Stând lângă ușa deschisă a casei, SinHa privea cerul înstelat. Ici și colo, din când în când doar, se mai zărea câte o coadă de nor. Chiar și așa, chiar dacă acea lumină celestială era totuși slabă, natura din jur era splendidă, revelând din plin a ei idilică frumusețe nocturnă.

Probabil acea frumusețe a nopții o făcu pe SinHa să suspine. Era însă un suspin al dragostei, căci, cât de curând, femeia șopti, „Frumos!” Apoi, fără să-și ia ochii de la cer, strânse la piept o poză de-a lui SolHi de când ea era mică și acea păpușă de care practic nu se despărțea nicicând. O păpușă căreia adesea îi șoptea, „Scumpa mea fiică,” căci, în momentele ei de nebunie, doar astfel putea arăta lumii că avea ea totuși ceva amintiri și că nu trăia doar cu iluzii.

Aceleiași păpuși, pe care o strângea puternic la piept, SinHa îi spuse dintr-o dată, „Ești atât de frumoasă, scumpo! La fel de frumoasă ca stelele. Sau poate… mult mai frumoasă!” Apoi, zâmbind ciudat, de parcă un pâlc de amintiri frumoase îi trecuse prin minte, SinHa închise ochii.

Pentru câteva clipe doar închise femeia ochii. Apoi, încruntându-se nițel, deschise ochii iar și privi în ogradă prin ușa crăpată. Acolo o văzu pe bătrâna care avea grijă de ea. Aceea stătea chiar în mijlocul ogrăzii. Nu era singură, ci cu un bărbat la vreo patruzeci de ani, care se tot milogea pe lângă bătrână, întinzându-i telefonul și insistând ca aceea să sune pe cineva. Și, tot văzând insistențele lui, SinHa șopti iar, „Om rău! Mereu a fost rău! E un om al naibii de rău! Rău!” După care, când acel bărbat privi dintr-o dată spre ușa camerei ei, SinHa se sperie și închise brusc ușa, ca mai apoi să se tragă într-un colț al camerei.

Acolo, în acel colț neprietenos cum i se părea ei în momentele de luciditate, dar care era al ei colț de rai în marea majoritate a timpului, SinHa se ghemui. După care, strângând genunchii la gură, femeia își acoperi urechile cu palmele ca să nu mai audă acele două glasuri de afară. Ba chiar începu să-și lovească ușor urechile cu palmele, murmurând ca o nebună, „Nu ascult. Eu nu vreau să ascult. Nu, nu, nu vreau. Nu vreau.”

Astfel, fiind concentrată să-și alunge acele voci din cap, SinHa nu atrase atenție păpușii care căzu alături de ea. La fel căzu și poza. Cu fața în sus căzu ea. Astfel se văzu o SolHi de vreo 10 ani, zâmbind în acea poză, chiar dacă haina pe care o purta pe umeri era mult prea mare pentru al ei plăpând trup… haina unui bărbat…

***

„Haide, mamă, nu fii astfel! Doar ți-am explicat deja de ce am nevoie s-o suni iar și să-i ceri să trimită!”

A bărbatului milogeală o făcu pe bătrână să se încrunte. Apoi, privind furioasă la el, îi spuse cu glas tăios, „Să trimită iar? Chiar nu ți-i rușine? Fata aceea ne trimite mereu bani. Cu ce obraz să-i cer să ne trimită de data asta, fiule?”

„De parcă e cine știe ce mare scofală,” bolmoji bărbatul. „Nici nu-i o sumă prea mare de altfel. Doar… bănuți pentru ea, căci cei de la capitală mereu primesc bani buni. Sau ce, vrei să-mi pierd eu capul pentru că tu nu vrei să-i ceri să trimită iar?” Și bărbatul chiar că se „supără,” încercând s-o facă pe-a lui bătrână mamă să simtă milă pentru el. „Doar… spune-i că nebuna de SinHa a stricat iar ceva și-i nevoie să plătească. Oricum trebuie să-ți plătească și să-ți fie veșnic recunoscătoare pentru sacrificiul pe care îl faci, căci nu oricine ar putea avea grijă de o nebună când a ei fiică se distrează la capitală cine știe cu cine.”

Dintr-o dată bărbatul sări într-o parte simțind o dureroasă palmă peste spate. Ba chiar fu nevoit să se apere cu brațele, căci bătrâna începu să-l plesnească în repetate rânduri, strigându-i practic, „Vai de bătrânețile mele! Mi-am găsit beleaua cu tine de când te-am născut, căci mereu mi-ai făcut probleme. Când oare o să te maturizezi și tu odată și-o să fii ca tot omul, huh?”

