„Tu ai ucis-o!” Strigă SolHi la DooSan, înecându-se în lacrimi. El, chiar dacă a auzit foarte bine ce i-a spus ea, nu a reacționat deloc. Stătea ca o statuie de piatră, privind în față de parcă ar fi văzut o fantomă. O reacție care a înnebunit-o pe SolHi complet. De aceea și l-a prins imediat de haine și, după ce a început să-l scuture, a strigat din nou la el, „Dacă nu ai fi fost tu, ea ar fi trăit acum. Sper că ești fericit acum, Han DooSan. În sfârșit ai obținut ceea ce ți-ai dorit.” Apoi, împingându-l cu putere de la ea, SolHi a trecut pe alături. Ea nu a plecat singură, ci urmată de Yoon Suk, care a fost și cel care a forțat-o pe SolHi să-l lase singur pe DooSan, îndreptându-se spre ambulanțele care erau oprite la intrarea pe pod.

Abia atunci DooSan a îndrăznit să privească în urma lor. A văzut astfel apa picurând de pe ei, căci erau încă uzi după ce au scos victima din râu. Da, în cele din urmă au scos-o pe Shi Yon din apă, dar paramedicii au putut doar să constate ora morții și nimic mai mult.

În timp ce se îndreptau către ambulanțe, îndepărtându-se tot mai mult și mai mult de DooSan, Yoon Suk i-a spus lui SolHi, „Sombe, cred că te înșeli de data asta. Procuror Han nu este de vină pentru ceea ce tocmai s-a întâmplat.”

SolHi nu spuse nimic. I-a permis doar să-i pună un prosop pe umeri. Apoi, s-au înfășurat ambii în pături pentru a se încălzi. Astfel, au avut timp să se gândească la ce s-a întâmplat cu victima. Numai că, în timp ce Yoon Suk a încercat să se calmeze pentru că aceea nu fusese o experiență deloc ușoară, SolHi scria scenariu după scenariu în capul ei, dând vina pe toată lumea pentru moartea victimei, în special pe DooSan, pe care îl considera principalul vinovat pentru că a vorbit prea mult.

În cele din urmă, văzând-o cufundată în gânduri, Yoon Suk i-a spus, „Știi că nu am fi putut face nimic mai mult, chiar dacă ne-am dorit asta. Yun Shi Yon…”

„Nu-i menționa numele!” Șuieră SolHi printre dinţi. Totuși, chiar dacă vruse să folosească un ton sigur, vocea îi tremura în continuare. La fel îi tremurau și mâinile, cele care au încercat fără rezultat să resusciteze victima timp de oră. Totul în van însă, căci a fost până la urmă nevoită să accepte o altă moarte… din cauza ei…

***

Sunetul asurzitor al girofarului ambulanței, care se îndepărta de locul crimei, l-a făcut pe DooSan să simtă că îi plesnește capul. De aceea a continuat să se uite în față ca și cum ar fi fost în transă. Un comportament ciudat pentru el pentru că ceilalți detectivi și polițiști se tot mișcau în jurul lui. El însă arăta ca o statuie de piatră, incapabil de sentimente sau orice alt tip de emoții. O stare de spirit care l-a controlat pentru foarte mult timp, transformându-l într-un ciudat.

Abia într-un târziu a fost capabil să-și stăpânească emoțiile și reacționa. În acel moment, ghemuit și acoperindu-și fața cu palmele, DooSan a murmurat, „Chiar am fost eu cel care a omorât-o?” Cu toate acestea, el a clătinat imediat din cap, negând acest gând. „Nu, nu poate fi! Nu am fost eu! Era… era…” Gânduri care îl făceau să se simtă atât de neputincios.

Din această cauză, s-a așezat pe pământ în cele din urmă. Apoi, și-a ascuns fața cu brațele de parcă i-ar fi fost frică de un atac. Chiar și așa, a văzut, doar cu coada ochiului, momentul în care paramedicii au închis sacul mortuar cu corpul lui Shi Yon înăuntru. Acest lucru l-a uimit pentru că a crezut că ambulanța, al cărei sunet l-a auzit mai înainte, a fost cea care a luat trupul victimei. Totuși, aceea a fost doar ambulanța care i-a dus pe Yoon Suk și SolHi la spital, pentru investigații suplimentare, la comanda lui Kan, care se temea că apa rece și șocul pe care l-au suferit i-ar fi putut răni și nu a vrut să-și asume riscul să li se întâmple și lor ceva până la urmă.

Astfel, văzând a doua ambulanță plecând, uimirea văzută în ochii lui DooSan s-a transformat brusc în ură. Ceva care l-a înnebunit complet și l-a făcut să șuiere printre dinți, „Aaah, Min SinJu, jur că te omor!” Un strigăt care i-a luat pe toți prin surprindere, uitându-se la DooSan de parcă ar fi văzut o fantomă sau așa ceva. Cu toate acestea, chiar dacă toată lumea se uita la el, întrebându-se ce naiba s-a întâmplat cu dânsul, DooSan nu părea deloc deranjat. Ceea ce conta pentru el era că a fost capabil să se ridice după asta, pregătit pentru o nouă luptă.

Ceva ce-a trebuit să lase pentru mai târziu… uciderea lui Min SinJu. S-a întâmplat din cauza lui Kan, care s-a apropiat brusc de DooSan. Și, apucându-l de braț, detectivul l-a târât pe procuror mai departe de ceilalți, șuierându-i în cele din urmă printre dinți, „Nu știu ce naiba e în mintea dvs acum, procuror Han, dar, țipând astfel de prostii când sunt o mulțime de martori în jur, consider că este o idee al naibii de stupidă.”

Deranjat de comentariu cela, DooSan a încercat să se elibereze. El chiar a șuierat printre dinți văzând că Kan nu-l lăsase să plece, „Detectiv Kan, nu am chef de prelegeri în acest moment. E timpul…”

„…să-ți ții naibii gura închisă!” Era mesajul pe care l-a citit DooSan în ochii lui Kan când s-a uitat în ei în timp ce încerca să-și elibereze brațul. Cu toate acestea, ceea ce Kan i-a spus cu voce tare lui DooSan a fost ceva mai mult decât atât, ceva de genul, „Nu fi prost, procuror Han! Acum nu este momentul să acționezi fără să te gândești! Mai mult, să ameninți pe cineva, nu după ce i-ai spus despre martorul pe care l-ai avut, unul care este mort acum. Așa că, dacă nu îți ții gura, îi pui pe toți în pericol! De ce? Pentru că nenorocitul tău de creier nu gândește normal acum! Deci, înainte să găsim un alt cadavru din cauza ta, fă-ne un serviciu și ține-ți limba după dinți!” Ceea ce a vrut Kan să spună, de fapt, a fost, „Nu fi prost, Han DooSan! Un șoarece tăcut are mai multe șanse de a reuși decât o pisică care miaună întruna. Așa că… ține-ți gura și pur și simplu acționează!”

Un mesaj înțeles de DooSan numaidecât. Mai mult de atât, după astfel de cuvinte, mintea lui a început să lucreze atât de repede și asta din cauza că în sfârșit a putut înțelege marea greșeală pe care a făcut-o. Una care a avut consecințe grave. Chiar și așa, a fost o lecție pe care a învățat-o din prima, o lecție care l-a transformat într-un om mai înțelept, unul care acționa în tăcere, din umbră, făcându-i pe toți să plătească pentru vechile greșeli.

