Intrarea în fostul club de noapte „Soarele Negru,” ce aparent era abandonat în acel moment, dădea într-o străduță îngustă și întunecată. Și, din cauza că niciun bec stradal nu se afla prin apropiere, era dificil de văzut ceva în jur. Ba chiar era atât de întuneric că de doi indivizi și-ar fi băgat singuri degetul în ochi ar fi jurat mai apoi, fără doar și poate, că anume celălalt a fost de vină. Chiar și așa se zăreau, la un capăt de stradă și la altul, două becuri oarbe, care luminau atât de slab încât dacă vedeai silueta vreunei mâțe unduindu-și coada pe acolo ai fi zis că l-ai văzut pe dracu în persoană.
Și nu era deloc întâmplătoare acea comparație, căci, privind în față, DooSan văzu o umbră. Dar nimeni și nimic nu se arătă după aceea. Din această cauză și se scuipă dintr-o dată în sân, căci chiar dacă nu stătea singur de pândă acolo, tot îi pătrunse frica în oase. Ulterior, auzind un foșnet ușor, provocat de mascații care-l însoțeau și care-și schimbaseră locul ca să vadă mai bine, își dădu în sfârșit seama ce văzuse la celălalt capăt de stradă: silueta vreunuia dintre ei probabil. De aceea și scutură DooSan din cap, certându-se pe sine astfel, căci cum naiba se putuse speria într-un asemenea hal când avea vreo 50 de suflete înarmate după el?!
Își feri însă privirea, simțind că îl dor ochii, când unul dintre mascați privi la ceasul electronic: era în jur de 2.30. „Mai mult de 3h deja în așteptare,” calculă DooSan în minte. După care privi spre mascatul din față, ce pândea la intrarea în acel local abandonat cu un fel de oglindă retrovizoare, pe care o șterpelise probabil de la vreo motocicletă de prin zonă. Dar, chiar dacă era ea nu atât de mare, se vedea clar intrarea în acel local abandonat, singura slab luminată din zona în care se aflau, cu excepția celor două becuri stradale oarbe menționate anterior.
Ușa însă rămase închisă. Multă vreme de altfel. Până când se auzi în zare zgomotul motorului unei mașini. Și, după ce acel sedan negru se opri în fața localului, ușa se deschise la nici două minute distanță. Dar, cât așteptară, cel sau cei din mașina cu geamuri fumurii, stinseră farurile ca să nu fie zăriți în caz de ceva.
Dar acea ușă a localului nu se deschise fără zgomot cum s-ar fi așteptat DooSan. Se auzi chiar destul de clar cum se trase zăvorul, ca pe vremuri. Asta însemna doar un lucru: cineva avea lucruri de ascuns acolo și se asigurase că nu vor fi prinși, cel puțin nu atât de ușor. Chiar și așa nu interveniră pe moment. Doar priviră cu mare atenție spre intrarea în club, din care ieșiră doi indivizi, la vreo treizeci de ani, înalți și zdraveni, care se apropiară cât de curând de acel sedan. Ce-i atrase însă atenția lui DooSan fu că erau ambii chei și cu un tatuaj al unui scorpion pe ceafă.
Din această cauză și privi în dreapta sa unde știa că se afla SolHi. Dar, din cauza întunericului, nu-i văzu ochii. Știa însă că și ea văzuse același lucru, căci îi auzea respirația șuierătoare, ca de fiecare dată când era indignată sau înfuriată în legătură cu ceva.
Și, înțelegând că dacă-i spune ceva poate s-o facă să-și iasă din minți și să le strice operațiunea, DooSan își zise să-și țină mai bine limba după dinți. Dar nu stătu locului, ci îi făcu semn mascatului din fața lui să-i cedeze locul, iar el se apropie de cel cu oglinda.
Mascatul, simțindu-l pe DooSan lângă el, îi făcu semn să nu spună nimic. Apoi îi arătă cu mâna să privească la oglindă. Astfel văzu și DooSan că cei doi indivizi se închinară în fața cuiva, care nici măcar nu se sinchisise să iasă din autoturism. Dar, chiar și așa, înțelese DooSan că se afla pe bancheta din spate, în partea dreaptă, unde stăteau și indivizii. Apoi, după ce ascultară niște indicații de la cel din mașină, a cărui voce neînțeleasă se auzea slab, unul dintre ei luă un plic mare și galben din mâna „boss-ului,” dar nu gros. După care șoferul sedanului, de parcă s-ar fi temut să nu fie văzuți, apăsă pedala de accelerație. Plecară totuși la viteză nu prea mare din acel loc.
Mai straniu decât atât însă îi păru lui DooSan să-i vadă pe cei doi indivizi, ce păreau a fi bodyguarzi, căci erau îmbrăcați la costum, stând încă pe loc și analizând conținutul acelui plic ce păreau să fie poze. De aceea, temându-se să nu-i piardă, când cei doi le întoarseră spatele, DooSan dădu ordinul, „Mergem! Mergem! Mergem! Acum!” Iar mascații, cu pas furișat, se apropiară de intrarea în local și ajunseră taman la timp, cât cei doi nu intrară încă înăuntru.
Dar, ca un făcut, când erau la doar doi pași de indivizi, aceștia îi simțiră și vrură să tragă. De aceea și se armă apoi o mică luptă între ei. Mascații însă, nefiind la prima misiune de acest gen, îi puseră în cele din urmă pe indivizi la pământ, dându-le în grijă să-și țină gura de nu vor să primească câte un glonț în ceafă. Apoi, când cei doi se calmară, fură săltați și duși la furgoneta lăsată în josul străzii.
Înainte să intre însă, DooSan analiză conținutul acelor fotografii care se împrăștiară pe jos când mascații îi săltară pe cei doi bodyguarzi. Astfel, fiind înșirate la picioarele lui, DooSan văzu clar că erau poze cu Kim Ha Na. Erau poze din profil însă, cu ea îmbrăcată sumar și, din câte se vedea în poze, era beată sau drogată. Dar, unde anume se afla, nu se înțelegea din poze. De aceea și le spuse DooSan mascaților, „Intrăm!” Iar lui SolHi îi făcu semn să strângă pozele de pe jos.
SolHi îl ascultă imediat, iar după ce strânse pozele și le băgă înapoi în plic i le dădu detectivei So, care fugi apoi în josul străzii să i-l dea procurorul Iun, care aștepta acolo cu întăriri. Apoi, după ce SolHi se asigură că dovezile sunt în siguranță, intră după DooSan și restul, împreună cu Gi, Yoon Suk, Mo și încă câțiva din grupul din Kanam.
