CU DOUĂ ZILE MAI ÎNAINTE DE CAZUL „CUTIA"

SolHi iubea pur simplu acoperișurile. Le iubea foarte mult tocmai pentru faptul că-i dădeau o oarecare încredere și-o făceau să se simtă în siguranță, în special după ce petrecea ceva timp în stradă. De ce? Pentru că ura pur și simplu să fie urmărită de pretutindeni și să audă bârfe și insulte la adresa ei. În special ura să fie judecată și condamnată de alții pentru ceva de care nu-și amintea de fapt.

Din această cauză, acoperișul a devenit pentru ea o oază de liniște. A început totul în urmă cu șase ani, după ce a fost eliberată de Curtea Supremă de Justiție. Și, acest obicei, de a petrece timpul pe acoperiș, nu a fost doar ceva care o liniștea, ci și ceva care o făcea fericită. O „ciudățenie" de care era atât de mândră, de fapt.

În timp, SolHi a început chiar să glumească despre ciudățenia ei. De fapt, era auzită adesea spunând, „Cel mai bun loc pentru a te ascunde este cu siguranță acoperișul." În general, glumea ea astfel când cineva o întreba unde a fost după o lungă perioadă de timp în care nu putea fi găsită nicăieri. Cu toate acestea, chiar dacă ea glumea adesea în acest fel, nimeni nu aflase vreodată ce era cu adevărat în sufletul lui SolHi, la fel cum nu știau de ce obișnuia să se ascundă pe acoperiș. Acolo... ea pur și simplu se regăsise pe sine în timp ce se ascundea de întreaga lume și de monstrul din interiorul ei, un monstru trezit de un trecut dureros care încă o vâna.

De fapt, primul acoperiș pe care SolHi l-a transformat în refugiul ei a fost acoperișul clădirii în care locuia Mina. Acolo, a petrecut multe zile pe care nu le-a putut petrece pe străzi, fugind de mulțimea care încă voia s-o linșeze, de fiecare dată când o vedeau pe undeva. Totuși, chiar dacă se ascundea acolo, pe acoperiș, SolHi era conștientă că urmărirea ei nu se va opri niciodată pentru că, după proces, oamenii nu au încetat s-o judece, s-o insulte sau s-o atace. Ei doar au continuat s-o acuze de lucruri și mai îngrozitoare, precum acela de a fi cumpărat judecătorii, obținându-și astfel libertatea. Amenințări și insulte pe care nu le-a auzit niciodată când era pe acoperiș... singurul loc în care putea fi ea însăși în timp ce încerca să înțeleagă întreaga lume.

SolHi s-a ascuns pe acoperiș și în acea zi, după vizita lui DooSan la secția de poliție. A stat acolo mai mult de două ore, singură, până când a auzit vocea lui Yoon Suk în spatele ei, „Te ascunzi cumva?" O întrebare care a făcut-o să tresară și să privească în spate, unde l-a văzut pe Yoon Suk apropiindu-se de ea.

„Nu mă ascundeam", i-a spus ea în cele din urmă. „Aveam doar nevoie de puțin spațiu să mă gândesc."

„Să te gândești? La ce? Sau... nu-mi spune: la șeful nostru, care încearcă să te oblige să lucrezi pentru „diavol?" Am dreptate?" A întrebat Yoon Suk în timp ce se așeză lângă ea și îi dădu apoi sucul pe care l-a adus pentru ea.

Luând sucul din mâna lui Yoon Suk, SolHi zâmbi. „Da, mă gândeam exact la cei doi. Cu toate acestea, am mai multe lucruri la care să mă gândesc, sincer. Și... cel mai bun loc pentru asta... este cu siguranță acest acoperiș."

După ce a spus asta, SolHi a tăcut. A preferat să privească apusul roșu văzut la orizont decât să vorbească despre lucruri care-i răneau inima. În același timp, găsea acel apus atât de frumos și demn de privit, la fel cum prefera să se bucure de rafala caldă de vânt, care îi mângâia pielea în timp ce privea soarele roșu, cel ce se grăbea la culcare în acel moment. O priveliște romantică, de fapt, văzută de doi oameni, care nu aveau sentimente unul pentru celălalt.

