„Min An Sook?!” Kan vru să-l surprindă pe băiatul de la livrări, strigându-i numele când îl văzu. Cei surprinși în cele din urmă fură el și Yoon Suk, căci An Sook, văzându-i, aruncă cutia din mână ca să-i împiedice să se apropie de el, după care, de parcă urmărit de diavol, o rupse din loc. Văzându-l fugind, Kan se plesni cu palma peste frunte, bombănind sub nas, „Să fiu al naibii! Exact ceea ce aveam nevoie azi: exerciții!” Dar se înfurie Kan și mai tare când, privind spre stânga, își văzu partenerul încă pe loc, molfăind liniștit o gumă de mestecat, ceva ce-l făcu pe Kan să urle la el, „De ce ești încă aici, aaa?”

„Și? Unde ar trebui să fiu dacă nu aici?” Întrebă Yoon Suk uimit.

„Pe lună, frate, pe lună,” îi răspunse Kan arțăgos. După care, împingându-l pe Yoon Suk de la spate, o rupseră ambii la fugă după An Sook, care era deja departe.

***

Urmărirea lui An Sook era fără doar și poate una deloc ușoară. Omul era rapid, iar asta îi cauza lui Kan o mulțime de probleme. În special îl făcuse pe acesta mai să-și dea sufletul în timp ce alerga după el, căci răsufla sărmanul mai ceva ca o locomotivă cu aburi. De asta și urlă Kan la un moment dat, „Să-l ia naiba de psihopat! Și mai ales… de ce naiba fug toți de noi când singurul lucru pe care ni-l dorim e să avem o discuție cu ei?”

Neauzind un răspuns de la Yoon Suk, Kan se opri. Privind în jur, văzu clar doar intersecția la care ajunse și care era cât se poate de goală în acele clipe. Chiar și așa, oriunde nu se uită, nu-l văzu nici pe Yoon Suk și nici pe An Sook. De asta și se încruntă Kan, întrebând la un moment dat, „Unde naiba s-au dus acum?”

Într-un final, când Yoon Suk apăru de nicăieri în stânga lui, Kan tresări. Chiar și așa detectivul nu-i spuse nimic. Doar atunci când Yoon Suk spuse, „Cred că l-am pierdut!” Kan făcu ochi mari, urlând apoi la mai tânărul său partener:

„Crezi sau ești sigur?”

„Ambele?!” Răspunse Yoon Suk, rânjind.

O idee proastă asta cu rânjetul, căci nu făcu decât să-l înfurie și mai mult pe Kan. Acela chiar urlă iar la scurt timp după asta, „Ia, Oh Yoon Suk, știi prea bine că nu-l putem pierde pe ticălos! De asta se întâmplă, vom fi sigur guzganii procuraturii pentru o viață întreagă. Ceva ce cred că nu vrei să… Uite-l!” Spuse el când îl văzu pe An Sook apărând la următoarea intersecție, unde făcu la dreapta. Și, de cum îl zări pe An Sook, Kan o rupse la fugă după el.

Privind în direcția în care îi arătase Kan, Yoon Suk văzu doar spatele băiatului de la livrări. Chiar și așa îl urmă, oftând, când înțelese că fuga era inevitabilă. Rânji însă iar când ajunse în dreptul lui Kan și-l auzi pe acela milogindu-se, „Yoon Suk, spune-i să se oprească! Acum și aici!”

„Spune-i tu, sombe! Doar ești mai în vârstă, nu?” Spuse Yoon Suk, rânjind.

Fără să-i atragă prea multă atenție mai tânărului său coleg, încă milogindu-se, Kan răspunse, „I-am zis eu, dar nu mă ascultă!”

„Atunci… ar trebui să găsești o cale mai bună să-l faci să te asculte!” Îl tachină Yoon Suk. După care, ajungând la intersecția la care An Sook făcu la dreapta, tânărul detectiv o luă în aceeași direcție.

„La naiba!” Mârâi Kan, mărind cu greu viteza. „Sunt sătul de asta, jur! Și… Ah, Min An Sook, doar așteaptă, ticălosule! De cum pun laba pe tine, jur că ești om mort!”

***

„Aaa! Aaa! Aaa! Mai încet cu brațul cela,” urlă An Sook la Yoon Suk, când detectivul puse în sfârșit laba pe el și-l împinse în perete să-l încătușeze. „Încă respir dacă ceva, omule! Încă respir!” Strigă el iar, simțind durere în braț.