***

„Nu s-a înecat,” le-a spus GhiYon lui SolHi și DooSan când cei trei erau la morgă, în clădirea CNS, la 5 ore după ce trupul lui Shi Yon a fost scos din apă. „De fapt, era moartă când au aruncat-o în apă. Sau aproape moartă pentru că, în plămânii ei, am găsit o cantitate foarte mică de lichide.”

„Ea era deja moartă? Cauza?” Întrebă SolHi cu voce tremurândă. Apoi, s-a uitat la corpul femeii, acoperit cu un cearșaf alb.

„Droguri! I-au dat un „cocktail” destul de puternic. Și, pentru că deja lua foarte multe pastile din cauza bolilor pe care le avea, a avut un șoc și i s-a oprit inima: pur și simplu!”

„Au încercat să scape de ea curat, rapid și fără urme,” a bolborosit DooSan, foarte impresionat de cuvintele medicului legist. „La naiba, și asta s-a întâmplat pentru că…”

„…ți-ai deschis gura. În fața cui n-ar fi trebuit s-o deschizi nicicând.”

„Ia, Ian SolHi! Nu crezi că ești nedreaptă acum?”

„Nedreaptă? Față de tine? De ce anume? Pentru că numesc un asasin pe nume? Dacă da, îmi pare rău, dar am învățat asta de la tine.” După aceasta, amândoi s-au privit cu ură. Și, dacă ochii lor ar fi avut lumini laser sau ar fi fost cuțite ascuțite, l-ar fi tăiat pe celălalt în bucăți în doar secunde. Mai mult decât atât, ochii lui SolHi păreau ceva greu de privit pentru multă vreme pentru că, după câteva momente în care s-a uitat la ei, DooSan a simțit nevoia să se uite în altă parte, de parcă ar fi citit în acea privire, „De mai spui, fie și măcar un cuvânt, ești mort!”

Chiar și așa, DooSan nu și-a ținut gura, ci a spus, „Privirea ta… este mai mult decât perfectă pentru a ucide pe cineva.” O remarcă care a făcu-o pe SolHi să arunce la pământ o cutie cu instrumente medicale. Apoi… pur și simplu a plecat.

Când ușa s-a închis trântindu-se în urma ei, GhiYon l-a prins pe DooSan de braț, forțându-l să se uite la el. După care îi șuieră printre dinți, „Ești nebun? Cum naiba poți să-i spui așa ceva? Sau ce, chiar cauți să-i iei locul moartei pe masa aceea?”

„Nu exagera, ok?!” I-a spus DooSan calm în timp ce se uita la degetele lui GhiYon, care îi strângeau cu putere brațul. O privire care era menită ca GhiYon să-l elibereze, lucru care nu s-a întâmplat până la urmă pentru că medicul legist părea să fi ignorat asta în mod deliberat. Chiar și așa, nici DooSan nu a făcut nimic pentru a-și elibera brațul, chiar dacă îl durea ca naiba. Nu a făcut nimic pentru că prefera acea durere, pe care o credea pe meritate, pentru tot ce s-a întâmplat în acea zi sau poate pentru că îi amintea cumva că încă trăiește. Da, era în viață, chiar dacă se învinovățea pentru tot ce s-a întâmplat în ultima vreme, mai ales cu biata femeie, care stătea întinsă pe masa aceea rece din dreapta lui.

În cele din urmă, când GhiYon i-a eliberat brațul, DooSan s-a încruntat și a scrâșnit din dinți. Durea. Ca naiba durea pentru că, atunci când medicul legist i-a dat drumul, și-a frecat imediat pielea cu palma ca s-o calmeze. Apoi, când GhiYon i-a spus, „Nu te juca cu focul, Han DooSan!” s-a uitat în altă parte pentru că cu siguranță nu voia să-și vadă prietenul mustrându-l și cu privirea și nu doar prin cuvinte, pentru că asta a făcut GhiYon. El a continuat să-l avertizeze pe DooSan prin cuvinte, spunându-i că, „Nu-i proastă. Da, cu siguranță nu este proastă. Dacă a intrat în poliție, înseamnă că știe ceva.”

„Sau pur și simplu încearcă să ascundă ceva! Totuși… își pierde timpul făcând asta pentru că… indiferent de ce nu face… îi voi afla secretul. O să-l aflu și, după aceea, o voi trimite la închisoare.”

„Sper, DooSan. Sper cu adevărat că vei putea face asta, dar… tare mă tem că nu vei fi în stare până la urmă. Nu dacă continui s-o provoci așa cum tocmai ai făcut-o, omule. Și… știi… acest loc este perfect pentru ca ea să te trimită pe lumea cealaltă, permițându-mi să verific ce este în interiorul tău, transformându-te astfel într-una dintre păpușile mele preferate. Îți amintești hobby-ul meu, nu?!”

DooSan i-a arătat colții. „Da, îmi amintesc că îți place să te joci cu „păpușile,” așa cum îți spune Câinele de Vânătoare mai tot timpul.” GhiYon se încruntă. „Și… chiar și dacă muști, tot nu vei avea această plăcere… să mă ai drept păpușă, vreau să spun. De ce? Pentru că nu sunt un demon ușor de ucis.”

„Știi: și YuSan obișnuia să spună asta. Totuși, l-am avut pe aceeași masă.” GhiYon a spus asta c-o voce tremurândă pentru că aceea nu era deloc o amintire plăcută. Apoi, ascunzându-și fața de DooSan, pentru ca acela să nu-i vadă lacrimi în ochi, medicul legist a adăugat, „De fapt, nici nu m-am gândit vreodată că-i voi semna certificatul de deces, dar… n-am avut altă opțiune decât s-o fac în cele din urmă. Și… chiar nu vreau să-l semnez și pe al tău, DooSan! De aceea, te rog, gândește-te la ce am spus și… stai cât mai departe de această femeie. Nu-mi place de ea. Ea este periculoasă. Este periculoasă pentru tine.”

„Crede-mă, știu,” a spus DooSan, trist. „Știu asta pentru că mi-am pierdut fratele din cauza ei.”

„Chiar și așa, continui s-o provoci. De ce?”

„Pentru că…” DooSan a tăcut atât de brusc, realizând că nu putea să-i spună celui mai bun prieten că ceva îl făcea curios în privința lui SolHi și că între ei era ceva mai mult decât o simplă ură. Mai mult decât atât, știa că dacă i-ar fi spus lui GhiYon despre ce a început să simtă pentru ea în ultima vreme ar fi fost o mare problemă pentru că prietenul lui l-ar fi considerat un maniac cu siguranță, unul căruia îi plăcea să sufere din cauza imposibilului.

Cu toate acestea, a fost norocos pentru că GhiYon, care a uitat de întrebarea pe care a pus-o când a văzut cadavrul lui Yun Shi Yon, a schimbat subiectul conversației spunând, „Mai mult decât să faci prostii, ce-ai zice să-l găsești pe cel care a ucis-o, luându-i și ultima lună de viață pe care o mai avea de trăit?!”

„Ultima lună? Despre ce mama naibii vorbești acum, GhiYon?”