***
La pas lent, dar totuși furișat, grupul condus de DooSan înaintă pe un coridor slab luminat. Și acționau ei astfel pentru a fi siguri de reușita operațiunii, chiar dacă afară lăsaseră câțiva mascați să le păzească spatele. Se temeau însă să nu nimerească în ambuscadă din interior, căci, deși nu văzuseră camere de luat vederi nicăieri, nu puteau fi totuși siguri, dat fiind faptul că în lumea mafiotă nu era nimic sigur niciodată.
Chiar și așa, DooSan strâmbă din nas când pătrunse înăuntru, căci, pentru un loc bine păzit ca acela, era acoperit de praf și peste tot se vedea păienjeniș, care nu fusese scuturat de ani de zile, precum și lucruri aruncate în dezordine. Dar, deși totul arăta că acel loc era abandonat sau vreo ascunzătoare a vreunei bande, DooSan nu se lăsă înșelat. Ce-i atrase atenția fu acel covor roșu pe care călcau și pe care nu găsi nici urmă de murdărie, căci, de cum intrară și dădu cu ochii de el, îl atinse verificându-l de praf. Nu găsi astfel niciun grăunte și asta chiar că era straniu. De aceea și bombăni dintr-o dată, „O perfectă mască se pare!” Și scoase mica lanternă din buzunar cu gând să verifice locul.
SolHi însă, înțelegând ce voia el să facă, astupă ochiul lanternei cu palma și-i șuieră apoi la ureche, „Vrei să ne dai de gol? Dacă nu, atunci stinge naibii lanterna! Analiza critică a localului poți s-o faci și după asta.” După care îi întoarse spatele. Chiar și așa, DooSan era sigur că l-ar fi rupt în bucăți de-ar fi avut șansa, căci o auzea fornăind ușor.
Asta-l făcu să surâdă. Doar în sinea lui, căci nu voia să se dea de gol în fața celorlalți că aveau o relație mai… apropiată decât șef și subalternă. Chiar și așa decise s-o asculte și stinse lanterna. Până la urmă SolHi lucra de trei ani deja ca detectiv și nu era la primul caz de arest. Plus la asta, simțea cu inima că trebuia să aibă încredere în ea.
Dar, văzând că SolHi se aventura în fața lui, se încruntă. Apoi, înșfăcând-o de haină, o trase ușurel în spatele lui, dându-i de înțeles că e necesar ca să fie protejată. SolHi însă îl privi chiorâș, căci o fi fost el procurorul, ea însă era detectiv și știa prea bine cum să se apere.
Și i-ar fi spus ea ceva de bine la sigur de erau doar ei doi. Acolo însă erau mulți ochi și urechi gata pregătite să asculte și să vadă, ca apoi să aibă gurile ce bârfi. Mai mult decât atât se aflau în mijlocul unei operațiuni importante, iar ea n-avea de gând să pună pe nimeni în pericol.
Numai că, după alți câțiva metri de mers în față, dădură nas în nas c-o ușă de fier, închisă pe dinăuntru. De văzut o văzură însă doar mascații, datorită ochelarilor cu infraroșu. Apoi comandantul spuse abia auzit în cască, „Punct mort,” și ceilalți înțeleseră că li se îngrădise calea. Apoi, același comandant, îl întrebă pe DooSan în șoaptă, „Ce facem? Aducem „bivolul?”
„Nu, e riscant,” răspunse DooSan în șoaptă. Și avea de ce să se opună, căci „bivolul” era ditamai bara de metal, folosită pentru a pune la pământ „piedici” de genul celei pe care o întâlniseră. Dar, analizând mai bine situația, își spuse că altă soluție oricum n-o să aibă.
Stătu însă cuminte și cu limba după dinți când îl văzu pe Gi trecând pe lângă el, după ce-l bătu ușurel pe umăr și-i ceru voie să treacă în față. Apoi, fiind la doar un pas de DooSan, îi șopti acestuia, „Am eu o idee bună! Doar încredeți-vă în mine!”
De altfel DooSan nici n-avea de ce să nu se încreadă în Gi, căci pe lângă faptul că era ditamai namila de om, de 1,87 înălțime și zdravăn cât un poloboc, chiar dacă nu era gras, căci iubea să pape bine la fel cum iubea și să tragă de fiare. De aceea se putea lăuda cu „scumpii săi băieți” cum obișnuia el să-și alinte mușchii frumoși lucrați la sală. Și tot pe acei „băieți” se baza și în acele clipe când ajunse în fața ușii de metal și ciocăni de trei ori în ea.
Nu-i răspunse însă nimeni vreo două minute după ce ciocănise. De aia Gi mai ciocăni odată. La fel nu se întâmplă nimic și asta-l scoase din sărite. Și, țâfnos, începu a ciocăni insistent în metalul ușii, dându-le de înțeles celor din spatele ei că îl călcaseră pe coadă.
La vederea aroganței detectivului, mascații surâseră. Ba chiar se traseră și un pic în spate, înțelegând c-o să se lase cu scandal. Și aveau de ce să acționeze astfel, căci Gi luă cât de curând o postură ciudată în fața ușii, cu mâinile în șolduri, înjurând cuvinte de „bine” despre idioții care nu voiau să-i deschidă.
Nici așa nu reuși să le atragă acelora atenția. De aceea și trânti un pumn în ușă. Și, cât de curând, micul geam cu gratii se deschise și un cap ciufulit, cu doi ochi negri, înfipți de-o parte și de alta al unui nas de vultur, se arătă în spatele acelor gratii. Ba chiar și-i șuieră lui Gi, furios, printre dinți, „Ce-ai pățit bă de dai cu pumnul?” Nu avu însă timp de meditații sau să aștepte un răspuns, căci, cât de curând, Gi băgă mâna printre gratii. Și, apucându-l de nasul cela mare, îl trase cu putere spre dânsul, iar după ce acela lovi cu capul de gratii răsună a sec. Asta însă nu-l impresionă prea mult pe Gi. Detectivul, înfuriat, îi șuieră aceluia printre dinți, „Nu ce dai, bă, da ce doriți, domnule? Și, până nu-ți zbor creierii sau nu-ți transform tărtăguța în spărgător de nuci, deschide naibii ușa! Acum și nu mă fă să aștept prea mult! Nu de alta, da aici mă ia cu friguri și nu vreau să răcesc. Că dacă și răcesc să știi că-s rău al naibii. Mai ceva ca un câine de luptă. Așa că… ce aștepți, bă? Deschide ușa am zis!”
