Fulgi mari, fulgi de nea, cădeau din cer, acoperind totul în jurul lor cu inocență și cu durere în același timp, acoperind la fel și trupul lui DooSan, care stătea oprit în mijlocul străzii, privind țintă la acel gigant ecran, ce se afla pe una dintre clădiri. Dar nu anume faptul că vedea acel ecran îl făcuse să se oprească în drum și să se holbeze la el, ci ceea ce era văzut pe el: știrile, cele în care se anunța faptul că Ian SolHi, cea care îngrozise o lume întreagă cu 7 ani în urmă, ucigând procurorul de caz, pe Han YuSan, și care 7 ani mai târziu ucisese pe altcineva din simplă ură, fusese condamnată la… moarte.

Da… așa era, căci cerința lui San DuSik fusese acceptată de Curtea de Justiție, care văzuse în acel caz posibilitatea să dea un exemplu. De altfel San DuSik mai invocase un motiv la proces: că era necesar de dat exemplu tuturor prin pedeapsa pe care SolHi trebuia s-o primească, căci anume ea lucrase în poliție. Dar, chiar dacă jurase să facă dreptate altora intrând în poliție, nu făcuse decât să-și asigure spatele și să ucidă mai apoi pe cineva, cu sânge rece, pe nimeni altul decât pe un biet fost profesor de liceu ce nu se putuse apăra de răul ei.

Astfel, condamnând-o la moarte, îi puteau face să tremure din nou pe toți cei care aveau sau avuseră de gând să se joace cu legea, cea cu care nu era nicicând de glumă. Și… tocmai acel caz răsunător aduse din nou în prim plan justiția coreeană, care era considerată cea mai corectă și cea mai de temut dintre toate. Era un total succes acel caz, căci astfel erau răzbunate nu doar victimele lui SolHi, dar și toți cei care urmăriseră cu sufletul la gură acele evenimente și care ceruseră de altfel, prin nenumărate petiții semnate în număr mare, moartea vinovatei. Astfel, pentru a mulțumi pe toată lumea, li se dădu într-un final ceea ce ei ceruseră: Ian SolHi fusese condamnată la moarte și fără drept de apel de altfel.

Această știre îl cutremură pe DooSan. „Nu poate fi, SolHi,” murmură el și ochii i se umplură de lacrimi. Se simțea pierdut și simțea că pierduse. Da, DooSan nu simțea satisfacție văzând că SolHi fusese condamnată definitiv și că lui YuSan i se făcuse dreptate. Nu, el lua asta ca pe un eșec personal, ceva ce-l rodea pe dinăuntru, ucigându-l încet, odată cu ea.

De fapt, în cele patru luni de când SolHi fusese arestată, DooSan stătuse ca pe ace. Vruse de nenumărate ori s-o vadă, să vorbească cu ea și să înțeleagă ce anume o mânase pe ea să facă tot ce susținea că făcuse, SolHi însă refuzase mereu să-l vadă. De altfel și la proces DooSan nu fu lăsat să intre, chiar dacă acolo i se făcea dreptate fratelui lui. Motivul? Ian SolHi ceruse asta, iar judecătorul acceptă cererea ei de imediat, ceea ce i se părea straniu lui DooSan.

Mai ales i se părea straniu lui DooSan faptul că Lee refuzase să-l vadă. De altfel, de fiecare dată când DooSan îl căuta la birou sau acasă, i se spunea ba că-i plecat din țară, ba că nu-i disponibil, și-i cereau să-i lase un mesaj. Ceea ce DooSan și făcu: îi lăsă o mulțime de mesaje lui Lee, dar așa și nu primi răspuns la ele. Asta și-l răni profund, căci DooSan îl considerase pe Lee un al doilea tată, văzuse în el un bun mentor și prieten. Fusese însă trădat de acesta însă, căci, din clipa în care o luase pe SolHi din secția de poliție Kanam, Lee refuză să mai dea ochii cu DooSan, fără să-i explice motivul.

Într-un final, DooSan tresări când auzi în dreptul lui spunându-se, „A primit după merit! A dat Domnul, căci era plină de păcate!” Privind într-acolo, DooSan o văzu pe tânăra care spusese acele cuvinte, o tânără ai cărei ochi sclipeau ciudat, care se bucura de durerea altora, deși SolHi nu-i făcuse ei nicicând niciun rău.

Asta îl duru enorm pe DooSan. La fel îl duru să simtă scârba în vocea celor care o judecau pe SolHi în timp ce priveau știrile la același ecran la care privise și el. Erau toți fericiți, că criminala Ian SolHi primise după merit. De altfel nici n-aveau de ce să nu fie, când urmăriseră cu sufletul la gură acel subiect picant ce se difuzase încontinuu la știri. Astfel și deveniseră toți părtași și „victime,” cele care cereau neîncetat să li se facă dreptate și Ian SolHi să plătească cu viața pentru „durerea” lor.

