„Numele meu. Care-mi e numele? Nu mi-l pot aminti. Și-i atât de întuneric aici, mai ales când privesc în jur. Și-i frig. Atât de frig e. La fel simt un miros de mucegai, ceva ce mă face să mă gândesc că l-am mai simțit și mai înainte, chiar dacă nu-mi pot aminti de unde.

Simțind toate astea, înțeleg că mi se face rău. Chiar simt că vreau să vomit. Și, din această cauză, îmi ating iar și iar stomacul, încercând s-alung durerea. Ceva ce totuși nu pot face, căci simt acea durere de parcă ar fi o sârmă ghimpată ce se înfășoară în jurul stomacului meu, strângându-l cu putere.”

SolHi se gândi la toate astea cât urca scările la etajul doi al acelui depozit abandonat. Un loc înconjurat de întuneric, unul care devenea din ce în ce mai dens, cu fiecare scară urcată. Asta însă păru să n-o deranjeze pe SolHi. Cel puțin asta păru la început. O idee care se schimbă imediat ce ea ajunse la etajul doi când instinctul ei de supraviețuire se trezi din nou. Din această cauză și începu să se teamă, ceva ce se zvârcolea năprasnic în interiorul ei, mai ales când își surprinse un gând trecându-i prin minte, „Ce voi găsi totuși acolo? Moarte?” Chiar și așa, chiar dacă părea să gândească astfel, SolHi era speriată, dacă nu îngrozită. Asta însă n-o împiedică să continue să urce acele scări, de parcă ceva o atrăgea anume acolo, într-un loc înconjurat de pericole și întuneric, un loc ce ea nicicând nu credea că există pe lume, dar care era totuși realitatea ei în acele clipe.

În cele din urmă se opri când simți că durerea din stomac slăbește. Apoi, scoțând telefonul din buzunar, porni lanterna și privi în jur. „De ce sunt aici?” Se întrebă ea, privind atent la acei pereți reci și goi, în special la gunoiul ce se afla la picioarele ei.

În timp ce privea în jur, SolHi observă pilonul de ciment de la etajul unu care ajungea și la etajul doi, printr-o spărtură imensă din mijlocul camerei. Un pilon ale cărui fire metalice păreau a fi firele de păr ale unei creaturi mistice care, trecând prin acea gaură, dădeau senzația că viermi sau poate șerpi din lumea de dincolo încercau să pătrundă în lumea oamenilor. O priveliște cu adevărat terifiantă dacă e să te gândești că acel pilon, care era acolo să susțină tavanul să nu se surpe, arăta chiar mai rău decât tavanul, pe cale să cadă el primul și restul lumii după el.

Luminându-l cu lanterna, SolHi putu vedea bine partea superioară a pilonului. Văzu astfel acolo o bucată din ceva negru, ceva ce păru celofan la prima vedere. Apoi, dintr-o dată, i se păru că-i ceva mai mult decât un simplu celofan. De aceea și decise să se apropie și mai mult de gaură și, privind prin ea, să vadă care-i treaba cu bucata ceea din ceva negru. Dar, apropiindu-se și mai mult de gaură, SolHi simți mirosul de mucegai chiar mai puternic decât înainte, ceva ce-o făcu să se simtă rău iar și să se clatine pe picioare.

Din această cauză SolHi se chirchi, atingând podeaua cu palma. O podea extrem de rece. O răceală care o făcu să se cutremure dintr-o dată, căci nu era doar rece la atingere acea podea, ci și umedă, acoperită probabil de mucegai sau poate mușchi, ceea ce-l făcea nu doar lipicios, ci și zgrunțuros la atingere.

După ce a atins podeaua și a simțit toate acestea, SolHi a simțit durerea revenindu-i în stomac. Totuși, de data aceasta a fost diferit. A simțit asta nu numai în stomac, ci și adânc în măruntaie, ceva care a făcut-o să se ghemuiască pe podeaua ceea rece de ciment în cele din urmă, atingându-și pântecele cu ambele palme. După aceasta, își simți ochii scăldați de lacrimi, chiar dacă nu era sigură de ce plângea.

„De ce plâng?” Se întrebă ea. „Și de ce simt că ceea ce mi s-a întâmplat atunci a fost anume aici? Simt de parcă a fost anume aici. Dar nu-mi pot aminti defel. Nu pot.”

Dintr-o dată o altă amintire îi veni în minte… cea a unui bărbat lovindu-i cu bestialitate pântecele, iar și iar. Asta o făcu să uite de durere. După care, ridicându-se, privi în jur. Da, se ridică ea, dar nu doar din cauza durerii, ci și pentru că realizase că acel ticălos, care o lovea crunt, îi strigă să moară, iar SolHi îi auzi atât de clar atât vocea, cât și cele spuse de el.

