„Stai acolo unde ești, nenorocitule,” îi strigă SolHi idiotului de Chan Choli, care fugea de ea chiar în mijlocul străzii.

Și cum să nu fugă după el când escrocul dat îi dăduse atât de mult dureri de cap în ultima vreme?! Din această cauză a fost nevoită să-l caute peste tot mai bine de doi ani. Și, doar în acea zi, îi putu mirosi urma. Oh, Doamne… și da mirosea, atât de rău încât îi putea simți putoarea de departe în timp ce-l urmărea, forțând-o să se gândească că probabil stătuse ascuns în vreo ascunzătoare puturoasă până atunci.

De fapt îl știa bine pe acel Chan Choli - un bărbat la vreo 25 de ani, care-și petrecuse multe zile din scurta lui viață în închisoare și despre care era mai mult decât cunoscut faptul că începuse să fure de la vârsta de 14 ani când făcea parte dintr-o bandă sau ceva de genul. În timp însă, începu să-i placă acel „job” și făcuse o mulțime rahaturi după aceea, ceva care îi duse faima printre ai lui ca fiind mână de aur sau ceva de genul.

Totuși, nu asta o impresionă pe SolHi, ci faptul că-i era al naibii de greu să-l prindă din urmă. Ceva ce o făcu să urle într-un final, „E rapid, nenorocitul.” După care, scoțându-și unul dintre papucii de baie pe care îi purta în acele clipe, îl aruncă după Chan Choli. Dar, chiar dacă îl aruncă ea cu toată puterea, nu putu să-i lovească spatele bărbatului din cauza distanței mari dintre ei. Putu însă să se împiedice într-un final, din cauza neatenției, ducându-se de-a berbeleacul câțiva metri după aceea.

Rostogolindu-se, chiar în mijlocul străzii, SolHi își văzu cu stupoare partea de jos a corpului complet goală, ceva ce-o făcu să deschidă larg ochii, șuierând printre dinți, „Să fiu al naibii! Am făcut-o din nou!” Și da, chiar o făcuse, căci era practic goală în acele clipe, dacă e să nu luăm în considerare jacheta mult prea mare pe care o împrumutase de la un coleg. Chiar și așa, era o norocoasă până la urmă, căci arătase doar unor bătrâne cum arăta când o adusese maică-sa pe lume și că nu era niciun bărbat pe acolo. Altfel, ar fi ucis-o șeful ei la sigur.

Până să dea ochii cu șeful însă, SolHi trebuia să-l prindă pe Chan Choli. Așa că, imediat ce-și reveni din șocul căderii, își ridică capul și-l văzu pe acesta sărind peste capota unei mașini în mers, care se opri brusc în spatele lui. Sărmanul șofer… era probabil în șoc văzând un tâmpit sărind peste mașina lui, apărut acolo de nicăieri, și forțându-l să apese pedala de frână până la refuz pentru a evita impactul. Ceva de care Chan Choli nu prea era impresionat, căci imediat ce se văzu iar în picioare, traversă în goană strada.

Văzându-l atât de încrezut în sine, SolHi își scutură capul cu reproș, bombănind un abia auzit, „La sigur își caută azi moartea cu lumânarea.” După care, icnind ușor, se ridică și ea în picioare, continuând să bombăne încă, „Ah, tu, nenorocitule, doar așteaptă. O să te bat atât de rău că o să mergi ca o rață pentru toată viața, băiete.” Și, după astfel de cuvinte care-i răcoriră sufletul, fugi iar după el.

Acea cursă, de-a pisica prinde șoareci, era una destul de dificilă, căci Chan Choli nu era prost deloc: știa prea bine străzile Seulului și din cauza asta își permitea luxul de-a sări peste capota mașinilor în mers, fără să se deranjeze defel auzind strigătele șoferilor, care îl „binecuvântau” cu tot felul de cuvinte drăguțe care le treceau acelora prin minte când îl vedeau sărind în fața mașinii lor. Cuvinte precum, „Debilule!” „Uită-te pe unde mergi, idiotule,” sau „Îți cauți moartea, nenorocitule?” Întrebări care primiră un răspuns al naibii de subtil, dar pe înțeles când Chan Choli le arată, din fugă, degetul mijlociu, văzându-și mai apoi liniștit de drumul lui.

