Imediat ce se întoarse de la spital, spumegând practic de furie, DooSan începu să caute printre lucrurile lui SolHi. Făcu el asta însă nu pentru a găsi dovezi legate de moartea fratelui, ci din cauza unei alte infracțiuni săvârșite de ea: înșelăciune. Și nu orice tip de înșelăciune, ci una cu efecte adverse pentru ea, căci ajunse într-un final internată pentru… malnutriție. Motivul? Ei bine, DooSan nu era atât de sigur de ce făcuse SolHi asta. De ce era însă sigur era de faptul că SolHi îi „prostise” pe toți în ultima vreme, căci refuzase adesea să ia masa cu ei, mai ales în ultimele zile, spunându-le colegilor ori că mâncase ori scuzându-se că trebuie să meargă urgent undeva și că va mânca ea mai apoi singură, fără ca măcar unul din ei să-și dea seama că ea de fapt mințea.

Anume această atitudine a lui SolHi îl făcu pe DooSan să se simtă înșelat, căci „Cum e posibil să se joace astfel cu viața ei?” își tot spuse el de la spital până acasă. Dar, după ce ajunse acasă și scotoci printre lucrurile ei, unde găsi mai multe caserole de ramion și cam… atât, deveni cu adevărat furios. Din această cauză și aruncă dintr-o dată cu lucruri de perete, strigând, „Chiar ne-a jucat pe toți pe degete. Ca pe niște copii proști, care nu-și dau seama de nimic. Și… nu înțeleg de ce. De ce, SolHi? De ce?”

În cele din urmă, înțelegând că cerând răspunsuri de la patru pereți goi n-o să-l ajute la nimic, DooSan se așeză pe canapea. Apoi, simțind o grea apăsare pe suflet, își prinse capul în mâini, sprijinindu-se cu coatele de genunchi. Și oftă. Prelung oftă și dureros, căci înțelese că de fapt nu SolHi îi prostise pe toți, ci ei se lăsaseră atât de ușor înșelați de ea, căci, deși își dăduse seama că ea era stranie, mai ales în ultimele zile, preferase să nu se implice.

De fapt DooSan n-o întrebă nimic despre ce i se întâmpla tocmai pentru că știa prea bine modul de-a fi al lui SolHi, care, dacă se simțea încolțită, se închidea mai mult în sine sau fugea. „Așa cum face mereu,” își spuse bărbatul dintr-o dată, sprijinindu-se cu spatele de speteaza canapelei. „Mereu fuge când e necesar de luat decizii importante. La fel ascunde de toți ale ei probleme, deși știe prea bine că am fi putut-o ajuta cu toții. Și… la mama dracului, chiar n-o pot înțelege eu pe femeia asta. N-o pot înțelege și pace, căci…” Tăcu. Se simțea straniu, se simțea pustiit și oarecum înșelat, căci crezuse că se apropiaseră. Mai ales în ultima vreme. Dar… ca de fiecare dată, se înșelase.

„N-ar fi trebuit s-o las singură,” își spuse DooSan, înțelegând acest adevăr pentru a nu știu câta oară. „Libertatea pe care i-am dat-o nu mi-a servit la nimic, căci, deși am crezut că asta o va face să-mi spună mai apoi de are nevoie de ceva, n-a făcut decât s-o îndepărteze de mine și mai mult. Și… e atât de dureros acest adevăr. Chiar doare, mama naibii! Doare!”

Dar, deși înțelese că anume acest comportament evaziv al lui SolHi îl rănise, la fel știa că și ea suferise: în trecut, în prezent și probabil și în viitor va suferi mult de va vrea să facă totul de una singură. Chiar și așa, știind toate astea, DooSan nu putea înțelege cum s-o ajute, cum s-o facă totuși să aibă încredere în el și să înțeleagă că nu mai era singură, doar „Trăim împreună, nu? Ar fi putut să-mi spună de avea probleme, de avea nevoie de ajutor, nu să târâie acele probleme de una singură după dânsa. Să se epuizeze într-atâta încât să ajungă ulterior internată pentru ceva atât de banal precum malnutriția. Doar nu trăim în Africa unde n-ai ce mânca, pentru numele lui Dumnezeu. Suntem în Corea, în secolul XXI. Chiar nu…”

Tăcu iar, simțind că se înăbușă din cauza furiei simțite pe dinăuntru. Era însă o furie pentru el însuși mai mult, pentru faptul că nu-și dăduse seama la timp de ce se întâmpla chiar sub nasul lui. Mai ales, nu se putea ierta el pe sine că în timp ce el înfuleca carne, ea practic murea de foame. Și… „Chiar idee n-am cu ce spera femeia asta să supraviețuiască,” strigă el iar, când simți că nu se mai putea controla. „Cu aer? Cu amintiri frumoase despre ce-a fost poate? Ori…”

O bătaie în ușă, lovită cu pumnul de altfel, îl făcu să tresară. Apoi, când auzi strigătul unei femei, „Ian SolHi, știu că ești acolo, neobrăzato, deschide!” îl făcu să-și întoarcă capul spre ușă. După asta se încruntă, mai ales când auzi cum cea care venise acolo ciocănea nu ca tot omul normal, ci lovea cu pumnul în timp ce continua să strige, „Știu că ești acolo, Ian SolHi! Așa că deschide și nu mă fă să-mi pierd de tot mințile! Sau ce, mă eviți cumva? Pe mine, cea care…”

În clipa în care ușa se deschise brusc, femeia de cincizeci și ceva de ani se trase un pic în spate. Apoi, când „spaima” repentină îi trecu, căci crezuse că SolHi o s-o lovească și de asta deschisese ușa atât de brusc, femeia făcu ochi mari dând cu ochii de DooSan, care se proptise în fața ușii, privind-o chiorâș. La fel făcu și femeia, neplăcut surprinsă să vadă în locul chiriașei ei un bărbat. De aceea și întrebă ea apoi, arțăgoasă, „Iar tu, cine ești tu?”

A femeii privire chiorâșă și mai ales tonul vocii ei nu-i fu deloc pe plac lui DooSan. La fel nu-i plăcură nici strigătele ei și faptul că o insultase mai devreme pe SolHi. De aceea îi și spuse femeii fără să stea prea mult pe gânduri, „Moartea! Mai nou trăiesc aici!”

La auzul acelor cuvinte, femeia înghiți în sec. După care, un pic speriată, îl privi pe DooSan din cap până în picioare, încercând să înțeleagă cine era totuși și „smintitul cela.” De înțeles însă nu înțelese mare lucru, căci, deși îi părea el cunoscut, nu-și putea aduce aminte și pace cine să fie el. Și, dacă sincer, nici n-o prea interesa prea mult. Ce-o interesa erau banii, pentru că pentru ei și se „sinchisise” sărmana să vină până acolo.

Chiar și așa, înțelegând că nu era de glumă cu cel din fața ei, mai ales văzând mutra acră a lui DooSan, care arăta mai ceva ca un câine înfuriat în timp ce-o privea, femeia decise să schimbe tactica. De aceea și surâse ea într-un final și-i spuse, „Pentru moarte sunteți prea tânăr. Așa că cred că astfel de glume nu-și au deloc locul, tinere.”