De fapt doar SolHi nu avea sentimente pentru el, nu și Yoon Suk. Tânărul detectiv chiar îi vorbise despre ale lui sentimente, dar a fost respins în schimb, căci SolHi nu se mai considera demnă de iubire. Mai mult de-atât: ea decise să nu mai iubească nicicând și, de SolHi decidea ceva, era pentru totdeauna.

Prima dată când Yoon Suk și-a declarat sentimentele față de SolHi a fost în urmă cu doi ani, după ce au început să lucreze împreună. I-a spus atunci că și-ar dori să fie mai mult decât prieteni. Totuși, în loc de un „Hai să încercăm!" SolHi a spus că pentru ea, fiind doar colegi, era mai mult decât ok. Un răspuns care tânărului detectiv nu i-a fost pe plac, fiind la fel de încăpățânat ca și ea sau chiar mai mult. De aceea a decis să insiste și nu s-a calmat până când SolHi nu și-a folosit pumnul pentru a-l face să înțeleagă că vorbește serios și că dacă a spus ceva atunci așa rămâne. Mai mult decât atât, după acel pumn, bietul Yoon Suk a avut un ochi vânăt pentru mai bine de două săptămâni, lucru care l-a făcut să înțeleagă că ar trebui să fie mai precaut în a-și exprima sentimentele față de ea. Dacă nu... ar fi putut căpăta mai mult decât un simplu pumn de la ea.

După acel pumn, Yoon Suk nu i-a mai spus lui SolHi că era încă îndrăgostit de ea. Prefera doar să fie alături de ea, convins că într-o zi, când își va uita trecutul dureros și rănile ei se vor vindeca, vor avea o șansă împreună. Ceva care nu s-a întâmplat până la urmă, dar totuși ceva care s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi avut răbdare. Și, fiindcă era încăpățânat, Yoon Suk a rămas acolo, așteptând ca ea să-l vadă pe el și să-i accepte și dragostea.

În cele din urmă, când SolHi a întrebat, „Yoon Suk, încă mă mai iubești?" tânărul detectiv făcu ochii mari, uitându-se la ea ca un smintit pentru că era o întrebare pe care nu se așteptase nicicând s-o audă de la ea. El chiar, pentru că fusese atât de uluit de cuvintele ei, s-a înecat cu suc, stropind totul în jur cu picături dulci.

Abia în cele din urmă, după ce a tușit câteva minute pentru a-și recăpăta respirația normală, am reușit să bâlbâi un „Ce?" Apoi, înțelegând că reacția lui ar fi putut s-o jignească, a clătinat din cap pentru a-și limpezi mințile mai întâi și abia după aceea a întrebat din nou, „Adică... de ce întrebi asta atât de brusc? Din câte îmi amintesc, ultima dată când am vorbit despre asta, am avut un ochi mov două săptămâni, dacă nu mai mult. Nu-mi spune că ceva s-a schimbat acum și accepți să..."

„Nu fi idiot, ok?!" SolHi se grăbi să spună, întrerupându-i gândurile îndrăznețe. „A fost doar o întrebare, nu o mărturisire. Și... am vrut doar să mă asigur că încă nu suferi din cauza mea."

Cuvintele ei l-au făcut pe tânăr să izbucnească în râs. O reacție care a făcut-o pe SolHi să-l privească chiorâș pentru câteva clipe. Astfel, văzând-o străpungându-l practic cu privirea, Yoon Suk și-a potolit un pic râsul și i-a spus, „Da, mor pentru că m-ai refuzat, nu vezi?! Sunt ca o fantomă care umblă și te caută prin toată lumea." Totuși, chiar dacă a spus astfel de cuvinte, încercând s-o facă să creadă că a uitat de ea, a mințit. O minciună pe care decise s-o păstreze doar pentru el. Pentru cât mai mult timp posibil.

