Era forfotă mare în secția de Terapie Intensivă datorită lui Yoon Suk, care, pe neașteptate, făcuse o „criză" extrem de gravă. Din această cauză și țiuiau asurzitor monitoarele, anunțând pe toată lumea că pacientul era „în pericol de moarte." Și, în jurul tânărului, care juca atât de bine teatru în acele clipe de ai fi zis că fusese actor o viață întreagă, fugeau asistentele fără oprire, îndeplinind diverse ordine ale doctorului Kion, chemat acolo de urgență:

„Mai repede," striga doctorul. „Nu putem pierde niciun minut. În caz contrar îl putem pierde." Și acel „îl putem pierde," nu era deloc exagerat, căci avuse Mina grijă să-l transforme pe tânărul detectiv într-o adevărată fantomă ambulantă, cu vizibile cearcăne sub ochi, care-l făceau să arate îngrozitor, căci nici maică-sa nu l-ar fi recunoscut în acele momente: cu buze vinete de parcă stătuse ore în șir sub apă, iar obrajii îi erau atât de albi încât, dacă l-ai fi comparat cu o fantomă, Yoon Suk ar fi câștigat fără doar și poate premiul cel mare. Apoi erau unghiile, de un violet spre negru, de la atâta strâns și nu din cauza că l-ar fi durut pe undeva, ci pentru că toată acea șaradă îl făcuse atât de nervos încât sărmanul nu se putea abține.

Dar nu doar el juca atât de bine teatru. De partea cealaltă, A Rim se puse pe un bocet de-ți era mai mare jalea din cauza ei. „Sin Hion!" Strigă ea la un moment dat. „Frățioare! Sin Hion, rezistă! M-auzi? Nu te da bătut! Sin Hion, te rog!" Tot striga ea înnebunită. Numai că, în timpul bocetelor, ochii îi jucau pe orbite mai ceva ca la șoareci când aceia văd cașcavalul. Astfel îi fu dat să vadă „intrusul," spionându-i prin crăpătura ușii de la Terapie Intensivă. De aceea, de cum dădu cu ochii de el, începu A Rim a zbiera ca apucata de se văzură două surori medicale nevoite să-i dea ei îngrijiri în locul pacientului.

În cele din urmă, complet sleită de puteri, sărmana A Rim se așeză pe podea, în timp ce o asistentă îi făcea vânt cu o foaie de hârtie. Dar, deși erau ambele „extrem de ocupate," continuau să mai arunce câte o ocheadă spre ușă. Astfel îl văzură pe tip filmând toată daravela ceia, ceva ce-o făcu pe A Rim să se încrunte, căci nu i-ar fi plăcut să aibă pe undeva mutra înregistrată. N-avu însă încotro și stătu locului până ce tipul se sătură de privit și plecă în sfârșit.

„Huh, a fost cât pe ce," răsuflă A Rim ușurată după ce se asigură că tipul într-adevăr plecase. „Putem să ne relaxăm acum," le spuse ea și celorlalți, care deja intraseră în panică văzând că tipul nu mai pleca de lângă ușă. Mai mult decât atât însă se temeau că A Rim o să facă cât de curând un infarct de continua să bocească în halul acela. A Rim însă, atât de calmă dintr-o dată, când se liniștiră și ceilalți cât de cât, îl sună pe inspector Yu, căruia îi spuse, „Noi am terminat cu teatrul. Acum e rândul tău, inspectore."

„Am înțeles," îi răspunse Yu sec. După care închise pur și simplu apelul. Ceva deloc pe placul lui A Rim, care bombăni înfuriată:

„Iaca nesuferit. Unul a decis să-l anunțe și să-l scutească de probleme, da el mai și închide telefonul în nas." Tresări însă și privi furioasă la Yoon Suk când îl văzu pe acela deja în picioare lângă ea. De aceea și-i spuse arțăgoasă, „Ce dacă se întoarce?"

„Mă întorc la loc," îi spuse Yoon Suk calm. „Oricum, nu cred s-o facă."

A Rim îl privi pe sub sprâncene, „De ce ești atât de sigur?"

