„Mi-ar plăcea să încerc Serviciul Premiu azi,” citi SolHi cu voce tare mesajul văzut pe ecranul laptopului. O notă lăsată de un client pe pagina privată a lui Ha Ni, „Lotusul Negru!” O pagină web cu poza sexi a decedatei pe tot ecranul.

„Premium?” Întrebă DooSan, apropiindu-se de SolHi. „Ce ai în vedere prin „Premium?”

„Livrări?!” Îi răspunse SolHi pe-un ton ușor ironic, făcând apoi cu capul spre laptop. „Ceva ce-ar trebui să știi mai bine decât mine de altfel, căci… voi, bărbații, aveți gusturi destul de peculiare pentru anumite… lucruri,” adăugă ea, luându-l peste pe picior. „Și ceva ce mă face să mă întreb de-ar fi totuși o idee bună să comand și pentru tine o Livrare Premium, partenere? Ce zici?”

„Doar dacă tu ești cadoul… în cutie… c-o fundă roșie la brâu,” îi întoarse DooSan „favoarea.” Apoi, părând cât se poate de serios, spuse, „Dar, cum tare mă îndoiesc c-o să accepți de bunăvoie să fii al meu cadou… „special,” mai bine zic… pas la așa ofertă.”

Spre marea lui surprindere, SolHi reacționă mult mai bine la sugestia ceea decât se așteptase. Reacționă ea totuși într-un mod în care DooSan cu siguranță nu se gândise că ea poate reacționa și înțelese asta când o văzu pe SolHi luând un cuțit pentru deschis plicuri în mână, pe care i-l întinse mai apoi, spunându-i, „Poți încerca de altfel! Nu cred să fie ceva dificil pentru tine odată ce ai mai încercat asta. Sau… ai prefera cumva o pernă?”

DooSan îi arătă colții. „Cred că „Câinele de Vânătoare” ți se potrivește mai bine ție decât mine,” spuse el. „De ce? Pentru că muști ori de câte ori ai ocazia.” După care, întorcându-i spatele, gândi să cerceteze mai departe apartamentul. Se trase însă cât de curând înapoi când observă, cu coada ochiului, cum SolHi strânse cu putere cuțitul cela în mână și, cu pași siguri, se îndreptă spre el. De aceea și se bâlbâi sărmanul când întrebă, „Tu ce, ai de gând s-o faci aici sau ce?”

„De ce și nu?” Îi răspunse SolHi cât se poate de serioasă. „Locul și momentul potrivit de altfel… ca un „Câine de Vânătoare,” turbat, așa cum pari a mă crede, să se înfigă la jugulara ta de procuror. Sau… ești cumva speriat de mine, partenere?” Spunând asta, SolHi privi țintă în ochii lui DooSan, care o privea cu ochii cât cepele, căci, văzând ceva ciudat scăpărând în a ei privire, îl cam puse pe gânduri. Ba chiar simți sărmanul la un moment dat că reacția ei îl dezarmase complet.

Chiar și așa, nefiind gata s-o lase să-l învingă, DooSan își drese glasul și, îndreptându-se de spate, îi spuse cu mândrie, „Desigur că nu! Nici într-o mie de ani n-o să mă tem de tine!” Dar, deși spusese asta, îl cam trăda privirea și tremurul mâinii când întinse mâna spre SolHi să-i ia cuțitul cela. Numai că, când îi atinse mâna și-o simți tremurând puternic, ceva ce nu se așteptase nicicând să vadă la ea, DooSan fu și mai uimit decât înainte. De altfel fu al naibii de confuz, căci întrebă involuntar, „Se întâmplă ceva?”

„Nimic important,” răspunse SolHi în doi peri, ascunzând mâna la spate. După care, apropiindu-se din nou de laptop, ca să schimbe subiectul conversației, spuse, „Mi se pare că Lee Ha Ni era mai mult decât o simplă chelneriță.”

„Și ai dreptate. Am înțeles asta când i-am interogat iubitul. Și… rochia ceea… ei bine nu-i ceva ce femeile poartă în general. Doar… știi tu care.” Dar, surprinzând privirea piezișă a lui SolHi ațintită asupra lui, ceva ce-l dezarmă iar, se trase un pic în spate, întrebând-o, „Ce de data asta?”

„Nimic. Doar mă întrebam cât de demodat poți fi, Procuror Han. Și da, data viitoare când o să-mi treacă prin minte să port astfel de rochii… mini… o să mă gândesc de două ori ca nu cumva cuiva să-i treacă prin minte că-s prostituată. Sau… poate că va fi mai bine astfel, căci… cine știe, poate purtând astfel de rochii dă norocul peste mine și te pot avea în fața mea, în patru labe, supus. Ceva ce cred c-ai adora la sigur, ca restul bărbaților de altfel.”