În loc de-un răspuns verbal, An Sook simți o palmă peste ceafă. Asta cu siguranță îl făcu să-și țină limba după dinți. Mai ales când Yoon Suk îi spuse, „Tu da, el însă nu!” După care, strângându-l cu putere de braț, îl forță pe An Sook să privească la Kan, care stătea în pirostrii nu departe de ei, încercând să-și tragă sufletul.

În timp ce respira accelerat, Kan murmură abia auzit, „Tu… ticălosule… mi-ai scurs și ultima picătură de energie din mine. De asta… de-asta…” Încă bombănind și respirând accelerat, Kan se ridică în picioare când găsi puterea s-o facă și se îndreptă spre cei doi. La doi pași de ei, Kan îl întrebă pe An Sook, „De ce-ai fugit, guzgane? Și nu-mi zi că din cauza că suntem polițiști că jur că…”

„Sombe, suntem încă în stradă,” șopti Yoon Suk când văzu că Kan vru să-l pocnească pe An Sook.

Kan mârâi cât de curând, „Știu eu, știu, dar asta nu înseamnă că ăsta scapă viu dacă nu-mi spune ce știe.”

„Să-ți spun ce?” Se rățoi An Sook la Kan. Își ținu însă cât de curând limba după dinți când Yoon Suk îi răsuci brațul cu și mai multă putere, forțându-l să pupe peretele într-un final.

Reacția lui Yoon Suk nu-l liniști pe Kan însă. Ba chiar păru că comentariul lui An Sook îl înnebuni și mai tare, căci Kan mârâi cât de curând printre dinți, „Ah tu, fiu de…” Se văzu însă nevoit să se calmeze când își dădu seama că Yoon Suk avea dreptate și că, fiind încă în stradă, putea cauza alte probleme de care chiar n-avea nevoie în acele clipe, mai ales după ce SolHi își permisese luxul să-l urmărească pe Chan Choli purtând doar o jachetă pe ea. De aceea și se mulțumi Kan să spună doar, „Măcar zi-mi despre cutia de cadouri, Tom!”

„Cutie? Ce cutie?” Întrebă An Sook, furios, căci mâna ceea sucită la spate chiar durea ca naiba.

De răspuns însă îi răspunse Yoon Suk și nu Kan la întrebare. „Cea pe care ai livrat-o nu demult. Cea în care se afla ceva interesant de altfel… un cadavru.”

Răspunsul detectivului îl făcu pe An Sook să holbeze ochii la Yoon Suk. „Ce?” Urlă el într-un final. „Despre ce naiba vorbești acum, detective? Care trup? Nu-ți bate joc de mine, ok?! Da, poate că-s fost pușcăriaș și tot restul, da-s curat, ok?”

„Atunci, de ce-ai fugit?” Îl împunse Yoon Suk.

„Pentru că am alergie la idioți?” Îi răspunse An Sook în glumă. Văzând însă mutra acră a detectivului, înțelese că fusese o glumă destul de proastă. De aceea și schimbă subiectul, zicând pe un ton cât se poate de serios, „Sunt sătul de polițiști, omule! În fiecare zi ceva se întâmplă, iar cel interogat iar și iar, cel considerat capul tuturor răutăților, sunt eu! Mereu veniți și mă căutați la serviciu punându-mi tot felul de întrebări, fără să vă pese că-mi faceți probleme, căci… chiar vreau să trăiesc liber, omule, dar nu pot, căci mereu sunt vânat de voi.”

„O vânătoare binemeritată de altfel, omule, pentru vânzare de droguri minorilor,” îi răspunse Kan, imitându-i vocea. Un răspuns care îl făcu pe An Sook să strâmbe din nas, mișcându-se nervos. După care, privind în altă parte, An Sook îl auzi pe Kan întrebând, „Deci, care-i treaba cu cutia ceea?” O întrebare care îl făcu pe An Sook să privească chiorâș la Kan, văzându-l pe acesta în pirostrii de data asta, aprinzându-și o țigară.

Înțelegând însă că teafăr nu scapă de nu le dă un răspuns, An Sook strâmbă din nas. Apoi, calmându-se un pic, întrebă, „Care cutie, omule? Livrez o mulțime de cutii în fiecare zi. Nu-s sigur că știu ce cutie te interesează.”