Auzind acele cuvinte, SolHi se cutremură. „Ce-a fost asta?” Se întrebă ea dintr-o dată. „Cine-i acest bărbat și de ce-i și el aici? Mai ales, ce vrea de la mine și de ce mă rănește? De ce?”

Punându-și astfel de întrebări, SolHi privi în față. Se văzu acolo pe sine, acea SolHi ce existase în urmă cu șapte ani, cea care purtase o rochie albă în acea seară, ghemuită la podea, plină de sânge în timp ce acel monstru o lovea fără încetare. Dar, ce-a fost și mai uimitor decât să se vadă pe sine, a fost pentru reala SolHi să înțeleagă că cealaltă EA nu plângea. Doar încerca cu disperare să-și protejeze pântecele, chiar dacă întregul corp îi era plin de răni și vânătăi.

Miracolul însă nu se termină acolo. Da, SolHi nu fu uimită doar să înțeleagă că cealaltă EA nu plângea, dar și de faptul că așa, dintr-o dată, auzi gândurile celeilalte, doar în capul ei, „Trebuie să reziști, SolHi! Nu-i poți permite să te ucidă! Mai ales, nu-i poți permite să-ți ucidă copilul!” După care, ghemuindu-se mai mult decât se ghemuise deja, acea SolHi încercă să-și protejeze copilul, așa cum putu și ea.

Când își aminti de copilul pe care îl pierduse în noaptea aceea, SolHi izbucni în plâns. „Un!” strigă ea dintr-o dată, întinzând mâinile spre cealaltă EA, cea din trecut. În loc să se îmbrățișeze pe sine însă îmbrățișă aerul. Din această cauză și se simți teribil în acele clipe, slabă și neprotejată de fel, un sentiment care o făcu să plângă și mai tare, căci înțelese că era incapabilă să se liniștească chiar și pe sine.

Începu dintr-o dată să plângă cu tot corpul, tremurând din cap până în picioare când auzi iar cuvintele spuse de acel ticălos. „Tu și bastardul tău trebuie să muriți azi!” Îi strigă el. „Trebuie să dispăreți de pe fața pământului, căci îmi stați în cale. Sunteți o povară pentru mine și din cauza asta trebuie să dispăreți! Trebuie!”

Cuvintele lui o înnebuniră pe SolHi. „Încetează!” Îi strigă ea. Nu acea SolHi din trecut strigă, ci cea din prezent, cea care își acoperi dintr-o dată urechile cu palmele, vrând să nu mai audă ce-i spunea el. La fel închise și ochi, vrând să nu-l mai vadă. Da, chiar dacă îl căutase timp de șapte ani, pe acel ticălos ce-o rănise atât de mult în acea noapte și-i distruse viața, SolHi părea să nu vrea să dea ochii cu el în acele clipe. În același timp părea că nu voia să audă ce-i spunea el, de parcă mintea i se închise pentru întreaga lume, încercând să se protejeze astfel. O încercare eșuată totuși, căci, când închise ochii și-și acoperi și urechile încercând să alunge halucinația astfel, își dădu seama că nu-i reușise. Da, era incapabilă să se apere chiar și pe sine în acele clipe. Și, înțelegând asta, SolHi simți că n-avea aer, iar durerea îi reveni în pântece, chiar mai intensă decât mai înainte.

Simțind toate astea, SolHi se așeză dintr-o dată pe podea. După care, tremurând ca naiba, căci când deschise ochii văzu iar suferința celeilalte EA, SolHi începu să se tragă tot mai în spate și mai în spate, spre acea gaură din podea. Și, în timp ce se târa astfel, buzele ei murmurau în neștire, „Îmi pare rău, Un! Mamei îi pare atât de rău, dar nu te pot proteja. Nu pot și chiar îmi pare rău! Iartă-mă!”

Într-un final, SolHi strigă din tot sufletul. Un strigăt care făcu acel coșmar să înceteze pentru secunde doar, dându-i șansa să respire liber. O iluzie, căci totul reveni iar cât de curând. Înțelegând asta, SolHi își șterse mașinal lacrimile și se ridică. Da, se ridică în ciuda durerii intense și-a faptului că iar simți că n-avea aer. Se ridică însă susținută de-un gând pe care-l avea în acele clipe, „De vrei să se termine, trebuie s-o faci cu mâna ta, SolHi!” Cum? Simplu: terminând totul într-o fracțiune de secundă doar. Din această cauză și făcu SolHi un pas în urmă. Apoi… mai făcu unul și încă unul până când talpa goală nu atinse marginea ascuțită și zgrunțuroasă a găurii. Simțind-o însă, SolHi zâmbi. Zâmbi ea ciudat în timp ce închise ochii și-și întinse mâinile în lateral.

