Ce s-a întâmplat la dușuri a scos-o pe SolHi cu totul din sărite. De aceea continua să lovească fără încetare sacul de box de vreo trei ore deja, făcând să răsune întreaga sală de sport datorită strigătelor ei și-a respirației greoaie, care se asemăna în acele clipe enorm cu sunetul scos de o locomotivă cu aburi.

Se afla în sala de sport de multe ore deja, dar asta n-o făcu să se simtă mai bine. Nici măcar nu simți că-i dispăruse oboseala din oase sau uitase de ce se întâmplase cu DooSan la dușuri. Din contră, începu să vadă tot mai des fața radiantă a lui DooSan, care îi zâmbea provocativ de parcă câștigase o mare bătălie în fața ei. De aceea, dintr-o dată, SolHi se simți și mai lipsită de puteri, ceva ce-o făcu strige în cele din urmă:

„E procuror mai nou?! Ce mama naibii e asta? Mai mult decât atât, de ce mama naibii a ales anume echipa mea ca să-și extindă puterea? Ce mai vrea de la mine? Am plătit în acea noapte mai mult decât trebuia să plătesc, căci… chiar dacă am ucis pe cineva atunci, am plătit pentru asta mult mai mult decât aș fi plătit într-o închisoare de maximă securitate. Chiar și așa, asta nu pare să fie de ajuns pentru Han DooSan. Din contră: cere mai mult și mai mult. Ca un câine de vânătoare capabil să-și înfigă colții în gâtul victimei și să n-o lase să scape decât moartă.” În timp ce striga asta, SolHi se simți din ce în ce mai agitată. Cum să nu se simtă astfel când știa cine era Han DooSan de fapt?! Mai mult decât atât, îi era victimă de șapte ani deja, de aceea și știa prea bine că rivalitatea și ura dintre ei n-o să dispară nicicând.

Simțind toate astea, SolHi strigă din nou, „Doar lasă-mă în pace, pentru numele lui Dumnezeu!” După asta, simțindu-și sângele fierbându-i în vene din cauza furiei, SolHi dădu cu piciorul sacului de box. O lovitură pe care o primi înapoi când sacul de box se întoarse brusc spre ea, trântind-o în cele din urmă la pământ.

Astfel, stând așezată pe podea și sprijinindu-și capul în mâini, SolHi continuă să respire accelerat, încercând să se calmeze. Ceva ce nu se întâmplă într-un final, căci începu să se simtă mai rău decât până atunci. Se simțea dezolată și singură de parcă întreaga lume căzuse peste umerii ei, făcând-o să înțeleagă pentru a nu știu câta oară că după acea zi, când se reîntâlnise cu Han DooSan, nu mai era capabilă să se stăpânească și că lucrurile se schimbaseră radical.

Anume asta și-o făcu la un moment dat să-și dorească să fi murit în acea noapte. Știa că astfel n-ar mai fi suferit cel puțin pentru tot ce s-a întâmplat și n-ar mai fi simțit suferința din suflet. O suferință care o ucidea în fiecare clipă în care îl vedea pe DooSan și, din ce în ce mai des, începu să simtă că era pe cale să colapseze.

Chiar și așa, un gând diferit îi trecu dintr-o dată prin minte. „Și-i sexi, ticălosul,” se surprinse pe sine spunând. Ceva ce-o făcu să scuture brusc din cap ca să alunge acel gând, căci era ceva imposibil. Mai mult decât atât, chiar n-avea nevoie să sufere din cauza unei iubiri interzise în acele clipe. „Nu,” spuse ea într-un final. „Asta n-o să se întâmple, căci am suferit odată iubind. Mi-a fost de-ajuns atunci. Da, am pierdut prea multe din cauza iubirii în acea noapte când viața mea s-a terminat pentru că am crezut într-un bărbat. Unul care m-a doborât într-un final, transformându-mă în monstrul de azi.”