„Cancer de plămâni. Despre asta vorbesc. De fapt, cancer terminal. Ceva care i-a cauzat multe probleme și a făcut-o să sufere mult, dar totuși ceva care nu a contat pentru acel ticălos. La naiba, chiar nu pot să cred că încă face doar ce-i trece prin cap, distrugând astfel viața altora. Și… chiar sper să fiu într-o zi norocos și să-i semnez și lui certificatul de deces pentru că… numai așa, voi simți că i-am făcut dreptate lui YuSan.”

Trecând pe lângă masa pe care zăcea Shi Yon, GhiYon nu mai spuse nimic. Nici măcar nu s-a uitat la ea, simțind că asta îi amintea de prietenul său, provocându-i multă suferință în același timp. Nu numai lui, ci și lui DooSan. Acesta din urmă însă s-a uitat direct la trupul decedatei, văzând în locul ei trupul lui Min SinJu, cel pe care l-a omorât în minte după ce l-a urmărit îndelung pe străzi, ca un Câine de Vânătoare care niciodată nu dă victimelor sale șansa de a respira.

***

„Ticălosul ăla… nu-și va accepta niciodată vina. El este cu siguranță un vampir, așa cum a spus Mina odată. Unul care așteaptă doar să sugă sângele altora. Dar… hei, Han DooSan, n-ai ales persoana potrivită cu care să te joci, căci… jur că te voi face să te târâști după tot ce ai făcut astăzi. De ce? Pentru că… Shi Yon a murit din cauza ta și ea cu siguranță nu merita o astfel de moarte.”

SolHi a bolborosit toate acestea în timp ce înainta pe acel drum de țară pe care se afla în acel moment. Cel puțin părea a fi un drum de țară din cauza pietrelor, a prafului și a ierburilor crescute în voie de jur împrejur. Ceva care părea să n-o deranjeze prea tare pe SolHi, care a continuat să avanseze pe el fără teamă sau să se simtă ciudat fiind acolo.

Purtând o parka mult prea largă pentru ea, o șapcă neagră, blugi și ghete negre, SolHi a continuat să meargă drept fără să se uite în jur. Ea a făcut asta pentru că știa că nu era nimic care să-i atragă atenția acolo pentru că, de jur împrejurul acelui drum, cu excepția pietrelor, a prafului și a ierburilor, se vedeau doar depozitele abandonate. Abia când și-a amintit că era un loc perfect pentru cerșetori și alte tipuri de criminali s-a uitat ea în jur să vadă dacă mai era cineva acolo. Acolo însă erau doar clădirile cenușii ale depozitelor și ea, „O fantomă printre fantome,” cum s-a numit la un moment dat, încruntându-se, pentru că nu-i plăcea dansul ciudat al ierbilor din jur și mirosul de mucegai care era insuportabil, și al cărui sursă așa și n-a putut-o identifica.

În cele din urmă, SolHi strănută. Simți acel strănut adânc în interiorul craniului, ceva care o făcu să se cutremure, chiar dacă nu-i era frică. Cu toate acestea, când își putu îndrepta din nou spatele și se uită în jur, ștergându-și nasul cu mâneca, SolHi a avut senzația că cineva o urmărește. De aceea a tresărit pentru că acolo, în depărtare, i s-a părut că a văzut o fată în alb apropiindu-se de ea. Da, fata aia a trecut deodată pe lângă ea ca un fel de hologramă, o imagine care o făcu pe SolHi să închidă ochii, amețită, de parcă ar fi avut o viziune.

„Ce-i asta?” Murmură SolHi, frecându-și ochii când își simți privirea încețoșată. „Alergie? Din nou? De ce? Nu este lavandă aici. Nu poate fi din cauza a altceva pentru că singurul lucru la care sunt alergic este lavandă. Dar…” Strănutând din nou, de data aceasta cu tot trupul, SolHi a înțeles că era cu siguranță alergie. Era sigură pentru că, atât de brusc, a simțit mâncărimi pe nas și pe tot corpul. De aceea, a căutat imediat inhalatorul când a simțit mâncărimi și în gât, dar… nu era un inhalator în buzunar, așa cum credea ea. Înțelegând asta, SolHi a înjurat, „Cred că l-am pierdut în taxi. La naiba, exact când aveam nevoie de el.”

Când și-a dat seama că a pierdut inhalatorul, SolHi s-a încruntat. Apoi s-a întors, căutând taxiul cu ochii în speranța că era încă acolo. Dar nu, nu era. Taxiul cela dispăruse de mult, imediat ce ea a ieșit din el. Acest lucru a făcut-o să blesteme din nou pentru că, „Nimic nu l-ar fi costat să mă aștepte. Totuși, nu a făcut-o,” bombăni ea. Totuși, chiar dacă era supărată că taxistul n-a așteptat-o, SolHi era conștientă că și el avea dreptate: n-o putea aștepta gratuit și ea nu avea bani să-i plătească pentru o oră întreagă de așteptare. De aceea și fusese lăsată singură acolo.

Înțelegând asta, pentru a enea oară, că nu avea bani nici măcar să plătească un taxi pentru ca s-o aștepte, SolHi se încruntă din nou. „Ei bine, Ian SolHi, trebuie să accepți că în cele din urmă ești o proastă. Ai venit până aici fără niciun plan sau să-i spui cuiva despre asta. Astfel, dacă ți se întâmplă ceva aici, cu siguranță ești moartă și îngropată și cu siguranță vei fi o fantomă. Ce pot să-ți spun?! Nu ești decât o idioată, o proastă mai bine zis și sper că vei reuși să ajungi azi acasă. Pe jos pentru că tare mă îndoiesc că va trece un taxi pe aici să te ducă înapoi în Seul, baby!”

După ce s-a certat cu astfel de cuvinte dulci, SolHi a întors spatele locului în care lăsase taxiul mai înainte și a continuat să înainteze pe acel drum de țară. Unul care i-a amintit, dintr-un motiv necunoscut, de evenimentele de acum 7 ani. „De parcă s-ar fi întâmplat aici,” a mormăit ea în cele din urmă când a simțit anxietatea zvârcolindu-i-se în piept. „Da, simt de parcă s-ar fi întâmplat chiar aici… acea dată când am alergat desculță pe un drum de piatră.” Înțelegând asta s-a cutremurat înăuntru când a simțit frica strecurându-i-se în suflet. Ea a simțit că ar fi trebuit să se întoarcă și să lase trecutul în urmă. Dar, fiind prea încăpățânată, SolHi nu putea face asta, chiar dacă îi era frică de acel trecut ca de drac.

Dintr-o dată, prea cufundată în gânduri, n-a observat o piatră destul de mare în calea ei, de care s-a împiedicat în cele din urmă, blestemând din nou. Apoi, apucând piciorul cu ambele mâini, SolHi a început să sară pe loc, încercând să alunge durerea. A simțit chiar și lacrimi în ochi, lacrimi încăpățânate, așa cum era și ea, rostogolindu-i-se pe obraz. Cu toate acestea, le-a șters imediat pentru că nu și-a putut permite să fie slabă. Da, nu a putut, nu în acel moment în care a găsit o urmă către trecut, ceva care ar fi putut s-o ajute să afle adevărul și de ce fusese acuzată de crimă în urmă cu șapte ani. O pistă care a adus-o până la urmă acolo, după ce a primit un mesaj de la detectivul privat pe care l-a angajat pentru acest job. „Domnișoară Ian, avem ceea ce căutați,” a scris detectivul în acel mesaj. „Iată adresa.”