„Asta e simplu,” răspunse Yoon Suk în locul lui Kan, care își fuma liniștit țigara. „Una destul de mare încât să încapă un trup în ea. A da, și avea și-o fundă mare și roșie deasupra. Cred că ți-ai dat acum seama care cutie, nu?! Haide, nu te preface, că știu că știi! La fel cum sunt sigur că nu zilnic livrezi astfel de cutii. Sau… mă înșel cumva?”

Stolen from its original source, this story is not meant to be on Amazon; report any sightings.

Ironia din glasul tânărului detectiv îl făcu pe An Sook să strâmbe din nas. Apoi, când Kan se ridică brusc în picioare, acesta tresări și se trase un pic în spate, parcă căutând adăpost la spatele lui Yoon Suk. Cum nu de altfel, când știa prea bine ce diavol bătrân era Kan. Mai ales se temu el un pic când îl auzi pe Kan întrebând iar, „Deci, Tom, care era faza cu cutia? Ți-ai amintit care, nu? Și… încetează odată să te tot ascunzi după partenerul meu. Ești pui sau ce?! Ai treizeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu! Prea bătrân să te ascunzi după alții, cred eu. Așa că… ea zi, ți-ai amintit de cutie, nu?”

„Mmm, mi-am amintit,” murmură An Sook, făcând un pas în lateral și tot scărpinându-se după ceafă. „Îmi amintesc eu de ea, doar că… jur că n-am știut ce-i în ea. Jur.”

Kan izbucni în râs. „Vrei acum să te cred? Că nu știai ce-i în ea?” Întrebă Kan printre hohote de râs. „Haide, frate, cred că poți mai mult de atâta. Nu știai ce livrezi?! Chiar vrei să cred asta? Sunt novat sau ce?”

„Iar eu văd prin spațiu sau ce? N-am ochi de laser să văd ce-i în cutie fără s-o deschid,” se rățoi el la Kan. „Am fost angajat s-o livrez, nu s-o deschid. Asta-i tot ce știu. N-am văzut ce-i în ea, căci, de-aș fi știut, la sigur n-aș fi livrat-o pentru… chiar sunt sătul de voi, zău!”

„Poți demonstra asta? C-ai fost angajat să livrezi cutia?” Se interesă Yoon Suk.

„Desigur! De fapt mai am încă mesajul pe care l-am primit atunci. Acolo poți vedea adresa și tot restul.”

Căutându-l pe An Sook prin buzunare, Yoon Suk dădu în sfârșit de telefonul acestuia. După care, verificându-i mesajele, îl găsi pe cel care îi trebuia. Numai că, când sună la numărul de pe care se trimisese acel mesaj, surpriză: numărul era invalid, ceva ce-l făcu pe Yoon Suk să mârâie înfuriat, „Să fiu al naibii!”

„Pe mine însă nici nu mă miră dacă sincer!” Spuse Kan. După care, privind la An Sook, îi spuse, „Ascultă încoace, omule: de nu vrei să ajungi iar după gratii, ai face bine să începi să cânți! Tot ce știi de altfel: nume, adrese, conturi etc. În special a celor care au pică pe tine, pentru că anume ei se pare că ți-au înscenat toată trebușoara asta, doar să te facă pe tine să plătești!” Un îndemn care funcționă cât de curând, căci An Sook, fără să aștepte o a doua invitație, începu a scrie în viteză o listă de nume în carnețelul pe care i-l dăduse Kan.

***

„Se întâmplă ceva?” Îl întrebă SolHi pe DooSan, văzându-l privind țintă la minivan-ul unei stații TV.

„Nimic important. Doar… amintiri,” răspunse el într-o doară.

„Amintiri despre tine și… Min SinJu?” Întrebă ea iar, zâmbind.

Această întrebare îl făcu pe DooSan să se încrunte. Apoi, c-o mutră acră, se uită la ea și-i spuse, „Ți-am zis deja că ești stalker, nu?”

„Iar eu ți-am zis deja că-s așa de îndrăgostită de tine că nici nu pot să respir când nu ești lângă mine. Mor chiar de nu știu, fie și pentru o secundă, ce faci. Nu fi prost, ok?! Doar… știu anumite lucruri. Așa că, ia zi-mi: ce se ascunde în spatele poveștii dintre tine și Min SinJu? Iubire? Ură?”