„Cine-a spus că glumesc acum?” I-o întoarse DooSan sec. „Ba din contră, sunt cât se poate de serios. Așa că… de nu vreți să apară și coasa lângă mine și să vă invit la o… plimbare în doi, a-ți face bine să schimbați tonul. Sau ce, așa obișnuiți să vorbiți și cu SolHi când o vedeți?”

Siguranța din vocea bărbatului și mai ales furia din ochii lui îi dădură femeii de înțeles că nu era el un oarecare sau cineva „pasager,” cineva care trecuse pur și simplu prin „patul lui SolHi” cum obișnuia ea să-i numească pe cei pe care-i vedea în jurul chiriașei. Din contră, acesta din fața ei părea om serios, capabil s-o apere pe „nerușinată” și care era fără doar și poate împotriva ei. De aceea și decise femeia într-un final să se mențină pe poziții de voia să câștige, căci de nu… în veci nu vedea banii, care ea credea că-i „aparțin” odată ce i-a permis „nerușinatei luxul de-a trăi în casa ei.” Dar, deși înțelese ea că era nevoie să fie cât se poate de serioasă cu cel din fața ei, nu-și de ce nu prea găsea curajul să-i răspundă. Nu după gluma cu „Moartea” făcută mai înainte.

Chiar și așa, când se putu în sfârșit stăpâni pe sine, femeia se propti cu mâinile în șolduri în fața lui și-i șuieră printre dinți, „De tu ești Moartea, eu sunt Diavolul! Așa că suntem chit, tinere! Ba mai mult, ai face bine să-mi spui cine ești și de ce mama naibii ieși tu din casa asta. Din câte știu nu ție ți-am închiriat acest apartament, ci lui Ian SolHi!”

Fără să se piardă cu firea, mai ales înțelegând cine era „paiața” din fața lui, DooSan surâse. Un gest care-o făcu pe femeie să se încrunte și să se întrebe ce punea el la cale. Mai ales când îl auzi spunându-i cât se poate de senin, „Cine-s eu? Doar cineva care trăiește pe moment aici.”

Răspunsul lui fu nu pe placul femeii. Din această cauză și se rățoi ea la el curând după aceea, șuierându-i printre dinți, „Trăiești aici? Fără permisiunea mea?”

DooSan însă îi răspunse pe un ton sec, „De parcă chiriașul ar trebui să-și anunțe stăpânul cu cine își petrece nopțile odată ce-și plătește la timp chiria. Sau… mă înșel cumva?”

Această ultimă remarcă a bărbatului o puse pe femeie în gardă, căci, de știa că SolHi plătea regulat, însemna că era cineva care o cunoștea bine pe a ei chiriașă. Cine să fie însă nu știa. „Un amant? Sau poate… cineva care-o iubește și-o s-o apere?” Se întrebă ea. „Nu, nu cred, căci, de era cineva mult prea apropiat ei, atunci l-aș fi văzut mai des. Dar… nu țin eu minte să-l mai fi întâlnit pe aici. Atunci… cine să fie el oare?”

De parcă i-ar fi citit gândurile, DooSan surâse și-i spuse, „Nu cred că-i de competența dvs să vă puneți astfel de întrebări. Ce consider însă necesar e să vă prezentați și dvs odată ce-am făcut-o eu.” Ultima parte chiar o spuse pe un ton serios, dându-i femeii de înțeles că n-avea timp de joacă, de discuții lungi sau de glume și că ar face bine să-i răspundă. Văzând însă că tăcea, decise s-o „grăbească” puțin sau cel puțin să-i plătească cu aceeași monedă pentru acel „neobrăzato” pe care ea i-l adresase lui SolHi. De aceea și spuse el, „Cel puțin așa se obișnuiește la oamenii educați.”

Înfumurarea lui o făcu pe femeie să strâmbă din nas. În special nu-i plăcu ei să înțeleagă că prin acele cuvinte spuse de el nu făcea decât s-o pună cu botișorul pe labe și să-i dea totodată de înțeles că-i diferit și că n-o să-i permită să-și bată joc de el așa cum obișnuia să facă ea de obicei cu chiriașii. Chiar și așa își spuse că ar fi o idee proastă să cedeze în fața lui sau să-i arate că începuse să se teamă puțin de el. De aceea și-i zise într-un final, sigură pe ea și pe un ton superior, „Sunt stăpâna. Acestui apartament de altfel, în care v-ați aciuat fără permisiunea mea. Un apartament pe numele lui Oh Min Suk, căreia Ian SolHi îi datorează o mulțime de bani.”

Ultima parte și mai ales modul în care stăpâna apartamentului rostise acele cuvinte i se păru stranie lui DooSan. În special să audă despre bani, căci el era sigur că SolHi plătise regulat chiria și că n-avea datorii față de această Oh Min Suk. De unde știa? Simplu: își băgase nasul în afacerile ei și-i cam verificase „starea contului.” Făcuse asta încă înainte să se mute cu SolHi, sperând ca măcar astfel să găsească vreo tranzacție ceva care s-o lege de cineva sus pus și astfel să înțeleagă cine-l ucisese pe Han YuSan. Nimic straniu nu găsi el atunci. Chiar și așa aflase câte ceva despre cei ce erau prin preajma lui SolHi și ce afaceri avea cu ei. Așa și află el pentru prima dată numele lui Oh Min Suk. De văzut însă n-o văzuse nicicând. Doar în poze, dar nu-și prea amintea de ea. Din această cauză și putuse să-l ia prin surprindere.

Nu pentru multă vreme însă, căci, amintindu-și despre cele investigate anterior și mai ales știind prea bine că SolHi nu-i datora acestei Oh Min Suk nimic, DooSan rânji. Apoi îi spuse, „Datorii inventate de altfel, căci sunt mai mult decât la curent că nu-i așa.”

Remarca lui o făcu pe Min Suk să se foiască în loc, nervoasă, căci înțelese că planul ei era cât pe ce să se năruiască. Dar… decise să nu se lase păgubașă și-i spuse, „Nu-mi datora înainte. Acum însă, de când s-a mărit chiria, n-a plătit. De asta și are datorii.”

„Aaa, acum înțeleg,” spuse DooSan sec, făcând un pas în afara apartamentului și făcând-o și pe Min Suk să se tragă un pic mai în spate. „De ce era SolHi nervoasă și agitată în ultima vreme. Era din cauza „Diavolului” care s-a prezentat azi la ușa ei, insultând-o și strigând ca apucata în speranța că astfel o s-o intimideze și-o s-o facă să-i plătească cât cere. Numai că, surpriză, în loc de „neobrăzată,” a-ți dat de dracu, căci eu n-am să permit asta: să vă bateți joc de ea zic, căci… nimeni nu se ia de SolHi cât eu sunt aici. Și nici n-o să plătească mai mult decât e deja prevăzut în contract când a plătit deja tot și fără întârzieri.”