„Pentru că asta aș fi făcut eu în locul lui. Nu de alta, da să te mai aud pe tine bocind în halul ăla încă odată e mai mult decât tortură. De aceea și-s sigur c-o să stea departe de locul ăsta și pentru multă vreme de acum încolo." Apoi, deloc deranjat de mutra acră a lui A Rim, căreia se pare nu-i fusese deloc pe plac ironia, Yoon Suk părăsi în sfârșit salonul, căci era timpul să-și calmeze nervii după toată nebuneala din seara aceea.

***

Stând ascuns după mașina sa, dar cu ochii pe intrarea în spital, inspector Yu începu să fluiere a pagubă. Avea și de ce să se simtă plictisit, căci trecuseră deja minute bune de când A Rim îl anunțase despre plecarea tipului, dar acela nu ieșea din spital și pace.

„Să fi plecat deja?" Se întrebă Yu, încruntându-se. „Nu, nu cred. Chiar și de-ar fi șters-o pe ușa din spate tot pe aici ar fi trecut într-un final, căci e singurul drum spre strada principală. Și..." Se aruncă într-un final pe burtă când îl văzu pe individ ieșind în fugă din spital. Dar ceea ce-l făcu pe inspector să se ascundă practic sub acea mașină fu cel cu motocicleta, care se apropie în viteză de intrare. Și, cât acela așteptă ca al doilea să urce pe motocicletă, Yu reuși să le facă o poză, chiar dacă poza ceea nu oferea prea multe detalii despre cine să fie tipii.

În cele din urmă, când cel cu motocicleta întoarse și trecu prin fața lui, Yu se târî în patru labe pe după mașină, ascunzându-se să nu fie văzut. Apoi, când motocicleta era deja departe și el nu mai putea fi descoperit pândindu-i pe cei doi, ieși de la locul lui și fugi spre mașina sa, parcată nu departe de locul în care se afla. Și, imediat ce fu în mașină, călcă pedala de accelerație până la refuz și-i urmă pe cei doi, vrând să nu le piardă totuși urma.

Dar, spre marea lui uimire, în ciuda orei târzii, străzile erau cât se poate de aglomerate. Din această cauză și-i fu greu să ajungă cât mai aproape de cei de pe motocicletă, pe care îi văzuse într-un final la cam 10 mașini în fața lui. Dar, deși reușise să-și facă într-un final loc, rămase totuși la cam patru mașini distanță de indivizi, vrând să nu-i piardă din ochi, dar nici să nu-i alerteze. Și făcu bine rămânând în spate, căci, cât de curând, fu roșu la semafor și coloana de mașini fu nevoită să se oprească.

Ceva însă nu-i dădea pace lui Yu. De aceea și stătea cu ochii pe cei doi indivizi tot întrebându-se, „Ce tot pun ăștia doi la cale?" Și avea de ce să își pună astfel de întrebări, căci cel ce conducea scotea un sunet asurzitor tot apăsând pedala de accelerație. Cât de curând însă, când individul trecu peste gazonul dintre cele două benzi de mers, înțelese Yu care era treaba: tipului nu-i plăcea defel să stea în trafic și decise să spele putina pe partea cealaltă unde se circula liber.

Numai că liniștiți nu plecară, ci cu tot alaiul după ei și asta din cauza că fuseseră observați de polițiștii care patrulau prin zonă. Și, cât de curând, cam 10 mașini de poliție se alăturară primei. Doar că nici acela cu motocicleta nu părea prost să se lase prins în plasă. Așa că, imediat ce avu ocazia, făcu stânga și apăsă cu toată puterea pedala de accelerație, pierzându-se cât de curând la orizont. Și nici măcar nu priviră în urmă să vadă ce nebunie lăsaseră după ei: patrulele, din cauza neatenției acelorași polițiști, care vruseră și ei puțină adrenalină, se tamponară în cele din urmă, blocând traficul pentru multă vreme după aceea.

„Minunat," murmură Yu, înfuriat. „Exact de ce aveam nevoie: să stau vinerea seară prins în trafic." Dar, înțelegând în cele din urmă că de acolo nu scapă curând și mai ales când simți că-l deranjau claxoanele și înjurăturile celorlalți șoferi, închise geamul și porni radioul, așezându-se confortabil în scaun. Era oricum tot ce putea face în acel moment.