This tale has been unlawfully obtained from Royal Road. If you discover it on Amazon, kindly report it.

Dezgustat de ei, Doosan le întoarse tuturor spatele și porni mai departe. Încă auzea șoapte de ură adresate lui SolHi de oamenii ce-i treceau pe alături, dar nu putea face nimic ca să-i facă să tacă. Era sigur că doar s-ar fi luptat cu morile de vânt de-ar fi făcut asta. La fel era sigur că, de-ar fi făcut ceva s-o apere pe ea, n-ar fi făcut decât să-i întoarcă pe toți și mai mult împotriva ei.

Și, în timp ce mergea pe stradă, cu capul plecat, cu mâinile în buzunare și gârbovit, DooSan înțelese în sfârșit adevărul din cuvintele pe care Pack Mina i le spusese odată, „Credeți totuși că carcera o să vă aducă fratele înapoi, procuror Han? Vă înșelați dacă credeți asta! Dacă și vreți să obțineți răzbunarea mult visată, atunci lăsați-o pur și simplu să trăiască în lumea în care trăiește acum: vă asigur că o să plătească un preț mult mai mare decât cel pe care vi-l doriți și… poate și mai dureros.” Doamne, câtă dreptate avuse Mina spunând atunci acele cuvinte?! Atât de multă dreptate…

***

„Durere… oare când se va termina odată totul? Când oare voi înceta a mai fi acea umbră pe care toți o calcă în picioare? Probabil niciodată, deși am făcut tot ce am făcut doar pentru că am iubit: enorm, din suflet, cu tot corpul. Dar… viața asta-i așa de cruntă și… ah, atât de blestemată,” murmură SolHi, întinsă pe podeaua rece a băii închisorii, complet udă și goală, în timp ce era lovită cu bestialitate de un grup de femei - cu pumnii, cu picioarele, cu prosoape umede, în care-și aveau înfășurate săpunul.

Nu asta o făcu însă să-și dorească să moară, ci lovitura ceea de picior în pântec, primită de la una dintre deținute. Ceva ce-i readuse în minte coșmarul din urmă cu șapte ani. La fel îi reveni în minte un alt crud adevăr de care fugise mereu… că cel care o lovise atunci și cel care îi distrusese după asta viața fusese anume Han YuSan.

Da, anume el fusese cel care o rănise în acea noapte și abuzase de ea. SolHi își aducea atât de clar aminte asta. Își amintea chipul lui, rânjetul lui bolnăvicios după ce se înfruptase din trupul ei. La fel își aminti de-ai lui ochi: ochi de demon, de care SolHi fugise o viață.

Aducându-și aminte de asta, SolHi închise ochii. Se lăsă astfel pradă morții și nebuniei ei. Dar, vai… își dorea totuși dreptate SolHi! Își dorea să fi fost mai puternică în noaptea aceea și să fi ținut mai strâns acel ciocan în mână, acel ciocan cu care lovise capul lui Han YuSan, lăsându-l inconștient.

Să întoarcă timpul înapoi, SolHi n-avea când. Își permise doar să se relaxeze când o liniște mormântală să lăsă în jurul ei. O liniște de care îi fusese dor în tot acel timp, chiar dacă coșmarul ei nu se terminase, căci deținutele continuau s-o lovească cu bestialitate, rănindu-i trupul iar și iar. Se termină însă totul când se văzu înaintând printr-un fel de tunel. Nu singură, ci de mână cu un băiețel. „Îngerul Un,” care venise după ea, așa cum crezuse SolHi, cel care o ducea spre acea luminiță văzută la capătul tunelului. Dar, deși vedea clar acea lumină, SolHi tot privi la un moment dat în urmă, căci îi părea rău de tot ce lăsa în fosta ei viață. De asta și lacrimi amare i se scurseră pe obraji, poate pentru ultima oară…

***

Întuneric… apoi iar lumină… Din nou întuneric… și trupuri însângerate zăcând pe podeaua acelei băi a închisorii. Într-un colț, ghemuit, gol și însângerat, se afla un monstru, cel care se răzbunase în acea noapte pentru tot ce i se făcuse în viață.

Cine era acel monstru? Un nimeni, cel pe care lumea mereu îl călcase în picioare, vrând astfel să-l afunde în întuneric, odată și pentru totdeauna. Acel monstru, pe care mulți îl numesc adesea și Dorință Nebună de Viață, tindea totuși spre lumină și să-și facă dreptate cu mâna lui, așa cum și făcuse de fapt în acea noapte… se salvase pe sine de la moarte…

VA URMA…