Iar tipul, simțind destul de bine degetele lui Gi strângându-se în jurul nasului și că-l durea ca naiba, n-avu încotro și deschise ușa. În caz contrar rămânea fără nas. Dar, deschizând ușa, își blestema probabil zilele, căci asta însemna trădare în cercurile lor. De altfel pentru asta și era pus acolo: să păzească ușa de vreo „cioară rătăcită” se ivea pe acolo. Doar că cu „cioroiul” de Gi nu îi merse ca și cu ceilalți pe care bodyguarzii acelui loc, înalți și zdraveni cât o gorilă, îi scoseseră în șuturi de acolo. Apoi, odată ajunși în stradă, se asigurară să-i bată atât de bine încât aceia, sărmanii, de scăpau cu viață, în veci nu-și mai târâiau bătrânele oase pe la acel local.
Lui Gi însă, ca și celorlalți care erau cu el, puțin le păsa de preocuparea „năsosului.” Ei doar îi puseseră cătușele odată ce fură înăuntru și-l scoaseră cât de curând de acolo, căci acela începuse a „piui,” vrând probabil să dea semnalul. Numai că surprizele nu se terminară acolo: intrând înăuntru, făcură toți ochi mari de uimire, căci nu la ce vedeau se așteptaseră când intraseră acolo. De ce? Pentru că locul era un adevărat paradis al jocurilor de noroc, al dansatoarelor la bară, care erau mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, al narcomanilor și al iubitorilor de lupte libere, căci pentru asta și era faimos vechiul club de noapte „Soarele Negru:” pentru organizarea luptelor ilegale. Și se pare că nici după închidere nu se liniștiră, căci ce găsiră DooSan și ceilalți acolo era strașnic de privit, mai ales la cei doi huligani care se aflau în acele clipe în ring, cărându-și pumni și picioare, deși erau ambii însângerați și abia se țineau pe picioare.
Văzându-i, Yoon Suk bombăni, „Asta ce mama naibii mai e?”
„Gloria vechilor timpuri,” glumi DooSan. Apoi le făcu mascaților semn cu capul să intre. După care privi la Yoon Suk și SolHi, care erau lângă el și le spuse, „Să mergem! Azi am chef să joc,” și, rânjind, se îndreptă spre prima masă de joc. Jucătorii, care erau atât de concentrați pe ce făceau, nici nu realizară că poliția era deja acolo. Ba mai mult: când unul dintre ei, care pariase pe 13 negru, câștigase, începură a urla ca nebunii și a-l aplauda, felicitându-l.
Doar că rămaseră cu toții cu gura căscată când cel ce câștigase, drept recompensă, primi două cătușe în jurul încheieturilor. Mai apoi, deși acela urla ca nebunul să fie lăsat să plece că „N-a făcut nimic ilegal sărmanul,” fu scos afară cu forța, ca și cei de la masa lui de altfel.
Însă, săltându-i pe aceia, se iscă un ditamai tărăboiul că sărmanilor mascați le piuiau urechile de la atâtea strigăte. Chiar și așa îi ținteau pe toți cu armele, strigându-le, „Nimeni nu mișcă! Poliția! La pământ! Poliția! Nu mișca, mă!” Asta însă nu ajuta prea mult de altfel, căci majoritatea celor prezenți acolo începură a foi ca guzganii, încercând să se strecoare prin vreun colț sau crăpătură ceva și să scape de acolo, fugind mâncând pământul.
Dar, deși vedea clar că mascații își făceau bine treaba, ceva o neliniștea pe SolHi. De aceea, încruntându-se, privea cu mare atenție în jur. Astfel îl reperă pe unul dintre chelneri, ce scria în fugă un mesaj în timp ce se trăgea spre colțul cel mai îndepărtat al încăperii. De aceea și-i șuieră ea lui Yoon Suk dintr-o dată, „Mâța ne scapă! Să mergem după ea!” Și fu prima care fugi după chelner.
Acela însă nu era prost. De imediat ce-o văzu fugind spre el, își luă picioarele la spinare și pe-aici ți-e drumul, frate. Înainte însă aruncă cu ce putu în fața lui SolHi ca să-i bareze calea: răsturnă o masă de joc, aruncă două scaune și chiar niște cutii care-i nimeriră sub mână. Asta însă nu-i împiedică pe SolHi și Yoon Suk să-l urmeze, deși cu greu, din cauza aglomerației întâlnite în cale.
Văzându-i pe cei doi fugind după chelner, DooSan privi spre Gi și-i strigă, „Ușă secretă! Ia doi băieți cu tine și după ei! Nimeni să nu scape!”
„Înțeles!” Strigă Gi. Apoi le făcu semn cu capul detectivilor Mo și So și fugiră după SolHi și Yoon Suk, care deja trecuseră printr-un fel de crăpătură în perete.
***
Locul în care Gi și cei doi ajutori ai săi nimeriră nu era deloc o cameră oarecare sau un coridor ca cel prin care avansaseră ca să ajungă acolo. Acesta era doar cioplit în lut, destul de grosolan de altfel, și cu becuri ce luminau slab atârnând din tavan. Apoi, de-o parte și de alta a acelui coridor, se vedeau separeuri din sticlă „oarbă,” căci nu se vedea nimic prin ele. Mai mult decât atât aveau trase cortine groase dinăuntru, dând mai multă siguranță clienților ce-și doreau probabil mai multă intimitate. Și nu erau doar două-trei separeuri, ci în jur de vreo 15-20 probabil, căci acel coridor era destul de larg.
„Să fiu al naibii!” Gândi Gi, privind cu mare atenție în jur. „Locul ăsta e perfect pentru rele. Mai ales: faza cu dulapul în loc de perete și ușă. Nici nemaiîntâlnit, dar totuși genial.” Dar, văzându-și mai tinerii colegi privindu-l țintă, le făcu cu capul să-l urmeze. Și toți trei se îndreptară în față, de unde se auzeau zgomote surde. Chiar și așa aveau armele pregătite și cu piedica trasă, „Pentru orice eventualitate,” cum obișnuia detectiv Gi să glumească.
Înaintând pe acel coridor, Gi nu putea înțelege un lucru: unde anume dispăruseră SolHi și Yoon Suk. Mai ales după ce ajunseră într-un loc unde coridorul ducea în cinci direcții diferite. Asta-l făcu să strâmbe din nas, căci cu adevărat nu-i plăcea lui acel loc. Prea era liniștit, întortocheat și secret.
Auzind însă o împușcătură din dreapta, Mo le strigă, „Într-acolo!” Și cei trei fugiră cât de repede putură spre capătul acelui coridor, lung de vreo 50 de metri, și care era de asemenea săpat în pământ. Și era chiar grosolan acel loc, semn că cei ce se ocupaseră să aranjeze acea „bază secretă” se grăbiseră. Doar covorul roșu, de calitate și scump la prima vedere, dădea un pic de culoare acelui loc.
La capătul acelui coridor avură o mare surpriză însă: văzură cu stupoare alte două drumuri care duceau în direcții diferite. De aceea și șuieră Gi printre dinți, „Să-l ia naiba de labirintul Minotaurului.”