Ea a primit mesajul în clipa în care a ieșit din clădirea CNS, înjurând și dând vina pe DooSan pentru tot ce s-a întâmplat în acea zi. Un mesaj care n-a făcut-o deloc fericită, dar din contră: a agitat-o și mai mult. Da, după ce a citit acel mesaj, SolHi a simțit că i-au paralizat picioarele în timp ce inima îi bătea nebunește în piept, lucru care i-a făcut până și urechile să bâzâie ciudat. Un sentiment ciudat care nu a durat mult pentru că SolHi, care a înțeles că acel mesaj nu era un blestem, ci o catapultă spre viitor, și-a scuturat corpul din nou pentru a alunga amorțeala. După care, citind încă o dată mesajul pentru a se asigura că a înțeles totul corect, a murmurat, „O adresă? Dar, cum este posibil acest lucru? Cum a putut s-o obțină? Am căutat asta timp de șapte ani, dar fără rezultat. Acum, însă, a apărut. De ce acum? De ce?"

Avea dreptate punându-și astfel de întrebări pentru că a căutat dovezi timp de 7 ani, dar fără rezultat. La început, timp de doi ani, SolHi a căutat singură o pistă către trecut. Dar, după ce a intrat la Academia de Poliție, nu a mai avut suficient timp s-o facă singură. De aceea Mina i-a recomandat să angajeze un detectiv privat. O idee căreia SolHi s-a opus imediat pentru că ar fi fost necesar să cheltuiască și mai mulți bani, bani pe care nu-i avea în acel moment.

„Bani pe care eu îi am totuși,” i-a spus Mina în acea zi.

„Totuși, eu nu-i am, Mina.”

„După cum am spus: îi am și nu-i voi cere înapoi. Așa că, acceptă-i și hai să căutăm acea dovadă nenorocită. Altfel, nu vei mai putea trăi.” SolHi a clătinat din cap în semn de negare. „De ce? Pentru că sunt banii mei?” A întrebat-o Mina, supărată.

„Da. Ai cheltuit deja mult prea mult pentru mine, Mina. Ai grijă de mama, de cheltuielile mele și de ale tale. Nu pot accepta să fiu o povară și mai mare pentru tine. Nu sunt nerușinată, ok?!”

„Nimeni nu ți-a spus vreodată că ești, SolHi! Mai mult decât atât, nu mi-ai cerut să am grijă de tine. Am decis asta singură. Așadar, nu ar trebui să ai mustrări de conștiință din cauza asta.”

„Totuși, le am.”

„De ce? Pentru că simți că trăiești pe cheltuiala cuiva?”

„Ți se pare puțin?”

„Da, absolut. De ce? Pentru că nu ești prietenul meu, SolHi. Ești ca o soră pentru mine. Una de care sunt mai mult decât capabilă să am grijă, una care sunt sigură că se va ridica din nou într-o zi și va face același lucru pentru mine dacă mi se va întâmpla așa ceva sau chiar mai rău. Sau… greșesc când gândesc astfel?”

După astfel de cuvinte, SolHi nu a putut spune altceva sau să se opună acelei idei. La urma urmei, Mina avea dreptate. Erau mai mult decât cele mai bune prietene, se aveau de surori și era corect ca ele să aibă grijă una de cealaltă în timp ce una dintre ele avea probleme. Astfel, chiar dacă a ars-o pe dinăuntru, SolHi a acceptat acei bani cu condiția ca ea să-i plătească înapoi de îndată ce va avea șansa să facă asta. După aceea, l-au angajat pe acel detectiv în speranța că va găsi dovezi în curând. Cu toate acestea, chiar dacă detectivul a fost unul dintre cei mai buni, chiar și el a avut nevoie de cinci ani pentru a găsi o pistă către acel trecut.

După ce și-a amintit de evenimentele trecute și că Mina a ajutat-o atât de mult, SolHi și-a simțit din nou ochii în lacrimi. Lacrimi pe care le-a șters imediat pentru a putea privi în jur. Da, a vrut să privească locul acela foarte atent, în speranța că își va aminti ceva despre ziua aceea. Își dorea atât de mult să-și amintească ceva pentru că, dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi putut să demonstreze tuturor că s-au înșelat în privința ei și că nu era monstrul care toți i-au spus că este în toți acei ani.

De fapt SolHi a mers acolo în speranța că va găsi dovezi și că va putea să meargă mândră pe străzi din nou. Voia ca oamenii să nu se mai uite cu ură în timp ce o vedeau pe stradă, voia să nu mai audă „asasină” șuierat printre dinți de cei care n-o cunoșteau, voia să fie din nou liberă… eliberată de trecut, de vinovăție și de remuşcări. Cu toate acestea, venind acolo, s-a simțit din nou dezamăgită pentru că părea să fie un loc care nu era perfect pentru a o ajuta să-și amintească ceva. Tot ce era acolo erau ierburi, pietre, praf și depozite abandonate, nimic ca ceea ce își amintea ea. „Și niciun suflet care ar fi putut fi aici în noaptea aceea și mi-ar fi putut spune ce s-a întâmplat atunci.”

Help support creative writers by finding and reading their stories on the original site.

Totuși, brusc, când a crezut că este o singură fantomă într-o mare de singurătate, SolHi a auzit în depărtare vocea unui bărbat, care a spus, „Au spus că vor fi aici pe la ora 9.”

Auzind acea voce, SolHi tresări. „Ce naiba se întâmplă aici?” Se întrebă ea. Apoi, înțelegând că ar fi putut găsi cuibul unei organizații criminale sau ceva de genul acesta, a început să se strecoare spre locul de unde a auzit vocea, convinsă să vadă ce se întâmplă acolo. A avut dreptate gândind astfel pentru că, după vreo 50 de metri de furișat pe lângă acele ierburi înalte, SolHi reuși să vadă un grup de cinci bărbați ieșind dintr-unul dintre depozitele pe care le considera complet abandonate.

Văzându-i venind direct spre ea, primul gând al lui SolHi a fost să se ascundă. Cu toate acestea, curiozitatea i-a învins instinctul de supraviețuire și ea a decis să rămână. SolHi chiar a avut ideea „genială” să se apropie mai mult de acel loc și să le facă o poză. Dar, când a fost suficient de aproape, ghemuită și cu telefonul în mână pentru a face acea poză, a simțit mâna puternică a unui bărbat înșfăcând-o de braț și târând-o apoi spre ascunzătoarea acelor ierburi înalte, unde părea că stătuse el ascuns în tot acel moment.

S-a întâmplat totul atât de repede încât SolHi nici n-a avut timp să reacționeze. Abia când a simțit palma acelui bărbat acoperindu-i gura, a început să se cutremure, privindu-l cu ochii larg deschiși. Ea a simțit chiar nevoia să țipe, cerând ajutor când a simțit pieptul lui atingându-i pieptul și inimile lor bătând nebunește în același timp.

Anume bătăile inimii acelui bărbat au făcut-o pe SolHi atentă. I se păreau cunoscute, chiar dacă nu știa de ce. De aceea și-a lăsat gândul de a țipa după ajutor pentru mai târziu și și-a concentrat privirea asupra bărbatului de deasupra ei. Astfel, când în sfârșit a reușit să vadă ceva prin întuneric, a putut recunoaște silueta lui DooSan. L-a văzut chiar făcându-i semne disperate să-și țină gura, arătând cu capul în dreapta lui. Privind într-acolo, SolHi putu vedea, printre firele de iarbă înaltă, un grup de bărbați îndreptându-se spre ei. Așa că, văzându-i, a înțeles în sfârșit de ce DooSan a decis să o târască în ascunzătoarea acelor ierburi înalte: a vrut s-o protejeze. Ceva care era al naibii de ciudat pentru ea pentru că știa că o ura atât de mult. De fapt, ar fi fost perfect pentru el să le permită acelor bărbați s-o găsească acolo și să scape de ea. Ceva ce s-ar fi întâmplat cu siguranță dacă nu din ar fi fost el acolo.