***

În timp ce-l asculta pe căpitan Lee dând indicații celorlalți, cu privire la operațiune, DooSan privi cu atenție în jur. Acolo însă zări doar mutrele acre ale detectivilor forțați să lucreze extra pentru acel caz, când și-ar fi dorit să fie acasă, lângă neveste, sau pur și simplu bând ceva sau odihnindu-se. În acel moment însă erau nevoiți să-și aducă aminte de anii de armată când stătură drepți și ascultară ordinele „superiorilor."

Numai că nu asta îl miră pe DooSan, ci să n-o vadă pe SolHi acolo. De aceea se încruntă și bombăni sub nas, „Unde mama naibii s-a dus acum? Mai ales când ai nevoie de ea." După care, privind la ceas, văzu că era deja 4.30, iar ei nu închiseră un ochi în noaptea aceea.

De fapt dormiseră cu toții prost în ultimele zile. Și nu doar din cauza cazului pe care-l investigau, ci și pentru că simțeau o tensiune ciudată în jurul lor. Mai ales că-i durea în piept, de parcă ar fi avut un presentiment despre ceva rău legat de acel caz. Și, colac peste pupăză, de parcă nu i-ar fi fost de ajuns cazul pe care-l investigau, DooSan începu să viseze tot mai des fragmente din acea noapte cu SolHi, într-o cameră de motel, în ipostaze tandre, ceva care el credea că era imposibil să se fi întâmplat între ei.

Până la urmă însă trebuia să se descurce singur cu amintirile celea. N-avea pe cine să întrebe de erau ele reale și nici nu-i putea spune și lui SolHi despre ele, căci, „Dacă află că-mi stă gândul la așa ceva, la sigur mă sugrumă în somn," își spunea el adesea când îl bătea gândul să-i spună despre ale sale trăiri. Apoi, ca să fie totul și mai complicat decât atâta, mai era și cazul la care lucrau, ceva cu care nu se mai confruntase până atunci, în trei ani de când lucra ca procuror. Asta însemna ore în șir de muncă asiduă și fără somn. Și, așa cum îi era firea lui DooSan, cerceta tot până în cel mai mic detaliu. De aceea, de cazul era al naibii de complicat, putea să nu iasă din birou cu zilele, verificând atent dovezile, detaliile importante legate de caz, martorii etc și asta din cauza că, când începuse să lucreze ca procuror, se jurase să nu piardă mai mult de 1% din cazurile asignate. Și făcu asta, chiar dacă cu prețul propriei sănătăți mintale, căci își spunea adesea, mai ales după ce-o reîntâlni pe SolHi, că datorită faptului că nu gândea normal, ajunse să-și complice și mai mult viața.

Își reveni însă din visare când detectiv Gi îi întinse o cafea. Astfel, mulțumindu-i detectivului c-o ușoară înclinare a capului, DooSan fu iarăși capabil să audă cele spuse de Lee celorlalți implicați în caz:

„În două zile lucrurile se complică mai mult decât ne-am așteptat. Și asta din cauza că avem un caz important. Prin urmare, domnilor, nu ne permitem să dormim, să chefuim sau să ne lăsăm pe-o ureche. În special nu ne permitem luxul să lăsăm ceva neinvestigat. Chiar dacă pare a fi un detaliu nesemnificativ. De ce? Pentru că neglijența noastră îl poate costa pe un coleg viața sau să facem victime colaterale. De aceea..."

„E bun," șopti Gi. „La ce face. Nu m-am așteptat să ia cazul în serios. Cel puțin nu să se implice atât de mult."

„E din cauza că nu-i place să piardă."

„Îl cunoașteți?"

„Mmm. A fost prieten cu tata."

„Dar... din câte mi-a spus SolHi, l-ați văzut prima dată când au venit aici. De ce acum spuneți că-l cunoașteți?"

„Doar... o înțelegere avută cu căpitan Lee. El nu-și dorește ca cineva să înceapă a bârfi că avem o relație strânsă și facem favoruri. De aceea și n-am spus despre asta."

„Mi-ați spus mie însă. De ce?"

„Pentru că am încredere?!" Și DooSan îi făcu detectivului cu ochiul. „Oricum, e doar o chestie pe moment. Și chiar sper să rămână între noi."

„Dacă zici," murmură Gi oarecum în joacă. Apoi, când văzu privirea căpitanului Lee ațintită asupra lor, decise că era momentul să tacă și ascultară ambii în continuare.