Detectiv So însă râse, „Ar trebui să nu-l pomenești, sombe. Poți să dai nas în nas cu el.”
Gi însă rânji, „Mai bine dau nas în nas cu ăla, decât să pup un glonte tras de cine știe unde. Așa că, cum nu știm de unde s-a auzit, verificați fiecare separeu! Chiar și de-i ministrul înăuntru nu-mi pasă: săltați pe cine găsiți!”
„Am înțeles șefu,” răspunseră ceilalți doi detectivi într-un glas. Apoi se apucară a deschide fiecare ușă, verificând de era cineva acolo.
Nu găsiră pe nimeni în niciunul dintre acele separeuri. Mai rămâneau două la capătul holului. Dar, când detectivii vrură să le cerceteze și pe acelea, Gi le făcu semn să se oprească. Apoi, la pas lent, se apropie de ușa din dreapta, de unde lui i se păru că se auzeau gemete, și apăsă cu mare grijă pe clănțău. Deschise însă doar după ce văzu că avea spatele asigurat, căci colegii săi stăteau deja de-o parte și de alta a lui, pregătiți de tragere.
El însă ezită totuși. Apoi, inspirând adânc ca să-și facă curaj, deschise ușa. Înlemniră însă toți trei când o văzură pe SolHi îngenuncheată lângă Ha Na, care era întinsă pe podea și convulsiona. De aceea și încerca SolHi din răsputeri s-o ajute, ca măcar să nu-și înghită limba.
Simțind însă pe cineva în spate, SolHi apucă arma și se întoarse, pregătită de tragere. Dând însă cu ochii de cei trei, care-o priveau țintă fără să facă nimic, SolHi le strigă înfuriată, „Ce stați ca netoții? Să mă ajute cineva! Iar tu, detectiv Gi, mergi după Yoon Suk! L-a urmat pe chelner prin tunelul ce se află în cabina din fața noastră! Duce afară!”
Instrucțiile ei îl făcură pe Gi să urle ca nebunul, „Să vă ia naiba de idioți! Mereu ne ies în cale!” După care intră în separeul din fața celui în care se afla SolHi. Acolo într-adevăr găsi o altă ușă, dintr-un dulap mobil care ducea spre niște scări ce urcau afară. Scări pe care Gi le urcă de altfel atât de repede de parcă asta ar fi făcut o viață întreagă când auzi două focuri de armă de undeva din stradă.
***
„Pune arma jos!” Îi strigă Yoon Suk chelnerului din fața lui. Acela însă continua să se dea îndărăt pe acea stradă îngustă și întunecată în care dădea și ușa secretă a localului. Și nu doar că încerca să fugă, dar și-l amenința pe tânărul detectiv cu arma, un pistol de 9 mm calibru pe care-l luase din ultimul separeu. O armă pe care o ascunse el acolo de când începuse a lucra, pentru orice eventualitate, de-o avea nevoie să se apere. Niciodată însă nu avuse nevoie de ea, în cele 3 luni de când lucra în local.
În acea seară însă, de cum dădu cu ochii de detectivi și de mascați, înțelese că va fi nevoit să tragă. De aceea și fugi pe ușa secretă. Apoi, ajungând în acel ultim separeu, luă arma de după cutiile cu alcool și ținti ușa. Astfel, când SolHi și Yoon Suk apărură în cadrul ușii, chelnerul trase primul foc. Ulterior, fără să se asigure că într-adevăr rănise pe cineva, fugi spre acele scări ce duceau în stradă.
Yoon Suk însă, deși-l cam strângea în spate știindu-l pe celălalt înarmat, nu stătu locului și-l urmă. SolHi în schimb intră în separeul din fața celui de unde se trase, auzind de acolo zgomote. Astfel o găsi pe Ha Na, convulsionând, întinsă pe podea. Dar, deși văzuse clar că tânăra avea nevoie de ajutor, Yoon Suk plecase după chelner, la îndemnul lui SolHi.
Ajuns în stradă însă, de cum trecu pragul, Yoon Suk fu nevoit să se aplece când al doilea glonț, tras de chelner, nimeri în perete, în stânga lui. Apoi, ricoșând, nimeri geamul uneia dintre mașinile parcate acolo, iar alarma automobilului asurzi zarea. Chiar și așa Yoon Suk nu se ascunse. Ci, asigurându-se că acela n-o să-l ia prin surprindere, ieși de după ușă și-l urmă la pas lent.
Chelnerul însă, deși tare îl mai mânca mâna să mai tragă odată, preferă să n-o facă și asta din cauza că mai avea doar un glonte în încărcător. Chiar și așa continua să-l țintească pe Yoon Suk de parcă ar fi avut destule gloanțe încât să-l ciuruie pe acela. Doar că săltă dintr-o dată în sus când trecu pe lângă un morman de cartoane, de sub care săriră două pisici vagabonde. Și era cât pe ce să piardă și ultimul glonte pe care-l mai avea. I-o luă însă Yoon Suk pe dinainte, care trase un glonte în aer și-i spuse apoi cu glas poruncitor, „Ți-am zis să te oprești!”
The genuine version of this novel can be found on another site. Support the author by reading it there.
„Iar eu ți-am zis să te duci dracului!” Șuieră chelnerul printre dinți. „Și voi tot!” Urlă el apoi la cele două feline care mieunau asurzitor. Astfel, din cauza acelui strigăt, fugiră ele cât de repede putură de acolo, căci nu era de glumit cu doi smintiți cu arme în mână.
Faptul că ambii trecură printr-o sperietură zdravănă cu cele două jivine vagabonde, îi făcu mai precauți. De aceea, în timp ce unul pășea cu grijă în față, iar celălalt dădea ca racul înapoi, se priveau cu mare atenție, încercând să anticipeze mișcările celuilalt. În cele din urmă, văzând că chelnerul n-o să se oprească, Yoon Suk îi șuieră printre dinți, „Din câte văd cauți cu lumânarea o gaură de glonț pictată în frunte, nu-i așa? De asta nu stai locului! Mai bine ai pune arma jos și te-ai preda, până nu-ți fac visul realitate!”
Chelnerul însă râse, „Ți-ai găsit prostul sau ce? Pune-o tu! Eu… n-am de gând să vă las să puneți laba pe mine, căci… nu mai respir aer curat în veci după asta.”
Fu rândul lui Yoon Suk să rânjească, „De ce? Atât de încărcată ți-i conștiința?”
„Mie? Ba deloc! Dar asta nu înseamnă că văd ziua de mâine, căci de curcanii pun laba pe mine, mă elimină alții ca să nu ciripesc.”
„Alții? Cine anume? Șeful tău?”
