Înfrigurat, DooSan se uită din nou la ceas: ora 9 și jumătate, dar SolHi așa și nu se arătă la birou. „Unde mama naibii s-a dus cu noaptea în cap?” Bolmoji el, aducându-și aminte că se trezise în jur de 5 dimineața pentru a bea apă, când își dădu seama că SolHi nu era în apartament și că de fapt nici nu dormise acolo, căci patul ei era nedesfăcut.

Asta-l făcu să-și piardă de tot somnul, având felurite gânduri în cap. Se întrebase după asta destul de mult de făcuse el bine cu câteva ore în urmă, când se comportase rece cu ea, când în ziua precedentă îi spusese să aibă încredere în el, că sunt sentimente între ei și că ar trebui să lucreze în echipă pentru rezolvarea cazului lui Nam Yun Ho. Dar… ore mai târziu, făcuse exact contrariul: se comportase rece, indiferent, dacă nu crunt cu ea, iar asta probabil o făcuse să-și dea încă odată seama că nu putea avea pe nimeni de partea ei. De aceea și-și simți DooSan inima strângându-i-se în piept: din cauza vinei, căci altfel nu-și putea explica ce simțea în acele clipe.

De fapt, în acele ore până se făcu de tot ziuă, din cauza că nu putea dormi și mai ales știind-o pe SolHi acolo, afară, în noapte, unde se putea întâmpla orice cu ea și unde ea putea fi în pericol, DooSan se gândise la multe lucruri. În special se gândise la el, căci înțelese că se precipitase încrezându-se în cuvintele unui bețiv, căci chiar și dacă acela-l cunoscuse poate pe YuSan, el ar fi trebuit să aibă totuși încredere în fratele său, cel pe care-l cunoscuse o viață, care-i fusese mereu alături în momentele grele și pe care putuse conta mereu. Dar… fuseseră deajuns cuvintele și acuzele unui necunoscut ca să înceapă a se îndoi de el și chiar de femeia pe care ajunse s-o iubească.

Tocmai de aceea și decise să facă pace cu SolHi, căci gândea el că ar trebui totuși să afle mai întâi adevărul, să aibă dovezi clare și doar apoi să-i ceară ei explicații. Dar, deși o aștepta în fața procuraturii de jumătate de oră deja, ea nu venea și pace.

„Haide, SolHi, vino odată!” Bombăni el îngrijorat, privind încă odată la ceas. „Nu mă fă să-mi mușc mâinile de îngrijorare.”

Privind iar spre drum, o văzu intrând pe teritoriul Procuraturii și trecând pe lângă cabina paznicului. I se păru însă ciudat lui DooSan faptul că ea nici nu privi la paznic și nici nu-l salută măcar, deși paznicul, un bărbat la vreo cincizeci de ani, își duse mâna la pălărie așa cum făcea de fiecare dată când o vedea pe SolHi. De obicei ea îi răspundea prin același salut. În acea dimineață însă păru indiferentă și parcă ignorându-l deliberat când trecu pe lângă el.

Această indiferență și stranietate a ei îl puseră pe DooSan în gardă. De asta și se grăbi să-i iasă în întâmpinare, decis s-o forțeze să-l urmeze undeva unde puteau fi doar doi și să lămurească cele întâmplate c-o seară în urmă. Ajuns însă lângă ea, îi reproșă, „Ai întârziat azi, să știi! Mai ales, unde ai umblat atâta amar de vreme?”

SolHi trecu pe lângă el însă. Nici nu-l privi, deși pe fața ei se citeau atâtea lucruri, precum furia și dezamăgirea, căci chiar se simțea trădată de toți. În special se simțea trădată de ea însăși, căci în noaptea aceea făcuse ceea ce nicicând nu se crezuse în stare.

Buimac, DooSan privi câteva clipe în urma ei. Îl uimea faptul că SolHi nu acționase violent și nici nu-i reproșase modul în care el se comportase c-o seară în urmă. Apoi, când în sfârșit se putu lua în mâini, fugi după ea și, apucând-o de mână, s-o oprească, întrebă, „Ce-i cu tine, SolHi? De ce te comporți astfel?”

