„Ah, Doamne, numai nu iar victimă!” Se surprinse SolHi murmurând. O făcu doar în capul ei, foindu-se în loc, căci simțise că-i amorțiseră mâinile și picioarele. Nu înțelegea de ce se simțea astfel, căci parcă fusese totul bine până atunci: nu fusese rănită când ticălosul cela de medic aruncase bisturiul în ea și nici palmele lui San DuSik nu fuseseră chiar atât de dure. Chiar și așa îi vuia capul și simțea și-o stranie greață în stomac, „De parcă am băut întreaga zi și acum că-mi revin simt consecințele. Dar…”

…Ia stai așa: parcă nu băuse nimic în acea zi?! Da, era sigură de asta. De fapt nu pusese picătură de alcool în gură de multe săptămâni. Da, de când băuse ultima dată cu Mina. În acele clipe însă simțea un gust amar pe limbă și era sigură că nu era de la bere. Atunci… de la ce mama naibii simțea ea gustul cela pe limbă?

În clipa în care o căldare cu apă rece fu aruncată peste ea, SolHi tresări. Asta o făcu chiar să deschidă și ochii și să privească speriată în jur. Numai că dușul acela rece, atât de neașteptat, se simți dintr-o dată adânc în oase, făcând-o să clănțăne din dinți, șuierând un abia auzit, „Să fiu a naibii dacă înțeleg ceva!” Dar, când deschise ochii un pic mai larg, în clipa în care apa i se scurse de pe față și SolHi putu vedea clar, înțelese că până la urmă nu era doar un vis acela cu gustul amar pe limbă și nici nu-și imaginase. „E ceva real. Ca vocile pe care le-am tot auzit până să-mi vin în fire, vocile idioților de colo, și mirosul ăsta insuportabil de mucegai.”

Spunând asta SolHi nu delira nici din cauza frigului și nici din cauza că fusese drogată înainte să fie luată pe sus din fața cazinoului: chiar vedea pe cineva în fața ochilor și vocile celea, mai ales râsetele și glumele deocheate, chiar dacă nu de tot pe înțelesul ei, erau cât se poate de reale. La fel nu era doar un idiot în fața ei, ci vreo șapte, chinezi după toate aparențele, la fel cum era real faptul că SolHi era imobilizată de-un scaun în acele clipe, atât de strâns că-și simți oasele pârâind în clipa în care vru să se miște.

„Ai naibii idioți!” Îi dezmierdă SolHi cuminte, doar în capul ei, închizând brusc ochii ca să pară că încă nu se trezise. În realitate însă era chiar mai trează decât fusese vreodată, dar chiar și așa tot nu înțelegea mare lucru din chinezeasca lor. Mai ales nu înțelegea pentru ce o aduseseră ei acolo și care era treaba cu depozitul cela gol, „Unul unde cred că s-au ținut vite, judecând după miros. Al vitelor de colo am impresia,” chicoti SolHi în sinea ei doar, căci chiar i se păruse bună gluma.

Gluma ca gluma… era bună desigur, numai că, „Unde naiba sunt ceilalți?” Se întrebă ea, aducându-și aminte că nu venise nimeni s-o salveze. „Sau ce? M-au lăsat cumva singură în asta? Sau… au poate de gând să scape astfel de mine? Eh, dacă-i așa, Han DooSan, să știi c-ai dat de dracu! De ce? Pentru că nici moartă nu scapi de mine! O să te vânez ca pisica șoarecii până o să regreți c-ai apărut pe lume, jur!”

Trebui SolHi să lase gândurile despre Han DooSan la o parte însă în clipa în care surprinse o mișcare în fața ei. Privind chiorâș într-acolo, căci mirosul cela puturos de transpirație îi pătrunse adânc în stomac, SolHi dădu cu ochii de-un grăsun. Unul care, după toate aparențele, părea chinez și el și la care ceva o deranja nu-ș de ce. Ah, da, clefăială ceea nesuferită auzită din gura lui în timp ce molfeca o gumă. Și… colac peste pupăză… ticălosul cela mai avu și îndrăzneala să se uite la ea în decolteu, unul nu prea voluminos oricum, dar care tot se zărea îmbobocind frumos prin pânza maioului alb pe care îl purta, în timp ce hanoracul ei zăcea la podea, nu departe de ea.

„Să fiu a naibii: ăștia chiar o caută cu lumânarea de-au îndrăznit să mă lase doar în maiou. Și… sper c-a fost doar atât, c-au scos hanoracul și… n-au mers mai departe cu pipăitul, că de nu… și… la ce te tot uiți atâta, pinguinule?” Îi șuieră SolHi printre dinți chinezului de 35 de ani, care n-o scăpa din ochi. Apoi, când acela, rânjind, încercă să-i atingă obrazul, SolHi se trase brusc în spate. Prea brusc însă, căci se văzu cât de curând cu picioarele în sus când scaunul se răsturnă. Asta o făcu pe SolHi să drăcuiască, căci chiar ura ea să fie maimuță la circ. Chinezilor însă păru a le fi vesel, căci chicotelile lor și ceea ce păreau a fi glume deocheate se întețiră.