„Ya,” strigă DooSan, forțând-o să-și acopere urechile cu palmele.

Deloc deranjată de strigătul cela, SolHi spuse în glumă, „Da, da, desigur c-am auzit lătratul, Câine de Vânătoare! Acum însă e timpul să mai căutăm și dovezi, nu doar să dăm din… limbă. Și, cine știe, poate „nasul” tău te ajută măcar de data asta să găsești ceva folositor aici.” După care, așezându-se în fața laptopului, căută în continuare prin informația ținută de Ha Ni pe calculatorul personal.

Inspirând adânc ca să se calmeze, DooSan îi aruncă o privire piezișă. Văzând însă că SolHi nu-i atrăgea nicio atenție, îi întoarse în sfârșit spatele și începu iar a cerceta apartamentul. Nu în liniște însă, ci tot bolmojind sub nas, „Pur și simplu adoră să dea ordine. Nu degeaba i-am zis Viperă și Vrăjitoare, căci… sigur e una. Și… aici, nimic util! La naiba. Doar… Avem și-un EL,” strigă DooSan într-un final când găsi haine bărbătești într-unul din sertare.

Apropiindu-se de DooSan, SolHi căută în fugă printre haine, găsind, sub o pereche de pantaloni, câteva prez…ve. Și, privindu-l pe DooSan pe sub sprâncene, îl întrebă, „Ale tale cumva?”

„Da, fără doar și poate, căci chiar iubesc să port astfel de lucruri când cercetez locul crimei. Un fel de must-to al unui procuror.”

„Nu era nevoie să te lauzi dacă ceva,” răspunse SolHi calmă. „Oricum, era doar… o remarcă. Și… n-o lua personal, doar urmează-mă, căci am lucruri mai important de arătat decât… accesoriile tale „personale.”

„Ceva mai important de atât?” Aproape că strigă DooSan, urmând-o. „Ce poate fi mai important decât… Să fiu al naibii!” Șuieră el într-un final printre dinți, văzând-o pe Ha Hi, într-o poză, în brațele unui bărbat. „Ăla nu-i cumva…?”

„Yep, iubirea ta veșnică și de neegalat,” îl tachină SolHi. Văzând însă privirea piezișă a lui DooSan, ceva ce-o dezarmă puțin, se trase un pic în spate, întrebând, „Ce de data asta?”

„Doar… mă întrebam cum ai aflat asta.”

„Ce anume?”

„Că Min SinJu și eu ne urâm de moarte. Sau… nu-mi zi: stalker?”

„Da, absolut, ceva ce-am făcut zilnic în ultimii șapte ani… suflându-ți mereu în ceafă când erai alături de anumite… iubiri. Nu fi patetic, ok?! De știu asta e din cauza „meciului de box” pe care tu și „amantul” l-ați avut la TV, în transmisiune directă de fapt, una pe care a văzut-o întreaga țară de altfel. Și… din „mângâierile” celea era cât se poate de clar că nu vă aveați la inimă deloc. Sau… nu-mi zi: e cumva genul cela de iubire „dură” între voi?”

„Ce zic eu e să-ți ții gura, tu ce zici, huh?!” SolHi ridică din umeri. „Minunat, să știi că apreciez asta,” adăugă el ironic. „Și… urmează-mă, căci aici e mai curat chiar și decât în laborator! Așa că… cred că-i timpul să ne încercăm norocul în altă parte!” După care, nervos, părăsi apartamentul, trântind ușa în urma lui.

Zâmbind, SolHi îl petrecu cu privirea. „Minunat, Ian SolHi, ești campioană, ce mai?!” După care, simțind că trebuia să iasă de acolo cât mai curând dacă nu voia să piardă tot show-ul cu nervii lui DooSan, înșfăcă laptopul și ieși în fugă din apartament și ea.

***

„Sunteți de la poliție?” Auzi SolHi glasul cuiva când ieși din apartament. Privind spre stânga, spre ușa apartamentului vecin, SolHi o văzu întredeschisă și, pe jumătate ascunsă în spatele acelei uși, observă în sfârșit silueta unei femei ce ședea direct pe podea. Anume poziția așezată a femeii îi atrase atenția lui SolHi, căci i se păru ciudată, căci avea o mână puțin la spate, iar picioarele le avea cruciș sub ea într-un mod ciudat. La fel și vocea femeii suna cumva straniu.