„Asta s-o crezi tu,” îi șuieră Oh Min Suk printre dinți. „Că n-o să plătească. Ba o să plătească și tot ce cer de vrea să trăiască aici, căci regulile jocului s-au schimbat, așa cum am dreptul să fac conform legii. Plus la asta, eu chiria n-am mărit-o așa, pe nepusă masă, ci acum trei luni. De asta și are datorii, căci n-a plătit acea diferență,” spuse ea pe un ton sfidător. „Mai mult decât atât, odată ce nu mai trăiește singură, consider necesar să-mi plătească mai mult. Și pe trei luni înainte, căci doar nu-s proastă să rămân în pierdere și mai ales să mi se păteze reputația din cauza comportamentului ei ușuratic.”

La auzul cuvântului „ușuratic,” DooSan explodă. „Ce? Ușuratic? Reputația? Ia stați puțin că nu înțeleg: cum mama naibii poate SolHi să vă păteze reputația când n-are practic de-a face cu dvs? Plus la asta, nu știu cine cui îi pătează reputația, căci, din câte știu, cea care a venit la ușa ei, bătând cu pumnul în ușă ca să se facă anunțată și nu ciocănind ca tot omul normal, sunteți dvs.”

„De-am făcut asta e pentru că nu-mi răspunde la apeluri. Așa că, tinere…”

„Și nu credeți că face asta din cauza comportamentului dvs?” Îi șuieră DooSan printre dinți. „Mai ales când omului care a plătit mereu fără întârzieri i se ridică chiria pe nepusă masă.”

„Nici chiar pe nepusă masă, căci… am decis să fac asta tot din cauza ei. Mai bine zis din cauza nerușinării ei și a scandalului care-mi va alunga ulteriorii chiriași.”

„Scandal? Ce scandal?” O întrebă DooSan confuz.

„Cel despre care s-a tot scris în ziare în ultima vreme,” îi răspunse Oh Min Suk oarecum în batjocură. „Mai bine zis cel în care se vorbește despre noaptea petrecută în brațele unui bărbat. O noapte despre care a aflat deja întreaga lume.”

Tresări ea și se trase brusc în spate când DooSan lovi cu pumnul în ușă. Apoi, mai făcând un pas spre ea, îi șuieră printre dinți, „Ascultă încoace, doamnă Oh Min Suk sau cum v-ați fi chemând: încetați a îndruga verzi și uscate până nu mi-am ieșit complet din minți! Ce? Scandal? Reputație pătată și de asta a-ți decis să măriți chiria? Ba să vă mai puneți pofta în cui. Motivul? Simplu: n-aveți unul pentru că teoria dvs cu „îmi alungă viitorii chiriași” nu-și are locul și asta din simplul motiv că atunci când s-a vorbit despre așa-zisul „scandal” nimeni n-a pomenit de locul ăsta. La fel nu s-a aflat unde anume trăiește Ian SolHi. Așa că nici n-aveți de ce să cereți daune morale când n-ați fost afectată în niciun fel,” practic strigă DooSan.

La fel strigă și Oh Min Suk, extrem de nervoasă, căci acel „n-aveți dreptul la daune morale” era ceva ce nu putea ea înțelege. De aceea și spuse cât de curând, „Ba bine că am dreptul la compensație și tot felul de daune morale. Sau ce, credeți că nu-mi știu drepturile?”

„Da, nu le știți. Și știți de ce? Pentru că habar n-aveți de Constituție și ce-i scris acolo. Și, cum sunt un bărbat săritor la nevoie, pot să vă explic câteva articole de aveți nevoie. Cine știe?! Vă poate servi pe viitor… ca să băgați în sperieți alți chiriași mă refer.”

„Tu acum îți bați joc de mine?”

„Da, căci iubesc să plătesc altora după merit. De altfel singura care a început să-și bată joc de mine a-ți fost dvs. De cum a-ți apărut la ușa asta. Așa că, până nu mi-am ieșit cu totul din pepeni, v-aș sugera s-o urniți din loc.” După care, simțind că dacă mai stă mult locului o să-i sară femeii în cârcă, DooSan vru să închidă ușa.

Dar… închide-o de poți, căci, văzând că el voia să-i închidă ușa în nas și s-o lase fără plată, Oh Min Suk își vârî piciorul prin crăpătura ușii. După care, ca o pisică sălbatică atacată, îi șuieră printre dinți, „Nu până nu-mi văd banii!”

Îndârjirea din privirea femeii și mai ales înțelegând că n-avea el timp să-și mai bată capul cu ea, îl făcu pe DooSan să cedeze. De aceea și întrebă, „Cât?” după ce se calmă puțin.

„Retragerea” lui o făcu pe Oh Min Suk să surâdă, căci astfel câștigase bătălia. Mai ales… era rost de a câștiga mai mult. De aceea și tărăgănă ea cu răspunsul, mormâind într-un final, „Dacă e să calculăm tot ce-mi datorează…”

Făcând asta însă uită de un lucru: că DooSan nu era deloc prost. Dar înțelese ea cât de curând că cam întrecuse măsura când îl văzu strângând pumnul. Mai ales când îi șuieră printre dinți, „Pe chirie doar mă refeream. Pentru o lună.”

„Aaa,” o făcu Oh Min Suk pe proasta. „Eu credeam că… nu fie, dacă înainte plătea 730 de mii de won, acum cu mărirea… să tot fie o mie cinci sute. Ori poate două mii?”

Suma rotunjită cu atâta mândrie de Oh Min Suk îl făcu pe DooSan să mârâie într-un final, „Șarlatancă lacomă!” Cu glas tare spuse însă, „Las de la mine de data asta că n-am timp să pierd aici târguindu-mă! Dar… doar de data asta. Așa că… contul!” Spuse el în timp ce-i întinse telefonul ca Min Suk să-i scrie numărul contului pentru transfer.

Min Suk ezită la început. Ba chiar îl privi chiorâș, căci simțea ea nu-și de ce că acel bărbat o să-i facă odată și-odată probleme. Dar, fiind avidă de bani și mai ales înțelegând că dacă mai trăgea mult de timp putea pierde, smulse telefonul din mâna bărbatului, după care, cu mână tremurândă, scrise în viteză numărul contului și-i dădu înapoi telefonul lui DooSan.

Nu-l scăpă din ochi însă: cât el transferă banii îl privi cu ochi de vultur, sperând ca după asta să mai obțină ceva de la el. Dar, când DooSan îi șuieră printre dinți, „Doar plata pe trei luni am transferat-o,” se încruntă. Mai ales când îi spuse, „Și de vă mai văd dându-i târcoale lui SolHi sau cerșind „datorii inexistente” jur că vă târâi prin instanțe câte zile veți avea.”

„Sunteți cumva avocat?” Întrebă Min Suk pe un ton iritat.

„Mai rău,” răspunse DooSan, rânjind. „Procuror sunt: din cei care au capacitatea să verifice activitățile ilicite ale celor de-alde voi. De altfel nu-mi va fi deloc greu să aflu ce ascundeți, doamnă Oh Min Suk. Așa că a-ți face bine să nu-mi mai apăreți nicicând în față de-aveți ce ascunde.” După care, nici una nici două, DooSan îi trânti femeii ușa în nas.