Nu dură mult circul însă, căci SolHi îl auzi pe cel ce părea a fi șeful bandei ordonându-i celui de lângă ea, „Ridico!” Un ordin care fu îndeplinit cât de curând, căci SolHi fu ridicată cu scaun cu tot și forțată să se holbeze iar la cei șapte idioți din fața ei, care continuau a se hlizi la ea. Asta o făcu să strâmbe din nas, căci nu-i plăcură ei privirile celea ațintite asupra ei. La fel nu-i plăcu nici faptul că i se vorbea într-o limbă pe care n-o înțelegea, căci, deși o studiase la școală, o învățase doar pentru note și mare lucru din ceea ce învățase nu-i rămăsese în cap. De asta și nu înțelegea mare lucru din ce vorbeau cei din fața ei. Un „ciripit” insistent care o făcu la un moment dat să șuiere printre dinți, „Să vă ia naiba de muscoi. Bâzâiți întruna mai ceva ca în jurul a ceva ce pute. Taca-taca-taca-taca, de parcă ați fi moară stricată. Și… la naiba, chiar e enervant. De asta și zic să mergeți mai bine să vă verificați capul! Cine știe?! Poate astfel mai aveți șansa să deveniți oameni normali și nu javre care latră.”

Spre marea ei uimire insultele ei nu doar că fuseseră înțelese, dar și avură efect invers celui dorit, căci, cât de curând, o palmă peste față îi întoarse capul spre dreapta. Ceva neașteptat, dar totuși ceva ce-o scoase din sărite, căci era a doua oară în ziua aceea când un bărbat o pocnea. Nu că n-ar fi fost pe meritate palma ceea, dar… „Tot găsesc eu ac de cojocul tău de scap de aici!” Îi dădu ea în grijă grăsunului, privindu-l chiorâș. Pentru asta fu cât pe ce să mai fie pocnită odată.

Avu noroc însă, căci șeful dobitocilor din fața ei îi ceru grăsunului să n-o atingă. Ba chiar lui SolHi i se păru că acela era supărat pe Grăsun pentru că „îndrăznise” s-o lovească. De asta și zâmbi SolHi, gândind c-o s-o apere.

Ba pe dracu! „Șeful,” apropiindu-se de ea, privi și el insistent la decolteu. Chiar se linse nițel pe buze, pentru ce fu răsplătit cu un mârâit din partea lui SolHi, care îi dădu astfel de înțeles că, de se apropie mai mult de ea, mușcă. De asta o și întrebă acela, râzând, „Îți place adrenalina, madam?” O întrebare la care SolHi răspunse în stilul „a la Chan Choli” - arătându-i degetul mijlociu. Doar că, spre marea ei surprindere, își dădu seama că fără efect, căci cel din fața ei nu văzu până la urmă semnul, odată ce ea avea mâinile legate la spate. Și, înțelegând asta în cele din urmă, încruntându-se, SolHi îi răspunse:

„Absolut: și adrenalina și să sparg capuri. Mai ceva ca Napoleon: pot face șapte lucruri deodată.” Apoi, privindu-l chiorâș, îi spuse, „De nu mă crezi, eliberează-mă și îți pot demonstra.”

Chinezul tot nu era prost însă, căci rânji la remarca ei. „Da, să îți dau drumul și să-ți pierd pe urmă urma. Mai bine te țin aici ca exponat la circ.”

„De parcă n-ai fi tu de ajuns,” bombăni SolHi sub nas. Bombănit care îi atrase atenția chinezului, căci se apropie cât de curând de ea, încercând să înțeleagă ce spunea. O mișcare proastă, dar înțelese el asta mult prea târziu, în momentul în care primi un cap în nas de la SolHi.

„Acum cred că ne înțelegem unul pe celălalt,” spuse ea, văzându-l pe tip ținându-se de nasul care îi sângera rău și urlând ca apucatul. Ba chiar și rânji ea fericită de izbândă, chiar înainte să se răstoarne iar cu tot cu scaun, primind un picior în stomac de la Grăsun, care gândi că astfel o să-și răzbune „șeful.” Asta o făcu să scrâșnească printre dinți un, „Al naibii parazit!” După care, rotindu-se de pe o parte pe alta, ca puiul pe frigare, încercă să se dezlege.

Da de unde! Frânghiile celea fuseseră atât de bine strânse că tăiau până la oase. Ceva ce o făcu să geamă într-un târziu, înțelegând că de acolo degrabă nu scapă. Cel puțin nu teafără.

Un gând greșit până la urmă, căci îl auzi pe „șef” cerându-i Grăsunului s-o dezlege. Asta o făcu pe SolHi atentă, căci nu prea înțelese de la început pentru ce anume o voia liberă. Doar când îl văzu pe individul cu nasul însângerat luând o poziție de atac, înțelese că acela își dorea revanșa.

SolHi surâse. „Nu, dacă insiști,” îi spuse ea, dezmorțindu-și gâtul. „Să ai și ochii vineți după nasul cela spart zic.”

„Ce zic eu e că vorbești mult, da faci treabă puțină!” I-o tăie individul.

SolHi pufni în râs. „Minunat, să știi!”

„Ce anume?” Se interesă individul, încruntându-se.

„Că un cap în nas îl învață pe unul limbi străine. Ar trebui să încerc trucul ăsta mai des.”

„Mai întâi te învăț eu minte și după asta, de-o să mai fii întreagă, n-ai decât,” îi dădu acesta în grijă, văzând-o luând o poziție de atac.

„Crezi tu?” Tipul se încruntă iar. „C-o să mă înveți minte? Tu? Pe mine?”

„Crezi că nu-s în stare?”

