„Căpitan Lee! Nu mă așteptam să vă văd aici!” Spuse DooSan mirat, după ce deschise ușa apartamentului și-l văzu pe căpitan stând chiar în fața ușii.

Lee rânji. „Ce nu mă așteptam eu era să te găsesc aici.” O remarcă care îl uimi pe DooSan. Nu la fel cum fu uimit căpitanul să afle că DooSan și SolHi trăiau împreună. Mai ales, că DooSan lăsase comfortul unei zone rezidențiale ca să se mute în umilul apartament al lui SolHi, aflat la „Dracu în praznic,” cum mârâise Lee printre dinți când ajunse în zona aceea. Dar, deși avea destule întrebări în cap și poate reproșuri să afle cu cine ajunse să locuiască fiul celui mai bun prieten, căpitanul spuse doar, „Să facem câțiva pași!”

„La ora asta?” Îl întrebă DooSan cu ochii cât cepele. „În caz de n-ai observat, e cinci dimineața abia!”

„Și?” I-o tăie Lee scurt. „Ești deja treaz. Așa că nu mă fă să-mi pierd timpul și urmează-mă! Mai întâi trage ceva normal pe tine. Te aștept jos!” După care, fără să aștepte acceptul lui DooSan, porni spre scări.

„Asta ce mama naibii a fost?” Întrebă DooSan, încruntându-se. „Mă simt de parcă am fost certat de tata după ce m-a prins dormind c-o fată. Și… de ce simt eu prezența lui Kan pe aici?” După care, de parcă îl luase frigul, DooSan își frecă ușor brațele, căci ieșise să deschidă ușa doar în maiou. Nu stătu însă multă vreme locului, ci închise ușa ceea la cam două minute după ce Lee plecă. Apoi trase rapid un costum sport pe el, își luă ghetele și telefonul de pe noptieră. Nu ieși însă fără să se asigure că SolHi dormea strâns, căci îl avertizaseră deja cei de la urgențe că SolHi putea să mai aibă crize, ca efect secundar al consumului exagerat din acea seară.

Ajuns lângă pat, DooSan ezită câteva clipe, neștiind de s-o atingă sau nu. Într-un final, își călcă pe inimă și-i atinse fruntea. Reuși astfel s-o trezească pe SolHi, care se ridică numaidecât pe șezute, privindu-l mirată. „Pleci undeva?” Întrebă ea, văzându-l gata de ducă.

„Da. Căpitan Lee e aici. Zice că trebuie să vorbim. Mă așteaptă de fapt jos.”

„Motivul?”

„N-aș putea să-ți spun ce anume e în capul vulpoiului celuia bătrân. O să aflu însă. Pe urmă îți spun și ție.”

„De ce să-mi spui când pot fi prezentă?”

„Ba nu. După reacția căpitanului aș zice că i-ar plăcea să vorbească între patru ochi. Plus la asta, după seara trecută tu trebuie să-ți recapeți forțele nu să umbli după fantome, mai ales la ora asta. Oricum, de-i ceva important, te informez după.”

„Am înțeles,” îi răspunse SolHi fără prea mare tragere de inimă, căci simțea că DooSan părea să-i ascundă ceva. Și avea dreptate, căci tresări curând auzindu-l pe DooSan, care stătea în pirostrii lângă pat, spunându-i:

„De fapt e ceva ce nu ți-am spus, SolHi: căpitan Lee și eu ne cunoaștem demult.”

Întoarsă pe-o parte și privindu-l țintă, SolHi oftă. „Să știi că nu mă miră,” șopti ea. „Am simțit asta de când cu cazul lui Ha Na.”

„Chiar și așa n-ai spus nimic. De ce?”

„Pentru c-am simțit că nu era timpul. La fel am sperat că o să-mi spui tu când va fi momentul și n-am greșit.”

DooSan surâse. „Ceva neobișnuit pentru tine, dar… oricum, n-am spus pentru că Lee mi-a cerut asta. De ce anume, n-am idee.”

„Totuși am impresia c-o să afli tu motivul cela până la urmă. Sau… mă înșel?”

„Ba nu. O să-l aflu! De imediat ce mi se ivește ocazia. Acum, dormi! Revin în scurtă vreme!” După care îi sărută fruntea și porni spre ușă.

Se opri la jumătatea drumului când o auzi pe SolHi strigându-l pe nume. Privind-o, o văzu surâzându-i, deși era sigur că-i era încă greu pe suflet. Chiar și așa, SolHi îi spuse cu blândețe, „Ai grijă de tine, DooSan!”

„Doar nu mă duc la război!” O trânti el. „Ies doar până în fața blocului.”

„Chiar și așa: nu știm cine ne poate pândi din umbră. Sunt exemplu viu de altfel.”

DooSan nu mai spuse nimic, căci avea până la urmă SolHi dreptate: nu mai erau siguri de nimic, la fel cum nu mai erau siguri de cine le era prieten și cine dușman în bătălia ceea. Cuvinte care de altfel îl puseră pe gânduri și-l îngrijorară puțin, de parcă ar fi avut un presentiment rău despre ceva ce avea să vină. Nu spuse nimic despre asta însă. Doar plecă atunci când auzi iar respirația ritmică a lui SolHi, semn că adormise la loc.

***

„O iubești?” Îl întrebă Lee pe DooSan când cei doi se plimbau deja pe străzile Seulului. Era încă întuneric în jur, iar străzile erau goale, ceea ce făcea mai plăcută acea plimbare între doi prieteni.

„Dacă sincer… nu știu,” răspunse DooSan după alte clipe de tăcere. „Doar știu că-mi pasă de ea și că vreau să fie mereu bine.”

„Atunci o iubești,” spuse Lee. „De altfel ar fi trebuit să mă gândesc la asta încă de când v-am văzut în doi, atunci când am orchestrat împreună cazul traficanților de organe. La fel nu-i straniu să-mi dau seama de ale tale sentimente, odată ce te-am găsit aici și nu în apartamentul tău. Și… am aflat deja despre ceea ce s-a întâmplat ieri.”

DooSan se opri brusc locului. „Ați aflat ceva legat de caz?” Întrebă el oarecum îngrijorat.

„Nu, dacă sincer, căci clubul cela e mai curat ca o farmacie. Și nu cred c-au fost legiștii care l-au „curățat” atât de bine.”