Apucând-o pe bătrână de brațe, ca s-o facă să nu-l mai lovească, bărbatul rânji. Văzând însă că acel rânjet nu-i înmuie inima bătrânei sale mame, deveni dintr-o dată „inocent,” spunându-i cu glas plângăreț, „Dar n-am făcut eu nimic. Jur că de data asta nu-i vina mea, mamă. Jur.”

„Atunci? Cu ce ocazie ai iar nevoie de bani?” Îl întrebă bătrâna.

„E… e pentru că n-am plătit tot data trecută,” se bâlbâi el. „Și știi și tu că dacă ălora nu le plătești tot, procentele cresc, iar de nu plătesc și de data asta ce datorez atunci Dumnezeu știe pe unde mă găsești pe urmă. Dacă mă găsești vreodată, zic.”

Tresări el însă în clipa în care bătrâna îi șuieră arțăgoasă printre dinți, „Și nici nu știi ce favoare ar face ei. Întregii lumi de altfel.” După care, smulgând telefonul din mâna bărbatului, începu să caute numărul de telefon al lui SolHi în lista de contacte.

***

În clipa în care îi sună telefonul, SolHi se întorcea de la magazin. Era cumva abătută sau poate gânditoare de parcă problemele toate ar fi dat buzna peste ea într-o singură zi. Și nu era deloc exagerare, căci chiar simțea că tot îi mergea prost în ultima vreme. Probabil de aceea și se încruntă când văzu numărul bătrânei pe ecranul telefonului și spuse, „Numai asta lipsea,” căci, ori de câte ori bătrâna o suna, era pentru a-i spune despre o „problemă” care trebuia neapărat rezolvată cu bani.

Chiar și așa răspunse la apel și ascultă în tăcere vocea tremurândă a bătrânei. „Alo, SolHi, sunt eu! Știi… cum o mai duci în primul rând?” O întrebă femeia.

„Eu? Bine,” răspunse SolHi fără prea mare tragere de inimă. Apoi, trăgând adânc aer în piept, întrebă, „Pentru ce sunați de data asta?”

„Da… nimic important,” se bâlbâi iar bătrâna. „Doar… știi, of, SolHi, oh! Vai de bătrânețile mele. Nici nu știi ce rușine îmi e să te sun iar, dar știi… jur c-am scăpat-o din ochi doar pentru o clipă. Doar pentru o clipă, jur, iar mama ta…”

Cuvintele bătrânei o făcură pe SolHi să se oprească locului într-un final. Nu făcu asta pentru că era îngrijorată, ci pentru că simțea că ceva rău pentru ea urmează după asta. Apoi, ca să nu mai prelungească acea agonie din suflet, întrebă, „Ce-a mai făcut mama de data asta, bunico YeJin?”

Răspunsul însă trebui să-l aștepte secunde bune. Secunde în care își simți inima bătându-i nebunește în piept, bătăi ale inimii pe care le auzea atât de clar și în urechi. Și totuși, chiar dacă aștepta acel răspuns rostit de buzele bătrânei, SolHi îl știa, căci era mereu același… banii.

Nu greși deloc de altfel, căci, cât de curând, o auzi pe bătrână spunându-i, „A dat iar buzna în magazinul doamnei Ho. Și… a distrus iar lucruri pe acolo,” minți bătrâna. O minciună pe care o credea știută doar de ea, fără să știe că și SolHi știa de fapt prea bine că ea mințea.

De altfel nici nu era greu să-și dea seama că bătrâna mințea, căci auzea destul de clar vocea bărbatului la celălalt capăt de fir. Și, chiar de n-auzea clar ceea ce spunea el, tot înțelese câteva cuvinte, „Spune-i să dea! Cât mai mult…” Apoi doar un mârâit surd se mai auzi. Probabil pentru că bătrâna îl împinsese într-un final de lângă ea sau îi astupase gura cu palma.

Chiar și așa, chiar dacă știa că cei doi o considerau un bancomat personal, SolHi tot întrebă, „Cât să trimit de data asta?”

„Nu mult,” se grăbi să răspundă bătrâna. „Doar 10 mii.”

„10 mii de won?” Strigă dintr-o dată SolHi. Și avea de ce să strige, căci se simțea revoltată și folosită, mai ales după ce-și dăduse seama că de fiecare dată când bătrâna cerea bani era o sumă din ce în ce mai mare. De aceea și simți în acele clipe nevoia să-și strige nemulțumirea și durerea. Și, cu ochii înlăcrimați, strigă SolHi iar, „Vi se pare că eu câștig milioane, bunico? Că am cumva averi pe undeva ascunse să pot trimite mai mereu? Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt decât un simplu detectiv. Unul plătit de stat și al cărui salariu e unul care nu poate acoperi toate cheltuielile necesare. De abia pot plăti medicamentele și tot restul. Plus ce strică mama mai mereu. Bani pe care-i plătesc din salariu și care nu-mi ajung ca să trăiesc și eu cumva.”