„Da, absolut, căci nu s-a născut încă idiotul pe lumea asta ca să mă învețe pe mine minte. Poate să mă învingă într-o luptă… cred și eu, dar nicicând până acum n-a reușit nimeni să mă pună cu botișorul pe labe, iar tu n-o să fii primul. Mai degrabă te las fără blană.” După care, atât de brusc că individul se duse de-a dura când încercă să se ferească, SolHi lovi. Fu și ea cât pe ce să cadă pe burtă peste individ când lovi în gol. Doar că, având deja experiența de-a cădea peste un dușman, nimeni altul decât Han DooSan la dușuri, SolHi se opri la timp, cu pumnul în aer, bombănind un abia auzit, „A fost cât pe ce,” chiar înainte ca „șeful” să-i sară asupra, ducându-se ambii de-a dura din cauza impactului.

***

„Ar trebui să fie undeva pe aici,” spuse DooSan, încruntându-se, în timp ce se tot holba la punctul roșu de pe ecranul telefonului, un punct care arăta se pare locația lui SolHi. „Și totuși nu văd nicăieri unde ar fi putut fi ea,” bombăni el, oarecum iritat.

Tresări în clipa în care simți mâna cuiva atingându-l pe umărul stâng. Privind spre stânga, îl văzu pe Kan ițindu-se pe după umărul lui, în timp ce detectivul își „odihni” brațul drept pe umerii lui într-un final. Și, tot holbându-se și el la ecranul telefonului lui DooSan, îl întrebă pe procuror, „Aveți o explicație bună pentru asta?”

„Pentru ce anume?” Întrebă DooSan încurcat.

„Pentru urmărire ilegală, domn procuror, căci… tare mă îndoiesc că Ian SolHi a fost de acord să i se instaleze o astfel de programă de urmărire pe telefon.” DooSan înghiți în sec când înțelese că fusese descoperit. Asta îl făcu pe Kan să surâdă. „Așa ziceam și eu,” îi spuse el procurorului, făcând câțiva pași de lângă el, după ce-i întoarse spatele. „C-a fost pe ascuns mă refer. Dar… vorbim despre asta pe urmă. De mai ești viu după ce SolHi află c-ai spionat-o în așa hal, mă refer. Ceva de care mă îndoiesc totuși: că mai respiri de află.”

DooSan se încruntă. Apoi strigă, „Detectiv Kan!”

„Ce acuma?” Întrebă acesta, oprindu-se locului și întorcându-se spre DooSan. Nu-l văzu doar pe procuror, ci și pe Yoon Suk, care era la doar câțiva pași mai în spatele lui DooSan, privind insistent la ambii, căci mare lucru din circul cela nu înțelese.

Kan însă nu era dornic să-i explice lui Yoon Suk anumite lucruri. La fel părea și DooSan. Acesta doar, când îl zări pe Yoon Suk în spate, mârâi ceva de bine la adresa detectivului mai în vârstă, după care se apropie de Kan, șuierându-i la ureche, „Credeam că lup pe lup se apără și nu-și scarmănă unul altuia blana.”

„Asta de nu-i vreo lupoiacă prin preajmă,” i-o întoarse Kan, arătându-i colții.

La fel făcu și DooSan. „Atunci, ține minte cărui lup încerci să-i scoți ochii acum, detectiv Kan. Și știi de ce? Pentru că anumite „persoane” pot afla unde anume se ascunde un „lup bătrân.” Astfel la sigur îmi scot pârleala fără să mișc un deget.”

„Asta de la SolHi ai învățat-o?” Mârâi Kan.

„Ce anume?”

„Să muști încă înainte de-a începe lupta. Și… să mă ameninți cu „anumite persoane.” Ceva ce-mi dă de înțeles că ori lupoaica pe care o căutăm acum m-a trădat ori țâncul de colo.”

„Pe mine în certurile voastre de lupi singuratici să nu mă băgați,” le-o întoarse Yoon Suk, auzind ultima parte a conversației lor. „Și știți de ce? Pentru că am destule probleme pe cap ca să-mi bat capul și cu voi, iar una din acele probleme e unde anume dăm de sombe Ian. Sau ce? Ați uitat pentru ce ne-am ivit pe aici?”

„De uitat n-am uitat noi. Doar că… să zicem că era necesar mai întâi de lămurit anumite lucruri,” se grăbi Kan să se explice.

„Ba ce cred eu e că vă apărați ego-ul, sombe,” i-o tăie Yoon Suk furios. „Iar ăsta de ici,” șuieră el într-un final printre dinți, privind chiorâș la DooSan, căruia îi luă într-un final telefonul din mână, privind el mai apoi la punctul de pe ecran, „nu-i mai de treabă de altfel.”

„Să știi că întreci măsura acum, detectiv Oh.”

„Nu mai mult decât a-ți întrecut-o dvs, procuror Han, căci… să urmăriți pe cineva astfel și asta pentru c-o urâți mi se pare nu de prost gust, dar de oameni disperați.”

„N-am făcut decât s-o apăr,” se scuză DooSan.

Yoon Suk pufni în râs. Kan îl privi chiorâș pe procuror. Ba chiar și-l întrebă la un moment dat, cu vădită batjocură în glas, „De cine? De dvs cumva încercați s-o apărați astfel? Sau… căutați cumva s-o găsiți singură, în vreun depozit, și astfel să terminați cele începute acum șapte ani?”

„Acum șapte ani?” Întrebă Yoon Suk, privind cu ochii cât cepele la Kan. DooSan înghiți iar în sec. „Ce s-a întâmplat atunci?”