„S-a terminat!” Murmură ea dintr-o dată, simțind o stranie pace în suflet. „Pot opri asta și se simte atât de bine. Atât de bine se simte, SolHi!”

Da, SolHi murmură asta nu din cauza unui moment de nebunie pe care-l avuse. Ea spuse aceste cuvinte considerându-le salvarea. Găsi în asta un moment de fericire, alături de acea gaură neagră ce părea s-o înghită în orice clipă. Ei însă părea să nu-i pese. Tot ce conta pentru ea era că acea pierzanie, de care era atât de aproape, putea alunga durerea și suferința din suflet.

Astfel, în momentul în care durerea încetă și mintea ei se opri dintr-o dată. Se simți atât de ușoară pe dinăuntru, se simți calmă și atât de fericită. Era din cauza piciorului gol ce atingea marginea ascuțită a găurii, o margine care-i rănea pielea piciorului, dar care n-o duru însă. Da, SolHi nu simțea durere și asta însemna atât de mult pentru ea. O fericire înconjurată de întuneric, voci, strigăte și umbre. Un coșmar care n-o mai speria totuși. Ea doar închise ochii, chiar în clipa în care un bărbat o strigă pe nume, un bărbat de care lui SolHi nu-i mai păsă, căci ea mai făcu un pas în spate, în căutarea fericirii…

***

Cărând în spate o SolHi inconștientă, DooSan încerca din răsputeri să ajungă la mașină. Era însă prea departe de el și asta-l înnebunea. Cum nu de altfel, când indiferent de cât de repede nu fugea nu putea ajunge acolo și gata. Și acea lavandă… și ale ei capete țepoase… îi răneau atât de mult pielea picioarelor.

Tot ce se întâmplase îl înnebunea de fapt și nu doar lavanda. Se datora și faptului că auzea respirația șuierătoare a lui SolHi chiar lângă ureche, la fel cum îi simțea capul bălăbănindu-i-se pe umăr în timp ce traversau acel câmp de lavandă. O stare a ei pe care n-o înțelegea deloc de altfel, căci își amintea destul de clar că atunci când o lăsase pe acel drum era mai mult decât bine. În acel moment însă nu doar că nu putea să respire normal, dar mai avea și halucinații se pare.

Da, auzindu-i murmurul și respirația șuierătoare, DooSan își simți inima oprindu-i-se în piept pentru câteva secunde. Se întâmplă asta când înțelese că se aflau într-o situație a naibii de periculoasă. Chiar și așa, era decis s-o salveze cu orice preț, căci „Ea trebuie să fie bine,” murmură el într-un final. Apoi, simțind-o alunecându-i de pe spate, o împinse în sus, ținându-i mai strâns picioarele pe lângă el pentru a preveni să-i cadă de pe spate. Și, făcând asta, îi simți iar pieptul atingându-i-l pe al lui, la fel cum îi simți și brațele extrem de reci în jurul gâtului, ceva ce-l făcu să simtă iar remușcări.

De fapt, anume din cauza remușcărilor și se întoarse DooSan după ea. Remușcări pe care le simți dintr-o dată în timp ce conducea ca nebunul pe acel drum de țară, simțindu-și inima zbătându-i-se sălbatic în piept. Și, în momentul în care înțelese asta, lui DooSan i se păru că își pierde mințile, la fel cum i se păru că inima îi era pe cale să-i sară din piept. Un sentiment ciudat care-l făcu eventual să oprească mașina chiar în mijlocul drumului, neînțelegând prea bine ce naiba se întâmpla cu el.

Dintr-o dată însă își surprinse un gând trecându-i prin mine, un gând ce-i răspunse și la întrebare astfel. „E din cauza că ai lăsat-o acolo,” auzi el o stranie voce în capul lui. „Chiar în mijlocul acelui câmp, pe timp de noapte. Și… cum naiba ai putut face asta, Han DooSan? Cum ai putut-o lăsa singură? Chiar dacă ți-i dușmancă, la fel îți e și parteneră, iar un partener nu-l lasă nicicând pe celălalt în urmă.” O voce care era de fapt a fratelui său YuSan, cel care-i spusese mereu să-și țină dușmanii aproape și că, până la urmă, până și cel mai de temut dușman merită o a doua șansă, chiar și dacă asta nu-i întotdeauna corect.