Cuvintele lui SolHi o făcură pe bătrâna YeJin să se simtă dintr-o dată vinovată. Chiar și așa… era mai important fiul ei decât chinul prin care trecea SolHi. De aceea și spuse, „Și crezi că eu nu știu? Desigur că știu că și ție ți-e greu. Dar… cum să nu-i plătim doamnei Ho? Știi că mereu ne ajută și…”

„Da știu eu, știu,” strigă iar SolHi. „Ca de fiecare dată înțeleg ceea ce vrei să faci și de ce ceri bani. Dar…” Se auzi apoi oftatul prelung al lui SolHi la celălalt capăt de fir. Un oftat care fu auzit și de bărbat. Acela însă strâmbă din nas și mormăi ceva neînțeles în barbă. După care, surprinzând privirea plină de reproș a bătrânei, îi întoarse spatele.

„Atunci? Să aștept mâine?” Întrebă bătrâna într-un final, încercând să rupă acea apăsătoare tăcere.

SolHi tăcu însă alte câteva clipe. Într-un final, știind că altă cale de a rezolva acea problemă n-are, spuse, „Da. O să transfer mâine suma pe care a-i cerut-o. Numai că… bunico YeJin, e ultima dată când trimit bani pentru astfel de lucruri. Data viitoare, când mama „strică” lucruri, o să plătiți din banii pe care vi-i dau pentru că aveți grijă de ea.” Și SolHi închise brusc telefonul, căci simțea că era cât pe ce să-i spună bătrânei tot ce avea pe suflet, să-i spună că știa despre acele „stricăciuni” făcute de SinHa și de toate acele dăți când o luaseră de proastă și plătise pentru „stricăciunile” cuiva.

Închizând telefonul însă nu simți că se simțea mai bine. Din contră, simți cum furia punea tot mai mult și mai mult stăpânire pe ea. De aceea și lovi apoi cu putere o piatră întâlnită în cale, o piatră care se rostogoli cât colo. Apoi, când se putu calma cât de cât, șuieră printre dinți, „Minunat! De parcă s-au vorbit azi cu toții să mă îngroape! Una îmi cere bani pentru „stricăciuni” exact când stăpâna a decis să mărească chiria. De parcă aș fi fabrică de bani să am de unde da mereu.” Neavând însă încotro, căci problemele nu se rezolvau dacă ea stătea pe loc, SolHi se porni în cele din urmă spre casă. Își târa însă pașii în urma ei, căci acasă o aștepta o altă „problemă” pentru care avea nevoie de bani… Han DooSan.

***

„De te mai prind odată călcând pragul caselor de jocuri de noroc îți rup gâtul,” îi șuieră bătrâna YeJin feciorului, când îi întoarse telefonul. Și chiar era furioasă când spuse acele cuvinte. „Și știi de ce? Pentru că m-am săturat ca de fiecare dată să fiu eu cea care-ți rezolvă problemele, pe când tu le faci una după alta,” strigă ea iar. „N-am auzit al tău răspuns?” Șuieră ea iar printre dinți, văzându-și feciorul strâmbând din nas.

„Da am auzit eu prea bine,” spuse el cu glas milogit într-un final. „Doar nu-s surd.”

„Nu, surd nu ești. Deloc de altfel,” mârâi bătrâna. „De erai surd măcar ciudă nu-mi era că trebuie să trag eu cu obrazul pentru tine. Dar așa… oricum, cum n-ar fi, ce-am zis rămâne în vigoare: de te mai prind că joci iar sau mi te încurci cu cămătarii, te îngrop eu pe undeva până dau ăia de tine. Ne-am înțeles?” Bărbatul însă tăcu. „N-am auzit de-ai înțeles sau nu.”

„Am înțeles eu. Am înțeles, stai fără de grijă,” se puse el extrem de drăgăstos. „Acum însă…”

„Acum însă ce? Ce?” Strigă iar bătrâna.

„Mi-i foame. Putem merge să mâncăm?”

Ale lui cuvinte și mai ales faptul că se pusese drăgăstos pe lângă ea reușiră cumva să-i înmoaie bătrânei inima. Chiar și așa îi spuse tăios, „Nu acum, căci SinHa nu doarme încă. Chiar și de dormea… n-o pot lăsa singură.”

Bărbatul „mârâi” pe înfundate, „De parcă ar fi bibelou de porțelan de care ți-e teamă să nu se spargă. E femeie în toată regula. Și, chiar de-i dusă rău cu capul, tot își poate purta de grijă. Plus la asta, chiar și de se întâmplă ceva o să auzim, căci nu trăim peste mări și țări. Doar… în casa de peste drum. De aceea, de-o apucă iar damblaua, o să urle ca smintita de-o să scoale iar toți vecinii. Astfel o auzim și venim să vedem ce-i. Dar… nu cred c-o să fie nevoie, căci… e întuneric în camera ei. De aia cred că doarme.”