***

CU TREI ORE ÎN URMĂ

„Ești cumva câine, Ian SolHi? De asta muști oamenii ca să te răzbuni pe ei, nu? Dacă da, atunci ești a naibii de greșită, căci cel pe care tocmai l-ai rănit e șeful tău mai nou!” Strigă Kan de făcu să răsune sala de ședințe, care era goală în acele clipe.

„Șeful meu? Despre ce naiba vorbești acum, sombe? Cum poate fi Han DooSan șeful meu? Din câte știu, persoana care conduce Departamentul de Omucideri ești tu. Tu și nimeni altul,” spuse SolHi, privind țintă la Kan în așteptarea unui răspuns logic.

Astfel, în timp ce-l privea, înțelese că ceva în comportamentul lui Kan o făcea nervoasă. De aceea și începu la un moment dat să-și miște piciorul, necontrolat. Mai apoi, simțind că nu se mai putea controla doar stând pe loc, începu să umble încolo și-ncoace prin fața lui.

S-a oprit în cele din urmă când Kan îi spuse, „Tu ai fost cea care a spus asta: am fost șeful tău, până nu demult. Acum nu mai sunt. De ce? Pentru că echipa noastră a fost desființată. De aceea, de nu vrem să cerșim în stradă ca să avem ce mânca, trebuie să ne integrăm în echipa de la procuratură sub conducerea lui Han DooSan.”

„Ce?” Strigă SolHi de parcă îl văzuse pe diavol. „Să lucrez cu Han DooSan? Mai bine mor. Și… sombe, cum naiba îmi poți propune să lucrez cu el? Știi prea bine ce mi-a făcut omul ăsta. Trebuie să fii nebun să-mi propui să lucrez în echipa lui când ne urâm atât de mult. Ne urâm, sombe! Ne pândim unul pe altul în întuneric, așteptând cuminți oportunitatea să ne înfigem colții în gâtul celuilalt. O ură care face imposibilă colaborarea dintre noi doi. Doar dacă… unul din noi vrea să termine mort după asta.”

„Atunci… ucideți-vă odată și încetați lupta asta inutilă care ne poate îngropa pe toți într-un final.” Spunând asta, Kan tremură ca frunza. De ce? Pentru că începu să urască faptul că tot îi mergea prost în ultima vreme. În special începu să se urască pe sine și tot ce era legat de munca lui, mai ales după ce aflase că anume din cauza lui SolHi echipa lui fusese desființată. Astfel, dacă nu voia să moară de foame, trebuia să meargă la procuratură și să lucreze sub comanda lui DooSan, în echipa-pilot organizată de acesta. O echipă care le oferea tuturor un loc sigur de muncă. De asemenea, Kan mai înțelese ceva în acea zi: că greșise mult acceptând-o pe SolHi să lucreze pentru el, căci îi dăduse astfel șansa lui DooSan să-i atragă și pe ei în acel joc periculos pe care el și SolHi păreau să-l joace.

Chiar și așa, chiar dacă știa asta, Kan tot n-avea curajul să-i vorbească deschis lui SolHi despre asta. De altfel nu-l lăsa inima să-i spună că nu putuse s-o apere pe ea și întreaga echipă. De aceea, singurul lucru pe care-l putea face era să facă ceea ce-i cereau alții să facă. Ceva deloc ușor, mai ales din cauza acelei persoane nebune, Ian SolHi, care stătea în fața lui, încăpățânată ca un catâr și deloc dispusă să accepte acea ofertă, chiar dacă știau ambii prea bine că era singura lor șansă de supraviețuire.

De altfel mai era un motiv pentru care Kan voia s-o forțeze pe SolHi să lucreze cu DooSan: avea 45 de ani deja, ceea ce-l făcea prea bătrân pentru a candida la un alt post sau să se alăture altei echipe, nemaivorbind de faptul că nu putea începe ceva nou în cu totul alt domeniu. Astfel, înțelegând că singura șansă s-o convingă să lucreze pentru DooSan era să fie dur cu ea, Kan începu să se urască și mai mult, la fel cum începu să urască sistemul care îl forța să facă asta. Mai mult de-atât, pentru prima dată în trei ani de zile de când lucra cu SolHi, începu să regrete c-o acceptase în echipă.