În acel moment însă, când o văzu pe SolHi aproape să cadă prin gaura ceea și-o auzise spunând, „Îmi pare rău,” DooSan se simți straniu. Da, începu să se teamă c-o va pierde și asta se întâmplă în clipa când realiză că era era pe cale să se lase pe sine să cadă prin acea gaură, fără să facă nimic să împiedice asta. Din această cauză și se grăbi DooSan și-o prinse de mână, evitând astfel s-o lase să moară, chiar dacă nici el nu era atât de sigur de ce făcuse asta de fapt.

Tot ce se întâmpla în acele clipe era straniu până și pentru DooSan. Da, nici măcar el nu știa de ce simțea toate asta. Ce știa el era că începu să simtă ceva pentru ea și că-și dorea s-o aibă aproape cu orice preț.

De fapt, când se întoarse în locul în care o lăsase și n-o văzu nicăieri, DooSan își simți inima bătându-i ciudat în piept. „Unde s-a dus?” Se întrebă el, privind în jur. „Nu a venit după mine. Sunt sigur de asta. Totuși, e singurul drum pe care-l poți lua ca să ajungi înapoi în Seul și singurul pe care ar fi putut merge ca să ajungă acasă. Chiar și așa, nu l-a luat. De ce? Ce naiba e în mintea acestei femei până la urmă? Mai mult de atât, unde naiba s-a pierdut la ora asta târzie în noapte și… de ce mă face să-mi fac atâtea griji pentru ea?”

Înghițind în sec, căci simți teroare când se gândi că putuse pleca undeva și că nu va fi în stare s-o găsească, DooSan continuă să privească în jur. Fu cum văzu ale ei ghete lăsate lângă câmpul de lavandă, același câmp pe care ea îl traversă ca să ajungă la depozitul abanonat. Un depozit pe care-l văzu și DooSan într-un final, după multe minute de luminat cu lanterna în jur ca să vadă ceva. Și, de cum îl văzu, DooSan fugi spre acel depozit, chiar dacă nu era atât de sigur că SolHi se îndreptase anume într-acolo. Dar, deși nu știa asta, simțea că și el trebuia să ajungă acolo, căci ceva anume îl atrăgea spre acel loc.

Ajungând într-un final la acel depozit, DooSan se opri. Se simțea ciudat, privind la acel mare monstru negru din fața lui. Un monstru cu o gură larg deschisă, ceva ce-l făcu pe DooSan să simtă frica strecurându-i-se în oase. Din această cauză și vru să întoarcă spatele acelui loc într-un târziu și să fugă cât mai departe de acolo, căci mereu îl speriaseră locurile necunoscute și întunecate. Totuși nu plecă, căci auzi un straniu murmur dinăuntru dintr-o dată. De asta și se opri și, privind în urmă, șopti, „E SolHi. E înăuntru, sunt sigur de asta. Dar… ce face acolo? Și mai ales, de ce a intrat într-un loc pe care nu-l cunoaște? Ce anume caută în acest loc?”

Ensure your favorite authors get the support they deserve. Read this novel on Royal Road.

În momentul în care o auzi strigând, DooSan uită de a sa frică și intră în fugă în depozit. La primul etaj se opri și privi în jur, văzând atât de clar mizeria de acolo. O priveliște care îl făcu să se simtă rău dintr-o dată, mai ales când simți acel miros înțepător de mucegai. Doar că, în momentul în care auzi iar vocea lui SolHi de sus, ceva ce-i dădu de înțeles că s-ar putea să nu fie în toate mințile, DooSan urcă scările în fugă ca să ajungă la etajul doi.

La etajul doi, DooSan se opri și începu să tremure. Se întâmplă asta din cauza c-o văzu pe SolHi ghemuită la pământ, atingându-și pântecele cu ambele palme în timp ce brațele le avea strânse pe lângă corp. Această priveliște îl făcu pe DooSan să simtă broboane reci de sudoare curgându-i pe spate. O stranie senzație care i se strecură dintr-o dată înăuntru, căci, văzând-o astfel, bărbatul simți că-i părea rău pentru ea. În același timp simți o stranie conexiune între ei, ceva ce-l făcu să se holbeze la pântecele ei, pe care SolHi părea să vrea să-l apere cu orice preț. Anume asta și-i dădu de înțeles lui că deși o urâse atât de mult în toți acei ani, nu ajunse nicicând s-o cunoască cu adevărat, la fel cum n-o văzuse suferind de fapt.