„Poate… nu știu… află singur de ești deștept!” Ultima parte chelnerul o urlă ca un apucat. Apoi mai trase un glonț spre Yoon Suk. Acela însă se feri, iar Gi, care tocmai ieșea pe ușă, fu nimerit în braț. Asta-l aruncă cât de curând la pământ.
„Să te ia naiba!” Îi șuieră Yoon Suk chelnerului printre dinți. Acela însă fugea de-i scăpărau picioarele la vale, să scape. Yoon Suk însă se apropie de Gi, care se trase într-un final la adăpostul aceleiași mașini care chiuia încă. „Sombe, ești bine?” Îi strigă Yoon Suk, apropiindu-se de el. Dar, deși văzu că rana detectivului sângera rău, acela era totuși conștient.
De aceea și-i șuieră lui Yoon Suk printre dinți, după ce scoase o batistă din buzunar și i-o puse pe rană, apăsând, „Prinde ticălosul ăla din urmă, Yoon Suk! Jur că-i fac azi festa!” După asta apăsă el pe rană și-i făcu cu capul mai tânărului său coleg să se piardă de acolo.
Yoon Suk n-așteptă o a doua invitație. Și nu că nu i-ar fi păsat de Gi, ci pentru că observă că chelnerul era deja mult prea departe de el, îndreptându-se spre strada principală. De aceea se luă după el, strigându-i din toți bojocii să stea locului.
Ajuns la colțul străzii principale însă, detectivul îl văzu pe individ făcând dreapta și fugind în josul străzii. Și, deși înțelese că era încă departe și l-ar fi putut pierde pe la vreo răscruce, se luă după el. Se opri după vreo două sute de metri când zări o mașină de teren, cu geamuri fumurii, ieșind de pe o străduță laterală din stânga. Ce-l alertă însă pe Yoon Suk fu să zărească, de departe, țeava unei arme. De aceea și se aruncă cât de curând la pământ, în spatele unei mașini.
Nu același lucru se întâmplă însă cu chelnerul. Acela nu observă nici mașina și nici arma. Nu până nu ajunse lângă el. De reacționat însă n-avu timp, căci cel ce stătea pe bancheta din spate, în dreapta și care ținea arma, trase două gloanțe în ceafa tânărului, trântindu-l pe burtă. Dar, deși trăsese două gloanțe, nu se auzi nimic din cauza amortizorului cuplat la armă. Apoi, închizând geamul, șoferul apăsă cu toată puterea pedala de accelerație. După care, la prima ocazie, făcu dreapta, fără să scadă din viteză, scoțând un sunet asurzitor de pneuri alunecând pe asfalt.
„Nu… nu… nu,” strigă Yoon Suk înnebunit, când zări în sfârșit chelnerul zăcând cu fața în jos. După care fugi cât de repede putu spre el. La răscrucea în care se pierduse mașina însă, privi spre stânga, cu arma pregătită. Acolo însă nu mai era nimeni.
De apropiat de individul care zăcea la pământ se temu la început. Mai ales când observă că acela încă ținea mâna pe armă. De aceea și-i strigă la început, „Mâinile la ceafă!” Acela însă nu mișcă. Asta i se păru ciudat. De aceea și privi cu și mai mare atenție la el. Abia atunci zări rana la ceafă și sângele ce se prelingea de sub tip. „La dracu!” Șuieră Yoon Suk printre dinți. După care se apropie de chelner, trase arma și-o împinse cu piciorul într-o parte, după care se puse în pirostrii lângă el și-i măsură pulsul: era deja mort.
„Să mă ia…,” bombăni Yoon Suk cu glas tremurat. Apoi, plecându-și capul, oftă prelung.
Tresări cât de curând, auzind glasul lui DooSan în spatele lui, „Trebușoara ta?”
„Ba nu. Au tras dintr-o mașină de teren.”
„Numărul?”
„N-am apucat să-l văd, procuror Han. A fost prea repede și…”
„Important e că ești bine. Sper,” șuieră DooSan printre dinți. După care se apropie de chelner și de detectiv și privi cu atenție rana. „Ai lui se pare că l-au eliminat.”
„Așa cred și eu. Dar… cum m-ați găsit? Credeam că…”
„SolHi mi-a spus încotro ați plecat cu Gi. După asta detectiv Gi mi-a spus încotro ați plecat.” Văzând că Yoon Suk se agitase auzind de Gi, DooSan se grăbi să-i spună, „El e bine. L-au luat doi dintre mascați și l-au dus la bază. Procuror Iun poate să-i dea primul ajutor până vine ambulanța. De altfel e pe drum. Și… cred c-o să mai chemăm una și pentru ăsta.”
„Chemați-vă deja prietenul. El mai mult o să-l ajute,” spuse Yoon Suk, surâzând trist. „Păcat însă. Era tânăr. Nu cred să aibă mai mult de douăzeci.”
„Nu, singur a căutat-o! Nimeni nu l-a pus să se înhaite cu criminalii. Acum… o să vrea să se predea, dar n-are încotro: îl așteaptă cea cu coasa pe lumea ailaltă deja!” După care scoase telefonul și-i dădu un apel lui GhiYon, „Ai treabă!” Îi spuse aceluia. „Ia-ți echipa și mișcă încoace! Adresa ți-o trimit printr-un mesaj!” După care închise, fără să aștepte răspunsul medicului legist, și-i spuse lui Yoon Suk, „Cheamă-i pe ceilalți! Aista de aici oricum nu fuge! Îl păzesc eu!”
„Doar de mâțele vagabonde să-l păziți! În rest… e deja târziu! Oricum ca să chemăm pe alții e de ajuns să dăm un singur telefon!” Apoi se îndepărtă câțiva pași, dând un apel.
DooSan însă privi la tânărul care zăcea la picioarele lui și nu la Yoon Suk. Îi părea cu adevărat rău pentru tip, căci chiar era tânăr. Dar, așa cum spuse și el, singur o căutase, căci procurorul era sigur că tânărul știa prea bine în ce se băgase.
***
O mașină asemănătoare celei din care se trase asupra chelnerului era parcată la vreo 300 de metri de intrarea în local. Și, privind prin geamul fumuriu, în timp ce strângea cu putere un trabuc în mână, SinJu scrâșni din dinți. Apoi, din cauza forței aplicate asupra trabucului, îl rupse bucăți. Și chiar era nervos, căci îi jucau ochii pe orbite și colțul buzelor îi tremura ușor.
Privi însă în dreapta când șoferul său îi spuse, „Avem oaspeți!” Acolo văzu o motocicletă oprindu-se. Dar, din cauza că motociclistul avea încă casca pusă, nu-l văzu cine-i.
Chiar și așa îl întrebă pe șofer, „Îl cunoști?”
