„Ok, detective Kan, am înțeles! Da, da, nu-ți fă griji! Îi transmit eu deja procurorului Han! Desigur, ne vedem la oficiu!”

Cuvintele inspectorului îl făcură pe DooSan să-l privească chiorâș. „Iarăși probleme?” Îl întrebă el într-un final, făcând la dreapta la următoarea răscruce, pe o străduță foarte îngustă.

„Min An Sook,” îi răspunse inspectorul sec. „Se pare că i-a fost înscenată moartea lui Lee Ha Ni.”

„Înscenată? De către cine?”

Fu rândul lui Yu să-l privească chiorâș pe DooSan, auzindu-l punând astfel de întrebări. Apoi, privind țintă în ochii lui DooSan, întrebă, „Procuror Han, i-a spuneți-mi vă rog, pe cine urâți cel mai mult în viața asta?”

DooSan se încruntă, murmurând confuz, „Pe cine urăsc?” Totuși, chiar dacă pusese întrebarea în voce, DooSan nu răspunse la ea ulterior, căci… ura două persoane în acele clipe, dar doar una îi era cel mai mare dușman…

***

CU ȘASE ANI ÎN URMĂ. RESTAURANT. ZI

Intrând în restaurant, DooSan și GhiYon se apropiară de recepție. „Avem rezervare pe numele lui Park GhiYon,” îi spuse medicul legist recepționerului. Apoi, până să reușească să-i dea ID-ul băiatului de la recepție, atât el, cât și DooSan, tresăriră când un strigăt se auzi dintr-o dată undeva în restaurant. Astfel, neînțelegând prea bine despre ce putea fi vorba, cei doi făcură câțiva pași în lateral, încercând să vadă cine se certa. Numai că, spre deosebire de GhiYon, care făcu asta din pură curiozitate, DooSan simți ceva mai mult: simți că cauza acelui „scandal” era cineva pe care îl cunoștea sau avea cumva de-a face cu el.

Avu dreptate de fapt DooSan gândind astfel, căci, curând, recunoscu vocea Minei când ea spuse, „Ce? Nu poate mânca aici?! De ce? De ce nu poate lua cina aici când are aceleași drepturi ca oricare dintre noi? Sau… e cumva o crimă să iei cina undeva, doamnă?” Cui îi spuse astfel de cuvinte Mina fu managerului, care stătea chiar în fața lor, privind cu ură și dispreț la SolHi. Aceasta din urmă, rușinată, privea în jur la toți cei care n-o scăpau din priviri, simțindu-se cumva o maimuță la circ în acele clipe.

Anume privirile celorlalți o făcură pe SolHi s-o apuce pe Mina de mână, încercând s-o facă s-o asculte. Văzând că atingerea nu ajută, SolHi îi spuse cu voce gâtuită, „Să mergem, Mina! Nu se merită să…”

„Să mergem? Nici într-o mie de ani! Motivul? Ei bine, pentru că avem aceleași drepturi să mâncăm unde vrem, ca oricine în lumea asta de altfel.”

„Nimeni nu va interzis să rămâneți, domnișoară,” îi spuse managerul. „Ea însă… trebuie să plece!”

„Ea???” Mina strigă din nou. „Domnișoară, doamnă sau oricare alt nume pe care un manager îl poate folosi ca să se adrese unui client, dar nu „ea.” De ce? Pentru că „EA” are un nume, unul pe care l-ați fi putut întreba mai întâi înainte să…”

„Să-i aflu numele?!” Întrebă managerul pe un ton batjocoritor. „Probabil v-ați pierdut mințile, domnișoară, căci toată lumea în orașul ăsta știe cine-i… doamna. De aceea, cum toți de aici știu cine-i, am dreptul să-i interzic să mănânce în restaurantul ăsta. La fel am dreptul să refuz s-o servesc sau să-i permit unei criminale să stea la aceeași masă cu oameni normali.”

Căzu cerul peste SolHi după astfel de cuvinte. Se simți oribil, căci chiar dacă mai fusese insultată și mai înainte, nicicând nu duru atât de mult ca în acele clipe. De ce? Pentru că înainte, când îi spuneau „asasină,” era în timpul judecății sau aflându-se în închisoare. Acum însă oamenii simpli erau cei care o judecau și-o numeau criminală. Da, continuau să-i spună astfel, deși era liberă deja. Pentru ei nu conta însă nici decizia Curții de Justiție și nici faptul că SolHi fusese eliberată și că avea dreptul să meargă oriunde-și dorea sau să facă ce-și dorea. Tot ce conta pentru oameni era că puteau s-o judece încă, s-o alunge de lângă ei și s-o marginalizeze. Și era crud, chiar mai crud decât un judecător poate fi dând verdictul. Și da, oamenii simpli pot fi uneori cei mai cruzi judecători, căci ei au dreptul de-a numi pe cineva „criminal” și de-al insulta, fără să se teamă că pot fi trași la răspundere după asta.