„Ceva straniu totuși,” murmură DooSan, urnindu-se din loc și forțându-l și pe Lee să facă la fel. „Și zic că-i straniu pentru că noi nu le-am dat timp să „curețe” locul cela. De altfel am dat buzna în club de imediat ce am aflat că SolHi nu era înăuntru. Și, cum noi i-am săltat pe angajați, puteau doar fantomele să curețe locul cela.”

„Nu și dacă bănuiala ta și-a lui Kan se adeverește și într-adevăr există un subsol secret acolo.”

„Ceva ce n-a fost încă demonstrat. Dar, odată ce SolHi insistă că-i adevărat și acolo există un pasaj secret, se merită de încercat.”

„Asta deja cred și eu c-o să fie util. Totuși greu, căci, deși am căutat noi peste tot, n-am dat peste nici o ușă secretă. Ceea ce-i straniu, pentru că, din câte mi-a spus Kan, SolHi a văzut-o în locul cela anume pe tânăra găsită ulterior de noi în tomberon, cea abuzată și rănită de Nam Yun Ho, în sângele căreia am găsit de altfel aceleași droguri ca și la Ian SolHi.”

DooSan îl privi, încruntându-se. „Cum știi tu ce fel de droguri i s-au administrat lui SolHi?”

Lee surâse. „Ai uitat c-ați trecut azi pe la urgențe?”

„Nu,” bombăni DooSan, scărpinându-se în cap. „Așa ceva nu se uită. Doar că nu mă așteptasem c-o să afli atât de repede despre asta.”

„De-ai gândit astfel înseamnă că nu știi cine-s, Han DooSan. La fel cum se pare c-ai uitat ce fel de câine de vânătoare sunt eu. Plus la asta, era necesar de analizat odată ce victima făcea parte din echipă.”

„Victima?”

„Mmm, cea găsită în tomberon. Numele ei era Lee Da Hi! Nu era agent DCO. Chiar și așa, am racolat-o pentru că era necesar să avem informații din interior. Ce n-am bănuit a fost că o vor repera într-un târziu și apoi îi vor face felul.”

„Cum rămâne cum Nam Yun Ho? El ce zice despre asta?”

„Nimic. Tace ca peștele pe uscat. De altfel nimic straniu, având în vedere că-l așteaptă destui ani după gratii. Și-i păcat să știi. De Lee Da Hi zic. Era tânără, mamă singură de altfel. Acum un puști va crește singur pe lume.”

„Ceva de care te învinuești.”

„Da. Nici nu poate fi altfel, DooSan, căci anume eu am insistat s-o implicăm. Ai noștri vorbeau de-un agent infiltrat. Mie însă mi s-a părut că va fi mai ușor și mai de încredere să folosim pe cineva deja aflat în interiorul organizației.”

„O idee greșită, care a fost încă odată demonstrată.”

„La ce anume te referi?”

„La nimic în concret. Doar la un caz despre care Gi mi-a spus că l-au avut acum mulți ani când cercetau o organizație de trafic de persoane. Atunci tot a fost infiltrată o agentă novată și la fel s-a terminat tragic.”

„Chiar și așa… nu pot renunța,” spuse Lee după ce merseră o vreme în tăcere. „Nu după tot timpul pierdut și nervii pe care i-am lăsat la birou. Am eu de gând să pun odată și-odată laba pe ticălosul cela și să-l bag la răcoare pentru ani grei de altfel de nu-mi reușește să-l bag pe viață.”

„Te referi la Min SinJu?”

„La cine altcineva?! Cel care-s sigur că-i cumva implicat și în afacerea asta. Doar că, ca de fiecare dată, am impresia c-o să-mi scape din labe. Chiar și așa, tot nu mă dau bătut. Nu atâta timp cât trebuie să le fac dreptate camarazilor mei căzuți la datorie, cei uciși mișelește doar pentru că erau pe urmele lui.”

„Ceva ce n-ai putut nicicând demonstra, căpitane! Să nu uităm că ancheta a demonstrat că erau și ei implicați în afacerile celea ilegale pe care le cercetați.”

„Minciună,” șuieră Lee printre dinți. „Detectivii Kim și Yon erau oameni dintr-o bucată. Veterani de altfel în munca asta, c-o carieră de invidiat și fără pată. Era imposibil ca să se abată de pe calea cea dreaptă taman înainte de pensie. Nu, DooSan, sunt sigur că li s-a înscenat tot atunci. Doar… nu pot demonstra încă.”

„Poate și-o să ai noroc acum că și-a adăugat și alte infracțiuni la dosar.”

„Te referi la ce i s-a întâmplat detectivei Ian?”

„Nu doar. Sunt mai multe chestii pentru care suntem cu ochii pe el. Doar că o să ia ceva timp până vom putea demonstra că-i vinovat. Dar, mai devreme sau mai târziu, tot cade el, căci nimic nu-i veșnic, căpitane. La fel n-o să fie veșnică nici domnia gândacului ăstuia, căci… sunt sigur că n-o să permită însuși Dumnezeu.”

„Uiți însă un lucru, DooSan: până la Dumnezeu te mănâncă Sfinții. Așa că, de nu vrei să dăm totuși greș și Min SinJu să rămână în libertate, îți sugerez s-o ții pe Ian SolHi departe de cazul dat.”

„Nu înțeleg unde bați, dacă sincer! La fel simt că nu spui asta pentru că-ți pasă de ea,” spuse DooSan, oprindu-se iar locului.

„Ba aici te înșeli, căci… chiar nu vreau victime colaterale. Nu altele decât cele pe care le avem deja, căci sunt deja la curent că s-ar putea ca anume Min SinJu să fi avut de-a face cu moartea mamei ei. Plus la asta, ce s-a întâmplat aseară, ceva ce-mi confirmă bănuiala că tentaculele caracatiței Min SinJu sunt mai lungi decât credeam.”

DooSan se încruntă, căci acel „victime colaterale” îl sfredeliră pe dinăuntru. Apoi, oftând prelung, spuse, „Știi, chiar dacă înțeleg motivele tale ca să-mi cer s-o țin pe SolHi departe de investigație, trebuie să-ți spun totodată că-mi ceri imposibilul. SolHi n-o să mă asculte să nu se implice.”

„Asta de-i ceri ca șef. Ca iubit însă poți cere mai mult de atât.” DooSan îl privi pe sub sprâncene. „Da, da, neagă cât vrei că nu sunteți împreună. Oricum nu asta mă interesează, ci s-o ții departe. Plus la asta, implicarea ei ne poate aduce și alte probleme pe lângă cele că se poate atenta iar la viața ei.”