Auzindu-l vorbind astfel și înțelegând că cumva încerca să-și bată joc de ea, rostind astfel de cuvinte, SolHi se încruntă. „Știi, ești așa un idiot uneori. Și... deloc amuzant, apropo."

„Ceea ce nu a fost comic a fost întrebarea ta, apropo, sombe. De ce? Pentru că... a pune astfel de întrebări cuiva despre care ești sigur că are sau a avut sentimente pentru tine, este puțin... crud. Și... cred că întrebarea ta are de-a face cu noul nostru „șef".

„Cu Han DooSan? Ce te face să crezi asta?"

„Evenimentele recente? Adevărul?" A spus Yoon Suk, zâmbind chiar dacă nu era atât de dornic să zâmbească în acel moment, realizând că ceva s-a întâmplat cu siguranță între SolHi și Han DooSan în trecut, ceva care nu era încă terminat și care ar fi putut reînvia în orice moment, luându-i și ultima șansă de a o avea în cele din urmă. Totuși, chiar dacă era conștient de asta, preferă să nu-i vorbească ei despre asta, conștient că cuvintele lui i-ar fi putut răni sentimentele. Ceea ce a spus a fost doar, „Am văzut că te-a deranjat că a început să se învârtă pe lângă noi, cu scuza că „mai nou lucrăm împreună." O știre-bombă mai bine zis, care te-a adus aici în cele din urmă. Așa că, ia zi-mi, care este treaba cu voi doi? Sentimente? Foști iubiți? Ceva mai mult de atât?"

„A treia variantă?!" Murmură SolHi, privind în depărtare și sorbind din sucul ei. „O crimă."

Răspunsul ei l-a făcut pe Yoon Suk să o privească cu ochii cât cepele. Era cu siguranță uluit de cuvintele ei, ceva care l-a făcut să se bâlbâie în cele din urmă când a întrebat, „Ce? Sunteți atât de nebuni încât ați preferat să vă certați decât să vorbiți normal unul cu celălalt?"

„Poți spune și așa... că suntem nebuni de ne certăm pentru așa ceva. Dar totuși ceva real, căci... nu a fost o simplă crimă, ci... fratele lui mort, ucis, aparent, de mine."

Confesiunea ei îl făcu pe Yoon Suk să „înghețe" timp de câteva clipe, fulminat. Dar, da, își aminti brusc că, atunci când începuse să lucreze cu SolHi auzise câte ceva despre „trecutul ei întunecat." El însă nu dăduse crezare acelor cuvinte, considerându-le bârfe ale celorlalți detectivi care erau invidioși pe ea pentru că reușise să devină un bun detectiv în doar un an. Rezultă însă a fi adevărul și fu anume SolHi cea care îi confirmă bănuielile în acea zi.

„De fapt, Yoon Suk, nu vorbesc despre bârfele despre care ai tot auzit vorbindu-se în toți acești ani," a spus SolHi în cele din urmă, de parcă i-ar fi citit gândurile. „Vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat acum 7 ani... în ziua în care procurorul Han YuSan a fost ucis, iar eu am fost acuzată de uciderea lui. Ceva de care nu-mi amintesc, sincer, dar totuși ceva ce se presupune că am făcut, chiar dacă acum sunt liberă din cauza lipsei de probe."

Confuz, Yoon Suk a clătinat din cap în cele din urmă. „Ceea ce mă surprinde este că și fratele lui a fost procuror."

„Nu numai fratele lui, și mama lui. De fapt, cred că este un fel de „afacere de familie." Ei bine, nu sunt atât de sigură de asta, așa cum nu asta e ideea acum. Important aici e că Han DooSan pare să nu fi renunțat la ideea lui de a mă face vinovată pentru moartea fratelui său, chiar dacă nu are dovezi despre asta. Totuși, el încă le caută, dovezile, așa cum pare să mă urmărească din nou."

„Ceva împotriva căruia nu poți lupta, nu-i așa? Adică... nu ai niciun cuvânt de spus despre tot ce se întâmplă. Poți doar să privești, să accepți și să-ți pleci capul atunci când este necesar, permițându-i să se joace cu tine ca pisica cu șoarecele înainte de a-l mânca."