„Nu doar eu. Îl știți și dvs: Iun Dja Iun. De altfel e prieten cu Ian SolHi. Și… datorită lui și bandei lui poliția a dat de acest local și-au pus mâna pe unul dintre curieri.”
„Pe cine anume?”
„Gu SilGi. Era unul dintre curierii premium. E inutil deja.”
„Unde-i acum?!
„În custodia poliției. Va fi însă extrem de greu să punem mâna pe el. Asta din cauza Departamentului de Crimă Organizată. Ei l-au luat în custodie. La ordinul căpitanului Lee Do Hun. Mi se pare că-l știți și pe el.”
„Pe Lee Do Hun? Acel guzgan? Desigur că îl știu, după cum știu că de e ăsta aici e datorită lui Han DooSan: ăștia doi se cunosc demult și au și o relație destul de bună din câte știu.”
„Mai bine zis căpitan Lee a avut o relație bună cu tatăl procurorului Han. Însă… se pare că ține legătura și cu fiul.”
„Relația lor mă lasă pe mine rece. Atâta timp cât stau departe de mine. Doar că în ultima vreme îi simt suflându-mi tot mai des în ceafă. Și asta deja e ceva ce nu-mi place.”
„Atunci? Ce ordonați?”
„Descotorosiți-vă de ei! Începând cu Han DooSan!” Șuieră SinJu printre dinți. Era cu adevărat furios. „Să mergem acum!” Șoferul său dădu din cap că înțelese. Apoi porni motorul și se îndreptară pe drumul opus celui pe care se oprise Dja Iun.
Tânărul însă, deși SinJu nu-și dorise probabil asta, îi observase mașina. Ba mai mult, strângând casca în mână, privi multă vreme în urma mașinii, încercând să înțeleagă încotro se îndrepta acela. Văzând-o însă pe SolHi apropiindu-se de el schimbă mutra acră pe una veselă, de parcă văzuse un înger.
„Ooo, detectiv Ian, ce mândră sunteți! Se pare că ați pus mâna pe-o captură importantă! Văd că ați adus tot alaiul după dvs.”
SolHi surâse, auzindu-l vorbindu-i astfel. „Mulțumită cuiva anume! Dar… mai bine mi-ai zice ce cauți aici!”
„Eu? Nimic important. Doar am vrut să văd cum te descurci fără mine,” răspunse Dja Iun vesel, răspunzându-i la salut cu strângerea de mână și lovitura de umăr. „Văd însă că destul de bine. N-am de ce-mi face griji.”
„Nici nu aveai de ce să-ți faci griji de altfel. Dar… mai bine zi-mi ce-i cu 728,” spuse ea, făcând cu capul spre mașina lui SinJu, al cui număr de înmatriculare se termina în 728.
„Nimeni important. Cred. De altfel nici nu-l cunosc. Doar… mă uitam și eu,” bombăni Dja Iun sec. Apoi, zărindu-l pe DooSan apropiindu-se de ei, făcu o mutră acră.
La fel și DooSan strâmbă din nas văzându-i în doi. Ba chiar îi și tachină, rânjind, „Dragoste sub clar de lună?” Văzând însă mutra acră a lui SolHi, rânji iar.
Ea însă dădu din cap cu reproș. Apoi bombăni, „Lupii de teapa ta mereu urlă la lună când răsare. Iar tu îmi sufli mie în ceafă. De ce?”
„Doar… nu-mi place să-mi văd oamenii stând degeaba. Atâta tot.”
„Da, nu mai spune?!” Îi aruncă SolHi sec replica.
„Da, eu mereu știu ce spun. Și… nu știam că avem detectivi noi în… echipă,” spuse DooSan cu reproș, privind de data asta țintă spre Dja Iun.
„Detectiv? Eu? Da de unde?! Doar am venit după unul,” răspunse Dja Iun zâmbind, căci înțelegea prea bine de ce DooSan reacționase astfel: gelozia.
„După unul? Și… după cine anume? Aaa, după omul invizibil,” spuse DooSan, glumind. Apoi, brusc, îi puse lui SolHi gluga hanoracului pe cap și-i trase marginea pe ochi, de parcă ar fi vrut s-o ascundă privirii celuilalt bărbat.
„Ia!” Îi strigă SolHi. Apoi se întoarse brusc spre el, intenționând să-l lovească în fluierul piciorului. DooSan însă, obișnuit cu ieșirile ei, sări un pic în spate, iar piciorul ei trecu pe alături. Chiar și așa SolHi reuși să se elibereze din mâna lui. Apoi, privindu-l furioasă, îi șuieră printre dinți, „Mai ceva ca un copil!”
„Nea, nu-s eu copil. Doar… mă dau în mintea unora. Și… ce planuri aveți? Zic: de se poate de știut.” Și chiar îi privi cu oarecare suspiciune.
Din această cauză și zâmbi Dja Iun. „Doar… încerc să-mi iau revanșa față de Grunny. Cât încă pot.”
SolHi îl străfulgeră cu privirea, „Îți cauți moartea?”
„De la tine pot să mă aștept,” și Dja Iun îi zâmbi dulce, fapt ce-l făcu pe DooSan să facă mutre-mutre și să pășească în fața lui SolHi de parcă ar fi pus-o la adăpost.
Asta însă o uimi enorm pe SolHi, care nu se așteptase defel la o astfel de reacție din partea lui. Doar Dja Iun se forța să zâmbească, chiar dacă era îngrijorat, căci, la colțul străzii, mult în fața lor, văzu un alt motociclist, cu casca pe cap, pândindu-i. Ținta: ei, fără doar și poate.
***
„Nicio șansă!” Șuieră DooSan printre dinți, privind țintă la SolHi. Apoi o înșfăcă de mână și-o trase spre el de lângă motocicleta pe care se pregătea să urce.
„Și… se poate de știut de ce ești împotrivă mă rog?” Întrebă SolHi iritată. Ba chiar îl privi încruntându-se, iar ochii ei păreau două lame de cuțit bine ascuțite.
„Pentru că… nu-i normal ca o femeie să umble noaptea pe străzi, îmbrăcată astfel, pe motocicletă, da și să mai concureze într-o cursă ilegală cu un necunoscut.”
„Cursă ilegală? Necunoscut? Da tu se pare că ai căpiat, Han DooSan. Unul la mână: cursă ilegală nu e, căci drumul pe care vom concura e închis pentru reparații. Doi: viteza noastră va fi mult sub limita legală. Și trei: necunoscut? Dja Iun? Mi se pare că încurci lucrurile, căci singurul necunoscut și periculos de aici ești tu. De ce? Pentru că nu-mi pot altfel explica cum am fost în stare să te primesc în casa mea, da și să te mai hrănesc cu carne de câte ori ți-i pofta ție.” Spunând aceste cuvinte, SolHi crezu că ia foc. Așa de furioasă era pe DooSan. „Și… în el da am mai multă încredere decât în tine. Așa că… fă urme!” Îi strigă ea în cele din urmă. După care îl împinse de lângă motocicletă, pe care urcă ulterior și vru să-și pună casca.