Nu asta îi atrase atât de mult atenția lui SolHi, ci faptul că i se păru că femeia știa ceva și de aceea întrebase de erau de la poliție. Astfel, cum SolHi era din cei care „Mai bine verific, decât să regret pe urmă,” se porni spre femeie, căreia îi arătă ID-ul ei și-i spuse, „Da. Numele meu e Ian SolHi, procuratura Seul.” Apoi, când ajunse chiar în dreptul femeii, SolHi se puse în pirostrii, întinzându-i ID-ul ca aceea să vadă mai bine ce era scris pe el. Avu însă nevoie de puțin timp până femeia îndrăzni să întindă mâna și să-i ia ID-ul.

Așteptarea nu se termină însă acolo, căci până să audă ceva de la ea sau măcar să vadă vreo reacție din partea ei, DooSan și SolHi trebuiră să se înarmeze cu răbdare, căci doar după vreo câteva minute de holbat la ID-ul cela femeia îndrăzni de deschise ușa puțin mai mult. Abia atunci putură vedea clar că era o femeie la vreo 35 de ani, cu vizibile urme de paralizie, ceva ce explică în sfârșit modul ciudat în care stătea așezată. Ceva ce-o uimi enorm pe SolHi. Ea totuși, dându-și seama c-ar fi fost nepoliticos și neprofesional din partea ei să-și arate mirarea deschis, doar scutură puțin din cap, după care o întrebă pe femeie, „Pot să vă știu numele?”

Stolen from its rightful place, this narrative is not meant to be on Amazon; report any sightings.

În loc de-un răspuns, SolHi auzi o altă întrebare, „S-a întâmplat ceva azi noapte? În apartament mă refer!” O întrebare care îi uimi pe DooSan și SolHi atât de mult. Dar, deși schimbară priviri, tot nu putură să-și răspundă la întrebarea „Ce avuse femeia în vedere?”

În cele din urmă, înțelegând că holbându-se la SolHi și cerșind de la ea un răspuns n-o să-l aibă, DooSan se apropie de cele două, întrebând-o pe femeia ce părea să fie martoră la cele întâmplate. „Dacă s-a întâmplat ceva? Ce anume?”

„N-aș putea să explic dacă sincer. Doar… știu că s-a întâmplat ceva straniu acolo. Noaptea trecută.”

„Ciudat? În ce fel?” Se interesă SolHi de data asta, așezându-se turcește pe podea, parcă imitând poziția femeii. Făcu ea asta știind că doar astfel i-ar fi putut câștiga încrederea și să le spună mai multe, căci îi spunea intuiția, ceva ce nu greșea nicicând de altfel, că femeia era un martor-cheie în acel caz.

Și avu dreptate, căci o auzi pe aceasta cât de curând spunând, „Cutia. Acea mare cutie de cadouri era ciudată. Cea lăsată lângă ușa lui Ha Ni azi noapte. Una care am crezut că-i pentru ea, dar care… a fost luată cât de curând de cineva și dusă de-aici.”

„Întâmplător… n-ați văzut cine a luat cutia?” Se interesă DooSan, așezându-se în pirostrii în spatele lui SolHi.

„Mi se pare că era cineva de la livrări. Ce companie, nu știu, căci n-am văzut ce scrie pe uniforma lui. Dar… ați putea să-l întrebați pe cel ce trăiește cu Ha Ni. El tot a fost aici aseară. L-am văzut ieșind din apartamentul ei de altfel.”

SolHi se încruntă. „Lee Ha Ni trăia cu cineva?” Întrebă ea, făcându-și notițe în telefon.

„Da. Ei bine, nu trăiau ei chiar împreună. Bărbatul cela doar venea la ea… în vizită… din când în când și doar noaptea.”

„Un client,” murmură DooSan. Apoi, scoțându-și telefonul, îi arătă o poză de-a lui Ri Jun. „E el?” O întrebă DooSan pe martoră.

Apropiindu-și fața de telefon, femeia își miji ochii ca să vadă mai bine. Avu nevoie de câteva clipe bune însă până spuse, „Nu. Celălalt e mai înalt și are un mare tatuaj pe brațul stâng. Cred că face parte dintr-o bandă ceva, căci mereu poartă jachetă de piele. Aseară și mănuși de piele avea.”

„S-a protejat ticălosul,” mârâi SolHi printre dinți, privind în pământ.

Tresări însă și privi la martoră când aceea întrebă, încruntându-se, „Ce… ce aveți în vedere?”