„De-i întuneric acolo nu înseamnă că ea doarme. De aceea, înainte să plecăm, merg să văd ce face.”

„Pentru ce?” O întrebă el pe bătrână, pășind în fața ei s-o oprească. „Ca s-o trezești și pe urmă să nu putem scăpăm de ea? Sau ce… vrei să ne stea pe cap și să nu pot înghiți normal de răul ei? Ba bine că nu. Măcar să mănânc liniștit dă-mi voie. Oricum mereu ești cu ea și n-ai grijă de mine. Așa că, măcar cât ea doarme acordă-mi și mie puțină atenție,” se puse el iar drăgăstos pe lângă a lui bătrână mamă. Apoi, împingând-o ușurel de la spate, o împinse spre poartă. Ba chiar închise bine poarta când ieși din ogradă, semn că în noaptea aceea nimeni n-avea să mai treacă pe acolo să vadă de-i bine SinHa.

Nici nu priviră de altfel în urmă niciunul, căci nu le era lor teamă că lui SinHa i se va întâmpla ceva. Pentru ei conta doar că SolHi plătea bine. Atâta tot. În rest, de SinHa era bine sau se temea de ceva, era problema ei, căci n-aveau ei de ce să-și bată capul de sentimentele unei nebune, pe care nu era prima dată când o lăsau singură în acea casă, fără să se sinchisească că i se va întâmpla ceva.

Dar, deși credeau că „nebuna” nu era conștientă de nimic și nici c-o lăsaseră de atâtea ori singură, SinHa știa tot. La fel își dădea prea bine seama că-i o povară pe umerii fiicei ei. Chiar și așa nu spuse nicicând nimic. La fel cum nu spuse nicicând nimănui că-i era atât de teamă să stea singură în acea casă pe timp de noapte.

***

Deși sperase că doar problema banilor îi va strica acea seară, SolHi se înșelase. Da, se înșelase cum n-o făcuse nicicând, căci imediat ce ajunse acasă și se apucă să pregătească cina, se fripse la micul grătar pentru fript carnea. Apoi, colac peste pupăză, când juca cu DooSan jocul lor preferat de-a mâța și șoarecele, căci cei doi nu puteau să nu se ciorovăiască măcar când mâncau, SolHi simți o dureroasă lovitură în stomac. O lovitură pe care o primi de la DooSan, involuntar de altfel, căci acela, încercând s-o zădăre pe SolHi, întinse piciorul s-o împingă ușor. Nu calculă însă bine forța depusă, iar acea lovitură, pe care o simți asemeni unui baros în moalele capului, aduse în sufletul lui SolHi din nou furtuna.

Unauthorized use of content: if you find this story on Amazon, report the violation.

Acea furtună era aceeași ca de fiecare dată: o criză de epilepsie. O criză de care nu voia ca DooSan să știe. De aceea, de cum simți primele simptome, SolHi se ridică de jos, de lângă acel mic grătar pe care frigeau carnea, și intră în fugă în baie, trântind ușa în urma ei.

Reacția ei neașteptată îl făcu pe DooSan să se încrunte, căci lui i se păruse că ea doar se prefăcea. Greșea însă, căci SolHi nicicând nu jucase teatru. Mai ales cu acele dureri-fantomă, care o ucideau pur și simplu pe dinăuntru. Dureri ca deveneau din ce în ce mai insuportabile cu fiecare nouă criză. Dar, ca de fiecare dată, SolHi preferase să trăiască acea durere de una singură.

Chiar și așa, DooSan privi îndelung spre ușă, văzând că SolHi nu se întorcea. Apoi, îngândurat, întrebă în șoaptă, „Să fi exagerat totuși?” Răspuns însă nu primi. La fel nu găsi un răspuns convenabil nici după ce se culcase deja pe pat, cu mâinile sub cap și privind țintă la tavanul alb pe care-l vedea atât de clar în ciuda faptului că lumina era stinsă. Îl vedea însă bine datorită luminii stradale, care pătrundea totuși prin acea crăpătură dintre cortinele trase doar pe jumătate.

Se ridică însă în capul oaselor când auzi un ușor geamăt dinspre canapea, acolo unde SolHi insistase să doarmă. Dar, văzând că SolHi nu se mișcase, gândi bărbatul că poate i se năzărise și ea nu gemuse. Chiar și așa se încruntă iar, aducându-și aminte de întâmplarea din acea noapte.