„Doar… dă-mi voie să plec, DooSan!” Îi răspunse SolHi sec. „Nu-i nici momentul și nici locul potrivit pentru asta.”

„Pentru asta? Pentru ce anume?”

„Pentru discuții despre noi doi!” Îi răspunse ea sec, privind de data asta în ochii lui. Apoi, de parcă ar fi repetat grosolănia lui DooSan din seara trecută, își retrase brusc mâna, eliberându-se.

Făcând asta, îi dădu în sfârșit lui DooSan șansa să vadă că avea pete de sânge atât pe brațe, gât, cât și pe haine. Ceva ce-l sperie pe DooSan nu glumă, căci începu a o întoarce pe față și pe dos, bâlbâindu-se cât întreba ce anume i se întâmplase, de era rănită și mai ales de unde se luase sângele cela pe ea. Întrebări la care SolHi nu-i dădu niciun răspuns până la urmă. Asta și-l făcu pe DooSan să strige înnebunit, „Ce mama dracului e asta, Ian SolHi? Ce ți s-a întâmplat în noapte asta?”

„Nu-i treaba ta,” răspunse ea iar, sec, făcând un pas în spate. „Doar… încetează! Și… ajunge să te mai prefaci atâta! Chiar ajunge, DooSan! Am obosit. Nu mai vreau să știu nimic. Mi-a ajuns cât te-ai jucat cu minte în tot acest timp.”

„M-am jucat? Eu?” Întrebă bărbatul buimac.

„Da. A fost un joc pentru tine totul. Mi-ai fost alături, pretinzând că-ți pasă, că te preocupi, că-mi vrei binele. Era însă în interesul tău, căci cât proasta de mine credeam în asta, tu-mi cercetai trecutul pe la spate. De fapt nici nu înțeleg de ce mă miră când mereu a fost așa: mereu m-am încrezut în oameni și mereu m-au înjunghiat pe la spate. E timpul însă să mă trezesc din vis și să încetez a mai fi prințesa din basme, care așteaptă prințul pe cal alb. Da, s-a terminat și, de azi, se despart ale noastre drumuri, Han DooSan: odată și pentru totdeauna. De aceea, te rog să dispari din viața mea! Și din casa mea chiar azi.”

Cuvintele ei îl răniră în suflet pe DooSan, care privea buimac în urma ei, în timp ce SolHi îi întoarse pur și simplu spatele și plecă spre intrarea în procuratură. Da, era prea mult pentru el să afle că din cauza unui simplu ignor, SolHi decise să uite de iubire, de sentimente și de el. Era prea mult. Nu putea fi adevărat. Chiar nu putea.

Putea fi totul real în lumea lui SolHi însă, căci ea decise să se concentreze doar asupra ei c-o seară în urmă, singura care n-o trădase nicicând. Pentru asta trebuia să muncească mult. Trebuia să uite: de Han DooSan, de cele întâmplate cu șapte ani în urmă, de colegi, de falși prieteni și chiar de realitatea din jurul ei. O realitate din care Han DooSan nu mai făcea parte, cel puțin în mintea ei.

Pentru DooSan însă cele spuse de ea nu erau adevărul. Nu putea înțelege cum putea fi ea atât de crudă cu el, când el nu vruse decât să n-o rănească, acuzând-o de tot ce aflase c-o seară în urmă. Vruse mai întâi să rugume totul în tăcere, singur, și mai apoi, când avea să ia o decizie, când avea să afle adevărul, să-i spună și ei. SolHi luase însă totul mult prea în serios. Pentru o simplă greșeală îl scoase complet din viața ei, ceva ce nu putea înțelege el defel, căci… prea era crudă ea cu el, prea nemiloasă, prea răzbunătoare.

Tot privind în urma ei, nu văzu mașina de poliție ce intră pe teritoriul Procuraturii. La fel nu-i văzu pe Gi și cei doi învățăcei ai săi, detectivii Mo și So, ieșind din acea mașină și pornindu-se după SolHi. Aceasta din urmă, care-i văzu apărând acolo, se oprise locului și-i așteptă. Nu părea deloc speriată și nici mirată să-i vadă venind spre ea. Din contră: SolHi părea să știe motivul pentru care cei trei detectivi veniseră după ea. De asta și nu se împotrivi când Gi îi puse cătușele și nici nu spuse un cuvânt când Gi îi spuse, „Detectiv Ian, sunteți arestată pentru uciderea lui Do Ian Jun. Aveți dreptul să păstrați liniștea, ori tot ceea ce veți spune poate fi folosit împotriva dvs la proces. La fel, de nu vă puteți permite un avocat, vi se va asigna la sigur unul din oficiu.”