„...astfel, ca să ne asigurăm că totul decurge fără probleme, mai ales că nu putem cerceta locul înainte de operațiune, vom merge strict după plan. Și, ca să acoperim o arie mai mare de cercetare, s-a decis să ne împărțim în două echipe. Astfel, grupa ALFA, sub conducerea procurorului Han DooSan, se va axa pe căutarea victimei, Kim Ha Na, care, în urma investigațiilor, s-a aflat că a dispărut în urmă cu o săptămână."

„Ceea ce ne face să credem că e posibil să nu fie în viață," spuse Mo.

„Și ai dreptate, tinere. Asta însă nu ne poate face să cedăm. Nu ușor. De aceea și vom cerceta fiecare colțișor sau gaură de șoarece de trebuie."

„Cum rămâne cu grupa 2?" Se interesă Gi.

Lee surâse, „Asta deja o iau sub aripa mea. La echipa DELTA mă refer. Noi ne vom ocupa astfel să interceptăm și mai apoi să transportăm „marfa" la spitalul Hanil, unde se așteptată deja transplantul, căci dacă tot ne-am băgat capul în asta și nu știm cum am putea salva victima căreia i se vor preleva organele, măcar putem salva viața cuiva care e tot în pericol."

„Asta însă nu ne va face să ne simțim mai bine," spuse detectiv So, fapt pentru care toți își îndreptară privirile spre ea. Tânăra însă, deloc deranjată să fie în centrul atenției, își continuă gândul, „Mă refeream la cealaltă victimă. Cea căreia i se vor preleva organele. Chiar nu-i nimic ce putem face ca să împiedicăm asta?"

The narrative has been taken without authorization; if you see it on Amazon, report the incident.

„Din păcate nu," răspunse Lee. „De aceea și am decis, cu toată durerea, să continuăm cazul în felul ăsta. Și, de ne reușește, putem împiedica să se facă alte victime după asta. Plus la asta: chiar și dacă încercăm să aflăm, nimic nu ne garantează că vom salva victima."

„Putem măcar încerca," insistă So. „Vorbim de viața cuiva, pentru numele lui Dumnezeu."

„Vorbim de viața tuturor până la urmă," spuse Gi cu voce severă. „Și... cred că căpitan Lee are dreptate. Acum important e să punem mâna pe traficanți și să dezmembrăm organizația."

„Dar, detectiv Gi," nu se lăsă So. Tăcu însă văzându-și șeful privind-o înfuriat, căci întrerupea întruna discursul căpitanului.

Lee însă, înțelegând totuși că aveau toți dreptate, privi la So și-i spuse cu glas blajin, „De-ar fi fost o șansă cât de mică să salvăm acea victimă aș fi luat orice idee în calcul ca s-o salvăm. Dar, de 20 de ani de când sunt în sfera asta, am înțeles că unele operațiuni sunt destinate eșecului. Într-un fel sau altul."

„Și ăsta e unul dintre acele cazuri," murmură Mo, gânditor. „Cel în care, pentru a scăpa o victimă, trebuie să renunți la altcineva."

„Din păcate da, tinere, căci... puteri supranaturale n-avem. De-am fi avut astfel de puteri am fi trăit mai fericiți în lumea asta. Și, cine știe, într-o lume fără infractori m-aș fi făcut vânzător de înghețată." Remarcă care stârni râsete în rândul detectivilor. „Acum însă, întorcându-ne la subiectul care ne interesează: echipa DELTA se va concentra în primul rând să pună mâna pe marfă, apoi să-i salte pe cei doi curieri - Gu SilGi și Park Yu Ra - pe care îi vreau de altfel vii, și, în cele din urmă, vom încerca să dăm și de restul găștii. Doar astfel îi putem împiedica să facă și alte victime. Dar, ținem minte cu toții un lucru: fără fapte eroice din partea voastră. Nu vreau victime colaterale. Măcar în rândul nostru. Ne-am înțeles?"

„Da, domnule!" Strigară într-un glas detectivii implicați în caz și cei câțiva militari pe care căpitan Lee îi aduse cu el. Aceștia erau mascați chiar și dacă nu era încă operațiunea în toi, căci regula principală a Departamentului de Crimă Organizată era să nu divulge identitatea niciunuia dintre membrii săi, în special a agenților. Excepție făceau doar conducătorii lor, care erau și intermediarii între grupul lor și restul poliției.