„Ce să se fi întâmplat totuși? De ce a reacționat astfel? Mai ales după ce a ieșit din baie, căci am crezut că după asta o să fiu linșat, pentru că nu-i genul cela de femeie care se lasă păgubașă după ce a fost lăsată fără cină. Sau poate am exagerat totuși? Nu… am mâncat eu toată carnea, dar… până la urmă n-a spus că nu. Sau poate a crezut că nu glumeam când am zis că toată carnea trebuia să fie pentru mine? Nu, nu cred, căci SolHi nu-i dintre acele persoane care rămân flămânde doar ca să-i hrănească pe alții. La cum o știu, dacă s-ar fi supărat pentru că a rămas flămândă, m-ar fi luat la puricat după merit. Ea totuși a fost cât se poate de calmă. Sau… stai, ce naiba să se fi întâmplat totuși în baie? Ce-au fost sunetele celea surde? Poc-poc s-a tot auzit de-acolo. Ceva asemănător cu ce-am auzit data trecută și… Ba nu, DooSan, ajunge. Prea mult te gândești tu în ultima vreme. Doar la prostii de altfel. De aceea, închide naibii gura și culcă-te să dormi, căci…”

Își tăcu el într-un final vocea minții, dar îi fu imposibil să adoarmă. Ba chiar se tot foi de pe o parte pe alta în încercarea de-a adormi. Nimic nu-l ajută însă. Din contră, i se păru la un moment dat că a lui neliniște sufletească îi aducea tot mai multe amintiri în cap. Amintiri despre un frumos păr castaniu întins pe-o pernă albă, din acea noapte când petrecuse momente frumoase alături de-o străină într-o cameră de motel. Și… oh, atât de mult aducea acea nuanță a părului femeii din amintiri cu culoarea părului lui SolHi, cel răsfirat pe brațul lui în noaptea pe care o petrecuseră în apartamentul lui. Doar cu o noapte în urmă. Și… „Mirosea la fel plăcut a lavandă,” gândi el.

Anume acest gând îl făcu să se ridice dintr-o dată pe șezute. Apoi, sprijinindu-și capul în mâini, oftă abia auzit, după care șopti, „Și totuși, ar fi trebuit să-mi iau atunci rămas bun de la ea. Așa cum a spus atunci YuSan. Astfel… nu m-ar fi frământat gândurile și îndoielile acum, întrebându-mă de-i real ce gândesc sau nu-s decât amintiri false, amintiri născute din dorința mea de-a fi mereu cu ea.”

N-aveau însă rost ale lui regrete. Știa la fel de bine asta și DooSan. De aceea și se ridică din pat în cele din urmă, fără să se sprijine în ale lui cârje de teamă să n-o trezească pe SolHi. După care, cu pas hârșâit, se apropie de sofaua pe care dormea ea.

Ajuns lângă sofa, se opri și privi îndelung la SolHi, care dormea cu pătura până peste cap. Și, dintr-o dată, simți un dor nebun să-i mângâie părul. Se temu însă, căci nu voia s-o trezească. Doar… se așeză în cele din urmă pe podea, la căpătâiul ei, trase un pic pătura ca să-i poată vedea mai bine chipul în slaba lumină ce intra printre cele două cortine întunecate. Astfel, chiar și în acea lumină slabă, o găsi atât de frumoasă.

Acel gând îl făcu în cele din urmă să zâmbească. Era însă un zâmbet trist, unul născut din melancolie. La fel ca și acel gând care îl făcu în cele din urmă să murmure, „Ce totuși ascundem noi, SolHi? De noi înșine și de întreaga lume. Chiar nu pot înțelege. La fel cum nu pot să înțeleg acele amintiri în care îți văd chipul. Da, văd chipul unei SolHi în vis. Al unei SolHi pe care n-am cunoscut-o, pe care sunt sigur că n-am întâlnit-o nicicând, dar care îmi pare atât de reală, atât de dragă, atât de…” Tăcu. Simți că-l podideau lacrimile datorită acelor gânduri. Dorea… s-o strângă la piept și s-o sărute îndelung. Se temea însă… de a ei reacție, de a fi respins și… de-a o pierde. De aceea își continuă el gândul în sinea lui. „Și totuși, SolHi, de ce acele imagini sunt fragmente ale unei nopți de dragoste fierbinte în brațele tale? De ce mă văd dormind alături după ce ți-am sărutat cu patimă buzele? Mai ales… de ce simt c-a fost mai mult decât un sărut între noi doi? Da… simt c-a fost mai mult. A fost mai mult decât simple mângâieri. A fost o dragoste nebună între noi, chiar dacă eram și atunci doi necunoscuți într-o rece și neprietenoasă cameră de motel. Chiar și așa…”

Tăcu iar bărbatul simțind cum i se oprise dintr-o dată inima în piept. Ba chiar își simți și respirația întretăiată. Se întâmplă asta din cauza că-și aduse aminte de acea dată când o văzuse pe SolHi pentru prima dată… scoasă pe targă de paramedici, inconștientă și plină de sânge. Și… simți vină. Nu pentru că o văzuse atunci rănită, ci pentru că i se păruse dintr-o dată că iubea o femeie interzisă… femeia fratelui lui. La fel… nutrea sentimente frumoase pentru ea, sentimente de iubire pe care totuși decise să le ascundă, să le țină doar pentru el, chiar dacă-i răneau atât de rău coșul pieptului în încercarea lor disperată de a da năvală afară. Astfel, ori de câte ori le simțea pulsând în interiorul lui, mai ales când era în preajma lui SolHi și-o vedea zâmbind frumos și mirosind plăcut a lavandă, DooSan uita de răzbunare. Și… doar voia să-i fie alături. Pentru totdeauna de-ar fi fost asta posibil.