„Da, cam așa ceva. Și... sincer, astăzi, mai mult ca niciodată, consider că a fost o idee al naibii de proastă să intru în poliție. Dar, este ceva ce nu pot schimba, la fel cum nu pot da timpul înapoi și să fac altceva. Trebuie să accept ceea ce-mi este scris pentru că... știi și singur că nimeni nu mă va accepta să lucrez în altă parte, nu atâta timp cât timp Han DooSan și mama lui îmi controlează viața. Prin urmare, trebuie să lucrez pentru el, chiar dacă nu vreau asta."

This story has been stolen from Royal Road. If you read it on Amazon, please report it

Privindu-și partenerul, SolHi l-a văzut privind în față. A făcut asta nu pentru că a început să o urască atât de brusc sau să o judece pentru ceea ce se presupunea că a făcut, ci pentru că a simțit durere pentru ea. Mai mult decât atât, a înțeles în sfârșit de ce SolHi a negat ideea de a iubi din nou atât de mult: pentru că a suferit atât de mult în trecut. Astfel, ultimul lucru de care avea nevoie în acel moment era să fie implicată într-o relație amoroasă, ceva care în general aduce mai multe probleme, așa cum ea cu siguranță nu avea nevoie de mila sau de părerile lui de rău. Și, înțelegând toate acestea, Yoon Suk a întrebat-o în cele din urmă, „Ce vei face acum? Vei accepta oferta lui?"

„Cel mai probabil că da. Cel puțin, așa, voi vedea cum unul dintre noi moare și al doilea merge la închisoare pentru crima sa. Cu toate acestea, de data aceasta, nu va exista nicio suspiciune cu privire la cine este vinovat de crimă. Și... eu... în birou." Spunând asta, SolHi s-a ridicat. Totuși nu a făcut niciun pas ca să plece, ci, privind în depărtare, la orizontul roșu, ea i-a spus în cele din urmă lui Yoon Suk, „Nici un cuvânt despre asta lui sombe Kan. Chiar n-am nevoie să-l aud din nou plângându-se despre asta."

„Ce-ar fi să-mi spui tu atunci despre planurile tale, SolHi?" Auzi ea dintr-o dată vocea lui Kan în spatele ei. Ceva ce-o făcu să strâmbe din nas în cele din urmă, înțelegând că ceea ce nu-și dorise se întâmplase de fapt: era obligată să-i explice detectivului ce avuse în vedere prin cele spuse lui Yoon Suk. Chiar și așa, chiar dacă înțelese că nu va putea pleca de pe acoperiș fără să-i explice lui Kan anumite lucruri, SolHi preferă să se uite la orizontul înroșit, decât la Kan. Astfel, nu-l văzu străfulgerând-o cu privirea în timp ce-și mișca leneș acadeaua dintr-un colț al gurii în celălalt.

Ceea ce SolHi a preferat deliberat să nu vadă a văzut totuși Yoon Suk: semnul discret al lui Kan de-ai lăsa singuri. Un lucru pe care Yoon Suk l-a făcut numaidecât, practic fugind de pe acoperișul cela. Nu pentru că i-ar fi fost teamă de Kan, ci pentru că știa prea bine că detectivul era singurul capabil să țină în frâu monstrul din interiorul lui SolHi, ce-l care o făcea să aibă astfel de gânduri sumbre, precum uciderea lui Han DooSan.

În cele din urmă, văzând că SolHi nu părea dornică să explice lucruri, Kan se apropie de ea. Și, uitându-se în aceeași direcție ca și ea, la soarele roșu ce se grăbea la culcare, Kan întrebă, „Ce-i totuși cu planurile celea, SolHi? Ar trebui să știu și eu despre ele cumva?"

„De fapt le știi, sombe! Chiar nu-i nimic nou legat de ele. Sau... e cumva și asta interzis? Să am gânduri și planuri mă refer."