Tot ceea ce se întâmpla în acele clipe i se părură lui DooSan un vis. La fel auzi aevea cuvintele spuse de detectiv. Tot ce vedea în acele clipe erau doar cătușele pe mâinile lui SolHi și faptul că aceasta îi urmă cuminte pe Gi și So, care o duceau spre patrulă în acele clipe.

Abia atunci, când SolHi fu urcată în mașina de poliție, se dezmetici și DooSan. „SolHi!” Strigă el, rupându-se din locul în care stătuse înțepenit până în acele clipe și fugind spre patrulă. La mașină însă așa și n-ajunse, oprit fiind de detectiv Mo. Îi fu însă greu detectivului să-l țină în loc. De asta și se luptară o vreme până ce Kan și restul din biroul lor, alertați de Gi se pare despre arestul lui SolHi, nu ieșiră în fugă din procuratură. Singurul care se apropie de DooSan și Mo fu Kan, știind că era nevoie să-l țină pe procuror locului. De nu, ar fi putut fi arestat și el.

Oprit astfel locului, deși continua încă să se zbată în brațele celor doi detectivi, DooSan continuă să privească spre patrulă, strigându-i încontinuu numele femeii iubite. SolHi însă privea doar în față și nicidecum la el. În cap îi roiau atâtea gânduri lui SolHi, gânduri precum, „S-a terminat! Coșmarul și fuga ta s-au terminat, SolHi! Te-au prins, deși ai încercat din răsputeri să fugi de acea pedeapsă divină de-a fi luat viața cuiva. Era și timpul, căci… la dracu, e atât de greu să-i minți pe toți și pe tine!” Apoi zâmbi, cu acel zâmbet ciudat pe față, de parcă ar fi fost într-adevăr un criminal în serie, care se compătimea pe sine pentru că fusese prinsă chiar și după ce depuse eforturi supraomenești de-a fugi de realitate și de întreaga lume.

***

„Nu pot să cred că Ian SolHi a fost arestată iar pentru crimă,” strigă A Rim, intrând în birou. Strigătul ei îl făcu pe SuJin, singurul care rămăsese în birou, să-și scoată căștile și s-o privească tâmp.

„Despre ce Dumnezeu vorbești, sombe A Rim?” Murmură tânărul, îngrozit. „Care crimă? Nu, Nuna nu putea face așa ceva.”

„Ba sigur că putea, SuJin, căci tocmai a fost săltată din fața procuraturii de către polițiștii din Kanam. De nu mă crezi, poți să-l întrebi pe taică-tu, care era de față când i-au pus cătușele.”

„E adevărat?” Își întrebă SuJin tatăl, cu ochii în lacrimi.

„Din păcate da. Cel puțin partea cu arestul. Și da, se pare că-i acuzată de uciderea unui fost coleg. Deja, de-o fi adevărat sau nu, o să aflăm după ce se termină investigația.”

„Ceva ce n-o să tărăgăneze prea mult, odată ce au arma crimei și SolHi a fost arestată având pete de sânge peste tot,” murmură Yoon Suk.

„Chiar și așa, Yoon Suk,” spuse inspectorul, „până la proba contrarie, toți sunt nevinovați. Chiar și SolHi.”

„Da. O știu eu, dar… n-o să scape atât de ușor de data asta, nu după ce… a mai fost odată acuzată de crimă.”

„Asta deja e adevărul și pe meritate se pare,” spuse A Rim. Văzând însă privirile de ulii ale celor trei colegi ai ei, ațintite asupra ei, se grăbi să spună, „Doar o remarcă. N-o luați personal.”