„Te referi acum la faptul că SolHi e suspectă de moartea lui YuSan?”

„E și asta un motiv. Dar… nu-i singurul.”

DooSan țâțâi printre dinți. „Tu și secretele tale. La fel tu și grijile tale, griji de care nu te pot scăpa atâta timp cât n-am habar de ele. De una însă te pot salva: nu SolHi mi-a ucis fratele.”

„Iar asta o știi pentru că ți-a spus-o zâna măseluță?” Remarcă pentru care DooSan îl răsplăti pe Lee cu un mârâit. „Doar ziceam și eu. N-o lua în nume de rău. Și… continuă ce aveai de zis!”

„Nu multe. Doar… ce-am putut afla și mare parte sunt bănuieli, căci nu-s dovezi că nu l-a ucis pe YuSan. Sunt însă sigur de asta după seara trecută.”

„Dacă sincer tocmai am înțeles că n-am înțeles nimic,” spuse Lee ironic. „Oricum, tu ai încurcat ițele cu femeia asta tu și descurcă-le! Eu o să mă ocup de caz între timp. Și… pe lângă Ian SolHi, te vreau departe de caz și pe tine!”

„Iar eu ce vină am?”

Lee rânji. „Și încă ce vină ai. Una cât se poate de cunoscută: ești anume fratele lui Han YuSan. Și, la cum știu cât îl „iubești” tu pe Min SinJu, încep a mă teme să nu investighez ulterior moartea lui, iar tu să fii pe post de criminal.”

„Deloc amuzant dacă sincer!”

„Dar totuși adevărul! Hai, recunoaște: nu odată mi-ai spus că-l vrei mort pe Min SinJu!”

„Nu, asta deja n-o mai pot nega. Oricum, cred că acum nu implicarea mea în caz e importantă, ci să dăm de subsolul cela.”

„Așa e. De altfel… n-ar fi primul subsol de genul ăsta de care dăm în timpul unui operativ.”

„Kim Ha Na?”

„Da. Pe ea tot într-un subsol am găsit-o, ceva ce mă face să credem că-s aceiași indivizi implicați. Min SinJu și oamenii lui, de se adeverește ce bănuiesc. Așa că, cum nu-mi doresc și…”

„…alte victime colaterale, eu și SolHi trebuie să stăm departe de caz! Am înțeles din prima dacă ceva!”

„Mă bucur! Că nu trebuie să repet, mă refer!”

„Iar eu mă bucur că n-ai uitat că eu sunt cel mai interesat în al prinde pe Min SinJu. De asta și nu-mi poți cere să stau deoparte, Lee.”

„Ba bine că pot, DooSan! Și știi de ce? Pentru că ești singurul fiu rămas în viață al bunului meu prieten Han Min San. Celui căruia i-am promis c-o să am grijă de voi de el n-o mai fi. Cu YuSan am dat greș și-i mort. Cu tine n-am de gând să dau iar greș. Așa că, fă-ne tuturor o favoare și stai departe de caz, DooSan! De nu, jur că găsesc alte trucuri să te țin departe!”

„Închisoarea cumva?” Întrebă DooSan rânjind.

„Nu-mi da idei!” Îi răspunse Lee ironic. „Oricum, ai înțeles tu ce aveam în minte.”

DooSan doar surâse după asta. Apoi, devenind serios, întrebă, „Căpitan Lee, a fost și fratele meu implicat în cazul ăsta cumva?”

Lee nu-i răspunse. Doar privi brusc în altă parte, mușcându-și ușor buza de jos, ceva ce-i dădu lui DooSan de înțeles că avea dreptate. Apoi, când înțelese că tăcerea lui dădea de bănuit, căpitanul privi la DooSan, căruia îi spuse, „Da. Han YuSan a fost implicat în cazul dat. Mai multe detalii despre asta nu-ți dau însă. Nu până nu dăm de adevăratul vinovat. Cel de care o să dau eu, iar tu o să te ții departe de asta.” După care, bătându-l ușurel pe DooSan pe umăr, Lee oftă iar, intrând în mașina neagră ce se oprise lângă ei și care îi urmase cu viteză mică tot timpul cât se plimbase cu DooSan.

Privind în urma mașinii, DooSan se încruntă. „Vasăzică sunt secrete de care eu habar n-am!” Murmură el țâfnos într-un final. „Nu, bătrâne Lee, ai dat greș se pare informându-mă despre asta. Mai ales, ce? Să stau deoparte? Ba bine că nu. Nu atâta timp cât în jos e adevărul despre moartea lui YuSan și cele întâmplate lui SolHi.” După care, nervos, scoase telefonul din buzunar, dând un apel lui Kan, căruia îi spuse, „Am nevoie să te văd urgent! Mmm, imediat! Te aștept la procuratură! O să fiu acolo în maximum 1h. Da. Mă pornesc chiar acum!” După care plecă și el în grabă, în direcție opusă celei în care plecase mașina lui Lee.

***

„Ăsta ce, mă consideră amantă să-mi dea ordine de draga dimineață?! Vreau să te văd! Imediat!” Îl imită Kan pe DooSan, strâmbându-și puțin vocea. „De parcă i-ar fi fost dor.”

Se maimuțări Kan astfel, crezând că era singur în parcarea Procuraturii. Numai că, dând cu ochii de Yu, care se afla la vreo doi pași în urma lui, privindu-l pe sub sprâncene, bătu detectivul în retragere. „Nimic important,” spuse Kan într-o doară. „Îmi spuneam doar păsul. Sau… ți s-a făcut și ție dor cumva de nu mă scapi din ochi?”

Yu rânji. „Doar nu ți-s „iubită” să-mi fie dor!”

„Spune-i asta și procurorului Han, care mă consideră una de-a ajuns să-mi dea ordine să-l văd de draga dimineață. În caz contrar jur că mă fac monarh.”

Inspectorul abia își putu ține râsul în frâu. Apoi, încă chicotind în sinea lui, în timp ce privea la Kan, care părea să fiarbă la propriu, îi spuse, „De ajungi tu monarh, atunci eu sunt popă, căci, la cum te știu de „iubăreț,” viața de monarh la sigur nu-i de tine.”