Totuși, văzându-l, SolHi se încruntă. „Ce caută el aici?” Se întrebă ea. „De ce naiba este aici? Mai mult decât atât, de ce m-a salvat? Și de ce îmi bate inima atât de repede în timp ce îl simt lângă mine? Și… de ce simt că îmi place mirosul lui, bătăile inimii lui și îi simt respirația dansând atât de plăcut pe a mea piele?”

Toate aceste întrebări au făcut-o pe SolHi să înghită în sec în cele din urmă. Mai mult, a simțit cum respirația i s-a oprit în gât, la fel cum i s-a oprit și inima pentru câteva secunde când DooSan s-a întins complet deasupra ei în momentul în care grupul de bărbați a trecut pe lângă ei. A făcut asta încercând să nu fie văzut de acei bărbați. Cu toate acestea, SolHi a considerat acest lucru ciudat. Și, pentru prima dată de când îl cunoaște pe Han DooSan, și-a dat seama că simțea ceva mai mult pentru el decât ură.

Cum putea fi diferit când ea îi simțea bătăile inimii atât de plăcut pe piept? La fel era al naibii de plăcut să-i simtă obrazul atingându-i obrazul. Iar pielea ei, care atingea pielea lui, era ceva care o înnebunea, ceva care o făcea atât de brusc să se cutremure în brațele lui. A simțit chiar că acel tremur nu era din cauza fricii. Era o dorință, era sigură de asta. Una pe care n-a crezut nicicând că va fi în stare s-o simtă, dar pe care o simțea atât de clar în acel moment stând cu ochii închiși.

Cufundată într-o lume doar a ei, o lume în care amândoi respirau ritmic, în același timp, aproape atingându-se, aproape completându-se în timp ce un sentiment plăcut îi încălzea pe dinăuntru, SolHi a atins Raiul. Era cu adevărat ciudat pentru ea să simtă toate astea. Erau dușmani și-ar fi trebuit să se urască până la moarte în loc să simtă așa ceva. Totuși, ea a simțit-o. Cum era acest lucru posibil? Cum a putut să simtă ceva atât de plăcut pentru un bărbat pe care îl considera rivalul și dușmanul ei? Era imposibil. Era o nebunie. Totuși… era atât de real. Ea simți asta atât de clar pe piele… o dulce pulsație a pielii lui, ceva ce-o făcea să viseze la imposibil.

Chiar și așa, chiar dacă știa că este imposibil, își dorea ca acel moment să dureze pentru totdeauna. Și-a dorit asta pentru că, pentru prima dată după foarte mult timp, s-a simțit femeie și nu un monstru. Cu toate acestea, a durat mult mai puțin decât și-ar fi dorit ea, până în momentul în care cei cinci bărbați au plecat și au fost în siguranță. În acel moment, DooSan a prins-o de mână, a forțat-o să se ridice și să-l urmeze… în tăcere.

***

Trecându-și mâinile prin păr, pieptănându-l astfel, SolHi a reușit să-l aranjeze puțin. A făcut asta pentru a-l face să pară prezentabil după ce și-a scos șapca, ceea ce a făcut-o să pară foarte neîngrijită. Totuși, chiar dacă credea că a făcut asta pentru a-și pieptăna puțin părul, încerca doar să alunge stânjeneala din suflet, ceva ce-o făcea să se simtă inconfortabil lângă DooSan. Mai mult de atât, se simțea ciudat după tot ce simțise cât au stat ascunși în acel lan de ierburi.

Bărbatul de lângă ea însă, care se afla la volan, părea să simtă la fel. Nu a spus nimic de când a oprit mașina pe acel drum de țară dintre două câmpuri. Și, chiar dacă acea situație părea a fi una romantică, era doar ciudată, ceva care a făcut-o pe SolHi să zâmbească în cele din urmă.

Văzând zâmbetul ei, DooSan o privi uluit. Cu siguranță nu putea înțelege cum femeia ceea nebună, care se afla în aceeași mașină cu el în acel moment, a putut să vină singură într-un loc necunoscut și periculos la acea oră târzie a nopții. Mai ales, el nu putea înțelege cum putea ea să zâmbească pentru că în noaptea aceea fusese la doar un pas de moarte. Cu toate acestea, ea a zâmbit și el nu a putut-o înțelege defel.

Gândind astfel, DooSan greșea totuși, căci SolHi nu zâmbise pentru că erau acolo. Ea zâmbise pentru că a văzut că purtau aceeași parka, blugi și șepci de aceeași culoare neagră și de aceeași marcă, o șapcă pe care DooSan o mai avea încă pe cap. „De parcă am fi un cuplu,” a murmurat ea în cele din urmă.

„Ce?” Întrebă DooSan și mai surprins decât înainte.

SolHi, în loc să răspundă la acea întrebare, în loc să repete ceea ce a spus mai devreme, preferă să întrebe în schimb, „De ce ești aici, Han DooSan?” și asta doar ca să nu fie forțată să dea explicații cu privire la gândurile ei.

DooSan i-a răspuns însă c-o altă întrebare, „Ar trebui să răspund la asta chiar acum?”

„Da, absolut pentru că sunt al naibii de curioasă de ce ești aici. Mai mult de-atât, este suspect pentru că nu-mi amintesc să fi spus cuiva că sunt aici. Deci, nu-mi spune: stalker?”

„Ce nu-mi amintesc eu e să fii un superstar pentru ca eu să te urmăresc. Deci, nu fi prost, ok?! Dacă sunt aici, este pentru că am lucruri de făcut. Lucruri mai importante decât să te urmăresc.”

„Într-adevăr?! De ce nu-mi pare convingător totuși? O fi din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum cinci ani? Îți amintești de asta, nu?! Academia de Poliție… tu la intrare… cuvintele pe care mi le-ai spus atunci. Ce-ai spus atunci? Aaa, „Ești cea mai importantă persoană din viața mea, Ian SolHi.” Sau… ai uitat deja asta?”

„De parcă ar fi ceva ce-aș putea uita,” a spus DooSan, zâmbind. Cu toate acestea, a zâmbit ca să ascundă că și el se simțea stânjenit din cauza aceleiași întrebări. „Și ai dreptate,” spuse el deodată. „Ești cu siguranță cea mai importantă persoană din viața mea… cel mai mare dușman al meu mai bine zis. Astfel, detectiv Ian, cum sunt un bun Samaritean, voi spune iaca ce, ca să-ți fie clar pentru toată viața: ceea ce am spus atunci a fost exact asta, „Vei fi persoana pe care o voi urî o viață întreagă și nu voi avea niciodată liniște până nu te zdrobesc sub picioarele mele ca pe gândacul care ești. Abia atunci voi simți că tu ai fost cu siguranță cea mai importantă persoană din viața mea, cea pe care am trimis-o la moarte.”