„Needucatule,” șuieră Oh Min Suk printre dinți. După care, surâzând, scoase telefonul ei din buzunar și verifică soldul. Văzând suma frumușică primită deveni chiar veselă. Ba chiar sărută și ecranul telefonului. După care, extrem de fericită, întoarse spatele ușii și porni spre scări, spunându-și în sinea ei, „Atâta timp cât îmi obțin banii puțin îmi pasă cine-i ține ăsteia partea. Oricum: data viitoare găsesc eu alt motiv să scot bani de la ea, căci nu degeaba m-am sacrificat eu când am acceptat o asasină să locuiască sub acoperișul meu!”

***

La nici o oră distanță după cearta cu Oh Min Suk, DooSan apăru în spital, cărând după el o mică geantă cu mâncare gătită și alte gustări. Dar, deși își spuse să fie cât se poate de calm și să nu se certe cu nimeni, în special cu SolHi, pe care avea de gând s-o tragă de urechi, dar după ce-și revenea, de imediat ce ieși din mașină își aduse aminte de cearta cu stăpâna apartamentului și șuieră iritat printre dinți, „A naibii viperă! Unde naiba a găsit-o SolHi pe scorpia asta? Și mai ales: cum naiba a suportat-o atâta amar de vreme? De eram în locul ei îi suceam gâtul după prima lună.”

Astfel, bombănind întruna și certându-se cu acea SolHi imaginară, ajunse într-un final la ușa salonului unde fusese internată SolHi. De intrat însă nu intră imediat. Mai întâi se opri, trase adânc aer în piept, de mai multe ori de altfel până simți că se calmase, după care deschise încet ușa și păși în salon. Înăuntru fiind însă se opri chiar lângă ușă și privi spre pat, vrând să înțeleagă de SolHi dormea sau se trezise deja. Dar, din cauza că SolHi era întoarsă cu spatele la el, nu înțelese DooSan mare lucru. Așa că se văzu nevoit să închidă mai întâi ușa, cu mare grijă de altfel. După care, la pas lent și șonticăind, căci lăsase cârja lângă ușă ca să n-o trezească, se apropie de pat.

Chiar lângă pat se opri și privi cu atenție la fața lui SolHi care dormea încă. Și… văzând-o zâmbind frumos, prin somn, mai ales scăldată fiind de lumina soarelui ce pătrundea prin fereastră, DooSan zâmbi. Apoi, trăgând cu grijă scaunul lângă pat, se așeză pe el și privi îndelung la fața adormită a femeii pe care ajunse s-o iubească atât de mult, deși nicicând nu se încumetase să recunoască asta în fața ei.

Pentru el însă era de ajuns că știa el asta. Mai ales conta faptul că încetase a se mai amăgi pe sine că-i era ei alături doar din cauza răzbunării. Din această cauză și nu se mai sinchisea sau certa pe sine când surprindea acel gând de „E atât de frumoasă!” trecându-i prin minte. Un gând pe care-l surprinse în mintea lui și în acele clipe și care-l făcu să zâmbească iar.

Tresări însă brusc și-și retrase mâna, căci o întinse în față ca să-i mângâie părul, în momentul în care SolHi deschise ochii și-l privi țintă. Ba chiar se bâlbâi dintr-o dată sărmanul, văzând-o că se încruntase, înțelegând ce voia el să facă. Chiar și așa își zise DooSan că o să fie ciudat să nu spună nimic și-o întrebă, „Nu dormeai?”

„Mmm,” murmură ea abia auzit. După care, foindu-se puțin, se ridică pe șezute, fără a se da jos din pat. „De altfel m-am trezit când te-am simțit alături.” Un răspuns care-l făcu pe bărbat să surâdă. „Fără iluzii, ok?” Îi spuse ea, când surprinse acel zâmbet schițat pe fața lui.

„Dar ce-am făcut mă rog? Doar… am zâmbit și eu. Așa fac oamenii frumoși, nu?” Spuse el, încercând să schimbe cumva subiectul, căci nu voia să-i dea prea multe explicații despre acel surâs. Ba chiar, ca să fie sigur de reușită, trase măsuța mai aproape de pat și puse pe ea caserolele cu mâncare gătită pe care le aduse cu el.

„Și asta?” Întrebă ea mirată, văzându-l ce face.

„Doar… m-am gândit să-mi hrănesc extraterestrul cu mâncare normală, căci de la atâta ramion și sandwich-uri i se văd coastele,” decise el s-o dojenească în glumă. O glumă pe care SolHi n-o gustă deloc, căci strâmbă cât de curând din nas și-i spuse:

„Să înțeleg că mi-ai scotocit prin lucruri azi. Să fie cumva după secrete?”

A case of literary theft: this tale is not rightfully on Amazon; if you see it, report the violation.

„Absolut,” șuieră DooSan printre dinți, abia controlându-se să nu pornească o ceartă. „Secrete care de fapt m-au dat pe spate, precum acela că „Diavolul” a mărit chiria, atât de mult că n-ai mai fost în stare s-o plătești, dar chiar și așa n-ai spus nimic despre asta. Mai bine zis ai preferat să mori de foame doar ca alții să n-afle.”

Calmă, mult prea calmă în opinia lui DooSan, SolHi spuse, „Doamna Oh a trecut pe la apartament din câte văd.”

„Și nu doar a trecut,” spuse DooSan iritat. „A făcut furori, căci… ah, a naibii femeie. Din cele date dracului, care obișnuiesc să lovească cu pumnul sau piciorul în ușă ca să se facă auzite. Mereu a fost așa?” SolHi ridică din umeri. „Să înțeleg că da. Și… chiar nu înțeleg cum de nu i-ai sucit până acum gâtul. La cum te știu.”

SolHi râse, „De ce să sucesc gâtul oamenilor nevinovați? Îmi ești de ajuns doar tu.” După care, trăgând măsuța mai aproape de ea, începu să mănânce, fără să atragă prea multă atenție mutrelor acre făcute de DooSan, care era pe cale să explodeze, semn că încă nu trecuse peste cearta cu stăpâna apartamentului.

„Da. Sunt la curent cu asta, căci, de făceam eu ce-a făcut azi inocenta ta doamnă Oh Min Suk, la sigur eram aruncat de pe acoperiș. Ei însă i se plătește, triplu de altfel. Eh, de-aș fi avut mai mult timp, aș fi cercetat eu cu ce anume se îndeletnicește „doamna.” Așa aș fi găsit la sigur ceva necurat pe numele ei, căci nu degeaba s-a prezentat drept „Dracul.” Văzând-o pe SolHi luptându-se cu râsul, se încruntă iar, „Ce acum?”

„Nimic. Doar… încercam să-mi imaginez cum te-ai prezentat tu în fața ei. Procuror Han DooSan la dispoziția dvs, cumva?”

„Ar fi fost bine să fi fost așa,” un răspuns care-o făcu pe SolHi să-l privească țintă. DooSan privi în altă parte însă când spuse, „Moartea.”

„Ce?” Întrebă SolHi, confuză.

„Doar… m-am prezentat că-s Moartea. A meritat-o de altfel la felul cum a bătut în ușă. Și… de am timp la sigur cercetez ce lucruri ascunde sub preș.”

Lovindu-se cu palma peste frunte, SolHi scutură apoi cu reproș din cap. „Să înțeleg că data viitoare când o văd o să-mi fie vesel cu ea. Iar ce ține de ai verifica trecutul… îți sugerez nici să nu încerci.”

„De ce? Din cauza că te-ar putea da afară?”