Numai că… tresări el în clipa în care SolHi se întoarse cu spatele la el. O mișcare care-l făcu să se tragă un pic în spate, de parcă ar fi fost un adolescent prins de părinți în timp ce făcea ceva interzis. Dar… acel sentiment de intimidare inocentă se stinse repede și în locul lui năvăli iar dorința de-a o strânge în brațe, căci… oh, al ei păr castaniu, răsfirat pe acea pernă albă, și al ei spate pe jumătate dezgolit… îl îndemnau atât de mult la nebunie.

Din această cauză și se trase iar mai aproape de canapea. Apoi, plecându-și ușor capul și închizând ochii, inspiră adânc acel parfum al castanelor coapte ascunse în părul lui SolHi. Un miros care-l făcu pe bărbat să zâmbească într-un târziu, murmurând un abia auzit, „Și totuși miroase ea plăcut a lavandă.”

Dar… temându-se să nu-și piardă în cele din urmă capul și s-o strângă cu patimă în brațe, speriind-o, DooSan se grăbi s-o învelească în cele din urmă cu pătura până la gât. Apoi, cu greu, se ridică în picioare și se apropie de fereastră, prin care privi îndelung la noaptea de afară. O noapte care se furișa pe străzi, timidă și șireată în același timp. O noapte care nu se temea de lumea de afară sau că ar fi fost văzută, căci, deși acel bec stradal părea orb, el totuși lumina destul de bine acea străduță îngustă din spatele blocului lui SolHi.

Astfel stătu DooSan în fața acelei ferestre minute în șir. Minute în care în minte i se rotea același gând, „De unde să iau iar atâta? Am depășit deja limita pe care mi-o puteam permite.” Nu era însă un gând al lui, ci cuvintele spuse de SolHi. O auzise spunând asta în acea seară când ieșise din baie. Dar, deși îi atraseră atenția acele cuvinte, DooSan nu se încumetase s-o întrebe ce avusese ea în vedere.

„Îmi va spune singură dacă va fi nevoie,” se liniști DooSan pe sine, cât stătea la fereastră. „Sunt sigur că-mi va cere ajutorul de va avea nevoie.”

Numai că se înșela atât de mult, căci, în timp ce el stătea în fața ferestrei privind strada, SolHi stătea cu spatele la el, prefăcându-se că doarme. Și da… chiar se prefăcuse, căci nu voia să întrerupă nici ea acele clipe de tainică magie dintre ei. Momente în care auzise atât de clar ale lui șoapte, dar când totuși decise să nu-i dea de înțeles că le auzise. De ce? Se temea… de ea însăși și de acea nebunie ce i se trezise dintr-o dată în piept… cea de-a petrece o noapte întreagă în brațele lui sau poate… o întreagă eternitate.

***

Deși DooSan protestă de draga dimineață, spunându-i lui SolHi că chiar n-avea milă de el și-l lăsa singur deși era rănit, SolHi tot plecă la birou. Ba chiar îi șuieră la un moment dat printre dinți, când el îi bară calea spre ușă, „La o parte sau jur că te iau în coarne și te întorc cu forța la birou.” Astfel îi dădu de înțeles că nu glumea defel și că era în stare de orice de-și propunea asta.

De altfel, a ei încăpățânare era ceva bine știut atât de ea cât și de DooSan. Chiar și așa el încercase să apeleze la ale ei sentimente ca s-o facă să stea acasă și să nu-l caute iar pe Min SinJu. Numai că SolHi, înțelegând prea bine ce încerca să facă bărbatul, pândi momentul oportun, iar când el se întoarse pentru secunde doar cu spatele la ea, turuind întruna despre a sa „incapacitate” de-a avea grijă de el, SolHi trecu în fugă pe lângă el și, cât de curând, DooSan văzu doar ușa închizându-se în urma ei.

„A naibii femeie,” mârâise el de imediat ce ușa se închisese în urma ei. Un mârâit pe care SolHi îl auzise clar. Chiar și așa nu se întoarse ca să-l ia la rost după cum îi era felul. Ea doar își continuă drumul și cât mai repede posibil, temându-se ca nu cumva DooSan să iasă din apartament în cele din urmă și să-i dea mai multe bătăi de cap.