„Știi prea bine că nu-i nimic interzis, SolHi. Totuși, e ceva ce mi-ai promis, îți amintești?! Acum trei ani, când ai intrat în echipă. Mi-ai promis atunci că vei face imposibilul să-ți refaci bunul nume. La fel mi-ai promis să nu faci nimic nebunesc, insistând să rezolvi singură cazul, deși eu și Gi ne-am oferit să te ajutăm cu asta. Ceva ce nu ți-a reușit și de asta insist să vorbim despre asta acum. De ce? Pentru că îmi dau seama că nu doar că nu ți-a reușit să găsești dovezile necesare, dar la fel n-ai reușit să-l convingi pe Han DooSan că ești nevinovată."

„Și crezi că n-am încercat, sombe? Să-mi refac bunul nume mă refer. Am încercat, dar nu-i vina mea că nu există dovezi despre a mea nevinovăție sau care să ne conducă la adevăratul criminal. Iar ce ține de Han DooSan: chiar n-am de ce să-i dovedesc nimic, căci nu-mi pasă cu adevărat de ce crede despre mine."

„Ar trebui totuși, SolHi. Să-ți pese de ce crede Han DooSan, mă refer, căci... lucrând împreună... vă puteți ajuta reciproc să găsiți dovezile de care aveți ambii nevoie."

„Lucrând împreună", a repetat SolHi cuvintele lui Kan, pe un ton ironic. „Sombe, uiți un lucru al naibii de important acum: că sunt încă suspectă în cazul fratelui său. Ceva care mă face cu adevărat să mă îndoiesc că este dornic să lucreze cu mine pentru a găsi un alt suspect. De ce? Pentru că mă vrea mort sau în închisoare și nu prea cred că ceva se va schimba în curând."

„Ce-ar fi să schimbi tu lucrurile, aaa?!" Îi spuse Kan pe-un ton sigur. „Poți face asta găsind dovezile necesare. Ceva ce-ți poate reuși doar lucrând cot la cot cu procuror Han. Astfel, găsind dovezile necesare, el îl bagă la închisoare pe adevăratul criminal, iar tu îți refaci bunul nume. După asta... fiecare își trăiește viața cum vrea, departe de celălalt desigur, căci... voi doi... împreună... chiar sunteți ca Tom și Jerry, zău."

SolHi zâmbi. „Pentru tine totul e atât de ușor, sombe. Nu același lucru îl simt eu însă, cum nu-i ușor pentru mine nici să trăiesc și nici să uit. De ce? Pentru că cineva a abuzat de mine în noaptea aceea, schimbându-mi viața complet, transformându-mă într-o asasină. Cineva de care nu-mi amintesc, dar care mi-a făcut atâta rău. Iar ce ține de Han DooSan: ei bine, ăsta e mai rău chiar și decât monstrul din noaptea ceea. De ce? Pur și simplu prin tot ce-a făcut, căci nu doar că m-a vânat neîncetat timp de șapte ani, dar a încercat să scape de mine în acea noapte, asfixiindu-mă. Ceva ce n-o să uit nicicând și care face imposibilă o colaborare între noi."

***

PREZENT

Ieșind din clădirea în care locuia Mire, cu o cutie plină cu lucrurile pe care le folosiseră pentru experiment, SolHi dădu cu ochii de DooSan, care se holba în acele momente la clădire. Ceva care o făcu să se încrunte cât de curând, murmurând, „I-am zis că-i ciudat, da nu mă crede."

După asta, scuturând din cap cu reproș, decise să treacă pe alături și să lase cutia în portbagaj. Ceva ce se răzgândi pe drum, căci își dădu seama că de Han DooSan arăta ciudat i se putea întâmpla ei ceva rău după asta, mai ales când era el mult prea cufundat în gânduri. Și, după ce-l auzi mormăind un „La sigur nu s-a întâmplat așa," SolHi se apropie de el și-l întrebă, „Se întâmplă ceva?"

„Da, că ne-am pierdut timpul."