DooSan zâmbi cu amărăciune auzind întrebarea ei, dar nu spuse nimic. Doar îi întoarse spatele și privi în zare. De asta și-l privi SolHi insistent în așteptarea răspunsului, unul care nu întârzie să apară când el spuse, „E o lungă istorie de fapt. Una care nu merită să se vorbească despre ea, sincer.” Dar, chiar dacă spusese asta, vrând să nu dea prea mare importanță celor întâmplate între el și Min SinJu, DooSan se mințea, căci exista un adevăr ascuns în spatele a tot ce se întâmplase în trecut, dar care părea a influența și prezentul.

***

CU CINCI ANI ÎN URMĂ.

Un pumn îl aruncă pe Min SinJu la pământ, chiar în fața jurnaliștilor. Astfel, și el și atacatorul le dădură apă la moară jurnaliștilor, care asta și așteptau: știri bombă pentru prima pagină a tabloidelor de scandal. Istorii care n-aveau totuși de-a face cu pumnul cela primit de SinJu, ci cu ceea ce se ascundea în spatele acelei reacții, căci cine-l trântise la pământ pe Min SinJu fu nimeni altul decât Han DooSan, cel care stătea la doar doi pași de el, privindu-l cu ochi de fiară.

De fapt, povestea dintre cei doi era una destul de lungă, care nu s-ar fi rezumat doar la un pumn primit în față de unul din cei doi. O istorie care ar fi vrut s-o țină ascunsă, dar care totuși le dădea de știre jurnaliștilor să rămână pe fir, căci ceva important și picant se ascundea în spatele acelei întâmplări ciudate, ce se terminase cu un pumn în față primit de Min SinJu. Ceva ce făcu camerele de filmat și fotografiat să lucreze continuu, încercând să nu piară niciun detaliu din ce urma.

Anume această întâmplare ciudată, de-a fi protagonist fără voie în acea poveste picantă, îl făcu pe SinJu să-i privească pe jurnaliști cu ură. Cum nu de altfel când ei îi imortalizau fără încetare „rușinea,” aceea de-a fi fost trântit la pământ fără minima posibilitate de apărare. Numai că, chiar dacă lui i-ar fi plăcut să fie lăsat în pace și toți acei corbi să dispară de acolo, știa că nu-i chiar atât de ușor, iar asta îl scotea complet din sărite. Mai ales, îl enerva faptul că-i observase pe acei „vulturi,” jurnaliștii, pândindu-l cu ochi de pisică hâtră ce aștepta momentul oportun să prindă șoarecele în gheare. Ceva ce nu se întâmplă până la urmă, căci SinJu decise să nu le dea această satisfacție. Și, când se așteptau toți cel mai puțin, SinJu sări în picioare și se apropie de DooSan, șuierându-i în urechea dreaptă după asta, „Ți-ai pierdut cumva mințile, diavole?” Spuse asta însă rânjind, încercând să nu le dea de înțeles jurnaliștilor că era pe cale să-și piardă mințile din cauza dușmanului lui de moarte - Han DooSan.

Inspirând adânc ca să se calmeze un pic, DooSan îi răspunse, „Singurul diavol dintre noi ești tu, Min SinJu, tu, fiu de…” Tăcu însă și privi în altă parte când lumina unui aparat de fotografiat îl orbi pentru câteva clipe. Apoi, încă stând cu ochii închiși, DooSan își continuă gândul, „De altfel mă încântă situația asta, să știi… noi doi, înconjurați de acești „ulii.” Unii destul de interesați în istorii picante aș zice eu. Așa că, ce zici: ar trebui să le spun istoria jurnalistului pe care l-ai amenințat cu moartea doar pentru că a scris adevărul? La fel aș fi tentat să spun povestea gorilelor pe care tu le-ai trimis s-o amenințe cu moartea. Nu, ce zici, să le spunem această poveste: da sau nu?”

SinJu rânji, „Doar e teafără, nu?! Teafără și nevătămată în afara țării. De aceea și nu cred că e vreo poveste de spus aici.”

„Nu, ai dreptate: e bine acum. Dar… chiar ești sigur că nu-i nici o istorie de spus despre asta? Dacă da, ești chiar prost, Min SinJu. De ce? Pentru un fapt cât se poate de simplu: libertatea presei, ceva ce-ai violat în momentul în care ai forțat pe cineva să fugă din țară ca să supraviețuiască. Așa că, ce zici: le spunem povestea sau nu?”