De altfel oamenilor în general părea să nu le pese de asta, căci ei considerau că făceau dreptate prin modul în care se comportau cu ea. Tot ce conta pentru ei era că un om bun precum fusese Han YuSan era mort, ucis de ea, deși se putuse confirma doar faptul că SolHi fusese în acel depozit în noaptea morții lui și… cam atât. Din același motiv a fost târâtă prin tribunale după asta, judecând-o și vrând-o după gratii, deși dovezi clare ale vinovăției ei nimeni nu avea. Anume asta și-o făcu să simtă totul de zeci de ori mai dureros decât dacă ar fi fost cu adevărat vinovată și judecată mai apoi. Un iad prin care îi fu dat să treacă în tot acel timp, unul care părea să fie fără sfârșit.

Într-un final, amintindu-și ce păcate purta pe suflet, SolHi se îndreptă spre ieșire, fără a mai spune nimic. Plecând, lacrimi îi scăldau din belșug obrajii, făcând-o să simtă că chiar n-ava aer. O durere care o forță să-și atingă într-un final pieptul cu mâna, încercând să alunge sufocarea din suflet. Și poate i-ar fi reușit să se simtă mai bine de s-ar fi oprit în acele clipe. Fiind însă încăpățânată, SolHi continuă să se îndrepte spre ieșire, vrând cu disperare să iasă de acolo și să inspire adânc aerul proaspăt al străzilor. Să se ascundă mai bine zis într-un loc în care n-ar fi găsit-o nimeni și unde nimeni nu ar fi arătat-o cu degetul, vorbindu-i despre cât de urâtă era în interior.

O șansă pe care SolHi așa și n-o avu în cele din urmă. Nu-i reuși să se ascundă, căci, trecând pe lângă recepție, auzi întrebarea lui DooSan. „Cum se simte?” O întrebă el. Privind spre dreapta, SolHi îi văzu pe cei doi prieteni lângă recepționist. Și, după expresia de pe chipul lor, înțelese că fuseseră și ei martori ai acelui spectacol ieftin de mai înainte, cu ea în rol principal. Un gând care o făcu să zâmbească trist în cele din urmă… printre lacrimi…

Zâmbind, văzu, prin perdeaua groasă de lacrimi ce i se scurgeau pe obraji, satisfacția bolnăvicioasă din ochii lui DooSan. La fel văzu ura în acea privire, ochi care îi spuneau pentru a nu știu câta oară că bărbatul din fața ei era mai mult decât gata s-o rupă în bucăți, pedepsind-o astfel pentru cele săvârșite în trecut și poate și pentru ceea ce nu săvârșise nicicând. De altfel… și-ar fi dorit asta: ca DooSan s-o distrugă complet într-un final. Așa poate s-ar fi terminat și coșmarul în care trăia. Cum era însă doar un vis, asta cu „terminatul,” SolHi surâse iar amar și-i spuse, „Ca naiba se simte! De ce? Te face cumva fericit, Han DooSan? Să mă vezi asemeni unui mort viu, mă refer!”

Undeva în depărtare se mai auzea încă glasul Minei, care se certa cu managerul. O ceartă de care lui SolHi nu-i mai păsa în acele clipe. La fel nu mai conta ce gândeau alții despre ea, nu după ce înțelese că martor al umilinței ei fusese nimeni altul decât DooSan, cel care stătea nu departe de ea, cu mâinile în buzunare și privind-o satisfăcut, căci a fi martor al procesului ei social era un adevărat deliciu pentru el.

Umilința ceea contă pentru SolHi mai mult decât ar fi crezut vreodată. O ucidea încet, dar sigur pe dinăuntru. De aceea și-l întrebă pe DooSan într-un final, încă chinuind-o durerea pe dinăuntru, „Ce zici despre tine, Han DooSan? Ce simți tu? Să mă vezi asemeni unei epave, la picioarele tale, umilită, asemeni unui zombi pe străzile Seulului mă refer.”