SolHi se încruntă din nou. „Problema ta acum e timpul?" Îl întrebă ea pe-un ton ușor batjocoritor. Apoi, văzându-l că nu lăsa clădirea ceea în pace, îl întrebă în glumă, „Și clădirea? Cu ce ți-a greșit sărmana de-a devenit obiect de cercetare?"

DooSan îi arătă colții după remarca asta. Apoi șuieră un „vrăjitoare" printre dinți ca să-i dea de înțeles că nu gustase gluma. O reacție care n-o deranjă deloc pe SolHi, dar care-l făcu pe DooSan să vrea să explice cele spuse mai înainte, căci SolHi îl auzi cât de curând spunând, „Mă refeream la caz, căci chiar de știm cum a murit victima, n-avem pe cine acuza. De ce? Pentru că iubitul nostru Procuror General a refuzat să semneze ordinul de arest pe numele lui Min SinJu."

„Ceva ce nu mă miră deloc de altfel, căci prea mi s-a părut el încrezut. Min SinJu, mă refer. Acum înțeleg și de ce: avea pe cineva care să-i apere spatele."

„Da, cam așa ceva. De aceea și cred că vom avea nevoie de ceva mai mult decât de un joc de golf ca să câștigăm cazul ăsta."

„Ce zici de niște camere de luat vederi?" Îl tachină SolHi, rânjind. „Vii de altfel... vecinii. Cei pe care tu însuți i-ai numit astfel după ce-am cercetat apartamentul lui Ha Ni. Și, apropo, cei ce trăiesc în clădirea asta sunt ai naibii de buni să știi."

***

CU CÂTEVA MINUTE MAI ÎNAINTE. HOL.

Ieșind din apartamentul lui Mire, după ce în sfârșit termină de adunat toate lucrurile pe care le folosiseră pentru experiment, SolHi dădu nas în nas cu câteva femei. Și, după modul în care o priveau și hainele pe care le purtau, ceva ce unul își permite să poarte doar acasă, înțelese că erau de fapt vecine. Unele furioase de fapt, căci arătau de parcă ar fi fost gata s-o rupă în bucăți de nu le-ar fi răspuns la întrebări.

De fapt interogatoriul lor începu cu un „În sfârșit ne vedem față în față, domnișoară," șuierat printre dinți de una dintre vecine. Apoi, apropiindu-se un pic mai mult de SolHi, femeia o privi din cap până-n picioare, cu superioritate. Același ton superior pe care SolHi îl simți în vocea femeii când aceasta întrebă, „Ce-i asta? O petrecere? De fapt nici nu mă miră. Nu după noaptea trecută când ați făcut un zgomot infernal și n-ați lăsat pe nimeni să doarmă. Ceva cu adevărat „interesant," judecând după „lucrurile" din cutie." După care, apucând cu două degete părul de pe capul unui manechin, femeia îl privi cu dispreț.

Reacția femeii îi dădu în sfârșit lui SolHi de înțeles ce avuse în vedere aceea prin tot ce spusese și de asta zâmbi. Dar, înțelegând că totuși era mai bine să le facă jocul și să afle astfel lucruri interesante, nu le scoase din încurcătură și nici nu le spuse cine e. Dar, prin faptul că tăcuse, le dădu acelora de înțeles că aveau un anumit control asupra ei și de aceea își continuară „atacul." Mai bine zis, faptul că SolHi tăcu, îi permise vecinei vorbărețe să-și continue gândul, „Uși trântite, muzică la maxim, petreceri, strigăte în miez de noapte... toate auzite de altfel din apartamentul tău. Ceva ce mă face să mă întreb de nu ești cumva proprietara clădirii. Sau... chiar crezi că ești singura care trăiește aici? Că ai dreptul să le omori nervii altora doar pentru că poți face asta? Ba nu, domnișoară, nu poți! De ce? Pentru că și noi trăim aici," strigă vecina într-un final. „Așa că, de ai nevoie de „diversitate," închiriază-ți naibii o cameră de motel."