„Ție acum ți-a venit cheful să-ți bați joc de mine cumva? Știi prea bine la ce m-am referit când am spus ce-am spus. De altfel… și așa sunt cătrănit, nu mai pune și tu paie pe foc!”

„Da cine le-a pus la început mă rog? Vreo „iubită” cumva?”

„Da, una cu trei picioare,” mârâi Kan, făcând aluzie la bastonul pe care-l folosise DooSan după ce-și scosese ghipsul. Apoi, nervos, pufăi pe nări și-i întoarse spatele lui Yu, îndreptându-se în direcție opusă intrării în procuratură.

„Încotro?” Îi strigă inspectorul din urmă, căutând să-l zădăre cu orice preț în dimineața ceea. De altfel îi ieșea de minune, căci anume din cauza lui mai petrecuse Kan o noapte albă în procuratură, umblând după fantome, căci dovezi să-l găsească pe cel vinovat de ce i se întâmplase lui SolHi așa și nu găsiră.

***

Love this novel? Read it on Royal Road to ensure the author gets credit.

Deschizând cu grijă ușa ce dădea pe acoperișul procuraturii, Kan strâmbă din nas. Făcu asta, văzându-l pe DooSan stând chiar lângă marginea acoperișului și privind de sus orașul, care abia se trezea la viață la acea oră extrem de matinală: 6 dimineața. O oră la care Kan ar fi vrut să doarmă, nu să-i țină companie lui Han DooSan.

Chiar și așa, știind că n-avea încotro, se mulțumi doar cu a bombăni sub nas, „Au ăștia doi ce au cu acoperișurile. Le iubesc mai ceva ca mâța laptele.” Apoi, tot strâmbând din nas, în timp ce strânse cu putere în mâini cele două pahare de cafea pe care le cumpărase după ce se despărțise de Yu, se porni spre DooSan. Nu tăcut, ci bombănind în sinea lui, „Acum înțeleg de ce-au ajuns ăștia doi să trăiască împreună: doar ca să-mi scoată mie peri suri și să-mi scurteze zilele. Ar fi făcut un bine lumii de s-ar fi apucat să facă copii nu să-mi stea mie pe cap. Dar… cine a pierdut norocul să-l găsesc eu? Doar cel cu…”

Era să spună Kan „cel cu coarne,” numai că se răzgândi în ultimul moment, căci își aduse aminte că era prea dimineață totuși pentru a-l pomeni pe „frumosul” cela. De aceea și se mulțumi într-un final doar cu a-și drege glasul când ajunse lângă DooSan, căruia îi întinse cafeaua cumpărată pentru el. După care, când DooSan îl privi chiorâș, Kan mârâi la el, „Cred că merit măcar un zâmbet odată ce m-ați adus pe acoperișul ăsta cu noaptea în cap.”

DooSan surâse de data aceea, luând cafeaua din mâna detectivului. „De ce să mă spetesc? Ai destule suflete care îți pot zâmbi de dimineață și să-ți îmbuneze sufletul. Ca doamna Oh de exemplu.”

„S-o sun pe SolHi și să-i spun unde-ți pierzi diminețile?” Își scoase Kan pârleala, scoțându-și și telefonul din buzunar, arătându-i astfel lui DooSan că era destul de convins să-l dea în vileag în fața lui SolHi. Reacție copilărească care îl făcu pe DooSan să chicotească.

„Să știi că nu-i nevoie,” îi spuse el detectivului, încă chicotind. „S-o implicăm pe SolHi în romanța noastră mă refer.”

„Atunci a-ți face bine și mi-ați spune pentru ce m-ați chemat aici. Nu cred c-a fost pentru a servi cafea împreună și-a admira priveliștea orașului la răsărit.”

„Și ai dreptate. Nu pentru asta te-am chemat, ci ca să aflu ce anume ați mai găsit tu și SolHi în depozit în ziua ceea. Pe lângă pata de sânge, desigur.”

Kan strâmbă din nas, văzând cu câtă insistență îl privea DooSan în ochi. Apoi, privind în altă parte, spuse, „Mai bine v-ar fi fost dor, decât să-mi puneți astfel de întrebări.”

„De ce mă rog? Credeam că ți-e mai ușor să răspunzi la întrebări decât a înfrunta declarațiile de dragoste.”

„Mă luați cumva peste picior?”

„Ba bine că nu. Doar o remarcă nevinovată. Și, să nu ne ascundem după deget, Kan. Știu prea bine ce simți pentru mine, la fel cum știi și tu. De asta și nici n-o să încerc să te fac să-ți schimb opinia sau să gândești ceva drăguț despre mine. Vreau doar să aflu adevărul ca să-i fac dreptate lui SolHi.”

„De parcă v-ar păsa prea mult de ea,” spuse Kan într-o doară.”

„Ce dacă te înșeli?”

„Nu cred. Nu după ce-am fost martorul iadului prin care i-a fost dat să treacă din cauza dvs, procuror Han. Șapte ani de iad mai bine zis. Ceva ce nu se uită prea ușor, să știți. Și, cum nu cred în miracole, v-aș sugera să nu vă tentați soarta. Sau să insinuați lucruri.”

„Precum?”

„Precum a mă face să cred c-ați decis să renunțați la răzbunare de dragul lui SolHi și a ceea ce simțiți pentru ea. Ba pe naiba: nimeni nu renunță la idea de a-și răzbuna fratele iubit pentru o femeie. Nu pentru cea despre care se spune că l-a ucis pe Han YuSan.”

„Ce dacă totuși nu-i așa cum crezi?”

„Ba e anume așa cum e, procuror Han. Vă știu bine. Am învățat să vă cunosc în timpul cât am lucrat împreună și de asta nu mă înșel când spun că mai degrabă renunțați la SolHi decât la răzbunare. Și-o s-o faceți: de imediat ce-o să aveți ocazia de altfel!”

Cuvintele lui Kan îl făcură pe DooSan să se miște nervos. Apoi înghiți în sec, după care sorbi din cafea de care părea că uitase. Abia atunci îi spuse lui Kan, „Nu toți sunt ca dvs, detective. Nu toți uită de alții când aceia au nevoie de ei!”

„Serios?” Se puse Kan arțăgos. „Și… se poate de știut ce ne diferențiază pe noi doi?”

„Faptul că eu nu renunț la cei pe care-i iubesc, Kan. Nu înainte de-a afla adevărul.”