„Cea care ar trebui să n-o iei personal ești tu, A Rim,” o certă inspectorul. „Știm cu toții și motivul pentru care SolHi nicicând nu ți-a fost dragă: pentru c-ai crezut-o mereu vinovată de moartea lui Han YuSan. Chiar și așa, nu ai dreptul să vorbești astfel despre ea. Măcar dă dovadă de simpatie pentru o colegă aflată la ananghie. Nimeni nu-ți cere să-i dovedești nevinovăția.”

„De parcă aș fi făcut-o de mi s-ar fi cerut,” bombăni A Rim arțăgoasă, căci se simți nedreptățită de Yu când o certase. De asta și începu iar a trânti lucruri pe birou de îndată ce se așeză pe scaun.

Fără să atragă atenție nervilor lui A Rim, Yoon Suk privi la Yu, pe care-l întrebă, „Unde-i sombe Kan?”

„A mers cu procuror Han la secție. De altfel procuror Han nu crede în vinovăția lui SolHi și vrea să demonstreze că toți se înșeală de fapt.”

„Să mergem și noi atunci!”

„Ba nu Yoon Suk. Doar vom încurca de-o să fim acolo. Mai bine rămânem aici și încercăm să căutăm dovezi care să-i ateste nevinovăția, căci și eu cred că SolHi n-ar fi putut face asta.”

„Mă bag și eu,” spuse SuJin printre lacrimi. „Lăsați-mă să fac asta, tată!”

Yu dădu din cap că da. „Fă-o! Dar, SuJin: fără acte eroiești sau încălcând legea! În caz contrar, chiar și de-oi găsi tu dovezi care să-i ateste nevinovăția, de nu-s obținute legal, n-o să fie acceptate la proces, de se ajunge acolo.”

„Eu mă ocup de cel pe care se presupune că SolHi l-a ucis!” Spuse Yoon Suk. „Trebuie să existe un detaliu ceva care să ne conducă spre adevăr.”

„Atunci, te ajut și eu!” Spuse Yu. „Să începem prin a cerceta ce anume a făcut SolHi aseară. Pentru asta avem nevoie să plecăm din birou!”

Privind în urma inspectorului și-a lui Yoon Suk, care părăsiră în cele din urmă biroul, A Rim se încruntă. I se părea prea mult ca toți bărbații din birou să-i ia apărarea iar lui SolHi. „Așa cum au făcut-o mereu, căci pentru ei doar SolHi există și nimeni altcineva.”

„Asta pentru că ea a fost mereu sinceră și nu ca alții,” o apostrofă SuJin.

Stolen from its original source, this story is not meant to be on Amazon; report any sightings.

„Vrei să spui acuma că eu nu-s sinceră?”

„Da. Mereu te-ai purtat rece față de ea, dar când aveai nevoie de ceva te lingușeai. De asta și zic că nu ești decât un șarpe, căci… ce dacă i s-a înscenat asta?”

„Puțin probabil. E acuzată de a doua crimă, SuJin. Ceva ce nu-mi pare deloc coincidență.”

„Mie însă da, căci Nuna nu-i omul care să ucidă pe cineva cu sânge rece cum susții tu. Și o să-ți demonstrez asta.”

„N-ai decât!” I-o tăie A Rim sec. După care începu a răsfoi fără noimă un dosar pe care îl avea deschis pe masă.

Dintr-o dată însă, când prin minte îi trecu idea, „Ce dacă totuși singura care se înșeală sunt eu?” A Rim încetă a mai răsfoi dosarul cela și începu a privi țintă, la un punct orb în fața ei. „Da, s-ar putea să fiu eu cea care se înșeală, căci chiar dacă am acuzat-o eu pe Ian SolHi de crima procurorului Han YuSan, până la urmă am ajuns s-o cunosc în tot acest timp de când ne știm. Astfel și-am aflat că nu-i proastă deloc. Mai ales… e detectiv! Știe cum se găsesc dovezile, dar și cum se pot ascunde. Prin urmare, chiar și dacă ar fi ucis pe cineva, n-ar fi lăsat dovezile la vedere. Nu arma crimei și mai ales n-ar fi apărut la birou cu hainele mânjite de sânge, ceva ce-mi dă de înțeles că cazul ăsta pute și al naibii de tare.”