„Nimic de nasul tău,” își vărsă Kan oful asupra lui Yoon Suk într-un final, căci chiar n-avea de gând să-l dea pe DooSan de gol. Nu că n-ar fi vrut, dar își dădea prea bine seama că de Yoon Suk afla despre cele întâmplate la Terapie Intensivă atunci DooSan la sigur zile liniștite la birou n-ar mai fi avut. Dar nici SolHi nu l-ar fi lăsat pe el în viață de i-ar fi dezvăluit secretele în fața colegilor.

Astfel de gânduri însă trebuiră să le lase cu toții pentru mai târziu când auziră din depozitul din stânga zgomot de lucruri sparte. Asta îi făcu să schimbe priviri mai întâi. După care, când Yoon Suk șuieră printre dinți un, „Și totuși e acolo, sombe Ian!” Își luară cu toții picioarele la spinare și alergară într-un suflet până ajunseră în depozit.

Deschizând ușa trebuiră să sară cu toții în lături, ferindu-se astfel din calea unui „taur,” care trecu într-un final pe alături, împleticindu-se pe picioare, după ce fusese împins cu forță într-acolo: nimeni altul decât Grăsunul. Acesta, vrând s-o ajungă pe SolHi din urmă, care scăpă într-un târziu din încercuire și decise să iasă de acolo cât mai curând posibil, fu atacat pe neașteptate de ea, căci SolHi nu se grăbise spre ieșire, ci spre o bâtă groasă pe care o zărise ea zăcând nu departe de ușă. Astfel, în clipa în care îl văzu pe Grăsun fugind spre ea, SolHi o aruncă spre el, iar acesta, vrând să se ferească, se împiedică de-o bară metalică întâlnită în cale și se duse astfel împleticindu-se spre ușă, gândind că se va opinti în ea într-un final și se va opri. De unde însă atâta fericire, căci ușa ceea se deschise în cel mai inoportun moment și se trezi sărmanul pe burtă.

„Mă ocup eu de el,” mârâi Kan, scoțând cătușele și îndreptându-se spre Grăsunul, care continua întins pe burtă, văzând probabil stele verzi.

„N-ai decât,” auzi Kan glasul lui Yoon Suk în spatele lui, ceva ce-l făcu să se încrunte și să-l privească pieziș în timp ce-i întoarse Grăsunului o mână la spate și-i puse cătușele. „Mie mi-i mai vesel să privesc de aici.”

„Să privești?” Întrebă DooSan, încruntându-se. „Nu să-i ajuți pe alții?”

„De ce să mă spetesc dacă și așa nu-i nevoie de ajutor? Doar privește-o: se descurcă de minune și singură.”

Privind înspre SolHi, care ba primea pumne, ba le împărțea, DooSan scutură din cap cu reproș. „Desigur că se descurcă de minune,” spuse DooSan, făcându-l pe Yoon Suk să-l privească uimit, căci era prima dată când procurorul era de acord cu el în ceva. „La a primi șuturi în fund mă refer. Ceva ce-o să primești și tu de altfel,” îi dădu DooSan în grijă mai tânărului detectiv, pe care, după ce-l înșfăcă de guler, îl împinse în mijlocul haitei de lupi. După care, când văzu că nici el n-o să poată sta cuminte acolo, căci o bară metalică trecu cât de curând pe lângă el, căzând cu zgomot lângă Kan și Grăsun, DooSan șuieră printre dinți, „Naiba să vă ia de idioți!” Apoi, după ce-și deschise sacoul să nu-l încurce la împărțitul pumnilor, se aruncă singur în gura lupilor.

După destui pumni primiți și împărțiți, ajunse în cele din urmă lângă SolHi. Stăteau în trei cu Yoon Suk, spate la spate, înconjurați de cei șase dobitoci, care erau înarmați cu bâte sau bare metalice, în timp ce ei erau cu mâinile goale, căci nu reușiră să apuce la timp și ei câte o armă. Și, în timp ce-i privea pe idioții din fața lor, care păreau mai mult decât flămânzi de carne proaspătă, SolHi le șuieră printre dinți celor doi din spatele ei, „Mai devreme n-ați putut apărea?”

If you find this story on Amazon, be aware that it has been stolen. Please report the infringement.

„De ce? Ca să-ți stricăm cheful la a primi bâte pe spinare?” O întrebă DooSan râzând.

„Da. Căci prefer mai degrabă palmele lui San DuSik, decât „mângâierea” ăstora.”

„Atunci… să-mi aduci aminte să-ți aranjez o altă sesiune de palme cu San DuSik odată ajunși la birou.”

„O cauți cu lumânarea?” Mârâi SolHi la el, privindu-l peste umăr. Văzându-l ridicând plictisit din umeri, deși râdea pe sub mustăți, SolHi îl boteză cu apelativul „dobitoc,” după care, pe neașteptate, îl împinse direct în brațele unui alt Grăsun. Nici ea nu scăpă însă basma curată, căci fu nevoită să se ferească de-o altă bâtă aruncată spre ea, în timp ce sărmanul Yoon Suk fu luat pe sus și aruncat direct într-un butoi cu apă.