„Asta era. De altfel anume asta și mă așteptasem să aud de la dvs, procuror Han: că sunteți în stare să renunțați la SolHi, călcând-o în picioare!”

„Eu n-am spus asta! Nu pune cuvinte în gura mea, Kan!”

„Ba spun doar adevărul! Chiar dacă doare o să vi-l spun. Și nu doar o să vi-l spun acel adevăr usturător, procuror Han, dar o să vă și arăt că vă înșelați. Atunci însă o să vreți să dispăreți de pe fața pământului doar ca să vă îngropați rușinea de-a nu fi crezut în ea. De-aveți curajul, desigur!” După care, nervos, îi întoarse spatele și se îndreptă spre ușă.

„N-am terminat de vorbit, Kan!” Îi strigă DooSan din urmă.

Fără să-l privească, Kan îi strigă furios, „Nici n-am zis că s-a terminat! Doar schimbăm locul! Așa că, de aveți curajul, urmați-mă, procuror Han! Dar vă asigur că vă îndreptați la moarte fără doar și poate după asta.”

Cele spuse de Kan îl bulversară complet pe DooSan. Nu înțelegea o iotă din cele spuse de detectiv. Mai ales nu putea înțelege ce anume îi putea spune acela, căci era sigur că nu putea ști nimic nou despre caz. Cel puțin nu ceva ce el n-ar fi bănuit. Chiar și așa, terminând de băut cafea, deformă paharul pe care-l aruncă la coș și-l urmă cu pași grăbiți pe Kan, de care era sigur că-l aștepta deja în parcare.

***

Așezat în pirostrii, în fața pilonului de ciment pe care Kan și SolHi găsire anterior pata de sânge, una care se mai vedea încă și în acel moment, DooSan înjură. „Să fiu al naibii dacă înțeleg eu ceva! Mai ales, sunteți sigur că anume aici s-a întâmplat ce s-a întâmplat în urmă cu șapte ani?”

„Doar bănuim. Adică la asta ne gândim eu și SolHi: că cel puțin prima parte a acelui coșmar s-a întâmplat anume aici.” După care, pufăind zgomotos pe nări, Kan se ridică în picioare și privi în jur, căci acel depozit abandonat i se părea nu-și de ce sufocant.

„Partea cu presupusul viol, nu?” O trânti dintr-o dată DooSan, remarcă pentru care fu răsplătit c-o priviră piezișă din partea lui Kan, urmată de-un ușor mârâit. De altfel detectivului îi trecu prin minte idea c-ar fi fost mai ușor să scape de DooSan decât să-l convingă că cele spuse de el erau adevărul. Chiar și așa, deși avea altfel de gânduri în minte, spuse într-un final:

„Ba-i purul adevăr nu o presupunere. SolHi chiar a fost victima unui viol acum șapte ani.”

„Iar asta cum ați aflat-o? De la Zâna Măseluță?” Se puse DooSan insuportabil. „Din câte știu nu sunt dovezi să demonstreze asta.”

„Ceea ce-mi dă de înțeles c-ați cercetat și varianta asta,” îi spuse Kan arțăgos.

„N-ai fi făcut-o de erai în locul meu? Ba bine că da, căci… pentru numele lui Dumnezeu: e imposibil de crezut așa ceva fără dovezi. De altfel… am cercetat până și ultimul praf întâlnit în cale la acea vreme. Motivul? Era de necrezut pentru mine ca o simplă profesoară de liceu să-i facă felul lui YuSan. Fratelui meu, care practica diverse sporturi, precum jiu-jitsu, tangsudo, taekwondo, wushu și câte altele. Nemaivorbind că era procuror și știa să se apere. Chiar și așa a fost pus la pământ atât de ușor, de o femeie care nu știa să lupte la acea vreme. Cel puțin nu erau dovezi c-ar fi practicat vreun sport. De asta și am cercetat fiecare pistă la care m-am gândit.”

„Da, și pe lângă faptul c-ați cercetat ați mai încercat și s-o ucideți în noaptea ceea. Nu folosind un ciocan ca în cazul lui SolHi, dar deconectând-o de la aparate.”

Șoapta lui Kan și mai ales dezgustul simțit în vocea lui îl făcură pe DooSan să se cutremure. Apoi înghiți în sec și-și mușcă ușor buza de jos când simți că-l podidiră lacrimile. Nu tăcu însă, ci spuse, „Era de datoria mea, Kan! Chiar dacă nu mă crezi, regret asta acum, dar nu atunci, căci… fratele meu fusese găsit mort în acea noapte, pe când „cea care îl ucisese” era încă vie. Ceva ce nu puteam să înțeleg, să accept sau să asimilez.”

„De asta nu te acuz, procuror Han: c-ai vrut să-i faci dreptate fratelui. De ce te acuz e că n-ai avut încredere anume în Han YuSan.”

„Despre ce mama naibii vorbești acum, Kan?”

„Despre ceea ce singur ai menționat mai devreme, că Han YuSan avea cunoștințe excepționale în diverse sporturi. Chiar și așa a fost găsit mort, lângă o femeie inconștientă, care de altfel suferise leziuni multiple în acea noapte, leziuni care s-au lecuit în mai mult de un an. Și știți de ce i-a luat atâta? Pentru că pe lângă faptul că pierduse copilul în urma loviturilor, avea și leziuni la coloană, iar asta îi paralizase aproape jumătate de corp. De asta a fost ținută ascunsă de voi un an de zile: pentru că ea a cerut asta. A cerut poliției și procuraturii șansa să se pună mai întâi pe picioare ca mai apoi să poată răspunde în fața legii. Ceea ce a și făcut ulterior, căci SolHi a făcut și câteva luni de închisoare după aia. Pentru ce? Plătind ce? Moartea copilului ei și pentru o vină de care nu-și amintește?”

DooSan strânse dintr-o dată pumnii, șuierând printre dinți, „Ceva de necrezut, Kan, căci nu există dovezi.”

„Ba există,” urlă Kan la el. Apoi, când DooSan îl privi crucit, îi arătă un PDF pe telefonul lui mobil. „Dovezile pe care le cerșiți atâta! Deschide-ți documentul și-o să vă convingeți că n-ați avut nicicând dreptate!”