Cu toate acestea, chiar dacă ura ce se întâmpla în acele clipe, n-avea de ales și trebuia s-o convingă. Da, trebuia să facă asta cu orice preț, chiar dacă însemna s-o rănească. De aceea și-i spuse la un moment dat, cu glas plin de reproș, „Știi prea bine că ești singura vinovată pentru ce s-a întâmplat, SolHi. Ceva ce te face responsabilă și pentru soarta noastră. În special pentru soarta mea, căci chiar n-am altundeva unde mă duce dacă mă concediază din poliție, nicăieri în altă parte decât dacă să lucrez pentru Echipa Specială organizată de Procuror Han. În caz contrar… voi trăi în stradă, căci știi că-s prea bătrân să mă alătur altui grup sau să încep ceva nou. Așa că, dacă nu vrei să mă faci să regret că te-am acceptat atunci în echipă, fă cum am spus.”

The narrative has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

Ascultând cele spuse de Kan, SolHi împietri: era prea mult pentru ea să-l audă vorbind astfel, chiar mai mult decât se așteptase să audă vreodată de la el. Chiar și așa, era conștientă că avea Kan dreptate când spunea că doar datorită lui se putuse pune pe picioare în urmă cu trei ani când nimeni nu-i dădea o șansă din cauza că o considerau asasină. În acel moment nu-și putea permite nici măcar să-și cumpere singură de mâncare, darămite să închirieze un apartament, ceva ce putu face după ce se alătură echipei lui Kan, dar… era totuși prea mult să audă că era vinovată, ceva ce-o făcu să se simtă profund dezamăgită.

Cu toate acestea, chiar dacă durură ca naiba acele cuvinte, trebuia să accepte adevărul spus de ele: datorită lui Kan o putuse lua de la capăt. Pentru asta trebuia să-i fie veșnic recunoscătoare și cum nu când timp de patru ani, imediat după proces și cât învățase la Academia de Poliție, SolHi trăise pe spatele lui Pack Mina. Și, chiar dacă Mina nu se plânsese nicicând de asta, SolHi știa că nu putea trăi veșnic astfel. De aceea și se învinse pe sine însăși în clipa în care se putu ridica de jos și merge mai departe, chiar dacă se simțea încă un nimeni. Mai ales… trebuia să facă asta, căci nu-i putea permite și Minei să-și ruineze viața din cauza ei, un gând care-o convinse de fapt să devină detectiv în cele din urmă, chiar dacă mai înainte urâse cu adevărat acest job.

De fapt a lucra în poliție era singur lucru pe care îl putu face după ce Curtea Supremă de Justiție o lăsase în libertate. Dar, chiar dacă era liberă, nu o declarară inocentă. Fusese eliberată din lipsă de probe, iar asta nu-i salvase defel reputația și, prin urmare, fusese respinsă de societate, care continuă s-o considere asasina unui om bun. Mai bine zis era considerată încă un nimeni, cineva vinovat și care trebuia să plătească cu orice preț pentru ceea ce făcuse. Dar, deși știa că toată lumea o condamna pentru cele întâmplate în urmă cu șapte ani, nu se așteptase totuși că Kan o va judeca la fel. Ceva ce duru de altfel ca naiba.

În cele din urmă, când Kan îi spuse, „Știu că-i greu pentru tine să accepți asta, SolHi, dar nu avem de ales. Mai mult de atât… e un ordin pe care trebuie să-l acceptăm,” SolHi zâmbi cu amărăciune.

După asta, SolHi se întoarse și-l privi pe Kan cu ură și dezamăgire în priviri. În același timp, o mie de gânduri îi roiau în minte fără să fie capabilă să le controleze, la fel cum nu mai era în stare să-și controleze și emoțiile. Chiar și așa, SolHi era confuză, căci, pe de-o parte, înțelegea că n-avea de ales și trebuia să accepte oferta lui DooSan, dar pe de altă parte inima ei era la fel de încăpățânată ca și ea, strigându-i continuu să fugă de acolo sau va fi călcată în picioare în cele din urmă. Totuși, deși simțea asta, SolHi nu fugi, ci spuse, „E ultimul tău cuvânt, sombe?”