Astfel, după ce Lee termină instructajul, DooSan privi la Gi și-l întrebă, „Unde-i SolHi? N-o văd de ceva vreme."

„Dacă nu mă înșel am văzut-o nu demult îndreptându-se spre ieșire. Zicea ceva de mâncare. Să cumpere sau așa ceva."

„Probabil că ai dreptate. Amândoi n-am îmbucat nimic de dimineață. Doar c-un ceai și-un croissant toată ziua nu-i destul. Merg după ea," spuse DooSan și se îndepărtă în grabă, neatrăgând atenție detectivului Gi, care privea holbat în urma lui.

„Doar ceai și croissant? Dimineața? Ăștia doi ce: trăiesc împreună de știe atât de bine ce mănâncă celălalt?! Ia, Kan, i-a vino-încoace," îi strigă el detectivului, văzându-l prin apropiere.

„Ce-i?" Se interesă Kan sec, tot căscând de oboseală.

„Aveți pereche nouă în echipă?"

„Pereche nouă? La ce... aaa, detectiv Ian și procuror Han. Sincer... n-am idee. Așa că: vezi-ți de treabă," și-i întoarse spatele, tot continuând să caște întruna.

„Iaca parșiv. Eu îi dau raportul în legătură cu orice, da el nici măcar atâta nu vrea să divulge. Desigur: oamenii lui sunt mai importanți decât mine. Las-las, mai întrebi tu ceva," spuse Gi țâfnos și se așeză la masa lui, pufnind pe nas.

***

Ieșind din mașină, SolHi căscă dulce. Avea și de ce, căci se simțea cu adevărat obosită. Apoi, tot mișcându-și trupul dintr-o parte într-alta, să se dezmorțească nițel, merse de luă pungile cu cumpărături de pe bancheta din spate. Multe însă nu cumpără, căci la ora aceea doar câteva supermarketuri erau deschise. Chiar și așa se bucură să găsească câteva sandwichuri și alte mărunțișuri ca să-și aline foamea.

De altfel chiar i se părea ciudat, căci mai înainte putea lucra toată ziua fără să simtă foame. În ultima vreme însă, dacă nu mânca ceva la câteva ore, simțea că-i slăbită de puteri și chiar se înfuria ușor. Și asta era fără doar și poate datorită lui DooSan, care nu pierdea ocazia să înfulece ceva când avea șansa. Și n-o făcea singur, ci o forța și pe ea să înghită ceva.

Și, cu astfel de gânduri în minte și tot căscând întruna, SolHi se îndreptă spre intrare. Dar, în timp ce urca scările, dând cu ochii de un grup de detectivi cu care nu se avea bine, SolHi strâmbă din nas. Mai ales când îl văzu pe cel pe care-l ura cel mai mult, chiar mai mult decât pe Han DooSan: Nam Yun Ho.

Spre deosebire de SolHi, care vru să facă cale întoarsă văzându-l, Nam Yun Ho păru să fie fericit s-o vadă. Cel puțin așa păru la început când îi strigă, „Ooo, detectiv Ian, ce surpriză să vă avem iar printre noi."

„Păcat că nu toată lumea simte la fel," îi șuieră SolHi printre dinți. Acela însă îi bară calea chiar și după ce ea-i strigă „La o parte." De aceea și simți SolHi c-o trece cu rece în spate. Nu era din cauza că s-ar fi temut de el, ci pentru că știa că era pe cale să-i sară aceluia în cârcă și să-i plătească cu vârf și îndesat pentru toate câte le suferise din vina lui. Într-un final însă, înțelegând până la urmă de ce erau acolo, se mulțumi să-i strige aceluia doar, „La o parte am zis. N-auzi? Sau o faci pe surdul acum, perechea perfectă la faptul că ești prost?" Ale ei cuvinte însă îl înfuriară pe Yun Ho, ai cărui ochi scăpărară ciudat.

De aceea probabil și făcu bărbatul vreo doi pași spre ea. Și, cu mâinile în buzunare, în timp ce-o privea țintă, îi spuse în batjocură, „Mai prost decât tine?"

Spre marea lui surpriză, SolHi râse, „Nu pot să cred c-ai ajuns să te compari cu mine. Nu, la ce mă puteam aștepta de la un netot ca tine?! Chiar și așa, ar trebui să ai măcar un pic de demnitate, dacă mintea e scurtă."