DooSan nu spuse nimic auzind întrebarea. Doar continuă s-o privească cu ochi răi, încercând s-o intimideze astfel. Din această cauză și se apropie GhiYon de el, șoptindu-i la ureche, „DooSan, cred că ar fi mai bine dacă noi…” Tăcu însă când DooSan îl privi pieziș, dându-i de înțeles că era mult prea furios ca să audă și alte sfaturi în afară de cele dictate de ura din inima lui.

Aceeași voce a urii îl făcu pe DooSan să șuiere printre dinți într-un final, „Fericit? E puțin spus, căci unde dacă nu aici pot vedea cum plătești pentru tot ce-ai făcut?!” Spunând asta, DooSan făcu câțiva pași spre ea, savurând parcă priveliștea mâinilor ei tremurânde. Ceva ce-l făcu să spună într-un final, „Numesc asta „karmă,” pedeapsa perfectă pentru cei ca tine. Și, sincer, sunt chiar fericit că n-ai fost condamnată atunci. Astfel au dat șansa oamenilor să te judece și să-ți ceară să plătești chiar mai mult decât ai fi plătit într-o închisoare de maximă securitate. Chiar nu vreau să fiu tu, zău. Doar… prefer să stau și să privesc din umbră la cum te fac alții să suferi, ceva ce mă umple pe dinăuntru și-mi dă speranța că până și cei mai dezgustători criminali, așa cum ești tu, plătesc într-un final pentru cele săvârșite.”

Un bol cu apă rece, aruncat asupra lui atât de neașteptat, îl făcu pe DooSan să tacă și să privească cu ură spre stânga. Acolo, tremurând ca naiba, dădu cu ochii de Mina, care la fel îl privea cu ură. Ceva ce nu-l dezarmă pe DooSan, căci strigă la ea nervos curând după, „Tu! Nici nu știi ce mare greșeală ai făcut, ticăloaso!”

„Nu știu?!” Întrebă Mina cu ironie. „Chiar crezi asta?! De e așa, te înșeli, căci chiar știu!” Strigă ea. Astfel, „răcorindu-și un pic sufletul, mai ales când văzu apa picurând de pe chipul lui DooSan, îi spuse, șuierând cuvintele printre dinți, „La fel cum știu că habar n-ai care-i adevăratul înțeles al cuvântului „pedeapsă.” De ce? Pentru că habar n-ai prin ce-a trecut ea. Da, nu știi nimic din ce i s-a întâmplat ei, căci, de-ai fi știut, n–ai fi întrebat-o de-i fericită cu viața pe care o trăiește, tu, fiu de… De altfel… de unde ai ști tu așa ceva, când nu-ți pasă decât de tine?! Ceva ce mă face să te întreb iaca ce… cum naiba trăiești cu astfel de conștiință murdară, Han DooSan? Acuzând oameni fără să știi cine-s ei de fapt.”

„Mina, te rog,” șopti SolHi,înecăndu-se în lacrimi.

„Mina nimic!” Strigă prietena lui SolHi, străfulgerând-o cu privirea. „Sunt sătulă să-l aud insultându-te fără să știe nimic din ce ți se întâmplă, căci… dacă nu te-a văzut târându-te pe jos din cauza că erai incapabilă să te ridici în picioare, atunci chiar n-are dreptul să-ți spună astfel de cuvinte. De-ar fi știut prin ce treci n-ar fi spus asta și n-ar fi fost atât de încrezător în sine chiar acum. La fel cum sunt sigură c-ar fi avut coșmaruri de-ar fi auzit plânsul tău nopțile când toți te judecau pentru ceva ce se presupune că ai făcut, fără să te fi văzut ucigând pe cineva. De asta te acuz eu, Han DooSan… pentru că-l numești pe cineva criminal fără să știi nimic despre el, idiot!”

Support creative writers by reading their stories on Royal Road, not stolen versions.

Cuvintele ei îl făcură pe DooSan să surâdă ironic. „De ce să-mi bat capul să aflu lucruri despre ea când știu că tot ce i se întâmplă e după merit?” Apoi, încă rânjind, făcu câțiva pași spre SolHi, intenționând s-o provoace. Se trase însă brusc înapoi când văzu mâna Minei strângându-se în jurul bolului, ceva ce-i dădu de înțeles că dacă continua ar fi ajuns cu bolul cela pe post de pălărie fără doar și poate.

Apoi, când Mina îi șuieră printre dinți, „Ce dacă nu-i vinovată până la urmă?” DooSan se încruntă.