***

„Cum adică nu pot s-o văd? Despre ce Dumnezeu vorbim aici?” Strigă DooSan, când Gi se interpuse în fața lui și nu-i permise să intre în sala de interogatoriu unde se afla SolHi în acele clipe.

„Îmi pare rău, procuror Han, dar, din cauza relației dumneavoastră cu SolHi, nu puteți intra! Plus la asta: până ce procurorul de caz nu decide…”

„Procurorul de caz? Ce tot naiba îndrugi? Eu sunt procurorul, Gi! Sigur că am dreptul s-o văd.”

„Ba bine că nu, căci oi fi tu procuror și tot restul, dar nu în cazul dat!” Auzind vocea lui San DuSik în spatele lui, care îi vorbi lui DooSan cu superioritate, procuror Han se întoarse brusc spre el, străfulgerându-l cu privirea. Reacția lui DooSan îl făcu pe DuSik să rânjească însă. „Din câte văd nu ești chiar fericit să mă vezi aici. Chiar și așa, ups: sunt aici, pentru că cazul dat mi-a fost asignat. Prin urmare, de Ian SolHi merge sau nu la închisoare, pentru ce se presupune c-a făcut acum și ce-a făcut în urmă cu șapte ani când ți-a ucis fratele, depinde de mine! Așa că, de nu vrei să plătească ea pentru prostia ta, ți-aș sugera să stai în banca ta, Han DooSan.”

„Mă ameninți cumva? Gunoi ce ești!” Șuieră DooSan printre dinți, încercând să se apropie de DuSik și să-l ia la pumni. Nu-i reuși însă, căci Gi și alt detectiv îi barară într-un final calea. Chiar și așa, DooSan continuă să urle la DuSik, acuzându-l de toate relele de pe pământ și că era acolo doar ca să se răzbune pe SolHi pentru faza cu mașina, în timp ce DuSik îl acuza pe DooSan de faptul că nu făcea decât să-și apere amanta.

Într-un final însă fură nevoiți cu toții să-și țină gura când detectiv Mo apăru în secție, spunând în gura mare, „E fapt demonstrat deja: sângele de pe hainele detectivei Ian aparținea lui Do Ian Jun!”

„Ești sigur?” Întrebă Gi cu jumătate de voce.

„Dovezile din păcate nu mint, sombe,” spuse Mo, dar atât de mult regret se citea în vocea lui, căci ajunse să țină la SolHi și chiar s-o compătimească după întâmplarea cu Nam Yun Ho. În acele clipe însă, cu acea nouă crimă ce i se imputa lui SolHi, era prea mult chiar și pentru el ca să asimileze totul și să înțeleagă de partea cui să fie totuși.

Singura persoană lucidă în toată acea nebuneală rămase până la urmă doar San DuSik. Acesta din urmă, rânjind cu gura până la urechi, se apropie de Mo și, după ce-i smulse aceluia rezultatele din mână, spuse mândru, „Acum Ian SolHi ajunge la sigur pe scaunul electric, iar de asta mă ocup eu.” După care se îndreptă spre sala de interogatorii. De altfel n-avea de ce să nu fie fericit, căci scăpase de doi dușmani odată, c-o singură lovitură, iar asta era un trofeu la care nu se așteptase nicicând.

În urma lui, DooSan îi împinse pe ceilalți detectivi de lângă el și ieși afară. Nu singur, ci urmat numaidecât de Kan și Yu, care tocmai intrau în secție și auziseră cele spuse de DuSik și de rezultate, iar asta însemna un singur lucru: soarta lui SolHi era din nou pecetluită. La fel înțeleseră că DooSan își putea pierde complet mințile dacă era lăsat de unul singur, ceea ce-l putea băga în probleme grave. De aceea și-l urmară numaidecât, convinși ca măcar pe el să-l scape de închisoare și de probleme odată ce Ian SolHi era condamnată de procuror încă înainte de proces.

***

Un dosar trântit pe masă o făcu pe SolHi să tresară și să privească țintă spre San DuSik, care-o privea cu un rânjet enorm pe față, de satisfacție. Nu de teamă însă îl privi SolHi, ci dezgustată să-l audă spunând, „În sfârșit am pus laba pe tine, javră!” în timp ce se sprijinea cu ambele mâini de masă, privind țintă la ea. Zâmbi însă SolHi când îl auzi mai apoi spunându-i, „Ceea ce-mi dă și șansa să te fac să plătești pentru palma ceea, căci eu nu uit nicicând răul care mi se face.”