„Aaa, asta a fost ceea ce ai spus atunci,” a spus SolHi pe un ton ușor batjocoritor. „Ei bine, acum ai șansa perfectă de a-ți îndeplini acel vis.” DooSan se uită la ea cu ochi cât cepele. „Mă refer la locul acesta: este perfect pentru crimă. Fără martori, fără camere, fără dovezi. Deci, dacă cineva mă găsește după asta, moartă vreau să spun, nimeni nu te va bănui vreodată că ești cel care a scăpat de mine. De aceea, îți sugerez să încerci asta, Han DooSan: să mă zdrobești ca pe gândacul care sunt. Ce spui: o idee perfectă, nu?”

„Genială de fapt. Așa cum ești tu: perfectă pentru a planifica astfel de lucruri. Crime, vreau să spun,” spuse DooSan, bătând din palme. „Totuși, deoarece nu sunt tu, ceea ce sugerez este să-ți păstrezi ideile geniale numai pentru tine. Sunt diferit, ok?! Nu fac lucrurile pe ascuns. Prefer să ucid pe cineva în fața tuturor, încet, dar dureros, și nu în locuri atât de ascunse, cum preferi tu să ucizi. Așa cum ai făcut cândva, de fapt.”

„Punct ochit, punct lovit!!!” Murmură SolHi, rânjind. Cu toate acestea, chiar dacă a încercat să fie calmă, nu a putut fi așa. De ce? Pentru că bărbatul de lângă ea avea dreptate: acel loc era exact ca cel în care fusese atacată cu șapte ani în urmă, unul ca cel în care Han YuSan fusese găsit după ce fusese ucis. Singura diferență era că SolHi știa toate acestea, în timp ce DooSan părea să nu știe încă. Dacă ar fi știut asta sau dacă i-ar fi putut citi gândurile în acel moment, ar fi avut cu siguranță un avantaj al naibii de bun în fața ei.

Conștientă de acest lucru, SolHi a spus, surprinzându-i pe amândoi până la urmă pentru că nicicând nu s-a gândit că este capabilă să spună astfel de lucruri, „Nu-ți face griji, Han DooSan, vei avea această șansă! Să scapi de mine în fața tuturor, într-o zi! Și ziua aceea poate fi mai aproape ca niciodată, să știi!” Spunând astfel de cuvinte, SolHi tăcu și se uită prin fereastra din dreapta ei. Avea ochii în lacrimi, dar nu le-a șters așa cum ar fi făcut în trecut. Acele lacrimi erau încăpățânate și îi făceau să pulseze globii oculari pentru că mintea le împiedica să-i curgă pe obraji, să-i elibereze astfel sufletul de lanțurile trecutului și de păcate.

Din această cauză a simțit că înnebunește într-un final. Inima îi bătea repede și respirația i se simțea accelerată. Ceva care a făcut-o să murmure în cele din urmă doar în capul ei. „Nu pot să respir! Îmi lipsește aerul! De ce?” După care simți nevoia să-și atingă pieptul cu palma. Cu toate acestea, nu a făcut asta până la urmă pentru că DooSan era acolo. Ea nu a vrut să-l lase să știe că câștigase astfel în fața ei. Ea preferă doar să privească mută prin fereastră, la imensitatea acelor câmpuri, care păreau uriași în ochii ei, uriași legănându-se pe trupurile lor minuscule, din fire negre de lavandă, legănate încet de vânt.

În cele din urmă, când văzu farurile unei mașini apropiindu-se de mașina lor, SolHi tresări. I se păru ciudat să vadă un alt vehicul în acel loc care părea uitat chiar și de Dumnezeu. Cu toate acestea, ceva mai mult decât asta a început să se învârtească în capul ei atât de brusc, „Dacă cineva ne vede aici, va părea suspect,” gândi ea. „Vom fi cu siguranță morți. De aceea și trebuie să fac ceva. Dar ce?” Iar singurul gând care i-a venit apoi în minte și care părea perfect pentru a-i salva pe amândoi a fost doar… dragostea.

Da, dacă cineva i-ar fi găsit acolo în ipostaze tandre, nu ar fi fost deloc suspect. Cu toate acestea, nu erau iubiți. Chiar și poziția lor în mașină, atât de departe unul de celălalt, le-ar fi dat altora senzația că sunt acolo pentru a ascunde ceva. O poziție pe care a decis s-o schimbe numaidecât, așezându-se atât de brusc în poala lui DooSan, luându-l prin surprindere.

În momentul în care SolHi s-a așezat în poala lui, DooSan tresări. Apoi, când a văzut-o dându-și parka jos, sărmanul înghiți în sec. Mai mult când i-a văzut forma delicată a sânilor, conturându-se ușor prin materialul tricoului alb. Acest lucru a încins atmosfera. S-a întâmplat în momentul în care și-a apropiat buzele atât de mult de ale lui. Obrajii lor aproape că s-au atins unul de altul, așa cum s-a întâmplat cu piepturile lor. Cu toate acestea, în momentul în care SolHi și-a încolăcit brațele în jurul gâtului lui, DooSan și-a surprins un sughiț oprit pe jumătate în pieptul lui. Acest lucru i-a provocat puțină durere, dar totuși una plăcută. Mai mult atunci când ea i-a luat șapca de pe cap, cu mișcări delicate, aruncând-o pe bancheta din spate în cele din urmă. Ceva ce l-a făcut din nou să tresară.

Spre deosebire de el, care părea atât de copleșit și uluit de tot ce făcea ea, SolHi părea destul de calmă. Ea, cu mișcări leneșe, i-a mângâiat părul și, apropiindu-și buzele de lobul urechii lui stângi, i-a spus, „Nu te mișca! Avem martori!”

Auzind-o șoptind, DooSan se uită peste de umărul ei, unde zări în cele din urmă mașina oprită în fața vehiculului lor. Cu toate acestea nu era singurul pericol care-i pândea în acele clipe pentru că, cu pași repezi, a văzut doi bărbați apropiindu-se de mașina lor. Asta a făcut inima lui DooSan să-i bată nebunește în piept, o adrenalină plăcută, dar care nu era atât de sigur că era doar din cauza celor doi bărbați ce se apropiau sau era din cauza femeii care-i stătea în poală, într-o poză sexy, aproape sărutându-l. Și, gândindu-se la asta, simțind că trebuie să facă ceva mai mult decât să stea nemișcat și să se uite ca un prost prin parbrizul din față, mai mult când a simțit parfumul plăcut al pielii ei, DooSan și-a închis complet ușile minții. Apoi… și-a înfășurat brațele în jurul corpului ei, a apropiat-o mai mult de pieptul lui, lipindu-i practic sânii de el, în timp ce buzele lui îi căutau cu foame buzele ei.

Simțindu-i brațele în jurul corpului ei, SolHi tresări. Simți că îi lipsește aerul în momentul în care piepturile lor se atinseră unul pe celălalt. Un bâzâit plăcut i se auzi apoi în urechi… ceva ciudat… ceva secret în același timp… magie poate, ademenitoare, ca o chemare dulce a două inimi care au tânjit una după alta pentru foarte multă vreme. Era o chemare secretă la dorință, a două trupuri care dansau unul lângă celălalt, a două suflete, goale de sentimente, în timp ce pielea lor, transpirată și fierbinte, îi îndemna la desăvârșire. Îi îndemna să se alăture unui Yin și Yang, care se urâseră pentru atâta amar de vreme, evitându-l pe celălalt când pur și simplu își doreau să fie împreună, într-un spațiu închis, o mașină în cazul lor, locul perfect pentru dragoste.