„Nu-i vinovată?” Întrebă el, confuz. „Despre ce mama naibii vorbim acum? A fost acolo în acea noapte. E logic că…”

„Ba nu-i logic deloc, Han DooSan, la fel cum nimic nu-i logic în cazul ăsta. De ce? Pentru că nimic nu-i clar. Ce dacă i-a fost totul înscenat? Ce dacă urăști nu pe cine trebuie? Cum îți vei răscumpăra greșelile de se adeverește că-i nevinovată? Cu un „îmi pare rău, am greșit?” Dacă-i așa, atunci pierde-te! Chiar n-are nevoie de asta. Ba chiar, de ai nevoie, îți pot arăta și drumul spre iad, acolo unde aparții de fapt.” După care, strângând cu putere mâna lui SolHi, vru s-o tragă după ea spre ieșire.

Totuși, simțind-o pe SolHi împotrivindu-se, o privi mirată. Mai ales când SolHi își eliberă mâna și, privind în ochii lui DooSan, îi spuse, „Nu crezi nimic din ce-ți spune Mina din cauza că n-are dovezi, nu-i așa? Ei bine, de ai nevoie de dovezi, le voi găsi, Han DooSan. Le voi găsi la sigur și, de se adeverește că n-am fost vinovată, atunci… te fac să plătești pentru tot, jur! Pentru tot ce mi-ai făcut… una câte una… pentru insulte… lacrimi… lovituri și tot restul. Chiar vei plăti și tu după merit ori uit cine-i de fapt Ian SolHi!”

„Mă ameninți cumva?”

„Da, te ameninț, cum vezi asta? Și nu doar ameninț, dar o voi și face de trebuie. Așa că, de nu-ți place ce auzi, n-ai decât să dai o fugă la poliție și să faci plângere de vrei. N-o să mă ascund și nici n-o să neg. O să stau chiar la vedere ca să te înfrunt de trebuie. Dar, până asta se întâmplă, stai departe de mine, ticălosule, sau te las fără cap.” După asta, întorcându-i spatele, SolHi se îndreptă spre ușă, pe care o trânti când ieși. La fel făcu și Mina, care o urmă curând după asta.

Anume trântitul ușii îl făcu pe DooSan să reacționeze în cele din urmă și să privească în urma lor. Nu văzu decât ușa închisă și nimic mai mult. La fel nu se opri din holbat la ușa ceea nici când GhiYon îi spuse, „Să mergem și noi!” Doar ieși în fugă din restaurant, în urma celor două, intenționând să o ajungă pe SolHi din urmă. În locul ei văzu mașina Minei trecând pe alături. Trecu pe lângă el, la doar câțiva pași, dar niciuna din ele nu-l privi, deși Han DooSan le privi țintă, așteptând o reacție măcar din partea lui SolHi. Ea însă, stând pe scaunul pasagerului, alături de Mina, privi mândră în față de parcă în veci nu l-ar fi cunoscut pe omul care n-o scăpa din priviri.

Câteva luni mai târziu, DooSan află că SolHi intrase la Academia de Poliție și decise și el să-și schimbe viața. Cum? Renunță pur și simplu la studiile pe care le făcea la moment, Marketing și Administrarea Afacerilor, optând pentru o carieră ca procuror. Spera astfel s-o facă să plătească pentru tot în cele din urmă, indiferent de consecințe…

***

PREZENT. NOAPTE.

„Unde-i?” Întrebă DooSan, căutând pe cineva cu privirea.

„Cine? Detectiv Ian? A spus că ne ajunge din urmă," răspunse Yu cât se poate de calm.

„Ceva ce nu mă miră de altfel… să facă doar ce-o duce capul,” murmură DooSan, scuturând din cap cu reproș. Apoi, când ajunseră la capătul străzii, se opriră ambii și, privind spre intrarea într-un club de noapte, întrebă, „De ce am totuși impresia că am mai trecut prin asta odată?” Ce-l făcu să întrebe? O gloată de motocicliști fioroși strânși în fața clubului de noapte.

Yu rânji, „Să fie oare pentru că am mai trecut prin asta odată? Abia am scăpat atunci fără pielea scărpinată, dacă sincer. Și… încă simt mâncărimile de la acea vreme dacă ceva…”

„Și, pentru că atunci mai n-ați fost linșați, dați cu spatele și acuma? Fugiți cu coada între picioare voiam să spun… ca doi cățeluși fricoși de altfel…” Îi tachină SolHi, apărând de nicăieri între cei doi.