Cu mână tremurândă DooSan deschise totuși file-ulul, care conținea de fapt tot istoricul medical al lui SolHi. Era un dosar întocmit cu șapte ani în urmă, cu concluzia medico-legală ce atesta violul și paralizia ușoară pentru care SolHi avuse nevoie de aproape un an ca să se pună din nou pe picioare. Dovezi care-l făcură pe DooSan să se clatine pe picioare de fu nevoie ca Kan să-i întindă mâna și să-l susțină. În caz contrar, de-ar fi căzut, ar fi mărit și el pata ceea de sânge după ce s-ar fi lovit cu capul de pilon. Apoi, când se putu controla cât de cât, DooSan bâigui, „Vasăzică e real! Totul! Inclusiv… violul!” Apoi se uită la Kan, cu ochi rugători, cerșind de la acela să-i spună că era totul o minciună și că el nu se înșelase.

Kan însă, fericit că-i putuse da lovitura de grație lui Han DooSan și astfel să se răzbune pentru toate câte i le făcuse lui SolHi de-a lungul timpului, rânji. Apoi îi spuse, „Da, e adevărul. Cel pe care l-ai ignorat mereu și cel pe care SolHi a ales să-l ascundă.”

„Dar de ce?” Strigă DooSan.

„Pentru că nu voia mila ta sau a mamei tale. Nu voia mila nimănui,” cuvinte care îl făcură pe DooSan să se cutremure iar din cap până-n picioare. „Anume SolHi a cerut tuturor ca acest document să nu ajungă în instanță. De ce? A vrut să-și protejeze copilul mort. N-a vrut ca alții să-l menționeze în acest război murdar.”

„Un,” murmură DooSan.

„Mmm, Un! Așa a vrut SolHi să-și numească copilul. N-a avut șansa însă. Și… știi de ce sunt atât de atașat de SolHi? Știi de ce o consider ca fiind fiica mea? Ca o soră? Pentru simplul fapt că și eu am pierdut un copil și știu ce înseamnă pentru o femeie să-i moară copilul în pântec. Te ucide pur și simplu pe dinăuntru și ajungi să mori și tu, lent, așa cum s-a întâmplat cu soția mea.”

DooSan îl privi și mai confuz, iar în cele din urmă bâigui, „Ai fost însurat?”

„Așa e. Iar pentru faptul că am vrut să fac altora dreptate, ca detectiv, a pătimit soția mea, cea care a căzut victimă unuia dintre mizerabilii pe care eu îi băgasem la închisoare. Era un tânăr de abia 18 ani, dar care avea un caracter parșiv și un suflet negru: un violator în serie la acea vârstă tânără. Și… a făcut ce a știut mai bine, pentru ce fusese prins de mine de altfel, iar asta mi-a ucis soția într-un final. Am găsit-o spânzurată, la doar o săptămână după acel incident în care a pierdut copilul pe care-l aștepta. Și… la fel ca și SolHi, soția mea pierduse o sarcină de doar o lună.”

După ce-i permise lui Kan să-i ia telefonul din mână, DooSan se puse în pirostrii. „Nu pot să accept asta,” bâigui el iar într-un final.

„De ce? Pentru că nu-i adevărul care să coincidă cu al dvs?”

„Ba nu. E pentru că nu pot înțelege. Nimic din tot ce s-a întâmplat de altfel. Nu văd nici începutul și nici sfârșitul. Motivul nu-l înțeleg, Kan, căci… pentru ce SolHi a pătimit atunci și mai ales de ce YuSan era acolo?”

„La asta deja n-am răspuns. Tot ce pot spune însă e că nu sunteți dvs vinovat pentru moartea lui Un. Ceea ce vă cer însă e să n-o faceți pe ea să plătească pentru o moarte pentru care n-are nici o vină.”

„Ceva ce n-a fost demonstrat încă,” șuieră DooSan printre dinți, de parcă și-ar fi ieșit din minți. Era din cauza că-l copleșiseră emoțiile. Toate acele sentimente pe care le înfrânase în tot acel timp dădură năvală peste el, făcându-l să reacționeze total diferit de cum și-ar fi dorit poate. Mai ales să spună cuvinte pe care era sigur că le va regreta după asta. Chiar și așa spuse, „De altfel n-a fost demonstrat cu probe, dar e ceva ce SolHi susține că a făcut: că mi-a ucis fratele.”

„Aaa, da?” Întrebă Kan ironic. „Când oare ai auzit-o susținând asta: când vă privea în ochi și era calmă sau când era trântită la pământ, având una dintre faimoasele ei crize de epilepsie?”

DooSan îl privi ca trăsnit. „Ce? Crize?”

„Da, crize. Cele de care n-ai habar, deși trăiți într-o casă. Dar, ce mă miră?! Ați intrat în casa ceea nu pentru a afla despre problemele lui SolHi, ci pentru a i le înmulți și-a o călca în picioare doar pentru a vă face dvs dreptate. Chiar dacă nu sunteți sigur că-i vinovată de ce s-a întâmplat.”

„Detectiv Kan, întreceți măsura!”

„La fel ca dvs, procuror Han! Și nu e doar o bănuială, ci o convingere. M-am convins de asta fiind cu ochii pe dvs în tot acest timp. Astfel mi-am dat seama de acel joc murdar în care ați atras-o și pe SolHi, sub pretextul că astfel „plătește datoriile mai vechi.” Da iaca nu pot înțelege ce datorii, căci… chiar nu vă datorează nimic. Chiar și de vă datora ceva a plătit în noaptea când l-a pierdut pe Un. Asta ar fi trebuit să fie de ajuns. Pentru dvs însă asta nu-i de ajuns: nici c-a suferit atâta, nici c-a pierdut atâta, nici crizele și nici restul. Ce-o să vă facă fericit va fi s-o vedeți târându-se la picioarele dvs după ce-a fost umilită și declarată pe drept „amantă.” A dvs nu acuiva anume. Dvs însă veți fi liniștit, căci… ce mai contează o femeie călcată în picioare? Sunt bărbat, nu? Mi-am făcut treaba, mi-am pus pălăria pe-o ureche și-am plecat în căutare de noi aventuri.”

„Detectiv Kan!”

„Ce?! N-am dreptate? Ba cred că am dreptate! În caz că nu am, demonstrați-o! Prin a vă îndepărta de SolHi.”