Dorința lor a culminat în cele din urmă cu un sărut când ale lor buzele s-au atins în sfârșit. A fost dorința bărbatului de a finaliza acea pictură a iubirii. O dorință sub forma unui sărut fierbinte… un sărut pasional când nebunia, cea de care nu s-a considerat nicicând capabil, a rupt lanțurile logicii și a lăsat doar foamea sufletului lui să-l stăpânească. În același timp, apropierea ceea îl liniștea, de parcă era ceva ce căutase în toți acei ani. Părea că era ceva ce a trăit cândva, ceva de care uitase, un moment la care tânjeau amândoi, dar de care nu-și amintea niciunul.

Din această cauză și s-au pierdut ambii complet în acel sărut. Într-o lume în care nu aveau aer și care n-avea nici logică. Doar buzele lor gândeau în acel moment în timp ce se căutau unele pe altele, fierbinte, într-un mod magic, plăcut, în îmbrățișarea perfectă a brațelor ce tânjeau să simtă atât de aproape acel trup străin, dar care le era totuși atât de drag, căci îi făcea să-și dorească să devină unul, să se completeze și să uite de toate în brațele iubirii.

Ceva ce se întâmplă într-un final când pasiunea se transformă în perfecțiune. Deveni intensă, atât de intensă încât creierul lor încetă să mai gândească. Părea că, deși conștienți că nu erau singuri acolo, îi îndemna la mai mult… să-și dorească ceva ce nicicând nu avuseră. Da, păreau să nu le pese de acei intruși care-i pândeau prin fereastra închisă. Lor însă nu le-a păsat de asta, să fie întrerupți, căci DooSan avuse grijă să încuie ușile înainte de a o săruta. Astfel, când intrușii au văzut ce se întâmpla în mașină, amândoi au zâmbit. Doar unul dintre ei a spus într-un final, „Să mergem! Nu-i nimic de văzut aici! Doar… hormonii!” A spus asta în clipa în care a văzut mâna lui DooSan strecurându-se sub tricoul lui SolHi, într-un mod delicat de parcă ar fi vrut să devină unul sub materialul alb al inocenței.

Curând însă a doua mașină plecă, lăsându-i în doi… doar ei și nebunia. Una care părea să nu se termine prea curând. Da, au lăsat doi inamici în brațele iubirii, căutând perfecțiunea într-un ritual al sacrului, într-un loc ciudat, perfect pentru iubire, doar cu noaptea alături ca martoră a pasiunii lor… una fără obstacole… fără regrete… doar cu dorințe.

Totuși… curând… DooSan rupsese magia, atât de brusc când o apucă de gât și strânse cu putere. Apoi, uitându-se drept în ochii ei, care îl priveau cu groază, bărbatul îi șuieră printre dinți, „Chiar credeai că, seducându-mă, mă vei face să uit totul?”

SolHi nu spuse nimic chiar dacă auzise a lui întrebare. Nici măcar nu se împotrivi dorinței lui de-a o sufoca. Îi permise chiar să facă asta: să apese cu toată puterea de care era în stare. Motivul? Ei bine, nu putea face altceva: nu se putea împotrivi, nu în acele clipe după ce trăiseră în doi momente atât de tandre. Ea preferă doar să-l privească în ochi, în ochii nebuniei ce voia să termine totul în acele clipe. Chiar îi spuse la un moment dat, abia șoptind cuvintele din cauza degetelor lui care apăsau cu forță al ei gâtlej, „Chiar de-o fi să se termine totul aici, atunci să se termine.” Și, de parcă ar fi vrut să-l ajute să termine acea nebunie, SolHi îi atinse mâinile și apăsă și ea.

Simțindu-i mâinile atingându-i-le pe ale lui, DooSan tresări. Da, le simți clar, dar nu era pregătit să renunțe: la răzbunare, la nebunie și la tot ce simțea. De data aceea era pregătit să meargă până la capăt. Până la urmă era și locul perfect așa cum spuse și SolHi: locul perfect pentru crimă. La fel era locul perfect și pentru dragoste, așa cum văzuseră ambii că se întâmplase cu doar clipe în urmă, ceva ce DooSan își dorise, atât de brusc că tresări, să continue iar. Doar că, în clipa în care își auzi glasul rațiunii strigându-i să nu facă asta, DooSan decise s-o asculte. Și, deschizând brusc ușa mașinii, o scoase și pe SolHi afară. După care, împingând-o în caroseria mașinii, apăsă iar cu toată puterea pe gâtlejul ei, privind-o în ochi prin ochii fiarei ce se trezise în interiorul lui.

Da, ochii lui chiar arătau ca ochii diavolului în acele clipe. Erau ochii fiarei ce se trezise în interiorul lui în clipa în care pusese mâna pe victima care-i scăpase printre degete în toți acei ani. Apoi, într-un delir necontrolat, DooSan murmură, „N-o să scapi nicicând de mine, Ian SolHi! Nu după ce ne-am revăzut acum!” Fraze pe care le șopti iar și iar, de parcă și-ar fi dorit ca SolHi să le memoreze cu orice preț.

„Îmi pare rău!” Șopti SolHi dintr-o dată, cu ochii scăldați în lacrimi.

Un murmur care nu-l calmă pe DooSan. Din contră, părea că-l întărâtase și mai rău, căci îi strigă, „Chiar ești un nimeni. O criminală, una care nu merită să trăiască. Chiar nu meriți să trăiești în această lume, Ian SolHi. Nu după tot ce mi-ai făcut. Tocmai de asta și termin azi cu a ta viață aici, cu propriile mâini, căci… când ai decis să mă seduci a fost cea mai proastă decizie pe care o puteai lua cândva. Sau ce? Chiar ai crezut că-s atât de slab să-ți cad la picioare? Chiar ai crezut c-o noapte în patul tău mă va face să uit totul? Desigur că nu. N-ai făcut decât să mă convingi încă odată că meriți să mori, tu, ființă de nimic. Una pe care chiar se merită s-o calc în picioare.”

Strigând toate astea, vocea lui DooSan se auzi pretutindeni. Un strigăt care se intensifica cu efortul depus ca s-o strângă de gât, ceva ce cu siguranță nu-i permitea să vadă și s-audă nimic în jurul lui. Doar ura din suflet și-o asculta DooSan în acele clipe, una căreia i se opuse prea mult timp, ani lungi de suferință o ținuse captivă, visând la ceva similar pentru atâta timp. Visase la răzbunare în toți acei ani. Visase să vadă cu ochii lui cum femeia pe care o considera vinovată de-a sa suferință și nebunie suferea și ea. Și nu-i păsa chiar deloc că și ea suferise… poate mai mult decât suferise el. Tot ce conta pentru DooSan era doar propria liniște și fericire, ceva ce visa să aibă odată ce n-ar mai fi fost ea.

Într-un final, nebunia luă sfârșit când auzi strigându-i-se, „Ce anume faci, Han DooSan? Oprește-te!” Era vocea lui YuSan cea care îi strigă acest lucru, o voce care-l forță pe DooSan s-o lase pe SolHi să respire liber în sfârșit.