Comentariul ei îl cam scoase pe DooSan din sărite, căci îi arătă cât de curând dinții când îi spuse, „De ești atât de sigură că-ți reușește, zic să le zici tu „Salut” la cei „prieteni” de colo.” Numai că, cel uimit fu el într-un final când, privind spre dreapta, dădu de o SolHi complet schimbată: machiaj, coafură, chiar și hainele îi erau altele. Ce mai?! O adevărată zeiță rock, ceva ce-l făcu să simtă mâncărimi pe limbă, căci întrebă, „Ai decis să-i imiți cumva?”

„Doar să te scot pe tine din sărite,” îi întoarse SolHi „favoarea,” rânjind. „Dar, cum e prea mult efort pentru asta, mai bine le spun salut ălora de colo. Și… să mergem, Inspectore! Chiar n-avem toată noaptea la dispoziție s-o pierdem cu tachinări de genul…”

Privi însă uimită la Yu când acela spuse, „Mai bine stau cuminte aici, căci… ultima dată când le-am spus „Salut” unora de tipul ălora, nu s-a terminat bine deloc pentru mine. Chiar deloc.”

Auzindu-l vorbind astfel, SolHi scutură din cap cu reproș. „Chiar nu pot să cred ce-mi aud urechile,” spuse ea într-un final, dezamăgită. „Tremurați ca varga din cauza unor cățeiuși fricoși.” După care, privind când la DooSan când la Yu, imită schelălăitul jalnic al unui cățel.

DooSan îi arătă iar colții, încruntându-se. „Căței?” Șuieră el dintr-o dată printre dinți. „Ăia-s pitbulli nu căței! Pitbulli!” Se trase însă brusc în spate când SolHi imită o mușcătură. Apoi, fără să-și bată capul de mutrele acre ale lui DooSan, SolHi înșfăcă pachetul de țigări cu care se juca Yu și se îndreptă spre trecerea de pietoni.

Văzând-o plecând, atât de încrezută în sine, Yu murmură, „O să se termine rău cu siguranță. Simt asta, zău!”

„Eu nu simt, ci-s sigur,” bombăni DooSan. „Că nu prietenește cu capul, de asta sunt sigur. Așa că, de nu vrem să fim noi cei care plătesc oalele sparte din cauza ei, îți sugerez s-o urmezi. Altfel… ne va sta la sigur capul unde ne stau picioarele!” După care, nervos, căci SolHi acționase totuși fără acordul lui, DooSan dădu un picior unei pietre, care se rostogoli apoi metri și metri de lângă el. Numai că rămânea totuși întrebarea… într-adevăr lovise DooSan piatra sau pe… Ian SolHi?!

***

„Un foc?” Întrebă SolHi, ajungând lângă motocicliștii din fața clubului. Întrebă ea calm și destul de pregătită pentru conversații, căci chiar avea chef de vorbă. Numai că, în loc de conversație și-o țigară aprinsă, SolHi auzi valuri de râsete și glume deocheate la adresa ei, la fel cum îi văzu pe motocicliști dându-și coate în timp ce-o priveau. Numai unul din ei se dădu jos de pe motocicletă într-un final și, în timp ce se îndrepta spre ea, îi spuse:

„Ascultă încoace, piticanie: ai face bine să te pierzi, căci chiar nu-i locul tău aici!” Un sfat care o cam făcu pe SolHi să se încrunte. Mai ales o scotea din sărite zornăitul lanțurilor pe care individul le purta pe post de accesorii la brâu și încheieturi. Mai mult de atât îi atrase atenția cercelul rotund pe care tipul îl avea atârnat de nas, ceva la care SolHi ajunse de se holbă într-un final când îl auzi pe individ spunându-i, „O faci pe surda sau cum, piticanie? Ți-am zis să te pierzi!”

În loc de-un răspuns auzit din gura lui SolHi se auzi urletul înfiorător al matahalei pe care SolHi, nici una nici două, o făcu să urle din toți bojocii. Motivul? Ei bine, nu-i prea plăcu ei să fie alintată cu „piticanie.” De aceea, fără să se gândească prea mult la asta, îl înfăcă de inel și trase. Cu toată puterea de altfel de-l făcu pe ăla mai să-i iasă ochii din orbite. Apoi, privindu-l țintă în ochi, SolHi îi șuieră printre dinți, „De-o doamnă îți cere să-i aprinzi țigara, asta faci, idiot: scoți naibii bricheta din buzunar și-i oferi un foc. În caz contrar… poți ajunge nu doar cu nasul spart, dar și c-un glonț frumos pictat între ochi.” După care, rânjind, îi puse arma la tâmplă, făcându-l pe acela să holbeze ochii și mai mult decât îi holbase deja, în timp ce SolHi, al naibii de liniștită, îl țintea cu arma.