Astfel, cu ochii scăldați în lacrimi, DooSan șopti, „Și ea tot suferă! N-am știut nicicând că acest monstru tot poate suferi. De ce? De ce ea tot suferă și mai ales de ce simt că suferă din cauza mea?”

Astfel de întrebări îl făcură pe DooSan să tremure din nou. Da, era ciudat pentru el să se întrebe astfel de lucruri. Mai ales, era ciudat pentru el să se gândească că SolHi suferea anume din cauza lui, când știa că nu putea fi astfel. Nu, da, o rănise atunci când aflase că se afla cu YuSan în noaptea morții acestuia, dar totuși simțea că nu din cauza asta suferea SolHi. Simțea el că era ceva mai mult ascuns în spatele a tot ceea ce se întâmplase în urmă cu șapte ani. Ce anume? Nu era sigur. De fapt nici n-avea cum ști, căci el nicicând nu se gândise la SolHi astfel. La fel nicicând n-o privise diferit… doar ca pe un monstru cum o considera el că este, ceva ce nu-i oferise nicicând lui șansa să se gândească la faptul că și ea putea fi diferită.

Acel gând se schimbă însă cât de curând. Se schimbă atât de brusc că DooSan se scutură cu tot corpul. Se întâmplă asta în clipa în care îi văzu talpa atingând marginea ascuțită a acelei găuri din podea. Și, îngrozit, murmură dintr-o dată, „Ce face? Și-a pierdut mințile sau ce? SolHi!” O strigă el pe nume. Cu toate acestea, ea nici măcar nu-l privi. Ceva ce-l făcu pe DooSan cu adevărat să se teamă, căci i se păru că ea nu gândea limpede deloc. Da, vedea asta în al ei comportament. O văzu clar trăgându-se spre acea gaură, chiar dacă nu înțelegea ce anume o atrăgea spre acel loc. Dar, deși nu știa motivul pentru care SolHi era atât de aproape de abis, DooSan simți nevoia s-o protejeze. Din această cauză și se repezi spre ea de-o apucă de mână. După care, o trase brusc spre el, chiar în clipa în care ea se lăsase pe spate, liberă să cadă spre acel abis. Și, de cum SolHi îi căzu într-un final în brațe, inconștientă, DooSan îngheță pentru câteva clipe, căci răceala corpului ei îl făcu să se cutremure curând după asta. Da, o simți atât de rece de parcă ar fi stat într-un congelator pentru multă vreme. Și, de cum simți al ei corp aproape înghețat, DooSan o strânse la piept și-și lipi buzele de fruntea ei, murmurând îngrozit, „Va fi bine, SolHi! Trebuie să fie bine!”

Făcând asta, DooSan înțelese un lucru în acel moment: că suferința îi controlase nu doar viața lui SolHi, ci și mintea și sufletul, ucigând-o încet, dar sigur, pe dinăuntru. Pedeapsa perfectă pentru ea așa cum își dorise el mereu. Da, vruse s-o vadă suferind de atâtea ori în acei ani de când o cunoștea, dar, în acele clipe, când văzuse cât de mult suferea de fapt femeia din brațele lui, DooSan simți că-i părea cu adevărat rău pentru a sa dorință. Și era straniu să simtă ceva diferit după ce-o văzuse suferind cu proprii ochi. Era ciudat chiar și faptul că ajunse s-o strângă tot mai tare și mai tare la piept, simțind-o atât de rece și atât de neprotejată, aproape fără viață. Și, chiar de visase să vadă asta, odată ce văzu cu ochii lui cum arată suferința ei de aproape, DooSan începu să se teamă, la fel cum îl îngrozea enorm a ei respirație șuierătoare ce se auzea parcă ieșind din pământ.

„Astmă,” murmură el în cele din urmă. „E probabil din cauza lavandei. Da, trebuie să fie din cauza asta. Și, de suferă de astmă, are probabil un inhalator la ea.” Dar, căutând-o prin buzunare și negăsind unul, DooSan se sperie și mai tare decât înainte. O teamă care nu dură totuși mult, până în clipa în care își aduse aminte că SolHi își scosese haina la el în mașină, unde probabil era și inhalatorul. Din această cauză și-o aburcă cât de curând în spate, fugind cât de repede putu spre locul unde lăsase mașina.

Odată ajuns lângă mașină, DooSan o așeză pe pământ, sprijinind-o de caroserie. După care, înfrigurat, se uită după inhalator înăuntrul vehiculului. Negăsindu-l însă, simți o stranie pulsație în urechi, în timp ce teama i se strecura iarăși înăuntru: teama că SolHi putea muri. Anume asta și-l făcu să înțeleagă că de i se va întâmpla ceva în seara aceea lui SolHi, el nu va fi nicicând în stare să se ierte pentru asta. Din această cauză și tremură cumplit, simțind durerea apăsându-i coșul pieptului, ceva ce-i udă ochii într-un final, căci chiar n-o putea pierde.