În clipa în care DooSan o eliberă, făcând doi pași în spate, SolHi căzu la pământ. Începu apoi a tremura cu tot corpul în timp ce tușea întruna ca să-și recapete respirația normală. O tuse pe care DooSan așa și n-o auzi, fiind prea concentrat să-și privească mâinile, cele care tremurau în acele clipe, aceleași mâini cu care încercase să-i mai ia viața odată, în urmă cu șapte ani, la Terapie Intensivă. Problema era însă nu că-și vedea mâinile, ci că începu să vadă brațele lui SolHi odihnindu-se pe ale lui, exact așa cum se întâmplă în urmă cu șapte ani, iar asta îl buimăci complet și începu a plânge. Ba chiar simți că n-are aer și că-l doare în piept, un chin ce-ar fi vrut să se termine și cât mai curând, dar care părea să n-aibă sfârșit în cele din urmă.

Într-un final, DooSan pur și simplu plecă. Urcă în mașină, apăsă pedala de gas până la refuz și plecă, lăsând-o pe SolHi singură pe acel drum de țară, dărmată la pământ și incapabilă practic să aibă grijă de ea. El nici măcar nu privi în urmă să vadă de ea era bine. SolHi însă privi… multă vreme privi în spatele mașinii, care se îndepărta din ce în ce mai mult, o priveliște care o făcu iar, pentru a nu știu câta oară, să înțeleagă că trecutul o pândea din umbră și-i rânjea ciudat, așa cum nicicând nu-l mai văzuse vreodată. Și, înțelegând asta, SolHi începu a plânge… cu lacrimi mute plânse ea, înțelegând că totul nu se sfârșise și poate nu avea să se sfârșească nicicând.

***

Desculță, căci simțise nevoia să-și scoată ghetele, pe care le lăsă de altfel pe acel drum de țară, SolHi continuă să înainteze prin acel câmp de lavandă. Un câmp plin de flori violete, frumoase și mândre la prima vedere, dar al căror parfum era totuși otrăvitor. Da, pentru mulți parfumul plăcut al lavandei îi ridică în ceruri. Pe SolHi însă o cobora în iad, căci simți iar că nu poate să respire și că va avea curând o altă criză, una pe care ar fi putut-o evita de-ar fi avut inhalatorul la ea.

Neavându-l însă, SolHi simți c-o lăsau puterile. Nu era ceva întâmplător și nici ceva ce nu mai trăise mai înainte. Era ceva ce cunoștea mult prea bine, la fel cum știa consencințele pe care avea să le înfrunte după aceasta. Ei însă părea să nu-i pese. Tot ce conta pentru ea era să înainteze și să înainteze printre florile frumoase, dar ucigătoare de lavandă, părând de parcă ar fi fost în transă.

De altfel anume faptul că nu mai gândea normal și-o făcu pe SolHi să intre în lanul cela de lavandă. Simțea în piept o puternică apăsare și la fel începu să-și audă și respirația șuierând puternic. Chiar și așa, continuă să se îndrepte cu încăpățânare spre un punct fix din mijlocul lavandei. Era un loc necunoscut, dar la care trebuia să ajungă neapărat, indiferent de consecințe, chiar dacă nu știa motivul pentru care trebuia să ajungă anume acolo.

Dacă sincer nici nu mai conta: faptul că putea să moară înconjurată de frumoase fire aducătoare de moarte numite lavandă și nici că acel loc era unul pe care nu-l știa sau că era complet singură. Ba chiar, în ciuda tuturor avertizărilor inimii și minții, SolHi își continuă drumul anume într-acolo. Voia să ajungă anume acolo, căci o fascina… acel loc văzut în depărtare, cu pereți suri… cei ai unui depozit ce părea abandonat.

De fapt, primul gând al lui SolHi când văzu silueta ceea gri fu, „Ceva îmi amintește de mine aici. Da, îmi amintește și de întâmplările de acum șapte ani, de acel coșmar care mi-a marcat viața până acum.” Gânduri care-i umplură iar ochii de lacrimi, făcând-o să simtă din nou că n-avea aer.

Era totuși încăpățânată SolHi. Reuși să se controleze din nou pentru a nu știu câta oară: reuși să-și stăpânească plânsul, să nu lase asfixierea din suflet s-o dărâme la pământ și nici respirația ceea șuierătoare s-o sperie. Astfel fu cum ajunse în fața acelui depozit abandonat, unul care i se păru că avuse o ușă metalică cândva. Și… anume când ajunse în fața ușii, SolHi auzi strigătul unei femei. Un strigăt care o făcu să tresară, căci… îi păru atât de cunoscut, chiar dacă nu știa al cui putea fi el.

Chiar și așa, chiar și dacă nu era sigură de nimic, SolHi intră într-un final în acel depozit. Un depozit complet cufundat în întuneric, dar pe care SolHi părea că-l cunoaște ca pe cele cinci degete de la mână, căci intră în interior fără să se teamă sau să se poticnească de ceva. Și-i părea ei cunoscut din cauza mirosului puternic de lavandă și mucegai, ceva ce nu putea fi doar o coincidență. La fel nu putea fi doar imaginația ei care-i juca feste, căci acea femeie în alb, ce trecu dintr-o dată pe lângă ea, păru atât de reală, chiar și dacă n-o privi. O femeie abuzată de-un maniac, rănit fiindu-i trupul și pielea, nicăieri în altă parte decât la primul etaj al acelui depozit abandonat. Și, simțind acea durere, ce părea străină, pe propria piele, SolHi simți că i se face rău, chiar dacă văzu că acea tânără, cu care se identificase și care trecuse pe alături, era mult mai puternică decât cineva își putea imagina, căci în ciuda a tot ceea ce i se întâmplase, reușise să se ridice de jos și să scape, căci maniacul îi răni doar trupul, nu-i submină și voința.

Privind acea imagine însă, SolHi se cutremură. Încerca să-i vadă fața atacatorului, dar, dintr-un motiv anume, așa și nu-i reuși. Anume asta și-o făcu să izbucnească în lacrimi în cele din urmă, căci cele trăite de tânăra din acea viziune îi aducea atât de bine aminte de al ei coșmar.

SolHi însă nu plânse pentru multă vreme. Întoarse într-un final spatele locului în care văzuse chinul acelei tinere și urcă scările… una câte una. Acolo însă, precum și la etajul doi al depozitului, fu chiar mai rău decât la început. De ce? Pentru c-o revăzu pe acea tânără de data asta la pământ, lovită cu bestialitate în pântece, în timp ce ea, sărmana, încerca să se apere cum putea și ea.

Și acele imagini SolHi le văzu destul de bine. Văzu cum tânăra își apăra cu brațele pântecele și nu restul corpului. O văzu strigând, dar nu-i auzi cuvintele. Chiar și așa, se simți speriată. Simțea exact ceea ce simțea și tânăra din fața ei. O groază care o făcu să se tragă tot mai în spate și mai în spate spre acea imensă gaură din podea, chiar în mijlocul acelui spațiu.

Fu doar un pas… apoi încă unul și… încă unul. Călcâiul ei atinse într-un final marginea zgrumțată a găurii din spatele ei. O atingere care o făcu pe SolHi să închidă ochii și, întinzând larg mâinile în lături, lăsă liniștea ce puse dintr-o dată stăpânire pe ea s-o controleze pe deplin. Și da, SolHi era supusă. Supusă liniștii și-a nebunei ei, cea care o îndemna să termine acea suferință… acea nebunie și acea durere atât de simplu… căzând în gol…