmură ea, pregătindu-se de atac.

„Ia stai o clipă!” Spuse DooSan, oprind-o la jumătatea loviturii. „E prea mult timp între a lovi, a aluneca și a zbura capul cuiva. Ceva ce i s-ar fi putut întâmpla și asasinului. Doar de nu-i jucător profesionist și știm că niciunul din ei nu-i. Plus la asta: chiar n-a auzit Lee Ha Ni nimic în timpul loviturii? Imposibil, căci dacă i-a alunecat și atacatorului piciorul, crosa ar fi lovit ceva. Chiar și cel mai mic zgomot ar fi alertat-o, cred eu.”

„Atunci… a fost drogată,” spuse Kan, apropiindu-se de ei. „La fel ca azi noapte.”

„Apropo de azi noapte…”

„N-o începe, ok?!” Îl apostrofă SolHi pe DooSan, care-o ațintise cu privirea. „Și, sombe, poate ai dreptate. Totuși… nu înțeleg cine avea de câștigat de-o droga. Mai ales… din câte am văzut din înregistrări, Ha Ni a venit singură la ușa lui Mire. Ceva ce te face la sigur să crezi c-ar fi putut bea ceva în apartament. Totuși, ceva imposibil, căci nu cred că Lee Ha Ni era atât de proastă încât să bea ceva în casa celei mai mari dușmance ale ei.”

„Ia stai puțin!” Murmură DooSan. „Ai spus că Min SinJu a recunoscut că Ha Ni l-a vizitat în club în acea seară, nu?” SolHi dădu din cap că da. „Atunci… e posibil s-o fi drogat la fel ca pe tine, nu crezi?” Întrebă DooSan, privind-o țintă. „I-ar fi putut servi același cocktail, unul „cu efect întârziat,” ca și în cazul tău, ceva ce ea ar fi putut simți doar ajungând în apartamentul lui Mire.”

„S-a simțit amețită… s-a oprit… s-a întors cu spatele și… bingo: a căzut lată! Astfel i-a dat șansa dușmancei să-i încurce capul c-o minge de golf.”

„E și asta posibil, Yoon Suk, doar că…” murmură Kan, confuz.

Privi însă Kan la SolHi când ea spuse, „Ce dacă nu s-a oprit? Mă refer la faptul că, în timpul cerții, Mire ar fi putut-o împinge și ea s-a lovit cu capul de ceva.”

„Ba nu, sombe Ian. Nu-i ceva ce ea a lovit, ci ceva a lovit-o,” insistă Yoon Suk. „Doar astfel putem explica rana de la spate.”

„Nu și pe cea din zona occipitală însă,” spuse DooSan. Privi însă al naibii de mirat la SolHi când ea-i ceru s-o împingă. De aceea și-i șuieră printre dinți, „Mă lipsesc! Chiar țin la capul meu!”

„Doar… împinge-mă!” Insistă SolHi, șuierând cuvintele printre dinți. În momentul în care DooSan o împinse brusc, în timp ce căzu, SolHi lovi, reușind doar să zgârie capul manechinului cu capul crosei. „Nici asta nu-i, căci…”

„Nu te ridica!” Îi ceru Kan dintr-o dată. „Doar lovește de unde ești!”

„Sombe! Nu cred că Mire a lovit stând în genunchi!”

„Doar fă ce ți-am spus! Și… procuror Han, a-ți face bine să vă dați la o parte! Chiar n-am chef să văd două capete zburând în același timp. Doar… de insistați!”

Comentariul lui Kan îl făcu pe DooSan să mârâie ușor. Apoi, dându-și seama că Kan avea totuși dreptate, făcu câțiva pași în spate. De acolo o văzu pe SolHi lovind iar și cum capul crosei se înfipse în spatele manechinului.

„Bingo!” Spuse Kan când văzu manechinul căzând. Dar, în clipa în care DooSan înșfăcă crosa din mâna lui SolHi și lovi capul manechinului, căruia îi făcu o gaură în zona occipitală, Kan sări în lături, privind ca trăsnit la procuror.

DooSan însă, fără să atragă atenție privirilor ațintite asupra lui, spuse, „Măcar acum știm cum a fost făcută și cea de-a doua rană. Ceva ce chiar mă face fericit, căci asta înseamnă că avem pentru ce să ne chemăm „prietenul” în sala de interogatoriu. Pentru multă vreme de altfel. Și… dacă tot a cerut ordinul cela, merg după el!” După care, scoțând telefonul din buzunar, DooSan formă un număr, îndreptându-se spre ieșire.

Privind în urma lui DooSan, Yoon Suk murmură, confuz, „De ce am totuși impresia că în locul manechinului pe care l-a lovit ar fi trebuit să fie sombe Ian?”

„Pentru că-i adevărul! Doar că… norocul meu c-am rămas în viață,” spuse SolHi, părăsind și ea apartamentul.

Văzând-o plecând, Yoon Suk și Kan schimbară priviri. Și, pentru prima dată de când începură a lucra împreună, Kan înțelese cât de greșit fusese că acceptaseră și el și SolHi slujba ceea. Doar că era prea târziu ca vreunul din ei să mai schimbe ceva.