Dintr-o dată, în momentul în care o auzi pe SolHi cerând o pungă, de hârtie sau plastic, DooSan tresări. Apoi se încruntă, căci nu-și putea da seama pentru ce avea ea nevoie de-o pungă. Doar în clipa în care realiză că SolHi nu avea probabil prima dată o criză de astmă și că la fel nu era prima dată când n-avea inhalatorul la ea, decise s-o asculte și începu să caute cu înfrigurare o pungă în torpedou. Acolo însă nu găsi niciuna. Doar pe bancheta din spate dădu de una, o pungă despre care habar n-avea cum ajunse acolo, dar, sincer, nici nu-i păsă prea mult de asta într-un final.

După ce înșfăcă punga ceea de hârtie de pe bancheta din spate, DooSan îngenunche lângă SolHi, ajutând-o s-o țină la gură, șoptindu-i mai apoi să inspire adânc și apoi să expire. Un proces ce dură câteva minute, dar care o ajută totuși pe SolHi să se simtă mai bine. Simți și DooSan asta, că lui SolHi îi era mai ușor pe suflet. O simți în clipa în care mâinile ei îi atinseră mâinile ca să susțină singură punga aceea și privindu-l țintă în ochi.

Abia atunci DooSan își permise luxul să tremure ca varga. După care, când se putu cât de cât controla, o întrebă, „Ce-a fost asta, SolHi?” O întrebare la care ea nu răspunse. DooSan însă insistă. Ba chiar și ridică vocea când întrebă a doua oară, „Ce-a fost totuși asta, Ian SolHi? De ce ai încercat să-ți iei viața în acel depozit?” Nici de data aceea SolHi nu-i răspunse la întrebare. Ea doar privi în dreapta, la drumul care ducea spre casă. Astfel, acționând așa, îi dădu de înțeles lui DooSan că ascundea ceva. Înțelegând asta, DooSan insistă. „Ai văzut ceva acolo, nu-i așa?” O întrebă el iar. „Mai bine zis ți-ai amintit ceva fiind acolo. Ceva din ce s-a întâmplat în acea noapte. Doar că… ce anume ți-ai amintit, SolHi? Spune-mi! Trebuie să-mi spui ce-ai văzut de e legat de YuSan. De-i legat de noaptea când el a fost ucis, trebuie să-mi spui, mai ales că nu aici noi v-am găsit atunci. Da, depozitul ăsta nu se aseamănă deloc cu cel în care v-am găsit, dar totuși pare unul care te-a ajutat să-ți amintești. De ce? Mai ales, de ți-ai amintit ceva, trebuie să-mi spui, SolHi! Trebuie să-mi spui neapărat, căci… chiar trebuie să știu!”

Spunând astfel de cuvinte, DooSan practic o imploră să-i spună ce știa. Avea ochii scăldați în lacrimi cât cerși un răspuns de la ea. Un răspuns pe care SolHi așa și nu i-l dădu în cele din urmă. Ea doar se ridică și, abia ținându-se pe picioare, se îndepărtă tot mai mult și mai mult de el.

Uimit, DooSan privi multă vreme în urma ei. Privi îndelung și cam atât… undeva în față, anume într-acolo unde se îndrepta SolHi. Apoi, începu dintr-o dată să tremure… cu tot trupul tremura el, în momentul în care înțelese că moartea fratelui său era mai mult decât o simplă crimă. În același timp… nu putea fi o coincidență că SolHi avuse o astfel de criză anume acolo și mai ales că încercase să-și ia viața în acel depozit. Chiar nu putea fi o coincidență. Nu după acea noapte când îi spusese că ziua în care o va vedea murind era atât de aproape. Și, înțelegând asta pentru a nu știu câta oară într-o singură noapte, DooSan strigă în urma ei, „Ian SolHi, spune-mi ce anume s-a întâmplat în acea noapte! De știi ceva, spune-mi, mă auzi? De nu ești vinovată, vorbește, căci… chiar trebuie să știu! Trebuie, mă auzi?”

Spunând asta, DooSan plângea cu tot corpul. Un plânset care nu-i înmuie totuși inima lui SolHi. Ea, desculță, cumva absentă și doborâtă de evenimente, continuă să avanseze tot mai mult și mai mult pe acel drum ciudat, departe-departe de el.