„Asta era ceea ce vă doreați, nu?” Șuieră DooSan printre dinți, privind cu ură la Kan. Da, chiar îl ura, căci vedea în el un rival la inima lui SolHi. Un rival pe care avea de gând să-l calce în picioare înainte să fie el cel învins. De asta și nu se sinchisi DooSan să-i spună detectivului, „Vă doriți ca eu să mă dau la o parte ca să aveți dvs liber la inima ei. Ei bine, să-ți mai pui pofta în cui, Kan Gi Yon, căci nici mort nu mă dau într-o parte! Nu pierzând în fața ta, căci demult nu mai sunt cu SolHi pentru răzbunare.”

„Aaa, nu? Atunci pentru ce sunteți cu ea? Din iubire? Simpatie? Atrație sexuală poate?”

„Întreci măsura!” Îi șuieră DooSan printre dinți. „N-am să-ți permit să-mi vorbești așa, Kan!”

„Iar eu n-am să-ți permit să-ți duci la capăt jocul parșiv, ca la urmă SolHi să sufere,” urlă Kan la el, apucându-l strâns de guler. „N-am să-ți permiți s-o calci în picioare sub pretextul că cauți dovezi cât ești în casa ei. Dovezi s-o bagi la închisoare, din cele care nu există. Dovezi de care de altfel nu-ți pasă, căci tot ce contează pentru tine e să te simți tu împlinit, maimuțoi nesătul ce ești! Pentru plăcere doar, n-o să fii nicicând cu ea!”

Un pumn primit în față, după ce DooSan îl lovi înnebunit, îl aruncă pe Kan la pământ. Apoi, aruncându-se asupra detectivului, DooSan începu ai căra acestuia pumni cu nemiluita, primind și el tot pe atâția, dacă nu mai mulți. Motivul? Kan chiar își luase în serios rolul de „părinte” și avea de gând să-l facă pe DooSan să plătească cu vârf și îndesat pentru a sa nesăbuință.

***

Trezindu-se din somn, SolHi privi mirată în jur. „Nu s-a întors încă?” Se întrebă ea, nevăzându-l pe DooSan pe canapea, unde obișnuia să doarmă, și la fel neauzind apa la duș. Mai ales o mira să nu-l știe acasă, căci, deși era 8.30 deja, nu era totuși timpul să meargă la birou.

Din această cauză și decise să-l sune. Făcu însă ochii mari când intră direct căsuța vocală. „Nu pot să cred,” spuse ea. „A decis să mă ignore mai nou? Și-a închis și telefonul? Atunci, unde mama naibii e orgoliul cela despre care vorbea aseară și mai ales… ce s-a ales de vinovăția simțită?” Negăsind un răspuns plauzibil la toate acele întrebări, se decise să facă mai bine un duș să se răcorească.

Numai că nici jetul de apă fierbinte n-o relaxă. Din contră, se simți mai nervoasă ca înainte și chiar și anxietatea din suflet îi reveni. Mai ales… se simți abandonată.

Acest sentiment nu era nou pentru SolHi, dar era totuși neașteptat, căci crezuse că după seara trecută, când simțise grija lui DooSan, n-o să fie lăsată în pace multă vreme. Se înșelase însă, căci DooSan dispăru chiar din prima zi. Ceva ce nu-i fu deloc pe plac, căci o făcea să se simtă slabă în interior și mai ales ura sentimentul cela de abandon simțit în suflet, ceva ce chiar o rodea pe dinăuntru.

Simțind toate astea, SolHi își strigă dintr-o dată, „Încetează, SolHi! Chiar nu-i timpul pentru astfel de sentimente. Mai ales, era de așteptat să nu-ți fie alături, căci nu-i decât șeful tău. A făcut ce trebuia să facă aseară ca să se simtă mai bine pentru c-ați eșuat. Atâta tot. Acuma, revino-ți și mergi mai departe!” După care urlă, din toți bojocii de altfel.

Nu strigă SolHi din cauza celor simțite, ci din cauza apei reci ca gheața ce începu dintr-o dată a curge la duș, deși setase robinetul pentru un jet fierbinte. Asta o scoase cu totul din sărite de începu a mișca întruna mânerul cu gând să revină apa caldă. Da de unde, că și după câteva minute de efort tot apă rece i se scurgea pe piele. „Ăsta ce?” Mârâi ea dintr-o dată. „A uitat să plătească facturile și ne-au lăsat fără apă caldă? Cel mai probabil că da și… ah, cât urăsc eu zilele astea care încep prost de dimineață.” După care, înșfăcând prosopul lăsat pe marginea chiuvetei, se înfășură în el și ieși din baie trântind ușa în urma ei.

Exact la timp ieși SolHi din baie, dând ochii cu nimeni altul decât cu DooSan, care tocmai intra în apartament. Văzându-l, îi șuieră printre dinți, „Tu! Numai din cauza ta trec prin toate belelele în ultima vreme!” Comentariu care îl făcu pe DooSan s-o privească cu ochii cât cepele. Dar nu doar DooSan o privi cu ochi mari, ci și SolHi pe el, căci, văzându-l în ce hal arăta: cu buza spartă, vânătăi pe brațe și pe gât, zgârieturi, haine rupte, părul vâlvoi și tot restul, fu cu adevărat ceva impresionant pentru ea. De asta și îi atinse fața, vrând parcă să verifice ce era cu rănile celea.

Înghiți însă sărmana în sec, deși avea de gând să-l certe pentru felul în care ajunsese acasă, deși „ieșise doar pentru câteva minute să discute cu Lee,” când DooSan o prinse strâns în brațe și apoi, purtând-o ca pe o pană, o culcă pe pat. Și nu doar o culcă pe SolHi, ci rămase aplecat asupra ei, de sărmana mai nu respira. Ba chiar SolHi și sughiță la un moment dat, bâiguind, „Ce-ți mai poate mintea acum?”

„Doar… încercam să dresez o fiară!” Spuse el în glumă. După care se ridică brusc și făcu câțiva pași prin cameră. Nu vrând să se dezmorțească, ci pentru c-o găsi prea apetisantă. Mai ales găsi apetisante acele picături de apă ce încă se scurgeau pe trupul ei, semn că dușul o răcorise bine.

Pe DooSan însă „dușul” cela îl trecu cu fiori fierbinți pe spate. De asta și începu a-și scoate hanoracul la un moment dat, simțind că era pe cale să se înăbușe. Rămase însă înțepenit, cu jumătate de hanorac scos și jumătate nu când o auzi pe SolHi întrebând, „Ți-ai găsit cumva altă mâță?”