„Nimic,” spuse SolHi într-o doară. „Doar… ceva ce mi-a trecut prin minte.” După care, întinzându-i cartea ei de vizită, îi spuse martorei, „Sunați-mă dacă vă aduceți aminte și altceva. Și… pot să vă știu numele? Am nevoie să-l știu ca să trimit pe cineva să vă ia declarația oficial.”

„Ok,” răspunse femeia. „E Shi Yon. Yun Shi Yon. Numele meu.”

„Bine, Shi Yoon, îți mulțumim pentru informație. Cu ea cu siguranță aflăm ce s-a întâmplat acolo azi noapte.” După care SolHi se ridică și se apropie de DooSan, care aștepta nu departe de ea.

Ajunsă lângă el, SolHi se încruntă când îl auzi spunând, „Cu astfel de vecini, nici camere de luat vederi nu-ți mai trebuie. Și… apropo, te încadrezi perfect și tu în această categorie.” După aceea, zâmbind ironic, îi întoarse spatele și se îndreptă spre ascensor.

„E vina mea acum?” Șuieră SolHi printre dinți. „Al naibii curcan! Pariez că dacă vine furtuna o să fie în siguranță, căci coada o să-l țină pe linia de plutire.” După care, imitând pasărea, SolHi se îndreptă și ea spre ascensorul care o aștepta cu ușile deschise.

***

Ieșind din clădire, SolHi dădu cu ochii de DooSan, care vorbea la telefon cu cineva. Și, după tonul ridicat al vocii lui și a modului în care gesticula, SolHi își dădu seama că aveau o ceartă sau ceva de genul. De aceea și decise ea că va fi mai sigur pentru ea de stă cât mai departe de el.

Zis și făcut. Doar că, stând locului, se simți plictisită și de aceea continuă să-l spioneze pe DooSan. Ba chiar ajunse la un moment dat de-l privea cu tot interesul, căci realizase că avea bărbatul ceva ce-o făcea să-l urască. Ce anume? Nu era sigură. Chiar și așa spuse la un moment dat, sigură pe sine, „Chiar că arată ca un curcan. Și, după cum am spus, numai coada îi lipsește.” După care, simțind nevoia, SolHi imită un pumn.

Rămase însă împietrită, cu mâna în aer, căci DooSan se întoarse spre ea taman când SolHi lovise aerul cela. Și lovise ea crezând că DooSan era prea concentrat pe cearta ceea ca să se uite în jur. Se înșelase însă, căci nu doar c-o văzuse „lovindu-l,” ci și înțelese că nu aerul cela fusese ținta, ci el. Și înțelese SolHi asta când îl văzu încruntându-se. Chiar și așa își zise că tot va fi mai sănătos pentru ea s-o facă pe proasta și, nici una nici două, îi întoarse spatele, fluierând a pagubă.

Îl privi însă chiorâș când îl auzi strigându-i, „Aștepți cumva invitație specială? Sau poate să te invit la dans și să-ți deschid și ușa ca să vii odată?”

SolHi îi arătă colții. „De parcă ai fi capabil de așa ceva,” mârâi ea în timp ce se apropia de el. „Dacă ceva, așteptam un partener pe cinste, nu ușa deschisă. În loc de asta… m-am ales cu un curcan. Și… ușa deschisă, serios?! Să nu exagerăm, ok?! De ce? Pentru că trăiesc și fără asta, a naibii de conștientă că mai degrabă se schimbă Polul Sud și Nord cu locurile decât să fii tu gentleman.” După care, privită de DooSan cu ochii cât cepele, căci la așa comentariu din partea ei nu se așteptase la sigur, SolHi deschise ușa mașinii. De intrat însă nu intră, ci se întoarse brusc spre DooSan, spunându-i pe un ton cât se poate de serios, „Să nu aduceți nicicând pe lume curcani ca dvs, Procuror Han, m-ați auzit?! În caz contrar lumea asta la sigur se duce de râpă.” După care, fără să-i pese de mutrele lui DooSan, intră în mașină, trântind ușa în urma ei.

Abia atunci se dezmetici sărmanul DooSan, când ea trânti ușa ceea. Și, cu voce tremurândă, scuturând brusc din cap, întrebă el, „Asta ce mama naibii a mai fost acum?” O întrebare la care crezuse că n-o să aibă răspunse. Se înșelase însă, căci SolHi îl puse cât de curând la curent cu ce avuse în vedere când deschise geamul și-i spuse:

„Ce-a fost asta? Nimic ieșit din comun: doar caracterizasem și eu persoana din fața mea. Un curcan de altfel, căci chiar semeni perfect cu unul. Și, domn procuror, Slavă Domnului că prostia nu-i contagioasă. De nu, la sigur am fi avut o mulțime de curcani proști umblând prin lume. Exact ca tine, mult stimate procuror Han!”