„Da. Absolut, căci a fost singura care m-a primit, DooSan, pe când alții n-au făcut decât să-mi întoarcă spatele de cum mă vedeau fără să-mi dea măcar șansa să zic un cuvânt.”

„Asta însă nu-i permite să mărească chiria ori de câte ori vrea, SolHi. Ba mai mult, nu-i dă dreptul să bată la ușa ta de parcă ar fi jandarmeria în căutarea criminalilor. Și…”

„Ia, Han DooSan, tu în ce lume trăiești mă rog?” Întrebă SolHi pe un ton iritat. „În Țara Minunilor unde toată lumea e amabilă și bună? Dacă da, țin să te dezamăgesc, căci, în lumea reală, oamenii plătesc și mai mult ca să nu ajungă în stradă. Mai ales cei care sunt încă criminali în ochii altora și cărora li se întoarce spatele anume din cauza asta. Așa că, de nu vreau chiar să ajung în stradă, trebuie să suport. În caz contrar…”

Tăcu SolHi în clipa în care DooSan o prinse brusc de mână, forțând-o să-l privească. Apoi, abia mai stăpânindu-și furia, o întrebă, „Să trăiești în stradă? De ce? De ce să trăiești în stradă când sunt eu aici, SolHi? Când cel care trăiește cu tine sunt eu. De ce? Pentru că ți-i teamă? Ți-i rușine sau poate chiar nu-s demn ca să-mi ceri mie ajutorul?”

„Să-ți cer ajutorul? Tu măcar te auzi ce spui, DooSan? Cum să-ți cer ajutorul anume ție? Cel căruia îi sunt datoare pe veci pentru moartea fratelui tău. Cel pe care de abia îl pot privi în ochi și de care mă tem ca nu cumva să…” Se opri într-un final dându-și seama că era cât pe ce să-i spună despre ale ei sentimente. Apoi, vrând totuși să înceteze acea ceartă inutilă, murmură, „La fel cum cred că nu-i momentul ca noi doi să…”

„Ba-i momentul,” strigă DooSan. „E momentul să dăm cărțile pe față, SolHi. În caz contrar o să explodez, căci fierb tot pe dinăuntru. Și știi de ce? Pentru că am fost orb și n-am văzut că te ucideai chiar în fața ochilor mei în timp ce mie îmi permiteai totul. Ceva ce nu pot înțelege de altfel. Nu pot înțelege cum îți poți pune viața în pericol pentru alții. Cum poți… hrăni pe alții, iar tu să mori de foame. Asta e ce nu pot înțelege și asta îți cer acum să-mi explici: de ce?”

Tremurând toată și cu ochii jucându-i în lacrimi, căci înțelese că DooSan nicicând n-o înțelese pe ea și ca întotdeauna îi cerea tot ei să se justifice, SolHi spuse într-un final, „Ce-i de explicat aici? Nu cred că e ceva de spus, căci e totul cât se poate de clar: îmi plăteam astfel datoria. Cea pe care singur mi-ai cerut s-o plătesc de altfel.”

„Da. Am cerut asta. Recunosc. Dar… nu cu prețul vieții tale, SolHi. Nu cu prețul vieții, căci nu asta îmi doresc.”

„Atunci, ce-ți dorești, Han DooSan? Ce anume vrei de la mine? Ce, căci… eu tot nu te pot înțelege. La fel cum nu pot înțelege de ce te-ai mutat în apartamentul meu și de ce-mi ceri să plătesc pentru ceva de care ești sigur că nu-mi amintesc. Chiar și așa am tăcut, am plecat capul și am încercat să-ți fac pe plac. Doar ca să plătesc. Cum pot, căci altfel să plătesc nu știu. Nu știu cum.”

„Simplu: având încredere în cei ce te înconjoară. Sau… e asta chiar atât de greu pentru tine?”

„Da,” răspunse SolHi fără rețineri. „E greu, DooSan. E al naibii de greu să am încredere în oameni. Să reîncep să mă încred în oameni mai bine zis, în cei care m-au călcat adesea în picioare și mi-au scuipat în suflet, care m-au crezut un nimeni și mereu m-au tratat ca atare. E greu să crezi în cei care m-au lăsat să mor de foame chiar dacă aveam cu ce cumpăra și asta doar pentru că lor li se părea că dacă eu mor o să-mi răscumpăr astfel vina. Așa că, acum că mi-ai dat șansa să-mi răscumpăr acea vină de care toți mă acuzați, am zis să mă apuc de ea cu unghiile și cu dinții doar ca să supraviețuiesc. Indiferent de cum mi se cerea s-o fac am zis că trebuie.”

La auzul acelei confesiuni din gura lui SolHi și mai ales văzându-i ochii jucându-i în lacrimi, DooSan își simți și el ochii scăldați în picături de suflet îndurerat. Apoi, cu glas tremurând din cauza emoțiilor greu de ținut în frâu în al lui suflet, întrebă, „De ce nu mi-ai spus atunci despre asta măcar mie? Chiar crezi că nu te-aș fi ajutat de-aș fi aflat că…”

„Pentru ce? Să-ți spun mă refer. N-am nevoie să cer de pomană sau să cerșesc. Și știi de ce? Pentru că așa a fost mereu: chiar de mi-a fost greu, m-am descurcat mereu singură. Și-o să fac asta mereu.”

„Să cerșești?” Întrebă DooSan dezamăgit. „Tu chiar… chiar n-ai avut nicicând încredere în nimeni? Chiar nu știi că prietenii…”

„Prieteni? Care prieteni, DooSan? Eu n-am niciunul. N-am avut nicicând un prieten de valoare. Cu excepția Minei desigur. Dar chiar și așa nici ea măcar n-a reușit să mă învețe să am încredere. N-avea de ce să învețe de altfel când ai mei n-au avut când să mă învețe ceea ce trebuia s-o facă tata, cel care a avut alte planuri în viață decât să mă crească sau să mă învețe ceva. Mama? Nu, ea n-a avut timp de asta. Pentru ea a fost mai importantă a ei viață. Oamenii? Lor pur și simplu nu le păsa. De asta și-am învățat singură, DooSan. Cum am putut am învățat: din ignorul altora, din trădări, din loviturile date mie de viață iar și iar. Și-am învățat: muncind am învățat. Suferind am învățat, la fel cum am învățat să mă ridic în picioare de una singură. Să nu mă tem am învățat.”

„Ce n-ai învățat însă a fost să nu-ți mai plângi de milă,” strigă DooSan, luând-o prin surprindere. „Sau ce… mereu te-au înșelat alții? Mereu te-au luat toți de proastă? Dacă da atunci a fost pe merit, Ian SolHi. Pe merit, căci ai permis singură asta de aceea și te-au înșelat alții. Ai suferit pentru că n-ai știut să alegi oamenii care să te înconjoare. De-ai fi făcut asta însă, de-ai fi ales oamenii potriviți, ai fi înțeles că nu toți suntem așa. Mai sunt și oameni care pot fi alături de cineva necondiționat.”