„Nu mai am nimic altceva de spus.” Și era adevărul, căci decise s-o facă să accepte acele condiții cu orice preț. Da, trebuia s-o facă să accepte, căci nu-i putea permite s-o vadă iar în genunchi, o iubea prea mult ca s-o vadă iar dărmată la pământ de viață, de oameni, de iubire, o iubea ca un tată ce-și iubește fiica și ca un mentor ce-și adoră eleva. De altfel acea iubire n-o simți Kan din senin, ci după mulți ani în care lucrase cot la cot cu ea și ajunse s-o cunoască. Dar, deși o știa bine pe SolHi și că era al naibii de greu s-o convingi să facă ceva de nu voia asta, Kan decise că trebuie neapărat s-o convingă și-i spuse, „Doar nu vrei să fim nefericiți pentru întreaga viață, nu SolHi?”

SolHi surâse iar și-i spuse, „Atunci, dacă nu mai ai nimic altceva de zis, sombe, îți spun eu iaca ce: de accept să lucrez cu Han DooSan, să nu te plângi pe urmă de unul ajunge criminal, adică eu, căci poate că Han DooSan o fi un câine de vânătoare, dar eu voi fi prada care-l va ucide în final. Jur.” După care SolHi pur și simplu plecă, trântind ușa în urma ei.

***

Ieșind din sala de ședințe, SolHi îl văzu pe DooSan așezat pe unul dintre birouri și ținând un săculeț cu gheață pe încheietura mâinii stângi de care ea-l mușcase la dușuri. La fel o văzu și el. De aceea, ca s-o facă să se simtă vinovată, o privi cu ochi de cățeluș suferind, tot atingându-și încheietura rănită. Ba chiar dădu și săculețul la o parte ca ea să vadă mai bine urmele de dinți de pe piele, urme care de altfel se vedeau destul de bine, căci SolHi avuse grijă să-și înfigă bine dinții în încheietura lui. Ba chiar, văzându-l acționând astfel, vru să mai încerce odată faza de la dușuri, dar își spuse că cauzase destule probleme într-o singură zi și vru să-și vadă de drum.

Cu toate acestea, când Diavolul își bagă coada, DooSan vorbește. Astfel avu geniala idee să spună, „Are ochii diavolului, cu focul etern sclipind în ei,” exact când SolHi trecu pe lângă dânsul. Iar ea, uitând de promisiunea pe care și-o făcuse sieși, căci comentariul cela reuși s-o scoată cu totul din sărite, îl privi mai întâi cu ochi de fiară. După care strânse cu putere pumnii, o mișcare care îi puse în gardă pe ceilalți detectivi aflați la birou în acele clipe, care se retraseră când de curând, știind prea bine ce-i putea pielea lui SolHi când își ieșea din minți. Doar DooSan continuă să șadă pe biroul cela, chiar dacă observase „frica” celorlalți detectivi. Ceva ce totuși pe el nu-l deranjă, căci își continuă show-ul cu mângâierea încheieturii rănite.

Numai că, dintr-o dată, deveni atent când un obiect zburător - un scaun - trecu pe lângă el. Asta-l făcu mai întâi să tresară, după care se ridică de pe birou și privi în urmă, la calculatorul care se făcuse țăndări în contact cu scaunul. Și, văzând calculatorul făcut bucăți, șopti apăsat, așa încât să audă și SolHi, „Uff, va fi scump se pare de plătit ce-ai stricat.” După care o privi rânjind.

Spre marea lui surprindere nu văzu urmă de remușcare sau teamă în ochii ei, ci chiar văzu ochii diavolului. Ceva ce DooSan căutase de fapt: s-o scoată din minți și să fie atacat de ea. Astfel, de era rănit, avea șansa s-o târască iar prin tribunale ca s-o închidă într-o cușcă ca pe un animal turbat ce nu poate trăi în societate. Numai că, în loc să-l atace așa cum sperase el, SolHi își văzu de drum.