În acele clipe însă, în timp ce stătea pe acoperiș, privind la orașul care se trezea la viață, SolHi se întreba totuși de ce DooSan nu ieșise în urma ei în acea zi. Ceva care o puse pe gânduri. De aceea și tresări ea, auzindu-l pe Kan spunându-i, „Iar tu și procuror Han v-ați ciorovăit de ești aici?” O întrebare care o făcu pe SolHi să rânjească ciudat.

„Cum nu de altfel?! Dacă eu și DooSan încetăm să ne ciondănim, fie și măcar pentru o zi, atunci la sigur lumea asta se dă peste cap. Așa însă… e mai vesel. Ca o rutină zilnică.”

„La fel ca și acele crize care se țin scai de tine: tot rutină zilnică sunt, nu?” SolHi tresări și-l privi speriată pe Kan. „De unde știi?” Întrebau ochii ei, ceea ce-l făcu pe detectiv să zâmbească. „Oi fi eu lup bătrân. Asta însă nu mă face orb, SolHi. Mai ales când văd ochii tăi vineți și nu din cauza oboselii sau din cauza bolii, ci din cauza acelei dureri sufletești care te apasă mai mereu. Așa că… ia zi, ce de data asta?”

„Nimic important. Doar… un mic accident. DooSan m-a lovit aseară fără să vrea în abdomen cu piciorul.”

„Iar asta a readus vechiul coșmar în a ta minte.”

„Cam așa ceva,” spuse SolHi. După care oftă.

Kan însă tăcu. Multă vreme de altfel. La fel tăcu și SolHi. Apoi, când Kan spuse, „N-ar fi totuși mai înțelept să-i spui procurorului Han despre asta?” SolHi se uită la detectiv. Nu-i spuse nimic însă, doar ascultă ce-avea el de zis. „Mă refer la crizele tale, SolHi, și la ce le provoacă. Astfel, de știe despre asta, o să fie mai atent, căci data viitoare poate fi mai rău ca niciodată.”

„Știu asta, sombe,” murmură SolHi, privind iar în față. „Dar… de-i spun despre asta, va trebui să-i spun despre restul problemelor. Și… chiar nu vreau să-l implic.”

„De ce? Pentru că în asta pare să fie implicat Min SinJu?”

SolHi iar tresări. Ba chiar și se încruntă. Nu pentru multă vreme însă, căci, cât de curând, zâmbi și spuse, „Iar asta o știi pentru că ți-a spus despre ea bătrânul lup ce trăiește în tine?”

„De-ar fi așa aș fi mai liniștit,” spuse Kan, cuvinte care o mirară enorm pe SolHi. Apoi, după o scurtă tăcere între ei, detectivul spuse, „Aseară eu, Yu și Yoon Suk i-am făcut o vizită lui Min SinJu.”

„Mmm,” îngână SolHi calmă, ceea ce-l miră pe Kan.

„Doar mmm și atât? Credeam că o să-mi sari în cap că nu ți-am spus despre asta,” spuse Kan cu ochii cât cepele.

SolHi însă surâse, „Ar fi servit la ceva? Nu cred. La fel sunt sigură că a voastră „secretă vizită” nu va adus vreun rezultat. De ce? Pentru că Min SinJu e un tip alunecos și plin de secrete. De aia și face afaceri chiar și cu necuratul. În propriul club de altfel, dar totuși imposibil de demonstrat asta. Motivul? A avut grijă să-și asigure spatele. De asta n-o să aflăm nicicând nimic de la cei ce-l înconjoară. De aceea și cred că-i mai bine să căutăm în altă parte. Precum investigând în ce cercuri se învârteau șoferul de camion și a lui soție, despre care am aflat că a primit bani după accident.”

„Văd că trebuie să sucesc niște gâtițe în al nostru birou,” mârâi Kan furios, dându-și seama că chiar dacă stătuse departe de birou, SolHi tot știa lucruri despre investigație. „Mai ales lui Yoon Suk, căci numai el putea să ducă poșta. Dar… are totuși dreptate, căci chiar a primit bani. Ba chiar a folosit cinci mii de euro din cei primiți în cont. Chiar și așa n-am putut da nici de urma banilor, nici de ea și de copil. De parcă i-ar fi înghițit pământul.”

„Am putea cere ajutorul Interpolului.”

„Pentru ce? Țara n-au părăsit-o! Sunt sigur! Eu și Yu am verificat camerele de la aeroport, iar A Rim a verificat listele de pasageri. Nimic.”

„Listele de pasageri? Pentru asta n-ar fi trebuit ordin?”

„Mmm, așa și e: cu ordin le-am verificat, că de altfel n-am fi reușit nimic.”

„Și… cine va dat ordinul: San DuSik sau veșnica ta „ajutoare?” Îl tachină SolHi.