După ce-i strigă toate astea, vecina vru s-o apuce pe SolHi de păr ca s-o învețe minte să nu mai facă ce făcuse. Doar că, văzând ID-ul lui SolHi și ce scria pe el, se trase brusc în spate, înghițind în sec și privind brusc în altă parte. O reacție care o făcu pe SolHi să zâmbească triumfătoare și să-i spună certăreței, „Ce-ar fi să vorbim drăguț și să ne ținem și mâinile acasă cât facem asta, aaa?! Mai ales, ce-ar fi să-mi spuneți ce anume s-a întâmplat în apartamentul cela acum câteva seri? Și nu-mi spuneți că nimic, căci văd clar că da, în ochii voștri de altfel."

Numai că, deși vecinele își dăduseră seama că le vorbea un detectiv, nu spuseră nimic. Doar schimbară priviri, întrebându-se una pe alta ce era mai bine de făcut. Într-un final însă, înțelegând că de nu vorbesc SolHi nu pleacă, sau mai rău... le putea chema la secție, deciseră să-i spună tot ce știu. Și, cine se decise să vorbească prima, fu vecina certăreață, care îi spuse lui SolHi la scurt timp după asta, „De fapt... e o poveste lungă. Dar, s-o fac mai scurtă, spun doar asta: nu-i prima dată când asistăm la un scandal al frumoasei din apartamentul cela. În special de când roșcata și-a întețit vizitele aici, cerându-i ăsteia să-i lase bărbatul în pace și să n-o mai calce pe nervi."

„De fapt, din câte am înțeles, aveau de împărțit același bărbat sau ceva de genul," spuse o altă vecină. „Și, după cum nici una nu arată destul de decent să zicem așa, ne-am dat seama că-i de fapt vorba de-un trio amoros."

„Dacă sincer... acum câteva nopți," spuse prima certăreață, „roșcata a apărut din nou la ușa ăsteia. Era beată criță când a bătut la ușă. Și, de cum aceea i-a deschis, iar roșcata a început iar s-o insulte, cea cu apartamentul a înșfăcat-o de haine și-a tras-o în apartament. După asta s-au auzit strigăte, urlete și lucruri căzând dinăuntru. N-a durat însă mult. Cam zece minute. După asta s-a lăsat o liniște mortală înăuntru. Pentru vreo două minute. După care, de parcă l-ar fi văzut pe diavol, una dintre ele a urlat ca din gură de șarpe. Apoi, iar nimic. Nu până n-a apărut tatuatul la ușa ei și, de cum aceea i-a deschis, a plesnit-o. De două ori de altfel, căci mi s-a părut că cea cu apartamentul avea o criză de isterie sau așa ceva. Ba chiar mi s-a părut că a zis ceva de genul, „N-am vrut. A fost un accident."

„N-am vrut. A fost un accident," murmură SolHi, de parcă ar fi vrut să memoreze fraza. „Apoi? Ce s-a întâmplat pe urmă?"

„Nimic. Chiar nimic. Doar... cam o oră după ce a venit tatuatul, au plecat împreună, veseli, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între ei."

„Au plecat pur și simplu? Cum rămâne cu roșcata? A strigat după ajutor sau poate a plecat după ei cumva?"

Vecinele o priviră cu ochii cât cepele. „Dacă a plecat? Cum adică? Nu-i încă acolo?" Întrebă prima certăreață.

„Ce? Ce vrei să spui acum?"

„Că doar cei doi au părăsit apartamentul, nu și roșcata. Aaa, da, acum îmi amintesc: la plecare, tatuatul căra un covor făcut sul pe umăr, în timp ce „dulceața" de lângă el privea în jur de parcă ar fi vrut să se asigure că nu-i prindea cineva făcând ceva ilegal."

Auzind toate astea, SolHi se încruntă în timp ce-și făcu câteva notițe. După care, preocupată, privi spre ușa apartamentului lui Mire, unde nu găsiră nici covor și nici urme de sânge. Asta însemna că cineva avuse grijă să curețe totul. Cineva al naibii de periculos de altfel.