Nu aceeași soartă o avu SolHi însă, care, oprindu-se brusc în fața unei mașini care venea direct spre ea, la viteză maximă, își văzu întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. Avu noroc însă, căci aceea nu era prima zi a șoferului în spatele volanului și-o putu opri chiar înainte de impact. Desigur, îi spuse acela și ei ceva „drăguț,” numai că SolHi n-avu timp să stea și să-și ceară scuze de la el, căci îl văzu pe Chan Choli făcând stânga pe podul care trecea peste râul Han și trebui să se grăbească și ea.

Două minute mai târziu, fu și ea pe pod. Dar, spre marea ei mirare, îl văzu pe Chan Choli oprindu-se și nu fugind de ea. Astfel, se opri și ea, schițând un zâmbet triumfant de, „Te-am prins, nenorocitule!”

Totuși, era ceva în privirea lui Chan Choli care-o deranja și-o punea pe gânduri: faptul c-o privea țintă, rânjind, de parcă ar fi avut o fetiță în fața lui sau poate o proastă goală. De fapt n-avea SolHi ce spune în apărarea ei, căci cu adevărat era practic goală, neținând cont de jacheta ceea. Dar, nu se pierdu ea cu firea și, cât de curând, îi spuse cu încredere, „Ce, ticălosule, ai înțeles acum cu cine ai de-a face?”

Dar… în schimbul unui răspuns verbal, el ridică încet mâna dreaptă în sus și, cât de curând, SolHi fu nevoită să rânjească, neplăcut surprinsă, când îi văzu degetul mijlociu arătat de data asta ei. Desigur, după asta a urmat și răspunsul verbal, precum „Vrei asta, t…fă!”

„T...fă??” Strigă SolHi, gata să-l rupă în bucăți. Și ea cu siguranță arăta ca un câine de luptă în acele clipe: maxilarul îi tremura, ca și mâinile, în timp ce ochii îi erau gata-gata să-i iasă din orbite. După care, tremurând ca varga, SolHi chiar mârâi la el, „Wow, tu cu siguranță vrei să mori azi. De ce? Pentru că nimeni niciodată nu m-a numit târfă ca să supraviețuiască pe urmă și să spună și altora că m-a numit astfel. Și… n-o să fii tu excepția, Chan Choli. N-o să fii cu siguranță.”

Spunând asta, SolHi era pe cale să se arunce asupra lui când Chan Choli o atacă. Astfel, el îi demonstră că știa să lupte și o făcea atât de bine. Dar nici SolHi nu se lăsa mai prejos, căci era la fel de bine antrenată. Astfel nu era deloc un oponent slab în fața lui. Tocmai din cauza asta reuși într-un final să-l lovească în stomac.

Lovitura îl forță pe bărbat să se chircească, simțind durerea ascuțită ciopârțindu-l pe dinăuntru asemeni unui cuțit bine ascuțit ce îl tăia în mici bucăți. Chiar și așa, văzându-i fața schimonosită de durere, SolHi nu păru prea impresionată. Din contră, se simțea triumfătoare văzându-l astfel. De aceea și îndrăzni într-un final să facă câțiva pași spre el cu gând să-l încătușeze. Se opri însă când un alt „târfă" se auzi ieșind din gura idiotului din fața ei.

„Ce-ai spus?” Întrebă ea. Înțelese însă cât de curând că nu pusese întrebarea corectă. Mai ales când îl auzi pe Chan Choli, care scuipa foc de jur împrejur în acele clipe, spunându-i:

A case of theft: this story is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

„M-ai auzit, tâ...ă! La naiba! Ești ca un câine de vânătoare: dacă-ți înfigi colții în cineva, nu-l lași niciodată să-ți scape din labe!”

„Ar trebui să iau asta ca pe un compliment?” Încercă ea să-l provoace.

„Da, sigur! De ce şi nu?! Ia și asta!" Îi șuieră Chan Choli printre dinți, arătându-i din nou degetul mijlociu.

„Tu…,” strigă iar SolHi. Ba chiar făcu din nou câțiva pași spre el cu gând să-l învețe minte. Se opri însă în clipa în care Chan Choli se urcă pe balustrada podului. Apoi, cât ai zice „pește,” acela sări în apă.