„Răul care vi se face, procuror San? Sunteți sigur? Eu nu, pentru că îmi aduc clar aminte că cel care m-a lovit ați fost dvs și nu eu.”

San DuSik lovi iar masa. După care, nervos, trăncăni cu scaunul, pe care nu-l putea face să stea normal, și se așeză într-un final pe el. După care, încă privind țintă la SolHi, o apucă cu putere de mână, strângând cu toată forța de care era în stare, șuierându-i mai apoi printre dinți, „Ești sigură, javră?”

„Da,” îi spuse SolHi sigură pe sine, smucindu-și brusc mâna, pe care și-o eliberă. Apoi își aranjă cu grijă cătușele, care nu-i fuseseră încă scoase, la ordinul lui San DuSik desigur. „De fapt am și martori care pot declara c-a fost așa cum zic.”

„Martori zici?! Nu, dacă te referi la câinii care erau în ziua aceea în birou, te înșeli amarnic, căci aceia n-o să latre de data asta. De ce? Ca să nu fie acuzați de complicitate la crimă.” SolHi zâmbi iar. „Ți-i a râde?”

„Da. De ce? Pentru că de la un câine ca tine mă pot aștepta la orice: chiar și să acuzi oameni nevinovați doar ca să te răzbuni pe mine. Îți sugerez însă să nu-ți pierzi timpul, căci niciunul din cei din birou nu-s implicați în povestea asta.”

„Ești sigură?”

„Cât se poate de sigură.”

„Nu pot să cred c-o javră ca tine, care a mai ucis un om, poate fi atât de senină, deși ai încă mâinile pătate de sânge.” Aceste cuvinte îi șerseră lui SolHi zâmbetul de pe față, după care își ascunse mâinile sub masă. DuSik rânji fericit. „Măcar te mustră conștiința, t…ă!”

„Fii atent la cuvinte, procuror San! Doar v-am spus odată că nu mai permit insulte la adresa mea!”

„Ba o să-mi permiți și nu doar asta. Chiar o să-mi săruți și picioarele de nu vrei să ajungi în scaunul electric.”

„Mai degrabă mă fac scrum în scaunul cela, decât să sărut picioarele unui Iuda ca tine.”

„Iuda? Ai curajul să-mi spui astfel?”

„E pe merit, nu? Sau o să negați acest adevăr, care-i de altfel pe buzele tuturor, procuror San?”

Siguranța din vocea lui SolHi îl făcu pe DuSik să tresară. „Știe ceva!” Își spuse el. „Ce anume? Ce?”

N-avu însă când să afle răspuns la acele întrebări DuSik, căci, cât de curând, ușa camerei de interogatoriu se dădu de perete, iar DuSik privi speriat spre ușă. SolHi însă, deși tresărise când ușa lovi peretele, nu privi într-acolo. Se temea c-ar fi putut fi DooSan și nu voia să-l privească în ochi. Chiar nu voia să vadă dezamăgirea și reproșul în ochii celui pe care îl iubea.

Auzind însă vocea lui Lee, SolHi tresări iar. Mai ales când Lee îi spuse lui DuSik, „Cazul ne aparține, San DuSik! Așa că, șterge-o de aici!”

Tremurând ca varga, de nervi, DuSik se ridică brusc în picioare. „Ba bine că nu!” Șuieră el printre dinți. „Cazul mi-a fost asignat mie și n-am de gând să-l cedez. Pentru nimic în lume de altfel.”

„O să fii însă nevoit!”

„Nimeni nu mă poate obliga,” strigă DuSik de data asta. „Nu până n-o fac pe t…a asta să plătească!”

„Ai grijă la cuvinte,” strigă și Lee. „N-ai dreptul să insulți pe nimeni, San DuSik! De ce? Pentru că, până la proba contrarie, nimeni nu poate fi numit criminal. Iar ce ține de caz, a fost al tău. Până acum jumătate de oră când Procurorul General a semnat ordinul, iar cazul mi-a fost dat mie.”