„Dacă vorbeai de tine, DooSan, atunci greșești, căci tu nu ești alături de mine fără un scop. Sau ce, crezi că nu știu că ești alături de mine pentru ai face dreptate lui YuSan? Știu asta și accept. Dar… poate ai dreptate și tu, căci chiar n-am știut să aleg. Însă, ce mai contează ce-am știut și ce nu, de-am greșit sau nu sau… cine rămâne pradă corbilor și cine supraviețuiește în viața asta? Până la urmă contează scopul și nu mijloacele. De aceea, chiar de trebuie să plătesc cu propriul corp ca să…”

„Ian SolHi! Încetează!”

„Să încetez? Ce? Să mai spun adevărul? Ba n-am s-o fac, DooSan. N-am să încetez să spun ce simt măcar odată în viață. Și tu fă la fel: nu renunța la planurile pe care le ai și pentru care te-ai mutat în casa mea. Nu pentru mine.”

„Cum rămâne cu… îmi pasă de tine, SolHi? La asta nu te-ai gândit? Că poate că îți sunt alături pentru că îmi pasă? Că vreau să-ți fie bine, să nu te simți amenințată mereu și să-mi ceri ajutorul atunci când ai nevoie? Chiar e ceva la care nu te-ai gândit nicicând sau pur și simplu e ceva ce nu vrei să recunoști, huh?”

Răspuns la întrebările strigate printre lacrimi și avalanșele de furie și dezamăgire DooSan nu primi. Și nu primi el răspuns tocmai pentru că SolHi preferă ca de obicei lașitatea și fuga. De aceea își scoase ea acul picurătorii, smulgându-l. După care, ridicându-se din pat, se încălță în grabă, vrând să părăsească salonul.

Se opri însă la jumătatea drumului spre ușă, auzindu-l pe DooSan spunând, „Mereu ai fost lașă?” O întrebare care o forță să-l privească iar. „Da, ai fost lașă din câte văd. De asta fugi mereu de discuții care-ți pot schimba viața într-un final.”

„N-am nevoie de asta, DooSan: de cineva ca să-mi schimbe viața sau pe mine. Mie mi-i bine așa cum sunt. De altfel m-am obișnuit cu asta și…”

„Atunci continuă să joci rolul perfect de victimă,” șopti bărbatul, ridicându-se în sfârșit în picioare și privind-o, deși până atunci privise peretele. „Continuă să aștepți acel prinț pe cal alb să te salveze și fugi, așa cum ai făcut-o mereu. Sau… mă înșel cumva?”

„Nu, nu te înșeli deloc. Și știi de ce? Pentru că tu nu poți fi cel care mă poate salva.”

„De ce? Din cauza celor întâmplate acum 7 ani?”

„Nu doar, DooSan… Pur și simplu noi doi nu putem fi alături unul de altul. Nu fără a ne distruge într-un final.”

Și-ar fi mai spus multe SolHi în acele clipe, dar înțelese că n-avea rost: să se distrugă unul pe altul prin cuvinte. La fel… n-avea rost să-i arate că într-adevăr avea nevoie de el. Se temea însă: de ura lui, cea văzută în a lui privire, la fel cum se temea de dezamăgirea pe care o simțea zvâcnind în pieptul lui. Ce nu știa însă sau poate era doar oarbă ca să vadă era că mai era și iubire în inima lui DooSan. O iubire pe care el nu fusese în stare să i-o arate sau s-o facă să simtă și ea la fel.

Fu însă capabil să-i arate că nu putea conta pe el. În multe cazuri de altfel. La fel îi arătase că vruse s-o supună, s-o rănească, s-o facă să sufere și totul pentru a-și face lui dreptate, fără să știe că de fapt pierdeau ambii din cauza încăpățânării lor. O încăpățânare care îi ținea departe unul de celălalt și-i făcea atât de mult să sufere.

Într-un final, când Kan intră în salon, cei doi se grăbiră să privească în altă parte. Chiar și așa nu-l putură înșela pe detectiv, căci văzu atât de clar, reflectată în ochii lor, iubirea și rivalitatea, ceva ce ei nu fuseseră nicicând în stare să vadă în ochii celuilalt. Dar, deși văzuse asta atât de clar, Kan spuse doar, „Am întrerupt ceva? Dacă da, eu mă retrag și…”

Se dădu însă brusc din calea lui când SolHi trecu pe alături fără să-l privească. Apoi, uimit, Kan se uită la DooSan și-l întrebă din priviri, „Am zis ceva nepotrivit?”

„Da,” răspunse DooSan sec. „Pentru Ian SolHi orice n-ai zice e nepotrivit. Chiar și faptul că încă respirăm.” După care, nervos, părăsi și el salonul.

Uimit și confuz în același timp, Kan privi în urma celor doi. De altfel văzu doar spatele lui DooSan care aștepta ascensorul în timp ce SolHi dispăruse în casa scărilor, nevrând să aștepte prea mult. Dar, deși înțelese clar că cei doi se certaseră, Kan nu putu înțelege motivul. De asta și se scărpină el într-un final în cap, bolmojind sub nas, „Să fiu al naibii dacă am înțeles eu ceva.” După care, luând cu el doar geanta pentru bucate adusă de DooSan acolo, părăsi în grabă salonul.

***

Adusă fiind de custode în sala de vizite, Yu Ra se miră s-o vadă pe Ha Na așteptând-o, așezată la una dintre mese. Ba chiar, din cauza aceleiași uimiri, Yu Ra se opri locului. Nu făcu asta din cauza că se temea să dea ochii cu fosta ei prietenă, ci pentru că simțea o oarecare incomoditate stând în fața celei pe care practic o adusese aproape de moarte. Chiar și așa știa prea bine că de acolo nu poate pleca. Cel puțin nu înainte de-a înfrunta cruntul adevăr al prezentului în care trăia.

De altfel… acel prezent și-o neliniștea enorm în ultima vreme. Un prezent care-i aducea atât de mult aminte de-ale ei greșeli și victime. În special îi amintea de No SuDjin, pe care o întâlnise în spitalul în care lucra ca infirmieră și asta doar ca să aibă șansa de a găsi „victime și clienți” pentru afacerea lui SilGi, de care se crezuse îndrăgostită și pentru care fusese gata și să moară.

Chiar și așa, chiar dacă făcuse tot ce făcuse pentru SilGi, o făcuse cu inimă ușoară. De altfel fu o muncă pe placul ei și care i se dădea ușor, căci nu era doar frumoasă, ci avea și acea abilitate înnăscută de-a se face „plăcută” de oamenii cu care conversa. Astfel și ajunse să se împrietenească cu No SuDjin: într-una dintre zile când pacienta mersese în micul parc al spitalului ca să se gândească după ce medicul ei curant îi dăduse vestea proastă că nu era iar compatibilă pentru transplant. Ba chiar, în timp ce conversa cu ea, Yu Ra își dăduse seama că No SuDjin era disperată, căci crizele cardiace erau din ce în ce mai dese și la fel își simțea și sfârșitul aproape.

Această stare a pacientei fu la îndemâna lui Yu Ra, care găsi cât de curând în No SuDjin o „prietenă.” Ba chiar ajunse să-i dea diverse sfaturi pentru a reuși cu transplantul. Și, la un moment dat, din vorbă în vorbă, Yu Ra menționă faptul că ar avea niște „cunoștințe” care ar fi putut-o ajuta pe SuDjin să supraviețuiască. Numai că, vezi tu, nu era chiar totul legal. De aceea și trebuia de făcut totul în cel mai mare secret. Și… nu i-ar fi spus ea nicicând despre asta, dar… o îndrăgise și chiar nu voia s-o piardă.