Îngenuncheat și lipsit de puteri, DooSan începu să plângă cu tot trupul. Ochii lui vedeau atât de clar acel câmp uimitor de frumos de lavandă, dar asta nu-l calmă deloc. Din contră, i se părea că acele fire de lavandă îi erau dușmani și nu prieteni, dușmani legănându-se ciudat pe al lor unic picioruș verde, otrăvitori și periculoși, gata să ia vieți, așa cum se întâmplase cu SolHi cu doar minute înainte. Anume acest gând îl făcu să înțeleagă în cele din urmă că ura și răzbunarea nu-i aduseră satfiscație până la urmă, ci doar durere. La fel nu se simți împlinit nici după ce încercă de două ori să scape de al său dușman și nici când o văzuse aproape să-i facă dreptate lui, cu propriile mâini. Anume asta și i se păru lui ciudat: că un monstru, așa cum o numise el adesea pe SolHi, cea care ucisese fără milă un suflet, ajunse să vrea să dispară din cauza a ceva ce mereu susținuse că nu-și amintea. Mai ales, o terorizase într-atâta un depozit abandonat ce părea să n-aibă nicidecum legătură cu ce se întâmplase atunci, dar care totuși fusese cât pe ce să-i fie ei mormânt.

Acest gând îl făcu pe DooSan să suspine. Cum nu când își dădu seama că exista o stranie legătură între ei. O legătură care părea să fi început mult mai înaintea evenimentelor de acum șapte ani, dar totuși o legătură pe care nu și-o putea explica defel. Mai ciudat însă decât să înțeleagă că exista între ei o ață nevăzută ce le lega destinele fu pentru DooSan să înțeleagă că ura lui pentru ea dispăruse undeva și că, din acea noapte, după acea ultimă dată când încercase să scape de ea cu propriile mâini, nu-și dorea decât s-o apere. Un sentiment straniu și neînțeles, dar totuși un sentiment care îi dădea puterea să meargă mai departe.

Dintr-o dată, atât de brusc că până și el tresări, DooSan strigă dintr-o dată, „Ce mama naibii s-a întâmplat totuși în acea noapte? Mai ales, de ce anume aici, în acest loc-fantomă, par că s-au deschis Porțile Iadului pentru Ian SolHi?” Întrebări ce rămaseră totuși fără răspunsuri, căci nici câmpul de lavandă și nici acel depozit abandonat nu păreau dornice să-i răspundă la întrebare. Doar vântul părea să știe răspunsul, dar și acela tăcea, vrând parcă să îngroape trecutul și securea războiului odată și pentru totdeauna.

Această tăcere și întrebările nerăspunse nu-l demotivară pe DooSan însă. Din contră, părură al înrăi și mai mult. Și nu era din cauza că SolHi tăcuse, ci pentru că înțelese iar că doar nebunia le controlase viețile în tot acel timp. Astfel, înțelegând asta pentru a enea oară, DooSan se decise să înceteze a o urî. Decise să le dea lor o șansă să respire liber și, după ce-o afla ce într-adevăr se întâmplase în acea noapte, abia atunci să se răzbune așa cum plănuise, indiferent de cine avea să fie a lui victimă într-un final.

Acest gând îi dădu puterea să se ridice de jos. După care, la viteză mică, o urmă pe SolHi, care continua să înainteze pe jos spre oraș. El preferă să facă asta… s-o urmeze doar, în tăcere, parcă din umbră, convins că astfel îi dădea ei șansa să se gândească liniștită la tot ce se întâmplase în acea noapte, considerând neoportun și contraproductiv s-o forțeze să urce în mașina lui.

Avea dreptate DooSan gândind astfel… SolHi chiar avea nevoie să fie singură. În același timp, bărbatul greșea gândind că astfel îi dădea ei șansa să mediteze asupra a tot ceea ce li se întâmplase peste zi. Ea doar, absentă și ciudată, continua să avanseze pe acel drum prăfuit, gândindu-se la nimic în concret și nerealizând că de fapt DooSan îi călca încet pe urme. De altfel, chiar și de-ar fi realizat asta, nu i-ar mai fi păsat, căci în seara acea se convinse de un lucru: că DooSan o considera un monstru când și el era unul, un monstru căruia nu-i păsa deloc de ea și care nu-și dorea decât s-o rănească, mai mult decât o rănise deja.

Astfel, târându-și picioarele în urma ei, simțindu-se complet lipsită de puteri înăuntru, SolHi se gândea doar la un lucru: ca durerea să nu revină nicicând. Nu-i păsa de nimic altceva: nici de marginile ascuțite ale pietrelor care-i răneau și mai mult tălpile deja rănite și nici de lavanda care-i provoca atât de multă durere înăuntru, făcând-o să se simtă amețită. O durere pe care o simțea adânc în a ei ființă, ceva ce-o făcu pe SolHi să lovească continuu cu palma al ei piept, încercând s-o alunge și să-i fie astfel mai ușor pe suflet.