„Nu înțeleg ce te-a ținut până acum s-o spui? Conștiința?” Îl întrebă SinJu ironic.

„Ba nu, respectul pentru cea care m-a rugat să nu mă implic cu tine. Doar că… ups, sunt al naibii de încăpățânat, Min SinJu. Și, cum pur și simplu urăsc nedreptatea, sunt aici, pregătit să arunc „momeala” asta jurnaliștilor, o sămânță de… bucluc i-aș zice eu. De altfel… chiar sunt curios de te linșează ăștia de află ce-ai făcut sau nu. Ceva ce mi-ar plăcea la nebunie să văd de altfel… cum te strivesc ei în picioare ca pe un taracan ce ești.”

SinJu zâmbi. Apoi, atingând umărul drept al lui DooSan, se prefăcu a curăța o scamă. Dar, cât făcu asta, se apropie mai mult de urechea lui DooSan, căruia îi spuse, „Și? Crezi că mă sperie asta, domnule Han? Desigur că nu! Din contră, sunt al naibii de calm! De ce? Pentru că-s mai curat chiar și decât apele virgine. Nimic nu mă implică în jocul periculos în care cauți să mă implici. Nici măcar cea pe care ai menționat-o anterior.”

„Ce zici de un martor?” Întrebă DooSan, zâmbind satisfăcut.

Auzindu-l vorbind astfel, Min SinJu pufni în râs. „Vorbești acum despre vulpoiul cela bătrân? Dacă da, atunci ești cu siguranță prost, Han DooSan, căci… cine crezi c-o să te creadă? Mass media? Oamenii? Nimeni. De ce? Pentru că… „alții” pot „mirosi” afacerea pe care acel bătrân vulpoi a făcut-o cu mine, ceva ce vă poate băga într-o mulțime de probleme pe ambii. Dacă nu mă crezi, îl poți întreba pe el.” După care SinJu rânji, extrem de satisfăcut și mândru de sine. Mai mult de atât, era încrezător în cele spuse, conștient de un detaliu pe care DooSan părea să nu-l știe. De asta își permise să rotunjească cuvintele, încercând să-și rănească inamicul.

Și-i reuși cu siguranță, căci, prin cele spuse, reuși să-și atingă ținta. Înțelese asta când îl auzi pe DooSan înghițind în sec la scurt timp după. Făcu DooSan asta însă nu pentru că SinJu îl luase prin surprindere cu acea „afacere” despre care îi menționase, ci pentru că știa prea bine de ce era vorba. De aceea și-i spuse el lui Min SinJu curând, „O afacere de care te-ai ocupat tu să fie reală. Chiar și așa, n-o să scapi ieftin, Min SinJu! Te asigur de asta, căci prin tot ce-ai făcut nu ți-a reușit decât să mă întărâți și mai mult. Da, m-ai făcut să-mi doresc și mai rău să te vânez ca mâța pe șoarece… în fiecare zi… pretutindeni. Mai mult de atât… te asigur că n-o să am liniște nicicând, nu până nu te văd în genunchi și cerșind milă, închis pe viață într-o închisoare de maximă securitate.”

După ce spuse asta, ochii lui DooSan sclipiră sălbatic. Dar… era tot ce putea face în acele clipe. Da, chiar era tot ce putea face, căci nu-și putea permite luxul să-l dea pe Min SinJu pe mâna uliilor, nu încă, nu atâta timp cât nu era încă sigur că jurnalista despre care îi vorbise lui Min SinJu era în siguranță. Asta însă nu-l împiedică să-l urască și mai mult pe SinJu, vrându-l mort… cu orice preț.

Tresări în cele din urmă când SinJu îi spuse, „Ce pot să-ți spun atunci, Han DooSan?! Mult succes! O să ai nevoie odată ce mi-ai declarat război! De ce? Pentru că nu mă tem de tine. De altfel, văzându-te acționând astfel, impulsiv, îmi aduc aminte de fratele tău. Acela a murit tot din prostie, nu?! Așa că, fii atent, Han DooSan, chiar și când treci strada, căci nu știi de unde te pândește moartea!” Spunând astfel de cuvinte, Min SinJu zâmbi. După care îi întoarse spatele lui DooSan, îndreptându-se spre mașină, fără să-i atragă defel atenție lui DooSan, pe care îl lăsase în același loc, tremurând de nervi…