DuSik rânji. „Al tău? Și de când cei de la Crimă Organizată se ocupă de-o crimă neimportantă?”

„De când Ian SolHi l-a ucis pe unul dintre traficanții cei mai periculoși pe care-i căutam. Așa că… Bivol, dă-mi documentul cela!”

SolHi tresări iar. „Traficant? Despre ce mama naibii vorbim acuma? Cum putea fi Do Ian Jun traficant când abia își ducea zilele?” Nu spuse însă SolHi nimic, căci înțelese că de Lee era acolo era pentru o treabă important. Care anume: top secret!

***

„Numai mie mi se par toate astea cusute cu ață albă?” Îl întrebă în șoaptă Yu pe Kan, care era în dreapta lui.

Kan nu spuse nimic însă. Acesta doar privi spre DooSan, care stătea așezat pe un birou, cu brațele cruciș pe piept și privind în pământ. Abia după asta detectivul spuse, „Nu știu, dacă sincer. La fel cum n-am nici cea mai mică idee ce-i în capul lui Han DooSan.”

„Al procurorului Han? De ce?”

„Pentru că… nu demult turba ca nebunul din cauza lui San DuSik, dar acum privește-l: e atât de calm și nici măcar n-a clipit când San DuSik a trecut prin fața lui și nici atunci când a spus cuvinte de ocară la adresa lui SolHi. Ce mă îngrijorează însă e: apelul. Cui mama naibii i-a sunat procuror Han de nici 10 minute mai târziu apar cei de la Crimă Organizată și susțin că cazul lui SolHi le aparține?”

„Asta da. Prea a dracului de rapid și de încurcat e totul. Totuși: crezi că SolHi l-a… apitat pe tipul ăla? Do Ian Jun sau cum mama naibii l-o fi chemând.”

„Nu știu, ok? Nu mai știu nimic,” îi șuieră Kan printre dinți, după care îi întoarse spatele, îndreptându-se spre aparatul de cafea, căci avea nevoie măcar de-o cafea tare pentru a se lua în mâini, dacă tot n-avea voie să bea un gât de tărie fiind încă la slujbă.

Yu însă nu se liniști. Acesta doar privi spre Kan, care dădu un picior aparatului de cafea în cele din urmă, văzând că-i înghițise banii, dar nu-i dădea cafeaua. Apoi, văzând că de la Kan n-o să mai scoată o vorbă, inspector Yu se apropie de Gi când îl văzu trecând pe acolo. Ba chiar fu nevoit inspectorul să-i bareze detectivului calea când văzu că acela voia să treacă pe alături. După care întrebă, „Ce mama naibii se întâmplă aici, detective?”

„În legătură cu?” Întrebă Gi, sec.

„În legătură cu tot. Prima dată o arestezi pe SolHi pentru o presupusă crimă. Apoi, ajunși aici, aflăm că de fapt cazul dat va fi orchestrat de cei de la Crimă Organizată. Nu cred că-i coincidență. Sau… m-oi fi înșelând poate?”

„Dacă sincer, nu știu despre ce vorbești,” încercă Gi să se eschiveze.

Yu însă nu era la primul caz investigat și-l urmări, până ajunseră în hol unde-l prinse de braț pe detectiv, șuierându-i mai apoi printre dinți, „Mă crezi prost?”

„Ba bine că nu. Doar… n-am nimic să-ți spun.”

„Atunci spune-mi măcar cine a acuzat-o pe SolHi de crimă, căci nu cred c-a fost Zâna Măseluță.”

Gi strâmbă din nas, căci aluzia ceea nu-i plăcu deloc. De asta și privi furios la Yu, căruia îi spuse, „Arătăm cumva a proști? Ori ne crezi doar tu astfel?”

„Nea, proști nu sunteți! Da iaca cred că sunteți capabili să acționați pe la spatele cuiva. Așa că, până nu încep a investiga cazul dat, unde sunt sigur că sunt o mulțime de semne de întrebare, zi-mi cine anume a acuzat-o pe SolHi!”