Astfel, încăpățânată și puternică, chiar dacă nicicând nu se crezuse astfel, SolHi reuși să se îndepărteze tot mai mult și mai mult de acel loc de coșmar. Și, chiar de i se păruse adesea că-i pe cale să colapseze, nu se opri și nici nu privi înapoi. Reuși astfel să ajungă la primul telefon public. Acolo, intră în cabină, apăsă butonul de urgență și așteptă până un operator îi răspunse la apel, căruia îi ceru un sunet cu taxă inversă. După care așteptă iar, timp de câteva minute, până auzi vocea Minei la celălalt capăt de fir, o voce care o făcu pe SolHi să izbucnească în plâns, susurând un abia auzit, „Mina, sunt eu! Poți să vii să mă iei? Da, mă simt rău din nou și chiar nu știu unde-s. La fel simt că mă prăbușesc din nou.” Apoi, SolHi ascultă în tăcere tot ce avu Mina să-i spună. Și, după ce terminară de vorbit, puse receptorul în furcă și ieși din cabină, așezându-se chiar lângă ea după asta și lipindu-se cu tot trupul de ai cabinei pereți de sticlă.

***

Oprit nu departe de telefonul public, DooSan continua s-o privească insistent pe SolHi. Aceasta era așezată încă lângă cabină, având dificultăți de respirație, căci o vedea lovindu-și continuu pieptul cu palma ca să calmeze furtuna din interiorul ei. O privelilște care îl făcu pe DooSan să se încrunte, șuierând printre dinți mai apoi, „La nabia, chiar e încăpățânată această femeie! De-ar fi intrat în mașină nimic din asta nu s-ar fi întâmplat. Și… s-ar fi simțit demult bine, dar așa…”

Într-un final, înțelegând că unica lui șansă de-a o face supusă era să lupte cu fiara din interiorul ei, DooSan se decise să iasă din mașină și să se apropie de ea ca s-o forțeze să-l urmeze. Ceva ce nu făcu într-un final, căci văzu mașina Minei oprindu-se nu departe de el. După care, ieșind în fugă din vehicul, Mina se grăbi de ajunse lângă SolHi, lângă care îngenunche numaidecât, dându-i inhalatorul ca să-i fie mai ușor pe suflet. Un inhalator pe care SolHi îl folosi numaidecât, simțindu-se un pic mai bine curând după asta. După care, când simți că era în stare, dar doar după ce Mina o forță să înghită niște pastile, se ridică de jos și, ajutată de a ei prietenă, se îndreptară spre vehiculul roșu parcat nu departe de cel al lui DooSan.

În drum spre mașină, Mina îl observă pe DooSan în cele din urmă, pe care îl privi cu ură. Nu-i spuse însă nimic, la fel cum nu-i spuse lui SolHi. Mina doar își ajută prietena să se așeze pe scaunul pasagerului, după care urcă și ea la volan și, după ce apăsă pedala de gas până la refuz, plecară cât de curând de acolo.

Îndepărtându-se de acel loc, SolHi adormi în cele din urmă. Un somn care îi permise Minei să respire ușurată, căci chiar crezuse că SolHi va colapsa din nou. De fapt nici nu crezuse că a ei prietenă va rezista, căci când o văzuse lângă acea cabină crezuse că o va pierde într-un final. SolHi însă rezultase mult mai puternică decât toți crezuseră și nu doar rezistă, ci și adormi într-un final. Ceva ce n-o calmă pe Mina însă, ce-o făcu să se simtă și mai înfuriată decât înainte și asta din cauza că-și aduse aminte de Han DooSan. Da, începu să-l urască pe acesta după ce-și aminti că stătuse doar și privise la suferința lui SolHi, fără a face nimic s-o ajute. De aceea și-și spuse ea într-un final, strigând cuvintele în capul ei, „Ah, Han DooSan, ah, nici nu știi ce șarpe ai călcat pe coadă, căci eu nicicând nu-i iert pe cei care încearcă să-i facă rău lui SolHi, iar tu ești fără doar și poate unul din ei. Ah, ticălosule, n-o s-o lași nicicând în pace, nu-i așa?! Ei bine, atunci să-ți fie de bine, căci și eu o să fac la fel: n-o să mă opresc nicicând din a te vâna, te asigur, ceva ce-o să încetez a face doar după ce te văd mort!”