Nam Yun Ho însă nu se pierdu cu firea de data aceea. Și, rânjind, îi spuse, „Ba am eu demnitate. Stai fără grijă. Dar... nu pot spune același lucru despre tine. Ori poate da?! Nu știu eu sigur. De-un lucru sunt totuși sigur: că ai stomac tare de ai ajuns să lucrezi cu fratele celui căruia i-ai zburat creierii. De aceea și-mi permit să te întreb: nu simți greață? Când te privești în oglindă mă refer."

„Nu. Deloc. Da am început a o simți de imediat ce-am dat ochii cu tine," îi șuieră SolHi printre dinți. „Și... ai face bine să-ți ții limba după dinți. Nu-i nici locul și nici momentul să ne luăm la harță, Nam Yun Ho. Așa că... fii bun și cară-te din ochii mei!"

„Ba eu cred că nu doar că-i locul, da și momentul potrivit. Să ne „jucăm" puțin mă refer. Până ceilalți sunt ocupați să plănuiască cazul," după care Nam Yun Ho îi atinse delicat fața și apoi încercă să-i atingă și gâtul.

SolHi însă îl străfulgeră cu privirea. Apoi, ca o pisică turbată, îi șuieră printre dinți, „Mâinile ține-le acasă!"

„De ce? Ți-i neplăcut?"

„Da. Mai ales când sunt atinsă de-un gândac scârbos precum ești tu."

Nam Yun Ho rânji. „Nu, da, uitasem c-ai limbă ascuțită, detectiv Ian. Acum mai mult ca niciodată, de când îți petreci nopțile cu procuror Han. Nu ce, măcar e vesel să plătești cu corpul faptul că l-ai lăsat fără frate?"

Dând drumul pungii cu cumpărături, SolHi îl înșfăcă de guler cu mâna stângă, vrând să-l lovească cu dreapta. Se opri însă la jumătate de drum, văzând că Nam Yun Ho ridicase mâna dreaptă sus, dându-le de știre celorlalți să stea locului. Apoi, înfuriată la culme, îi șuieră acestuia printre dinți, „Ai văzut asta de îndrugi prostii, dobitoc? Mai văzut petrecându-mi noaptea cu procuror Han de spui asta?"

„Te-a văzut o țară întreagă, nu doar eu," îi răspunse acela, accentuând fiecare cuvințel. „De aceea și-o spun. Plus la asta: nu înțeleg de ce o faci pe inocenta cu mine când altora le dai gratis."

Aceste cuvinte o răniră nespus pe SolHi, chiar și dacă le auzea de la un idiot de teapa lui Nam Yun Ho, căci îi aducea aminte de-o perioadă din viața ei pe care ar fi vrut s-o uite. Astfel, tremurând toată, îi spuse, „Nenorocit ce ești!"

„Poate. În schimb nu-s fățarnic ca tine. Totuși: aș putea să-mi schimb părerea de-mi faci o favoare... din cele pe care doar tu știi să le faci... bine," spuse el, făcându-i cu ochiul. Apoi imită un sărut și... o mișcare indecentă. După care îi întinse o carte de vizită a unui motel. „Doar scrie-mi data și ora. De rezervare mă ocup eu: oricum restul va fi gratis," iar cuvintele lui îi făcură pe ceilalți să râdă zgomotos.

SolHi rânji ciudat de data asta. „De parcă un vierme ca tine ar putea obține o femeie ca tine. N-ai decât să aiurești cât vrei, Nam Yun Ho, pe mine asta mă lasă rece. De ce? Pentru că n-am de gând să-mi pierd vremea cu gunoaie ca tine." Pentru astfel de cuvinte însă Nam Yun Ho o plesni zdravăn.

Astfel, cu fața întoarsă spre dreapta, căci Nam Yun Ho o plesnise peste obrazul stâng, SolHi stătu ca încremenită multă vreme. Tremura însă în interior, neștiind ce să facă. Îl apucă însă cu putere de încheietura mâinilor pe individ când acela o înșfăcă de păr. Apoi, o bruscă să se apropie de el, și, înfuriat, îi strigă, „Prostituată de doi bani ce ești! Cum îndrăznește o târfă de teapa ta să mă numească gunoi? Ți s-a făcut cumva dor să fii după gratii? Nu știi ce-mi poate pielea? De asta continui să mă provoci? Pentru că vrei să retrăiești iarăși totul: timpul după gratii, ofensele, loviturile primite? Pot să le fac să fie chiar mai crunte decât în trecut."