***

Pricăjiți ca vai de ei, cu părul vâlvoi și hainele rupte pe alocuri, zgârieturi pe față, gât și mâini, SolHi și restul abia își târau picioarele, îndepărtându-se de locul în care mai nu-și dăduseră duhul. În fața lor, împinși de la spate de mascații care le veniră lui DooSan și restul în ajutor, chinezii care-o răpiseră pe SolHi abia își târâiau și ei picioare, căci pătimiseră și ei destul în acea bătălie. Cel mai mult însă în acel tărăboi suferiseră Kan și Yoon Suk, căci cel din urmă ajunse scăldat într-un butoi cu apă, iar Kan, care-i sări în ajutor colegului său mai tânăr, mai nu avu și el aceeași soartă. De asta și picura apa de pe ei în acele clipe, părând mai mult a căței plouați decât a oameni.

Privind la Kan, care-și stoarse într-un final fundul pantalonilor, căci îi atârna prea greu, Yoon Suk pufni în râs. Pentru asta Kan îl răsplăti cu un mârâit, șuierându-i mai apoi printre dinți, „Arăt a clovn la circ cumva?”

„Absolut! Și nu doar tu, sombe, dacă ceva, ci toți: de parcă am fi un câmp de grâne atacat de-un stol de lăcuste. Ori poate tocmai am ieșit din cușca leului?! Nu, oricare n-ar fi idea, tot arătăm scărmănați ca vai de noi.” O palmă peste ceafă, primită de la SolHi, îl făcu pe Yoon Suk să-i arate colții. Ba și se rățoi la ea, privind-o chiorâș, „Ce? N-am voie nici măcar să fac haz de necaz?”

„Nu pe necazul altuia, căci cea ce-a pătimit mai mult am fost eu dacă ceva. Lăsată singură c-o haită de câini flămânzi.”

„Nu chiar singură,” spuse DooSan, înțelegând aluzia și mai ales observându-i privirea piezișă. „Am pătimit și noi destul pentru c-am încercat să scoatem o nerecunoscătoare din gura lupului.”

„Acum eu nu-s recunoscătoare?”

„Ești cumva? Dacă da, nu se vede, căci în loc să-i spui lui Yoon Suk mulțumesc, pentru c-a înotat sărmanul într-un butoi cu apă după ce-a încercat să-ți salveze pielea, ai încercat cum răsună o palmă după ceafă, dată unei găini plouate.”

„Cocoș dacă ceva,” spuse Yoon Suk în glumă, deși nu-i prea fu pe gust remarca lui DooSan.

DooSan însă, fără să se piardă cu firea, îi spuse, „Cocoș sau găină, ce mai contează? Oricum, privindu-te, nu prea fac diferența.”

SolHi pufni în râs. De asta și-o privi Yoon Suk supărat, mârâind apoi la urechea ei, „Au avut dreptate alții când au spus că dacă ajuți diavolul poți ajunge înghițit de el într-un final.”

„A fost despre mine cumva?”

„Absolut. Oricum, sombe Ian, nu era un secret dacă ceva, căci știm cu toții ce clasă de diavol ești când te calcă cineva pe coadă.” SolHi îi arătă iar colții. „Da, da, și procuror Han tot are dreptate.”

„Pe mine în cearta voastră nu mă băgați.”

„Doar vă dădeam dreptate, căci a-ți fost dvs cel ce-a spus și nu odată de altfel că sombe Ian, de are ocazia, își încearcă colții în gâtlejul cuiva, mușcând adânc de altfel.”

„Asta n-o neg,” spuse DooSan, surâzând. SolHi îl privi încruntându-se. „Ce acum? A spus omul adevărul.”

„Desigur că l-a spus. Și pot și să-l dovedesc dacă trebuie,” îi răspunse SolHi arțăgoasă, arătându-le pumnul. „Rapid și fără durere dacă ceva,” adăugă ea. Văzându-l pe Yoon Suk ascunzându-se după Kan, se plesni cu palma peste frunte, „Și eu care credeam că lucrez cu bărbați viteji. A rezultat că am alături un pui fricos de curcă.”

„Curcanul era parcă altul,” spuse Kan dintr-o dată, privind zâmbind la DooSan. Văzându-l însă pe acesta făcând ochi mari și mai ales luând-o repejor la picior, privi mirat la SolHi.

„Ce-i cu el?” Întrebă ea mirată. „La apucat cumva damblaua?” Apoi, trecându-i un alt gând ciudat prin minte, strigă în urma lui DooSan, „Să știi că nu-i comic deloc, Han DooSan. De te-a apucat nevoia cea mare nu-i nevoie să știe toată lumea dacă ceva.”

„Ba eu zic că-s ambele și nu doar cea mare,” spuse Kan, oprindu-se brusc locului și scărpinându-se după ceafă. Mișcare care-i făcu și pe Yoon Suk și pe SolHi să se oprească și să-l privească mirați. Văzând însă semnele făcute de Kan, priviră în față, la Rolls Royce-ul lui DooSan, de-un albastru-închis, ce stătea pe butuci: lipseau trei roți, una era gata-gata s-o ia la vale, farurile erau sparte, capota boțită, iar ușile atârnau ca vai de ele, de parcă erau aripile pleoștite ale unui pui plouat. Și, ca să fie totuși mai vesel, cineva avuse geniala idee de-ai întoarce oglinzile invers.

„Oh, boy!” Murmură SolHi cu ochii cât cepele. „La sigur sunt om mort după asta.”