Deloc o decizie înțeleaptă de altfel, asta cu scosul armei și amenințatul „guzganilor.” Din contră, păru a funcționa ca declanșator de bombe, căci prietenii individului, văzându-l pe acela la ananghie, se dădură jos de pe motociclete și, la pas lent, se îndreptară spre ea. Anume asta și-l făcu pe Yu, care încă aștepta verde la semafor, să șuiere printre dinți, „Am zis eu c-o să se termine urât, numai că nimeni nu m-aude se pare.”

Nu fu toată uimirea însă, căci îl auzi cât de curând pe-un alt motociclist spunându-i în batjocură lui SolHi, „Doar ți s-a spus să nu te învârți printre picioare, piticanie! Tu însă nici n-auzi, nici nu înțelegi! Ah, ce urăsc eu Chihuahua! Ceva ce mereu mi se învârte prin fața ochilor, mai ales în ultima vreme.” După care, vrând s-o ia prin surprindere, lovi cu pumnul.

De lovit însă lovi capul camaradului său într-un final, căci SolHi, care se pare că anticipă ce avea individul de gând, se feri brusc și pumnul trecu pe alături. Ba chiar, din cauza că ea se dădu atât de brusc într-o parte, individul, după ce dădu pumnul cela, se duse de-a dura. Nu singur, ci cu camaradul căruia îi aranjase fălcile după ce SolHi îl împinse și pe acela spre el, lovindu-l mai întâi între picioare… așa, să se știe de ce-s în stare piticăniile. Mai ales, văzând că ceilalți nu se cumințiră după astfel de „lecții,” SolHi îi aținti cu arma.

Văzându-i pe indivizi trăgându-se câțiva pași în spate, Yu se încruntă. „La sigur n-o să se termine bine!” Spuse el, simțind că nu se terminase totul. Și avu dreptate, căci, cât de curând, văzu cum ceilalți începură a se îndrepta iar spre SolHi. De asta și țâșni el din loc în clipa în care se făcu verde la semafor.

Ajuns nu departe de SolHi, cu doar clipe înainte ca indivizii să-i sară ei asupra, Yu scoase arma și, fără să stea prea mult pe gânduri, trase un foc în aer. Asta le cam dădu de înțeles tipilor că două arme îndreptate asupra lor nu era ceva de glumă, de asta și se dădură iar în spate. Nu fură însă singurii luați prin surprindere, căci SolHi, auzind focul cela de armă, privi cu ochii cât cepele la Yu. Mai mult, o miră faptul că Inspectorul o apărase astfel, ceva ce nicicând nu crezuse c-o să se întâmple cu un om de-al lui Han DooSan. Chiar și așa, nu putea nega că simți totul atât de plăcut, căci nu era protejată în fiecare zi de cineva.

Ce-o miră însă și mai mult decât glontele cela tras fu să-l audă pe Inspector șuierând printre dinți, „Data viitoare, idioților, când aveți geniala idee de-a numi pe cineva Chihuahua, asigurați-vă mai întâi că nu-i de la poliție. De nu, vă puteți trezi cu un glonț în frunte sau mușcați de gât, căci al nostru Chihuahua e cu adevărat fioros. De nu credeți, n-aveți decât să tentați Soarta. Iar acum, până nu mi-am ieșit cu totul din pepeni, ați face bine să vă mișcați fundurile spre intrarea în club. De nu, vă pictez la toți un glonț între sprâncene, verificând cât de seci vă sunt capetele. Acum am zis!”

Cuvintele spuse de inspector fură cu totul ceva neașteptat pentru SolHi, căci Yu pentru ea era bun ca pâinea caldă. Unul care-i uimi și pe indivizi într-un final, transformându-i în melușei ascultători, căci se grupară repejor, îndreptându-se spre intrarea în club. Nu era însă clar din cauza cui deveniră cuminți… din cauza acelui Chihuahua polițienesc sau a Pitbull-ului nebun. Important însă rămânea faptul că SolHi și Yu obținuseră ce-și doriseră… să intre în clubul cela…