„Mama lui Do Ian Jun, ok? Și… nu degeaba, căci… fiul ei nu odată a acuzat-o pe SolHi de toate problemele lui.”

„Și numai pentru asta ați decis să închideți pe cineva? Pentru că „viața aceluia” a fost distrusă de cineva? Pentru numele lui Dumnezeu, tipul ăla putea aiuri, căci… avea pică pe SolHi pentru că l-a acuzat de hărțuire și nu s-a mai putut angaja ulterior pe profesie.”

„Și tu crezi că noi asta n-o știm?”

„Atunci?”

„A văzut-o, ok? Mama lui a văzut-o pe SolHi acolo, exact după crimă. Și… Do Ian Jun i-a menționat numele înainte să-și dea ultima suflare.”

„Ba pe dracu!”

„Nu mai drăcui atâta, ok? Sau ce: crezi că nouă ne e ușor să investigăm acest caz? E colega noastră, pentru numele lui Dumnezeu. O știu de când a intrat în poliție și știu ce fel de om e.”

„Totuși nu pare că încerci să demonstrezi contrariul, Gi.”

„Sunt dovezi, bine? Dovezi care-o inculpează. Dovezi clare, Yu, nu aiureli. Sunt amprentele ei pe arma crimei și sângele victimei pe hainele ei. Plus la asta: SolHi tace, iar asta face ca totul să fie chiar mai greu de investigat, căci… de ne-ar spune unde măcar a fost noaptea trecută, chiar și dacă era să inventeze un alibi, ne-ar fi dat măcar șansa să încercăm s-o salvăm. Dar așa: ne leagă pe toți de mâini.”

„Vrei să nu strigi?” Îi șuieră Yu printre dinți, văzându-i pe ceilați detectivi privind țintă la ei.

„Și cum vrei atunci să reacționez când nu faci decât să mă acuzi de indiferență?”

„Explicând. Ca de exemplu: de ce mama naibii a ajuns cazul dat pe mâna celor de la Crimă Organizată. E doar o crimă fără importanță, Gi. Astfel de crime nu-s de nasul căpitanului Lee și… a acoliților săi.”

„Atunci n-ai decât să-l întrebi direct pe Lee și să nu strigi la mine, că destule probleme am pe cap cu voi și în special cu Ian SolHi, care nicicând n-a știut să-și țină caracterul în frâu și acum pare c-ajuns să ucidă totuși pe cineva, dacă n-a făcut-o de acum 7 și doar ne-a dus pe toți de nas.”

Auzindu-l pe Gi vorbind astfel, Yu vru să-l lovească cu pumnul. Se opri însă la timp și se mulțumi doar cu al privi pe Gi cu ură, în timp ce acela făcea la fel, căci într-adevăr era totul prea confuz și mai ales îl durea să știe că erau ei cei acuzați ca fiind indiferenți în cele din urmă, când SolHi era și pentru el ca o fiică. Chiar și așa, chiar dacă-l durea inima pentru SolHi, tot n-avea el puterea s-o apere de ce-o aștepta după asta. Era cât se poate de sigur Gi de acel adevăr.

***

Două ore mai târziu, Ian SolHi fu scoasă din secția de poliție Kanam și urcată în dubița neagră a celor de la Crimă Organizată. Ceea ce șocă însă pe toată lumea nu fu că cei de la Crimă Organizată o luau de acolo, ci faptul că Ian SolHi își recunoscuse crima. De fapt recunoscuse două crime: pe cea a lui Do Ian Jun și pe cea a lui Han YuSan. Și nu doar recunoscuse în fața camerelor, ci și semnase acea declarație, cu mâna ei de altfel, unde scria că motivul celor două crime fusese răzbunarea, ceva ce în opinia ei se plătea doar cu moartea.

Astfel, recunoscând că era vinovată pentru moartea a două suflete, îi bulversă pe toți. Ba chiar toți simțiră acea mărturie ca pe un baros în moalele capului. În special îl dărmă pe DooSan la pământ, căci mai află un adevăr crunt în acea zi: că YuSan nu doar murise în acea noapte de mâna lui SolHi, dar și faptul că ea făcuse asta la ordinul cuiva. A cui anume? SolHi decise să nu-i divulge nicicând numele pentru că-l iubea.