„De ce mă rog?” Întrebă Kan calm. „Singur a căutat-o, căci eu l-am preîntâmpinat să nu-și ia „bebe-ul,” care era nou de altfel, într-un astfel de cartier. El însă nu, a vrut să dea pe toată lumea pe spate cu bolidul pe care îl avea. Și desigur i-a uimit pe toți, căci rar mai vezi mașini arătând astfel: fără roți.”

„Ba are una,” o spuse Yoon Suk într-o doară.

„Mare scofală,” i-o întoarse Kan. „Se urcă pe ea și zboară spre Procuratură, ca vrăjitoarea modernă. Nici mătură nu-i trebuie.” După care, fluierând a pagubă, Kan își înfipse mâinile în buzunare și porni spre DooSan, care-și plângea de milă lângă mașina vandalizată.

Privind în urma lui Kan, uimiți de-un astfel de comportament, Yoon Suk întrebă, „Să ne pregătim de funerarii din timp sau să nu ne grăbim încă?”

„De-ale noastre te referi?”

„D-apoi de-ale cui? Sau ce: încă crezi că procuror Han nu scapă de noi după ziua de azi?”

„Nu știu de noi, da de șef Kan la sigur!” Spuse SolHi, scărpinându-se după ceafă.

Uitându-se de data asta la Kan, căci nu prea înțelese el remarca lui SolHi, Yoon Suk îl văzu pe detectiv încercând să aranjeze una dintre oglinzi. Doar că nu-i prea reuși, căci rămase într-un final cu ea în mână. Și, deși era comic de privit la mutra detectivului Kan, care părea că rămase cu capul cuiva în mâini și nu cu oglinda unei mașini, în timp ce privea țintă la DooSan să vadă reacția aceluia, Yoon Suk se pocni cu palma peste frunte. „Și mai zicea că diavolii procuraturii suntem noi! Ba nu, frate, șef Kan le întrece pe toate, la sigur!”

„Te îndoiai cumva?”

„Absolut… deloc!” Răspunse Yoon Suk sigur pe el.

Dintr-o dată însă, când se auzi mai întâi un scârțâit puternic și după asta o ușă căzu cu zgomot la pământ, Yoon Suk tresări, după care înghiți în sec, privind după asta la Kan ca la demon. Motivul? Ei bine, detectivului Kan îi venise geniala idee de-ai „înapoia” oglinda lui DooSan, care-l privea în acele clipe cu ochii cât cepele. Și, ducând oglinda ceea ca pe un bibelou, Kan i-o lipi mai întâi de piept lui DooSan, după care, tot privind în ochii procurorului, îi puse mâinile una peste alta, să nu-i cadă bunătate de comoară din brațe. Ba și-l mai bătu pe umăr pe DooSan, șoptindu-i cu încredere, „Fiți tare, procuror Han! Trece și asta!”

Răcnetul asurzitor al lui DooSan îi dădu lui Kan de înțeles c-a sfeclit-o. Cum nu de altfel, când exact după asta, din cauza că el „îndrăznise” să atingă oglinda ceea și apoi căzuse ușa, mașina se chirci pe-o parte, iar ultima roată rămasă o luă repejor la vale. O roată care i-ar fi dat șansa lui DooSan să fie vrăjitoarea modernă de-ar fi urcat pe ea, așa cum prezise Kan, dar care ajunse „bostan” într-un final, unul rotund totuși, capabil să se rostogolească la vale. Avea însă puteri magice roata ceea, căci atât mascații prezenți acolo, chinezii pe care nu reușiră mascații să-i bage în mașină, Kan și restul o priveau ca fermecați, încercând să vadă unde va sfârși „bostanul” într-un final. Ba chiar DooSan, de parcă încerca să țină roata ceea în loc, întinse mâna dreaptă în față la un moment dat, murmurând un abia auzit, „Vă rog, mașina mea!”

Auzind murmurul lui DooSan, Kan îl privi tâmp. Apoi, îi strigă lui Yoon Suk, „Ajută omul, detectiv Oh! Nu sta locului!”

„Cu ce?” Fu răspunsul tâmp al lui Yoon Suk, care nu scăpa roata ceea din priviri.

„Prinde-o! Roata mă refer!” Îi ordonă Kan, privind brusc la el.

Yoon Suk îl privi cu ochii cât cepe, întrebând cu inocență după asta, „Și? La ce-o să-i servească? Oricum n-o poate folosi, odată ce trei lipsesc.”

„Măcar s-o aibă! Ca amintire mă refer!”

Răspunsul lui Kan îl făcu Yoon Suk să se plesnească iar cu palma peste frunte. SolHi însă, în clipa în care văzu lacrimi pe obrajii lui DooSan și apoi îl auzi pe acesta plângând în hohote, îl privi crucită, întrebându-se de s-a smintit de tot în acele clipe sau era așa de la naștere. Într-un final însă, reușind să se ia în mâini, după ce auzi „bostanul” lovindu-se de ceva metalic și apoi oprindu-se locului, privi în jur. Văzând un șurub, nu departe de ea, oftă, murmurând un abia auzit, „Măcar ceva tot a rămas!” După care, luându-l cu grijă în mâini, se apropie de DooSan, căruia îi puse șurubul cela în palmă.

Privind la SolHi, cu ochii încă în lacrimi, dar măcar fără să mai suspine, DooSan murmură, „Mulțumesc, SolHi!”

„Nu, măcar atât am putut face și eu!” Îi răspunse ea calmă. Apoi, lovindu-l ușurel pe umăr, îi spuse, „Ține-te tare! O să treacă și asta! Domnul e cu tine!”