Ale ei cuvinte fură ca un balsam pentru sufletul lui SuDjin. Din această cauză și-i ceru lui Yu Ra s-o ajute, căci trecuseră deja alte două luni după ultima dată când vorbise cu medicul de transplant, dar așa și nu mai aflase nimic mai apoi. Yu Ra însă, hâtră din fire, se „oferi” s-o ajute, căci „Nu dorea s-o pună deloc în pericol.” De aceea îi spuse că ea va fi intermediar între a ei bună prietenă și cei care îi puteau obține o inimă. Ba chiar îi spuse c-o să-i fie alături pe tot parcursul operației și după, căci nu putea s-o lase singură la ananghie.

Ulterior însă, aflând de la SuDjin că n-avea mai mult de 20 de mii de euro, decise să renunțe și să găsească un alt „client.” SilGi însă, aflând despre faptul că SuDjin era disperată, o convinse pe Yu Ra într-un final ca măcar s-o folosească pe biata fată ca sursă pentru alte „afaceri.” Așa și fu momită No SuDjin într-o zi într-un loc ferit, chipurile pentru a se înțelege pentru transplant. Numai că, ajunsă la fața locului, fără să spună nimănui așa cum fusese și înțelegerea, realiză că fusese de fapt înșelată.

Din această cauză și încercase să fugă. Dar, fiind înconjurată de mai mulți indivizi fioroși, pe care nu-i cunoștea defel, SuDjin se sperie enorm și, după una dintre crizele puternice avute, făcu infarct. Nu muri pe loc și asta datorită echipei medicale care-l ajuta pe SilGi în astfel de „afaceri.” Astfel și ajunse No SuDjin donator și salvă alte vieți, deși nu vruse decât să se salveze pe sine.

După acel eveniment însă trebuiră să se gândească bine cum să scape ei basma curată. Și, cum acea dată coincise cu cea menționată de Dja Iun lui SolHi și DooSan când SilGi pierduse un pariu, iar cea care trebuia să plătească era prietena lui, îi veni lui geniala idee de-a o da pe Yu Ra drept moartă și astfel să scape de bănuieli. Pentru asta însă avea nevoie de-o nouă identitate. Ar fi putut-o folosi pe cea a lui SuDjin, dar era prea riscant după tot ce făcuseră. Din această cauză și-și „aminti” Yu Ra de o altă prietenă de-a ei, Kim Ha Na, de care se apropie mai apoi, doar ca să aibă profit.

***

„De ce ești aici?” O întrebă Yu Ra pe Ha Na, după ce se așeză în fața ei și-și aminti despre tot ce se întâmplase în trecut cu SuDjin.

A ei întrebare o făcu pe Ha Na să surâdă. Fu însă un surâs amar, născut din dezamăgirea de-a vedea că încă odată Yu Ra o trădase, așa cum se întâmplase de atâtea ori în trecut. Dar, ca de fiecare dată, Yu Ra găsise iar calea să se apropie de ea, de mai n-o dădu morții ultima dată. Chiar și așa, spuse Ha Na într-un final, „Ca să-ți văd chipul. Dar… nu mai sunt atât de sigură c-am făcut alegerea potrivită.”

„De ce? Pentru că nu-ți e pe plac ce vezi? Sau poate… nu aici ai fi vrut să mă vezi într-un final?” Șuieră Yu Ra printre dinți, furioasă de data asta, amintindu-și că Hion Uk îi spusese despre faptul că anume Ha Na o denunțase la poliție pentru restul „afacerilor” și era acuzată nu doar pentru dispariția ei.

Ha Na însă, de-o calmitate de invidiat, spuse, „Ba nu, Yu Ra, te înșeli, căci eu nu mă bucur de necazul tău. Chiar și așa sunt fericită c-ai primit în sfârșit după merit după ce ai încercat să mă dai morții pe mine. Dar… ce nu-mi place e să văd că arăți atât de bine chiar dacă ești aici, când eu arăt… ca o fantomă după iadul prin care am trecut datorită ție. Un iad al drogurilor și-al prostituției în care m-ai băgat tu și acel SilGi. Dar totuși un iad de care mi-a fost dat să scap și să-mi trăiesc viața, uitând de coșmarul prin care am trecut, fiindu-ți prietenă.”

Spunând aceste cuvinte, Ha Na se ridică și dădu să plece. Se opri lângă ușă însă când Yu Ra întrebă, „Chiar crezi c-o să poți uita tot ce s-a întâmplat între noi, Ha Na?”

„Da, o să uit. O să uit tot, căci ai avut dreptate spunând că viața e ca un bumerang - pentru ce-ai făcut plătești mereu cu vârf și îndesat. La fel cum vei plăti tu stând aici.”

„Cum rămâne cu tine, Ha Na? Ai plătit tu deja pentru ce-ai făcut atunci?”

Întrebarea lui Yu Ra o făcu pe Ha Na să înghită în sec. Apoi, privind iar la fosta ei prietenă, spuse sigură pe sine, „Eu măcar n-am ucis pe nimeni, Yu Ra. Eu măcar n-am vândut pe nimeni rob așa cum ai făcut tu, pentru o dragoste oarbă de altfel, o dragoste care te-a dat pierzaniei și nu te-a împlinit într-un final. Dar… nu-s eu nimeni să te judec, Yu Ra. Doar… plătește pentru ce-ai făcut și de viața asta îți dă șansa să ieși de aici, atunci trăiește măcar odată în viață cinstit și mergând cu capul sus pe stradă și nu privind călcâiele celor ce merg în fața ta.”

După astfel de cuvinte, Ha Na părăsi camera de vizite a închisorii. Și-o părăsi ea cu inimă ușoară și cu dorința în suflet de-a nu se întoarce nicicând acolo și de-a uita tot prin ce i-a fost dat să treacă de când îi cunoscuse pe cei doi „foști prieteni.” Nu la fel se întâmpla însă cu Yu Ra: ea nu putea uita ceea ce i se întâmplase în ultima vreme la fel cum nu putea uita că anume dragostea o păgubise într-un final, aceeași dragoste ce-i scălda din belșug obrajii în acele clipe… în lacrimi.

***

În drum spre celulă, Yu Ra merse cu capul plecat, cu sufletul în flăcări și cu inima înecată în lacrimi, dându-și seama că se închisese pe sine într-o colivie și se condamnase uitării. Dar… era singura vinovată pentru a ei soartă. Din această cauză și se decise să nu mai învinuiască pe nimeni, căci „Singură m-am condamnat uitării crezând în acea dragoste care m-a păgubit într-un final,” murmură ea.

Gardiana, care o însoțea spre celulă în acele clipe, o privi mirată și-o întrebă, „Ce-ai spus, deținut 075?”

„Nimic,” răspunse Yu Ra abia auzit. După care, oftând, se opri în dreptul ușii celulei pentru ca custodele să deschidă lăcata. Apoi intră și se retrase într-un ungher, cu toate că de obicei s-ar fi alăturat colegelor ei de cameră la un joc de cărți. În acel moment însă nu avea putere pentru nimic altceva.