Decizia lui o făcu pe SolHi să se plesnească cu palma peste frunte, dând din cap cu reproș. „Oh, Doamne!" Murmură ea. „Destui idioți trăiesc pe pământ, mulțumită Ție, iar noi suntem forțați să-i înțelegem pe toți!” Și, în timp ce spunea aceste cuvinte cu ironie, făcu o cruce largă și la final se auzi „Amin!” chiar înainte ca să sară și ea în apa rece.

***

„La dracu, e în apă!” Kan strigă la partenerul său, Yoon Suk, când o văzu pe SolHi sărind de pe pod.

Bărbatul de 45 de ani respira cu dificultate în timp ce se îndrepta spre pod. Spre deosebire de el, colegul său mai tânăr, Yoon Suk, care avea la vreo douăzeci și cinci de ani, deborda de energie, apropiindu-se cu viteză de Kan, de undeva din stânga. Viteză care îl făcu pe Kan să bombăne într-un final, „Cu siguranță-s bătrân,” oprindu-se pentru câteva secunde ca să-și tragă sufletul.

Dar fu nevoit să uite de odihnă imediat și să se încrunte când auzi întrebarea inocentă a lui Yoon Suk, „Cine?” Mai ales îl nemulțumi enorm să vadă că mai tânărul său coleg nu se opri să-l aștepte, ci, trecând pe lângă el, îl forță și pe dânsul să continue să fugă. Chiar și așa, îi răspunse aceluia la întrebare, șuierând cuvintele printre dinți:

„Cine, cine?! Nebuna noastră, cine?!” După care, răcnind ca un leu în cușcă, făcu semnul nebunului atingându-și tâmpla, în timp ce cu cealaltă mână arăta spre locul de pe pod de unde SolHi sărise în apă.

***

Ieșind la suprafața apei, SolHi nu-l văzu pe Chan Choli nicăieri. Ceva ce o făcu să se încrunte și să bombăne mai apoi, „Ah, să-l ia naiba! Nu-mi spune că trebuie să-l salvez și pe el?!” După care se scufundă din nou cu gând să-l caute. O misiune dificilă de altfel, căci, sub apă, vizibilitatea era a naibii de redusă.

Numai că se pare că era singura care avea dificultăți în a vedea ceva sub apa ceea, căci, curând după asta, simți mâna cuiva apucând-o de după ceafă și împingând-o spre adâncuri. Chiar și așa, SolHi nu se pierdu cu firea și începu să lupte cu el, în timp ce o mulțime de gânduri cu același mesaj, „Idiotul ăsta încearcă să mă înece,” îi treceau prin minte. Nefiind însă gata să moară, SolHi își întinse dintr-o dată mâinile în lături și se luptă cu apa și cu dușmanul ca să se apuce de ceva. Reuși într-un final să-l apuce de haina alunecoasă, iar după ce forțară încă câteva clipe, cei doi se văzură nevoiți să iasă la suprafață după aer.

La lumina soarelui, SolHi putu vedea că Chan Choli avea o rană sângerândă pe frunte: probabil se lovise de ceva când sărise. Din această cauză, închidea și deschidea constant ochii, deranjat de lumina puternică din jur. Văzându-l astfel, SolHi rânji, „S-a lovit probabil când a sărit," gândi ea. „Asta îmi dă mie șansa să profit de el și să-l înving." Gândi ea asta nu doar pentru că era sigură de-al ei succes, ci și pentru că își dădea prea bine seama că Chan Choli era vulnerabil din cauza ranei celeia.

Astfel, profitând de faptul că el se simțea amețit și luptând împotriva apei reci, SolHi ajunse într-un final lângă bărbat. Apoi, profitând că el n-o observase venind, îl lovi de câteva ori până ce nu-i dădu aceluia sângele pe nas. Chiar și așa, SolHi nu se opri decât atunci când Chan Choli încetă să mai opună rezistență, iar ea fu capabilă să-l înșface de gulerul hainei și să-l tragă după ea spre mal.