„Ce?” Fu întrebarea lui prostească. „Despre ce mâță vorbim noi acuma?”

„Despre cea care ți-a aranjat buza și… tot restul. Sau… o să negi că nu din cauza unei „mâțe” te-ai întors în halul ăsta?”

„Ba nu. N-o să neg eu evidentul. Plus la asta, nu-i treaba ta până la urmă! Doar dă-mi voie să fac un duș că o să întârzii la muncă.” La jumătatea drumului spre baie însă, când SolHi îi bară calea, încruntându-se, DooSan o întrebă înțepat, „Ce acum?”

„Doar îmi apăr drepturile!”

„Drepturile? Care drepturi?”

„Cele de-a nu permite să mă prostești în propria casă. Sau ce: crezi c-o să cedez fără să aflu cine ți-a pictat buza ceea atât de frumos? Mai bine ucid pe cineva!”

„N-ai decât!” Răspunse DooSan, surâzând. Apoi vru să treacă pe alături. Treci însă dacă poți, căci SolHi îi bară iar calea. DooSan, fără să se piardă cu firea însă, privi adânc în ochii ei, întrebând-o cu glas jucăuș, „Ai cumva chef de un duș în doi?”

„Ba bine că nu!”

„Atunci… la o parte! Și… pune ceva pe tine când ieși din baie, căci… sunt bărbat și eu, SolHi! Am și eu simțuri!” Apoi, împingând-o din calea lui, intră în baie.

Acel „Sunt bărbat și eu, SolHi! Am și eu simțuri!” fu ca un duș rece pentru ea. Ba chiar și sughiță sărmana după asta: odată, de două ori, de trei ori. După care, simțind că-i ardea fața, fugi de se aruncă pe pat, cu fața în jos, acoperindu-se în doar secunde cu pătura.

Sări ca arsă sărmana în clipa în care îl auzi pe DooSan urlând din baie. Își reveni însă rapid din sperietură aducându-și aminte de apa rece din duș și rânji. Ciudat de altfel rânjea și în clipa în care DooSan crăpă ușa, șuierându-i apoi printre dinți, „Ce-i cu apa, SolHi?”

„Pe mine mă întrebi?” Spuse SolHi calmă. „Ar trebui să-ți pui ție această întrebare.”

„Mie? Sunt instalator cumva?”

„Nu, doar cel care a uitat să plătească facturile. Sau ce, ai crezut că se plătesc singure cumva?”

DooSan înghiți în sec. La naiba, chiar uitase, căci, după întâmplarea cu SolHi, cea de la depozit, când își pierduse cunoștința și aflase apoi că trăise doar cu aer, DooSan se jurase să fie bărbat în casă și să se ocupe de cheltuieli. Ceea ce și făcu, căci de cumpărături se ocupa el. Da iaca de facturi… cam uitase.

De altfel mai era un motiv pentru care DooSan se decise să se ocupe de cheltuieli: comentariul lui Yu, care-l fripse la inimă, căci în veci nu fusese numit Alfons. De când era cu SolHi însă auzise apelativul cela, la adresa lui, de vreo două ori, iar asta nu-i fu pe plac. Din această cauză și decise să fie bărbat în toată regula. Da iaca nu știa că a fi bărbat mai însemna a mai plăti și facturile, ceva ce în veci nu făcuse.

Nici nu fusese nevoit să le plătească mai înainte, căci, cât trăise cu Marie, se ocupase ea de asta. Apoi, după ce se mutase singur, o „împuternicise” pe servitoare să se ocupe de cele necesare casei. Da iaca când se angajase s-o facă în casa lui SolHi, uită sărmanul să se intereseze ce intră în „funcțiile unui bărbat bine.” De aia și-i fu ușor să nu le plătească.

Nu avea să uite SolHi de asta însă, căci ea, cât trăise singură, nu uitase să plătească facturile niciodată, nici chiar dacă murea de foame sau avea nevoie de banii ceia. Din această cauză și-o privi DooSan cu inocență, întrebând pe șoptite, „Se poate de făcut ceva acum?”

„Da,” îi răspunse SolHi scurt. „Plătești factura plus amenda și avem iar apă caldă la duș. Ceva ce-o să faci de altfel, căci n-am de gând să-mi bat eu capul cu asta când ai spus că ești „bărbat în casă.” Așa că… te descurci tu singur, că doar ești băiat mare.”

Cât spuse acele cuvinte, SolHi părea calmă. Pe dinafară doar, căci pe dinăuntru fierbea toată. Cum nu de altfel când ura să ducă lipsă de strictul necesar, iar DooSan o forța să treacă iar prin asta. Și, ca să-i arate că nu era deloc fericită cu tot ce se întâmplase în acea zi, cât căută prin dulap niște haine să pună pe ea, SolHi începu a tuna și fulgera, trântind lucrurile în stânga și-n dreapta, doar ca să se facă auzită.

Înțelegând c-o putea sfârși rău dacă mai stătea mult locului, DooSan închise cu grijă ușa. Ba chiar o și încuie cu cheia să fie sigur că n-o să fie scărpinat pe spate de „mâța lui.” O mâță pe care o auzea bombănind prin cameră, deși sensul cuvintelor nu le prea înțelegea.

Le înțelegea însă SolHi, căci erau spuse de ea nu pentru cele întâmplate cu facturile, ci din cauza „mâței” rivale. Una pe care avea de gând s-o lase fără blană, să-i scoată ochii și să-i taie ghearele din carne doar pentru că îndrăznise să atingă ce era al ei. Ba chiar plănuia SolHi să facă toate astea în acea zi, căci „Ce?” Strigă ea dintr-o dată. „A îndrăznit să se bage pe teritoriu străin, râvnind la ce-i al alteia? Atunci, să știi că ai dat de dracu de-i așa, căci nimeni nu pune laba pe ce-i al meu fără să plătească.”

Partea cu „Pun eu laba pe ea și-o învăț să nu se bage la ce-i al meu” o auzi și DooSan. De asta și zâmbi după asta, căci era fericit să știe că avea cine-i apăra spatele. La fel era fericit să afle că Kan o să-și primească răsplata pentru loviturile din ziua aceea, căci de imediat ce-ar fi dat ochii cu Kan lui SolHi nu i-ar fi fost deloc greu să afle cine era de fapt „mâța rivală,” una pe care tot ar fi lăsat-o fără blană, căci așa iubea SolHi: să apere tot ceea ce era al ei.