„Amin!” Murmură DooSan, făcându-și o cruce largă. Murmur care-o făcu pe SolHi să se oprească locului și să-l privească cu ochii cât cepele, având un singur gând în minte, „Ăsta la sigur s-a smintit!” Cum nu de altfel avea să aibă SolHi acel gând, când văzu ochii plini de recunoștință ai procurorului în timp ce strângea la piept oglinda ceea ca pe o mare și de preț relicvă.

***

A DOUA ZI. ÎN FAȚA PROCURATURII

Ieșind din taxi, DooSan dădu nas în nas cu SolHi. Aceasta tocmai se întorcea la birou după ce făcuse mai întâi niște cumpărături. Și, de cum îl văzu, SolHi se apropie fericită de el, deși DooSan ar fi vrut ca ea să dispară în acele clipe din fața lui și să nu fie nevoit să-i asculte glumele. Ea însă, deloc deranjată de mutra lui acră, îi spuse de cum îl văzu, „Neatza, domn procuror!” Acesta însă îi întoarse spatele și grăbi pasul spre ușa procuraturii. Ceva ce-o făcu și pe SolHi să grăbească pasul, strigând insistent în urma lui, „Domn procuror? Procuror Han?! Helloo, sunteți aici cumva?!”

„Ce? Ce? Ce?” Strigă DooSan înfuriat, în clipa în care înțelese că de nu se oprește și nu vorbește cu ea, SolHi n-o să-l lase în pace.

„Nimic special,” îi spuse ea calmă, oprindu-se la doar un pas de el, „Doar mă interesa cum a dormit bunul meu coleg după noaptea trecută.”

„Minunat! Absolut superb, ok?! Ca un bebeluș de altfel. Și acum, că ți-am răspuns, pot pleca?”

„Desigur. Mai întâi însă am un cadou pentru tine,” îi spuse ea, barându-i brusc calea.

„Cadou?” Întrebă el, încruntându-se. „Ce anume?” Se interesă DooSan, privind spre punga cu cumpărături, sperând că SolHi i-a cumpărat și lui ceva să-l împace după seara trecută. SolHi însă, înțelegând la ce cadou se gândea el, scutură brusc din cap că nu. Apoi, întinzând brațul stâng spre el, îi făcu cu capul spre pumnul închis.

„Cadoul e acolo,” îi spuse ea. „Doar trebuie să-l deschideți! Pumnul mă refer!”

Oftând, căci își dădea prea bine seama că-și bătea SolHi joc de el, DooSan deschise totuși pumnul cela, căci era și curios. Văzu astfel un alt șurub în palma ei, ceva ce-l făcu să-i arate colții. „Își bați joc de mine acum?”

„De ce direct îmi bat joc? Poate mi-am făcut griji, nu crezi? Pentru mașina ta adică, căci, văzând șurubul ăsta pe jos, m-am gândit că-i de la ea. Iaca și l-am cules, gândind că-i poate util când repari mașina.”

„Naiba să te ia!” Șuieră DooSan brusc printre dinți. Apoi, strângând șurubul cela în pumn, îi întoarse spatele lui SolHi, îndreptându-se în grabă spre intrarea în procuratură, gândind să scape astfel de SolHi.

Da de unde, căci nici SolHi nu era proastă. Știind prea bine sensul frazei, „Bate fierul cât e cald,” o luă repejor în urma lui DooSan, căci simțea ea că avea șansa să-și scoată pârleala pentru toate câte i le făcuse DooSan de-a lungul vremii. De asta și-l întrebă de îndată ce ajunse la doar un pas în spatele lui, „Și? Ce-a zis mecanicul? Poate repara mașina ceea?”

„Nu chiar!”

„De ce mă rog?” Fu întrebarea inocentă a lui SolHi, deși chicotea în sinea ei. „Credeam că ajută faptul c-am găsit șurubul cela și că Yoon Suk a prins roata. Plus la asta: mi s-a spus că iubeai la nebunie mașina ceea, de-ai făcut și-o cruce pentru ea!”

„Yah!” Strigă DooSan, oprindu-se brusc și făcând-o să se oprească și ea.

SolHi însă nu se opri de teamă, ci ca să-și bată joc de el, căci se scuipă brusc în sân, murmurând un, „O să mă ucizi la sigur cu astfel de ieșiri într-o zi.”

„Poate scap astfel de tine odată și pentru totdeauna și mă lași în pace, căci la sigur nu-s bătaia ta de joc. Sau ce? Cauți cumva să spui adio lumii ăsteia, odată și pentru totdeauna?”

„Desigur că nu. Dar, de ce întrebi dacă nu-i secret?”

„Pentru că, dacă mai spui, fie și măcar un cuvânt, despre mașina ceea vandalizată… din cauza ta apropo… atunci jur că…”

„De ce din cauza mea mă rog?” Nu se lăsă SolHi intimidată. „N-am făcut eu nimic. Cel care…”

„Doar ține-ți naibii limba după dinți,” strigă DooSan furios. „Și așa-s al naibii de cătrănit că mașina mea a suferit în timp te ajutam pe tine, când mai înainte… am jurat să te omor cu mâna mea. Așa că, de nu vrei să termin ce mi-am pus în plan, ține-ți limba după dinți și stai cât mai departe de mine, m-ai auzit? De nu, la sigur îmi scot pârleala cu tine după noaptea trecută!”