De altfel, în colțul cela, cu genunchii strânși la gură și căzută pe gânduri, stătu multă vreme. Ba chiar își ascunse și fața într-un final, încercând să nu permită celorlalte deținute să-i vadă slăbiciunile, căci, gândindu-se la tot ce i se întâmplase, ochii i se umplură de lacrimi. Într-un final se văzu nevoită să se ridice de jos. Făcu asta doar pentru a se apropia de ușă unde o aștepta gardiana care îi aduse o scrisoare. Văzând însă că era o scrisoare de la SilGi, Yu Ra spuse sec, „Întoarceți-i-o destinatarului! Și, de mai primesc astfel de scrisori, întoarceți-le direct, căci chiar nu mă interesează ce scrie.” După care, mâhnită, merse de se culcă pe pat, cu spatele la ușă.

În acel moment însă, de cum puse capul pe pernă, îi răsunară dintr-o dată în urechi cuvintele mamei ei, de când aceea venise s-o vadă în urmă cu câteva zile. „De ce, Yu Ra? De ce ai făcut ce-ai făcut când noi nu asta te-am învățat? Noi doar am muncit cinstit o viață ca să te creștem și să te educăm. Tu însă… nu doar ai dat morții pe alții, dar ne-ai mințit și pe noi c-ai murit. De ce?”

Yu Ra nu-i răspunse la acea întrebare. Doar privi tristă în ochii înlăcrimați ai mamei ei și întrebă, „Dar tata, el nu vine?”

„Nu vine,” îi răspunse îndurerată a ei mamă. „De altfel… ai face bine să nu-l aștepți deloc, Yu Ra, căci el a spus că nu are copii, că a lui fiică e moartă de acum un an și că n-are pe cine vizita aici.”

După acea vizită Yu Ra îi interzise mamei ei să vină s-o mai vadă. Ba chiar lăsă vorbă cu gardienele să nu-i anunțe vizitele dacă mama ei s-o întoarce. Dar, în acele clipe, după vizita lui Ha Na, înțelese că greșise și că, făcând asta, se condamnase pe sine la singurătate. Din această cauză și murmură tristă într-un final, „Și totuși nu vin: nici tata, nici mama, nici foștii mei prieteni. De altfel… de ce să vină când le-am făcut tuturor atâta rău?!” Apoi, cu capul în pernă, plânse mult în seara aceea, dorindu-și să fi murit ea în urmă cu un an. Măcar astfel n-ar fi simțit în acele clipe că viața îi întoarse spatele… odată și pentru totdeauna.

De altfel nu doar viața îi întorsese spatele lui Yu Ra în acea zi, ci și Gu SilGi, care își încheie socotelile cu viața în urmă cu o seară, spânzurându-se în a sa celulă. Despre asta și-o vestise pe Yu Ra în scrisoarea pe care ea n-o primise, o scrisoare care era scurtă, dar care spunea atât de multe lucruri în același timp:

„Iartă-mă, Yu Ra, că te-am atras și pe tine în acest jocul periculos, deși nu știam singur cum să ies din el sau să-mi trăiesc viața. De asta și simt că am greșit noi când ne-am întâlnit și am fost de altfel eșecul celuilalt în astă viață. Un eșec pe care am de gând să-l corectez, căci… chiar n-am de gând să-mi petrec viața în această celulă rece sau târât prin tribunale, unde oricum mă vor condamna la moarte. De aceea și-ți spun asta acum: alege singură ce vrei să faci mai apoi, căci eu am ales deja - plec astăzi spre Moarte, acolo unde o să te aștept pe veci să-ți spun încă odată „Te iubesc, Yu Ra!”

***

„În sfârșit s-a terminat,” murmură Ha Na, după ce ieși de pe poarta închisorii. Dar, imediat ce făcu câțiva pași, se opri locului și, închizând ochii, privi spre soare.

Nu stătu mult astfel însă, căci amintirile îi năvăliră ca lăcustele în cap, amintiri despre tot ce trăise, dar și despre faptul că înainte s-o viziteze pe Yu Ra mersese să-l vadă pe SilGi, căruia avea de gând să-i reproșeze tot ce trăise ea în ultimele săptămâni. Ajunsă în închisoarea pentru bărbați însă află cu stupoare că Gu SilGi se spânzurase. De asta și mârâi ea dezamăgită, „Cretin! Laș!” Nu murmură asta din cauza ei, ci pentru că își dădu seama cât va suferi Yu Ra aflând despre moartea lui.

Da, lui Ha Na îi părea încă rău pentru a ei prietenă, cea la care ținuse cu adevărat. Mai ales îi părea rău că Yu Ra avea să plătească pentru tot ce făcuse SilGi într-un final, după ce acesta alesese moartea. De altfel… Yu Ra mereu plătise pentru eșecurile iubitului, căci nu doar odată fusese bătută sau obligată să-și petreacă noaptea cu cei cărora SilGi le datora bani. Chiar și așa nu-l abandonase pentru că-l iubea. Lui însă îi fusese atât de ușor s-o abandoneze într-un final atunci când înțelese în sfârșit că nu mai era cale de scăpare pentru el.

„Pentru toate însă există o pedeapsă divină, Gu SilGi,” murmură Ha Na în timp ce se îndrepta spre taxi-ul pe care-l plătise s-o aștepte. „Tu vei plăti după moarte, Yu Ra acum plătește, pe când eu am plătit deja.” Spunând aceste cuvinte, Ha Na urcă în taxi și-i ceru șoferului s-o ducă acasă, la bunica ei, căci jurase că odată salvată de la moarte îi va fi bătrânei alături, plătind astfel pentru faptul c-o mințise de atâtea ori și că nu doar odată o înșelase pentru binele lui Park Yu Ra.

La fel era liniștită și din alte privințe: că prin tot ce trecuse în ultima vreme plătise pentru toate păcatele săvârșite, precum acela de-a fura adesea pensia bătrânei, de-a se fi înhăitat cu diverși derbedei, că ajunse să se drogheze și să bea peste măsură și că, anume într-una din zile, când nu se mai putuse controla, alături de alți „prieteni de pahar,” ajunseră de bătură rău pe cineva, care muri într-un final, după multe săptămâni de stat în comă. Despre acea crimă nu aflase nimeni însă. La fel nu știuse nimeni că Ha Na fusese implicată în asta. Un lucru pentru care îi mulțumise lui Dumnezeu de atâtea ori, căci de nu, de s-ar fi aflat ce făcuse ea în acea noapte, i-ar fi ținut companie lui Yu Ra în celula ceea rece fără doar și poate.

„Bine însă că n-a aflat nimeni,” își spuse Ha Na în sinea ei. „Oricum… am plătit deja pentru acele păcate, căci ceea prin ce mi-a fost dat să trec nu demult a fost de fapt iadul, cel în care criminalii ca mine plătesc pentru tot ce-au făcut cândva în viață.” După care își tăcu vocea minții și privi prin geamul mașinii la casele și străzile ce fugeau în urma lor, străzi pe care se întâmplau atât de multe crime tainice despre care nimeni n-avea poate să afle cândva…