SolHi îl privi însă cu dispreț. „Și? Ce te-a ținut departe de mine până acum? Conștiința?"

„Desigur că nu. Faptul că ești femeie e ce mă ține să nu te bat zdravăn. Așa cum meriți de altfel."

„Asta era. Faptul că sunt femeie. (Râde) Se pare că ai uitat, Nam Yun Ho, corporativul de acum 2 ani. Cel organizat în cinstea fostului tău partener. Da, da, cel pe care l-ai urât pentru că a fost numit șef al Agenției de Securitate în locul tău. Eu însă n-am uitat nimic. Încă țin minte ce mi-ai propus atunci: să fim împreună. Chipurile pentru că făceam echipă bună. Și, ca să accept, mi-ai făcut o propunere destul de interesantă. Să-ți amintesc care anume?"

„Nu-i nevoie. Oricum, propunerea ceea nu era tocmai pentru o doamnă," și Nam Yun Ho o privi cu dispreț.

Ea însă râse, „Ce ușor e să te prefaci. Păcat, pentru că nu-ți iese. Știi de ce-s atât de sigură? Pentru că încă îmi amintesc sărutul. Acela nu era unul dat unei prostituate. După mine, de-aș fi acceptat atunci să intru în patul tău, te-aș fi avut și azi la picioarele mele. Gudurându-te ca un cățel. De altfel, nu cred că-i târziu. Să încercăm poate?"

Apoi, ca să-l provoace, SolHi își apropie buzele de ale lui. Și aceea apropiere îl făcu pe Nam Yun Ho să tremure înăuntru, gata să accepte acea propunere. Văzând însă privirile indiscrete ale colegilor lui, o împinse pe SolHi de lângă el. Apoi, o mai plesni odată, dar o făcu atât de tare încât SolHi își pierdu echilibrul. Și, în cădere, își răni genunchii și palmele.

Dar, chiar dacă scrâșni din dinți din cauza durerii, SolHi nu se ridică de jos din prima. Astfel îi dădu șansa lui Nam Yun Ho să-i sară iar asupra. Și, după ce acela o apucă iar de păr, forțând-o să-l privească, vru s-o lovească iar. Doar că cel lovit fu el într-un final, din laterală. Astfel, resimțind acel picior atât de bine, fu aruncat cât colo de pe SolHi.

Acel atac însă îl miră enorm pe Nam Yun Ho, căci nu se așteptase ca cineva să fie de partea lui SolHi. Și avea de ce să fie mirat, căci, mai înainte, când SolHi cădea pradă nebuniei lui, nimeni nu se implica. În acele clipe nu i se ceruse s-o lase în pace, ci fusese lovit. De aceea și privi furios spre cel ce-l lovise. N-avu însă timp să-l vadă bine pe DooSan, căci acela, într-un atac de furie, se năpusti asupra lui și începu ai căra pumni cu nemiluita.

Reacția lui DooSan însă n-o ținu pe SolHi locului. Ea se năpusti asupra lui, încercând să-l ia de pe Nam Yun Ho, căci și-ar fi putut face probleme. Dar, văzând că nu reușește singură, iar ceilalți stăteau doar și priveau, le strigă înfuriată, „Ce stați ca netoții? Ajutați-mă să-i despart!"

În cele din urmă fu împinsă de lângă ei. Apoi Nam Yun Ho îl lovi cu piciorul în stomac pe adversar. DooSan însă nu se lăsă pradă durerii resimțite. El chiar nu vedea și n-auzea nimic în acele clipe, de parcă ar fi fost un taur înnebunit, iar Nam Yun Ho victima care trebuia străpunsă cu coarnele.

Dar, când era pe cale să se năpustească iar asupra dușmanului, care încerca să se ridice în picioare în acele clipe, DooSan se opri locului. Și făcu asta simțind că SolHi îl îmbrățișase pe la spate și-i strigase printre lacrimi, „Încetează, DooSan! Nu se merită! Te rog, încetează!"

Reacția ei fu ceva ce-l derută. Ba mai mult, nu se așteptase nicicând să audă astfel de cuvinte din partea ei. Sau să fie îmbrățișat. Deși, de când începuseră să trăiască împreună, își dorise asta de atâtea ori.