„Ce? Curcan? Mai nou sunt curcan și nu câine?”

„Da, absolut! De ce mă rog? Pentru că… e cea mai bună descriere pentru dvs. Fără supărare, ok?!”

„Ia, Ian SolHi, cine naiba te crezi acum să-mi vorbești astfel?”

„Eu? Câinele de Vânătoare, vă amintiți?!” Îi spuse SolHi cât se poate de calmă. „O poreclă pe care dvs mi-ați dat-o, atât de amabil, descotorosindu-te de ea de altfel. Astfel, când v-am deposedat de bunătate de „nume,” mi-am zis, „Ah, Ian SolHi, așa nu se poate, zău! Chiar nu-i corect să rămână procuror Han fără poreclă. Și, să știi, că cea mai bună poreclă pentru el e Curcanul.” Așa că, domn curcan, o întrebare: ce vă tot ține în afara acestei mașini? Coada cumva? De asta nu urcați? Dacă da, dacă aveți nevoie de ajutor cu… coada… ca să intrați în mașină, doar spuneți-mi: cu mare plăcere vă pot face o favoare. Cu asta chiar vă pot ajuta, căci… să vă cumpăr alt creier, e chiar și peste puterile mele, zău!”

Arătând ca un taur ce văzuse roșu în fața ochilor după astfel de cuvinte, DooSan se îndreptă spre mașină. Ba chiar, cât se apropie de ușa ceea, șuieră printre dinți, „Ia, Ian SolHi, ascultă încoace la mine…” Mesaj pe care așa și nu-l putu transmite, căci SolHi îl întrerupse, spunându-i plictisită:

„Nu, nu, fie pe-a ta! Doar… urcă odată în mașină, domn curcan, că n-am toată ziua la dispoziție cu tine! Sau… au și curcanii demnitatea lor cumva? Dacă da, atunci… ups, n-am când pentru asta! Doar… urcă odată, ok?! Sau… așteptăm porci zburători cumva?! Zic… să ne ducă la destinație!” După care, fără să aștepte ce mai avea DooSan de spus, căci la sigur avea el de zis după cuvintele ei, vedea asta clar în ochii lui, SolHi închise geamul, căscând dulce, de parcă i-ar fi făcut în ciudă lui DooSan.

„Wow, asta chiar că-i viperă, zău!” Șuieră DooSan printre dinți, imitând un picior dat ușii. Înțelegând însă că nu se merita să plătească ușa ceea pentru cele făcute de SolHi, doar intră în mașină, căci, de nu, pe lângă numele de curcan, c-o așa vrăjitoare alături, la sigur ajungea pe frigare. Dar, deși înțelese el că cu SolHi era mai bine să nu se pună în poară, tot nu-și putu ține limba după dinți, ci-i spuse odată ce fu în mașină, „Curcan mai nou! Nu, perfect, psihopată ce ești! Îți arăt eu pe urmă ce pot face curcanii de teapa mea.”

„Dacă zici…,” murmură SolHi, căscând plictisită. Văzând însă privirea de uliu a lui DooSan, ridică din umeri, spunându-i apoi cu voce cât se poate de inocentă, „Chiar nu înțeleg de ce te deranjează să ți se spună curcan. Sunt animale drăguțe, să știi.”

„Păsări, voiai să spui.”

„Nu, da, păsări! Tocmai voiam să-mi corectez greșeala. Dar… mă bucur totuși să știu că ești cât se poate de conștient din ce categorie faci parte!” După care, zâmbind pe sub mustăți, căci doar atât îndrăzni să facă când îl auzi pe DooSan urlând ca un leu în cușcă, SolHi privi pe fereastră. Își spuse însă în gând, cât se poate de fericită, „Să știi, Ian SolHi, căci chiar ești de temut, zău! Poți ucide un om doar prin cuvinte. Ceva al naibii de amuzant de fapt… să-l ucid pe ăsta astfel. Păcat doar că nu-i curcan să-l frig pe grătar, căci… nu-i nimic, îl pot fierbe la foc mic dacă ceva?!” Apoi, râzând în sinea ei, SolHi își frecă pe ascuns palmele, căci răzbunarea ei era lentă, dar dulce… a naibii de dulce de altfel.