Urlând practic ultima parte, DooSan îi întoarse spatele, intrând în procuratură curând după asta și mai și trântind ușa în urma lui. Reacție care o făcu pe SolHi să chicotească. Apoi, scoțând o înghețată de vanilie din punga cu cumpărături, îi scoase cu grijă ambalajul, murmurând pentru sine, „În viața asta totul se întoarce, procuror Han! Ți-am spus doar: efectul boomerang. Tu însă nicicând nu mai crezut!” După care, mușcând din înghețată și încă chicotind fericită, SolHi intră și ea în clădirea procuraturii.

***

Intrând în birou, DooSan fu întâmpinat de privirile curioase ale lui Kan, Yoon Suk, Yu și A Rim. De asta și-i privi pe fiecare în parte, furios, șuierând mai apoi printre dinți, „Niciun cuvânt despre ce s-a întâmplat ieri sau jur că vă arunc pe toți pe ușă afară.”

Yoon Suk însă, pe care se pare că-l cam mânca spatele, întrebă totuși, „De ce mă rog? A zis cineva ceva deja?” Un cot însă, primit de la Kan, care-i stătea alături, îl făcu să tacă.

Detectiv Oh, după cotul cela, tăcu. Nu și SolHi, care, de imediat ce intră pe ușă, spuse, răspunzând astfel la întrebarea lui Yoon Suk, „Desigur că i-a vorbit deja cineva despre aseară. Nimeni alta decât eu, căci chiar îmi făceam griji dacă sincer.” DooSan o privi cu ochi de tigru înfuriat. Ea însă, deloc deranjată de mutra lui acră, se apropie de ceilalți, punându-le câte o înghețată în față. După care, așezându-se la birou, spuse liniștită, „De altfel, ca să fiu cu conștiința împăcată, i-am făcut cadou un alt șurub.”

Kan se plesni cu palma peste frunte. „Asta era tot ce lipsea, SolHi!” Îi spuse el cu reproș într-un final. „Șurubul! Mai bine-i găseai restul mașinii, că șurub la sigur găseau cei de la service.”

„Restul mașinii?” Întrebă SolHi, fără să se piardă cu firea. „Am încercat să știi. Doar că, de cum m-au văzut, chinezii mi-au zis: „e a noastră. Mașina zic! Așa că cară-te!” Iar eu m-am cărat, căci… nu erau eu să plătesc pentru păcatele lui Han DooSan. Pot doar să-l însoțesc la șaman de trebuie. Ori poate… procuror Han, să întoarcem timpul înapoi cumva?”

„Să-ți ții gura închisă nu vrei?” Strigă DooSan la ea, văzând zâmbetele schițate pe fețele celorlalți.

„De ce mă rog? Doar spun și eu lucrurilor pe nume.”

„Sau poate ar trebui totuși să-i asculți sfatul, huh?” O întrebă Yu. „Nu de alta, dar și așa arde pe aici.”

SolHi ridică plictisită din umeri. „N-am pus eu paie pe focul ăla, iaca și n-am de ce-l stinge,” spuse ea. Tăcu însă în clipa în care DooSan aruncă șurubul spre ea, șurub care lovi mai întâi biroul lui SolHi, rostogolindu-se mai apoi într-un colț al biroului, undeva în spatele ei. Privind spre șurub, chicotind, SolHi întrebă, „Îl țineați cumva de amintire?”

„Da, să-mi aducă aminte să-mi scot pârleala cu tine,” îi dădu DooSan în grijă. „Și de nu vrei să-mi vezi mutra 24/24, îți sugerez să nu mă scoți din minți.”

„Sau ce?”

„Doar… limba după dinți!” Mârâi DooSan. După care, tunând și fulgerând, se așeză la birou, trântind dosarele și lucrurile de pe birou ca să-și arate nemulțumirea.

SolHi însă, văzându-l acționând astfel, era în al noulea cer. Ba chiar și rânjea fericită, căci n-avea în fiecare zi șansa să-și bată joc de Han DooSan. Doar când Kan o întrebă, „Ia zi-mi SolHi, crezi în karmă?” Îl privi mirată.

„În karmă?” Îl întrebă ea, gânditoare. „De ce? Ar trebui?”

„Desigur, căci… e ceva ce lucrează ca un adevărat efect bumerang. Cum anume? Simplu: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Sau ce? Crezi că mașina procurorului Han a pătimit din pură întâmplare? Desigur că nu: a plătit sărmanul astfel oalele sparte pentru ceea ce voi doi i-ați făcut mașinii lui San DuSik. Următoarea pe listă la sigur e a ta.”

SolHi zâmbi. „Desigur că nu, sombe! De ce? Pentru că efectul cela o să treacă pe alături, căci am avut grijă de asta din timp.”

„Da nu zău?! Și… cum mai exact te-ai ocupat dacă nu-i secret?”

„Simplu: mi-am vândut mașina, căci… nu de alta, dar tare m-am temut să nu rămân și eu doar cu un șurub!”

Remarca lui SolHi îi făcu pe toți să pufnească în râs. Doar DooSan o privi cu ochii de asasin în serie, plănuind în minte cum să-și scoată pârleala pentru batjocura din dimineața aceea. Ar fi fost simplu de SolHi ar fi mai avut mașina. Dar, odată ce-o vânduse, trebuia să aștepte altă șansă, căci doar nu era să lase totul în voia sorții și pe nimeni nepedepsit pentru bunătate de mașină ce-o pierduse în cartierul chinezesc.