Făcând asta, SolHi la sigur îl subestima pe DooSan. Acela, nici una nici două, îi înșfăcă casca din mână, după care o dădu cu forța jos de pe motocicletă.
„Ia, Han DooSan, ce naiba crezi că faci acum?”
DooSan însă-i șuieră printre dinți cât o forță să-și scoată scurteica de piele de pe umeri, „Doar stai cuminte și nu mă fă să înnebunesc!”
„Acum îi înțeleg pe cei care spun că gelozia poate face victime,” îi tachină Dja Iun. Făcu asta însă tot cu ochii pe drum. Se miră însă să nu vadă pe nimeni acolo. Asta nu-l liniști deloc. Din contră. Chiar și așa nu spuse nimic.
Tresări în clipa în care dădu ochii cu DooSan, care-i arătă colții. „Eu, gelos? Pe voi doi? Ba să vă puneți pofta în cui! De-s aici și faci circul ăsta e pentru că nu-mi place să fiu dat la o parte! Atâta tot!” După care DooSan deschise spațiul de depozitare al motocicletei lângă care era cu SolHi, scoase de acolo o scurteică pentru bărbați și o altă cască, pe care Dja Iun obișnuia să le poarte uneori. Și, nici una nici două, și le puse pe el.
Furioasă la culme, SolHi îl străfulgeră cu privirea. „Să înțeleg că acum cel care va concura vei fi tu?” Văzând însă rânjetul lui Dja Iun, semn că acela se distra la culme, îi decise soarta lui DooSan în minte de îndată ce-or ajunge acasă. Apoi, bosumflată, se așeză pe marginea carosabilului.
DooSan găsi o șansă s-o tachineze, „Sigur nu vii cu noi? Nu de alta, dar îți pot mânca… prietenul!” Remarcă pentru care SolHi îi arătă colții, semn că „Dacă nu-ți ții gura o pățești!”
Dja Iun însă râse din toată inima. Apoi, fără să-i pese de privirea ucigătoare a lui SolHi, îi spuse, „Haide, SolHi, îl poți ucide pe urmă! Ai acordul meu! Acum… zic să ne distrăm un pic! Și în trei va fi mai vesel!”
„Ba pe naiba! O să aibă grijă „procurorul” să ne stea distracția în gât.”
„Doar dacă nu respecți legea!”
„O cauți?” Și SolHi îl privi chiorâș pe DooSan. Acela însă doar ridică comic din umeri. Se ridică însă de jos când îl auzi pe Dja Iun spunând:
„De nu vii, să știi că-ți lepăd lesa pe undeva. Și… n-o găsești în veci. Sau… nu dai de mine în veci de buldogul tău se înșfacă în mine.”
„Asta era despre mine?” Mârâi DooSan, căruia nu-i plăcu gluma. Remarca lui suna însă cam așa, „Pun eu laba pe tine după cursă și când n-o să fie SolHi prin preajmă. Te smulg eu de pene la sigur.”
Dja Iun doar ridică din umeri. Apoi îi susură lui DooSan, „De-o să poți desigur,” semn că înțelese mesajul ascuns în remarca anterioară. DooSan însă, deși tare ar mai fi vrut să-i sucească fălcile acolo și să-i arate cine e „șeful” își ținu gura când SolHi își puse în cele din urmă casca și scurteica și apoi urcă anume pe motocicleta lui. Asta-l făcu să râdă triumfător, căci observă că Dja Iun strâmbase din nas. Și, ca să-i pună lui Dja Iun sare pe rană, înșfăcă mâinile lui SolHi și-o forță să-l îmbrățișeze pe la spate, chipurile să nu cadă. Era însă fericit: așa o avea pe ea atât de aproape.
***
Aliniate la o invizibilă linie de start, cele două motociclete străluceau ușor în lumina puternică a lămpilor stradale. Și, chiar dacă nu erau noi, vehiculele pe două roți erau extrem de bine îngrijite, căci Dja Iun era un mare iubitor al motoarelor și avea mai mare grijă de ele decât de sine.
În acele momente însă uitase de tot. Mai puțin de rivalitatea cu DooSan, căci îl rodea ceva pe dinăuntru s-o vadă pe SolHi lipită de adversar. Și, cât avea viziera ridicată, așa cum o avea și DooSan, privea pe furiș spre femeia care-i furase lui inima, demult de altfel, dar pe care n-o putuse câștiga totuși. De aceea și-l privea și pe DooSan cu ochi de vultur, la fel cum era privit și el, căci niciunul din ei n-avea de gând să renunțe la SolHi și tocmai de aceea acceptaseră acea nebunească cursă în trei. De altfel ambii coincideau în ceva: că SolHi ar fi fost bine să fi stat departe de a lor rivalitate.
Dja Iun ar fi insistat de altfel asupra acestui detaliu de n-ar fi fost teama că SinJu i-ar fi putut face ceva, căci nu degeaba îl văzuse în fața „Soarelui Negru” - plănuia ceva în contra ei și-a procurorului. Era Dja Iun sigur de asta. La fel nu era gata să lase pe nimeni să moară din prostia altora. Din această cauză și apăruse în acea seară și se apropiase de cei doi, având scuza perfectă: un pariu mai vechi pe care-l pierduse și că voia astfel să-și ia revanșa înainte să moară.
Atunci, privind la SolHi, a cărei mână tremura ușor, începu să regrete. N-avu însă încotro, trebui să continue. Mai ales când SolHi le strigă, „Haide-ți odată! Ce vă tot priviți atâta ca amorezii? Sau să vă las poate în doi, să fie romanța mai bine simțită în aer?” Asta chiar îl înfurie pe Dja Iun, căci chiar nu putea înțelege cum de SolHi nu realiza încă pe cine de fapt iubeau cei doi.
Și poate și i-ar fi spus. I-o luă însă DooSan pe dinainte. Și, punându-și viziera, îi șuieră lui SolHi printre dinți, „Șoarece nerăbdător ce ești! Am înțeles noi! Așa că ține-te bine!”
Auzindu-l vorbind astfel, Dja Iun zâmbi. „Are ceva sânge în vene bărbatul ăsta,” gândi el. „De fapt și trebuie să aibă ca să-i facă față lui SolHi.” Apoi, rotind cu putere mânerul de accelerație cât încă stăteau pe loc, scoaseră un sunet asurzitor și se simți și miros greu de pneuri încinse.