Nam Yun Ho însă, văzând acea scenă și că DooSan părea vulnerabil în acele clipe, vru să profite și se aruncă asupra lui. Doar că fu împiedicat de ceilalți să ajungă la DooSan. Astfel putu doar să le strige, „Vă ucid pe ambii, idioți ce sunteți! Ce? Pentru o târfă ca asta ai ajuns să bați oameni decenți?"

„Doar ține-ți gura!" Îi strigă deodată DooSan. „Și ascultă-mă cu atenție, idiot ce ești: încă odată te atingi de unul dintre oamenii mei și-ți jur că nu doar zbori din poliție, dar și petreci ani buni după gratii."

„Iar ce nu pot eu să cred e ce aud. Cu propriile urechi de altfel: procuror Han DooSan apărându-și amanta în fața tuturor. Mai ales după ce ea l-a ucis pe frate-tu, idiotule. Una ca ea..."

„Nu-i treaba ta cine e ea. Atâta timp cât n-are legătură cu tine... stai departe de ea sau jur că-ți frâng oasele, de niciun medic n-o să fie în stare să te adune iar. M-ai înțeles?"

„Asta-i amenințare, procuror Han?"

„Asta nu procurorul te amenință, ci bărbatul Han DooSan, imbecilule. Dacă te amenința procurorul erai deja după gratii cu dosar gras: pentru amenințare, insulte, atac și violență împotriva femeilor, căpcăunule. Așa că închide gura și cară-te din fața mea sau jur că nu răspund de pun iar gheara pe tine! Luați-l naibii din fața mea!" Le ordonă DooSan celorlalți.

Și, spunând aceste cuvinte, DooSan chiar că tremura ca varga. Și s-ar fi apropiat iar de Nam Yun Ho să-l învețe minte de nu era SolHi, care se puse în fața lui și-l tot împingea în spate să stea departe de celălalt. Chiar și așa continua să-l privească cu ură pe Nam Yun Ho, căci acela, împins de la spate de ai săi amici, care-i tot cereau să-și țină gura înțelegând că DooSan nu amenințase în van, continua să urle la el, „Asta nu rămâne așa, procuror Han. N-o să accept eu o astfel de umilință. Nu fără să vă fac să plătiți pentru asta. Și jur că o să vă mușcați mâinile data viitoare când ne vedem. O să stați în genunchi în fața mea. Jur"

„De parcă ai fi Dumnezeu să stau în genunchi în fața ta," îi răspunse DooSan, nescăpându-l din ochi. În cele din urmă rămase în doi cu SolHi și-i atinse pata mare și roșie de pe obraz, „Ești bine?"

Ea însă se retrase mai în spate, „Da. Sunt bine."

„Ba nu ești. Numai uite în ce hal arăți!" Și era chiar înfuriat văzându-i genunchii și palmele însângerate. „De aceea o să mă urmezi. Și, de aud fie și un „psss" din gura ta, jur că plătești tu oalele sparte în locul idiotului ăluia." După care, apucând-o strâns de mână, fără să țină cont de grimasele lui SolHi, o trase după el spre micul parc în care discutaseră în seara aceea.

Spre marea lui mirare, SolHi nu spuse nimic. Nici măcar nu încercase să se împotrivească chiar. Și nu făcuse ea nimic tocmai pentru că știa prea bine caracterul bărbatului și că nu i-ar fi servit la nimic să-i fie dușman în acele clipe. Dar nu doar din cauza asta se supuse fără să crâcnească. Era și din cauza că simțea ceva straniu în piept, ceva ce nu mai simțise nicicând mai înainte și asta din cauza că cineva o apărase atât de deschis.

Mai înainte, când Nam Yun Ho o ataca, Yoon Suk, detectiv Kan sau detectiv Gi îi luau apărarea, dar doar verbal. Nimeni nicicând nu intrase în conflict deschis pentru ea. DooSan însă nu doar îl insultase pe Yun Ho, ci-l și lovise: apărând-o pe ea și nepăsându-i de ce vor spune alții. Așa că, să-l urmeze asemeni un copil cuminte, era ceva neînsemnat pentru ea, ceva ce putea face cu ușurință pentru a-l răsplăti pentru ajutorul oferit.