***

Cât SolHi și Chan Choli se luptară în apă, Kan și Yoon Suk văzură scena de pe pod, privind cu teroare în jos și rugându-se Cerurilor pentru o minune. Una care avu loc curând când o văzură pe SolHi târându-și oponentul deja spre mal. O luară și ei atunci la picior spre mal, strigând și celorlalți polițiști să se îndrepte într-acolo și s-o ajute.

***

Văzând-o pe SolHi luptând cu Chan Choli ca să îl scoată din apă, Yoon Suk uită că era încă încălțat și intră și el în râu. Se opri însă când apa îi ajunse la genunchi, văzând că lui SolHi îi reușise într-un final să-l forțeze pe Chan Choli să se ridice în picioare și s-o urmeze. Apoi, la doi pași de Yoon Suk, îl împinse pe prizonier spre al ei coleg, care îl trase pe Chan Choli după el în ciuda faptului că acela abia se ținea pe picioare. După care, SolHi îi urmă și ea.

Ajunși pe mal, în loc de odihnă, Chan Choli fu nevoit să-l urmeze pe Yoon Suk spre patrule. Acolo fu preluat de unul dintre polițiști, care îl încătușă și-l băgă într-una dintre mașini, în timp ce Yoon Suk se întoarse și privi la Kan, când acela îi spuse lui SolHi, „Ești fericită acum?”

„În legătură cu?” Îl întrebă ea confuză. Dar, când înțelese că detectivul se referise la nasul însângerat al lui Chan Choli, surâse și spuse, „Doar… precauții! Nu-i puteam permite să mă ucidă, nu?” Apoi ieși singură din apă și plecă de lângă el.

Încrederea ei îl făcu pe Kan să clatine cu reproș din cap, ca mai apoi să-și lovească fruntea cu palma, încercând să se calmeze. Ceva de ce nu avu parte într-un final datorită unuia dintre polițiști care îi dăduse lui SolHi un prosop cu care ea intenționă să-și acopere trupul, scoțându-și sacoul ud de pe ea. Văzând ce avea SolHi de gând să facă, Kan urlă nu la ea, ci la polițist într-un final, „Nu un prosop, prostule! Sau ce… ai de gând să ne ucizi pe toți? Doar bag-o naibii într-o mașină! Acum! Oh, Doamne, închisoarea plânge după noi.”

Teatrul ieftin jucat de Kan o făcu pe SolHi să se încrunte. Apoi, tot scuturând cu reproș din cap, îi dădu prosopul polițistului și-l întrebă pe Yoon Suk când acesta se apropie de ea, „Ce-i cu el?"

„Cu Kan?" Întrebă Yoon Suk pe un ton inocent.

„Absolut! Sau ce… vezi vreun alt clown prin preajmă cumva?" După care, fără să aștepte răspunsul, intră în prima mașină întâlnită în cale.

Remarca ei îl făcu pe Yoon Suk să zâmbească. După care se apropie de Kan, privindu-l pe acela uimit, căci fața detectivului era ceva al naibii de interesant de privit în acele clipe. De aceea și-l întrebă Yoon Suk pe Kan într-un final, c-o oarecare batjocură în glas, „Se întâmplă ceva, sombe?”

„Da. Spune-mi că avem uniformă nouă! Te rog!” Se milogi Kan, holbându-se la tânărul detectiv cu ochii mai să-i iasă din orbite.

Confuz, Yoon Suk scutură brusc din cap, „Uniformă? Despre ce mama naibii vorbești acum, căci…" Înțelese însă cât de curând despre ce era vorba când Kan își scoase sacoul și-l aruncă la picioarele lui. „Aaa, te referi la sombe Ian și la…”

„…exact! Vorbesc despre jacheta pentru bărbați pe care-o poartă. Și sunt al naibii de curios să știu de unde a luat-o,” continuă Kan pe un ton iritat.

Încă surâzând și al naibii de calm, Yoon Suk îi spuse, „Sombe Gi i-a dat-o!” După care, fără să atragă prea multă atenție faptului că Kan pretindea că e pe cale să aibă un atac cerebral în timp ce-și atingea insistent ceafa, îi întoarse spatele, murmurând amuzat, „Merg să-ți aduc pastilele, clovnule, căci vei avea nevoie de ele. Mai ales după ce vei afla că înainte de jacheta ceea fusese de fapt doar un prosop.”