Privind în urma ei, DooSan strâmbă din nas. „Nu, fie pe a ta,” bombăni el. „Și, Han DooSan, dacă vrea să plece, n-are decât. Oricum e la cheremul tău deja, căci, lucrând împreună, o poți ține din scurt, ceva ce-ți va da fără doar și poate șansa s-o faci să se târască în fața ta, cerșind îndurare.”

Numai că, în clipa în care îl văzu pe Yoon Suk apropiindu-se de el și aducând alt săculeț cu gheață, DooSan își ținu limba după dinți. Prea târziu însă, căci Yoon Suk auzise ce bombănise el. Chiar și așa, nu spuse nimic, ci-i aruncă săculețul cela, forțându-l pe DooSan să-l scape pe primul ca să-l poată prinde din zbor pe cel aruncat de el. După care, Yoon Suk îi spuse, rânjind, în timp ce privea la urmele de dinți de pe încheietura mâinii lui DooSan, „Se pare că-ți vei aduce aminte de asta pentru ceva timp.”

„Da, trebuie să accept asta: are dinți ascuțiți,” spuse DooSan, forțând un zâmbet. Ceva ce nu-l impresionă totuși pe Yoon Suk, căci acela-i spuse:

„Singurul Câine de Vânătoare de aici sunteți dvs, procuror Han. Chiar și așa, nu voi nega faptul că și SolHi poate fi un pitbul nebun de-i încolțită. Mai ales, te asigur că nu-i deloc supusă și umilă cum îți dorești. De aceea și-o să-mi permit să-ți dau un sfat: să fii atent cât ești aici, procuror Han, în lumea hienelor unde singur te-ai cerut. Și te asigur că anume aici o să regreți definitiv faptul că ai vrut s-o îngenunchezi și umilești, forțând-o să lucreze pentru tine, când de fapt singurul care-o să pătimească după asta ești tu.”

Auzindu-l pe Yoon Suk vorbind astfel, DooSan strâmbă din nas. După care, când Yoon Suk îi întoarse spatele și plecă, DooSan privi în urma lui, bombănind pe un ton iritat, „E îndrăgostit de ea sau ce? Să fiu al naibii… chiar nu m-am așteptat că are admiratori.” Un comentariu care sună mai mult a gelozie, decât a simplu comentariu. Apoi, dându-și seama că acționa ciudat, DooSan își scutură brusc capul. Mai ales când își dădu seama că Yoon Suk îi vorbise calm despre SolHi și nu-l amenințase cum i se păruse lui la început. Chiar și așa își spuse mai apoi, „Ei bine, de-o fi una sau alta, vedem noi mai pe urmă. Oricum, cât lucrăm împreună, găsesc la sigur ac de cojocul vostru, căci… chiar n-am de gând să pierd lupta asta. Chiar n-am de gând.” După care, ridicându-se iar de pe biroul pe care șezuse până atunci, se îndreptă spre ieșire.

***

În fața geamului, care separa sala de ședințe de restul secției de poliție, Kan privi lung în urma lui DooSan, care pleca. Și, în cele din urmă, zâmbind, spuse, „Singur ți-ai vârât capul în gura lupului, procuror Han DooSan, chiar dacă nu ești încă conștient de asta. Dar, ca orice persoană oarbă, o să faci și tu greșeli. Sunt sigur de asta, la fel cum sunt sigur că ai doar două ieșiri din problema în care te-ai băgat: îndrăgostindu-te de ea sau… într-un sac mortuar. Sper doar să nu fie a doua variantă, Han DooSan, ori va fi a doua oară când investighez moartea unui Han.” După care, rânjind ciudat, asemeni unui monstru ce pândea din umbră, Kan păru a fi singurul vinovat pentru cele întâmplate cu SolHi și DooSan în acei ultimi ani. Un fel de prieten cu colți ascuțiți, care abia aștepta să-i înfigă în gâtul lor, căutându-și dreptatea.