„Eh, ajutoarea mea deja… s-a mutat la finanțe,” spuse Kan rânjind, căci aluzia lui SolHi era despre o fostă iubită cu care rămase totuși în relații bune după ce aceea se căsătorise.

„Atunci? O altă „ajutoare” cumva?”

„Da… cu numele de procuror Han,” o tachină Kan. „El a semnat ordinul. De nu în veci n-am fi aflat nimic, căci San DuSik, de cum m-a văzut la el în birou, m-a dat afară cu „fanfara.”

„Nimic neașteptat de altfel. Să nu uităm că-i unul din cei pe care-i bănuim a fi în cârdășie cu Min SinJu. Ceea ce mă miră însă mai mult decât asta e decizia șoferului. Mai ales că s-a sinucis. Pentru ce? Pentru cincizeci de mii doar? Nu cred.”

„Nici eu nu cred. Însă… n-avem cum să-l legăm pe Ian Hion Uk de el.”

„Ian Hion Uk? Vărul lui Min SinJu era avocatul șoferului de camion?”

„Știai? Adică… știai că Min SinJu și Ian Hion Uk sunt veri?”

„Desigur că știam. Încă de la cazul cu Lee Ha Ni. Atunci însă a stat departe de probleme. Doar… l-a reprezentat pe Min SinJu când a fost chemat la audieri. Atâta tot. Acum însă nu doar că a fost avocatul șoferului de camion, ci-i asignat ca fiind avocatul lui Gu SilGi și Park Yu Ra.”

„De porumbași știam. Restul nu. Dar… dacă tot vorbim acum de ei: mi s-a spus că-i așteaptă ani grei după gratii. Și cred c-o să-i obțină fără doar și poate, căci căpitan Lee s-a asigurat că Ian Hion Uk n-are pe cine se baza la proces.”

SolHi îl privi mirată. „Căpitan Lee s-a ocupat de asta? Cum?”

„Simplu: a cerut ca judecător să fie cineva de încredere. Un om apropiat de-al căpitanului de altfel. De asta sunt sigur că nici de vine Moartea la el și-i dă bani, nu acceptă.”

SolHi rânji de data asta, „Aș vrea eu să am o astfel de putere.” Cuvinte care-l făcură pe Kan să se încrunte, căci chiar nu înțelegea la ce se referise ea. „Vorbeam de-a da bani ca să scap de unul.”

„Te referi la procuror Han?” Rânji Kan.

„Da, absolut, căci… ah, da, uitasem… dacă-i mai povestești despre ce fac, ca să-mi sufle apoi în ceafă, jur că te includ și pe tine în lista celor pentru care aș da bani ca să scap de ei.”

„N-ai decât,” spuse Kan nepăsător. „Oricum o s-o fac. Adică o să-i spun procurorului Han tot cu ce te ocupi. Altfel… nu te înveți minte. Poate doar așa n-ai să mai riști atâta precum… vizitându-l pe Min SinJu.”

„Știai?”

„Ce anume?”

„Că Min SinJu a ordonat cuiva să-mi afle trecutul.”

Asta îl făcu pe Kan s-o privească crucit, „E ceva ce nu știi tu?”

„Da… Viitorul,” spuse SolHi sec. Când Kan o privi însă chiorâș și SolHi își dădu seama că detectivul era pe cale să se înfurie, se grăbi să-i explice ce avusese în vedere. „Știi, sombe, când am aflat că Min SinJu a decis să-mi calce pe urme?”

„Când i-ai făcut vizita ceea?”

„Anume. De altfel aveam de gând să aflu ce anume pune la cale. Doar că… ai avut tu grijă să-mi strici planurile, „trâmbițându-i” lui Han DooSan despre planurile mele. De asta și m-a ținut zile întregi în spital, cerșind milă de la mine.”

„Nimic greșit de altfel. Din partea ambilor mă refer, căci ești încă întreagă. Și… SolHi, să nu uităm că Min SinJu e un om periculos. De aceea…”

„Asta o știu, sombe. La fel cum știu că n-are ce-mi face. Mai ales n-are ce-mi lua, căci în afară de viață și de-o mamă bolnavă n-am nimic scump sau ce pot pierde. Doar… pe mama, dar mă îndoiesc că o să meargă atât de departe încât să-și mânjească mâinile cu sângele unei femei care trăiește de mult în afara realității.”

„Eu n-aș paria pe asta, SolHi. Yun Shi Yon era tot invalidă. A terminat însă înecată. De aceea eu nu cred că asta l-ar ține pe Min SinJu departe de ea. Așa că… gândește-te bine la ce spun și nu risca, de nu vrei să pierzi chiar tot ce ai în viață.” După care Kan tăcu. Îndelung de altfel, sprijinindu-și doar mâna pe umărul stâng al lui SolHi, în timp ce ea privea îngândurată zarea.