Chiar și așa niciunul nu renunță. Mai mult simțind adrenalina curgându-le vertiginos prin vene. Și, privind țintă la drumul lin și fără obstacole ce se întindea în fața lor, cei doi motocicliști zâmbiră. Mai ales văzând semnele din stânga lor cu însemnul „Drum în lucru!” Asta însemna că n-o să fie deranjați și că își puteau face de cap în voie fără să se teamă c-o să-i rănească și pe alții. Ce nu luară în calcul însă fu acel canal lăsat deschis, căci tocmai se schimbau țevile pe acea porțiune de drum. Lor însă se pare că puțin le păsa de asta. Pentru ei conta doar faptul că locul era marcat cu flăgulețe roșii și că asta nu le-ar fi permis să intre în acea zonă nici dacă ar fi fost neatenți.
Tocmai de aceea și-și permiseră să treacă de viteza limită pe care o deciseră singuri: 80 km/h. Și făcură ei asta tocmai pentru că nu-și doreau niciunul să piardă. Dar la fel niciunul nu luă în calcul dorința lui SolHi. Ea, simțind viteza crescând, închise ochii și se strânse mai aproape de DooSan, încleștându-și degetele unul în celălalt și lipindu-se de spatele lui.
Anume această reacție neașteptată a ei îl făcu pe DooSan să privească ale ei mâini. Apoi privi pentru o clipă în spate. Dar, nevăzându-i chipul, DooSan se încruntă. Și chiar era îngrijorat. La fel înțelese că greșise atunci când îi permise lui SolHi să urce pe motocicletă. Ar fi trebuit să insiste ca ea să-i aștepte în mașină. Mai ales dacă se temea de viteză. În acele momente însă era prea târziu.
Dar nu doar DooSan observă teama lui SolHi. La fel se întâmplă și cu Dja Iun. Și, văzând asta, își spuse în sinea lui, „Prostuță mică! De ce riscă dacă se teme?” Astfel, de dragul ei, scăzu viteza cu gând să renunțe la cursă. DooSan însă nu observă asta și merse mai departe.
Dja Iun tresări în clipa în care auzi în cască strigătul unuia dintre prietenii lui pe care-i lăsase de pază, „Camion! Se apropie din dreapta! Vine direct spre voi!” Asta-l făcu pe tânăr să se cutremure. Mai ales observând că motocicleta pe care se aflau SolHi și DooSan se apropia cu repeziciune de acea intersecție.
De aceea și mări și el viteza, dând semnale luminoase ca să le atragă atenția și chiar claxonând. DooSan însă, fiind prea concentrat, nu le observă. Doar SolHi auzi claxonul și privi în spate. Astfel văzu semnele disperate pe care i le făcea Dja Iun. Dar nu înțelese ce voia el să-i spună prin acele semne.
Chiar și așa îl bătu pe DooSan ușurel pe spate și-i strigă, „Dja Iun, încearcă să ne avertizeze de ceva!” DooSan însă nu auzise prea bine ce zicea ea. De aceea și întoarse puțin capul ca să audă mai bine. Abia atunci observă că Dja Iun îi făcea semne să privească în dreapta. Și, privind într-acolo, observă în sfârșit camionul venind direct spre ei. Să întoarcă la stânga însă n-avea cum. La fel nu putea merge mai departe și asta din cauza că intrase într-o zonă de șanțuri săpate fără să-și dea seama. Singura șansă să supraviețuiască era să treacă cumva prin fața camionului și s-o cotească la dreapta, pe după el.
Asta era însă sinucidere curată. Și la fel gândeau și ceilalți, căci prietenul lui Dja Iun îi striga întruna în cască, „Fă ceva! Dacă nu se omoară! Dja Iun, fă ceva!”
Strigătul acelui tânăr îl făcu pe Dja Iun să drăcuiască. Apoi, accelerând, gândi, „Și totuși n-am vrut să se termine astfel!” Dar, chiar dacă știa prea bine încotro se îndrepta, plecă cu inimă ușoară. Și, în ultimul moment, reuși să treacă de DooSan, forțându-l pe acela să tragă pe stânga și să se răstoarne într-unul dintre șanțuri. Dja Iun însă fu lovit în plin de camion.
În urma impactului, tânărul fu aruncat mai întâi în sus. Apoi se lovi de parbrizul camionului și fu aruncat pe șosea în spatele vehiculului, rostogolindu-se câțiva metri pe asfalt. După care, oprindu-se din rostogolit, rămase pe burtă, cu mâinile sub el și cu capul îndreptat spre locul în care SolHi și DooSan căzură de pe motocicletă.
O văzu astfel pe SolHi pe marginea aceea de pământ jilav, cu ochii închiși și cu fața îndreptată spre el. DooSan în schimb nu se vedea. Dar, când auzi scârțâitul roților camionului, semn că șoferul încerca să evite impactului cu malul de pământ din dreapta, Dja Iun închise pentru câteva clipe ochii. Și, deși nu vedea ce se întâmplă, înțelegea, căci auzea cum camionul, de bumperul din față a căruia se înțepenise a lui motocicletă, o târa pe asfalt, scoțând un sunet infernal și împroșcând și cu scântei în jur.
Apoi, când nebuneala trecu, când camionul se opri în sfârșit lovind acel mal de pământ, Dja Iun deschise iar ochii. Auzea în depărtare sirena ambulanțelor chemate probabil de-ai săi prieteni și la fel vedea venind spre ei 10 motociclete. „Aceiași care nu m-au trădat nicicând,” gândi Dja Iun. Și era fericit să-i știe pe toți acolo.
Ajunși la locul accidentului, tânărul care îl avertizase pe Dja Iun de camion, lăsă să-i cadă motocicleta cu zgomot la pământ și el fugi spre cel rănit. Îi striga întruna numele, dar Dja Iun părea să nu-l audă. Ceilalți însă fugiră spre camion, auzind că șoferul deschise ușa, semn că voia să fugă.
N-avea unde să fugă până la urmă, căci cei nouă tineri îl înconjurară cât de curând. Astfel, văzând că de acolo nu pleacă, șoferul rămase așezat pe scaun și cu capul plecat. Avea o rană adâncă la tâmpla dreaptă și la fel îi erau rănite și brațele. Chiar și așa era conștient.
Ceilalți trei însă, care nimeriseră în accident din cauza lui, nu avură norocul să plece de acolo pe propriile picioare. Ba chiar Dja Iun era îngrijorat, căci o vedea clar pe SolHi și că era inconștientă. De aceea și murmură el cu ultimele puteri, după ce al lui prieten îi ridică viziera, iar el o putu vedea mai clar, „Iartă-mă, SolHi, am vrut mai mult timp pentru noi, dar am pierdut tot într-un final!” După care închise ochii. Probabil pentru totdeauna.