O palmă dureroasă o aruncă pe SolHi la pământ. În cădere, se lovi de colțul biroului, care rezultase mult prea aproape de ea. Avu însă noroc, căci îl observase la timp și se apără cu mâinile. De nu, la sigur s-ar fi lovit cu capul. O turnură de situație care într-un final o scoase din sărite, căci chiar fusese plesnită degeaba de către San DuSik. Acesta intră dintr-o dată val-vârtej în birou și, nici una nici două, o plesni pe SolHi atât de tare încât sărmana nu se putu ține pe picioare.

Apoi, stând pe podea și atingându-și obrazul înroșit cu palma, SolHi simți ura strecurându-i-se în suflet. O ură similară celei pe care San DuSik părea s-o simtă pentru ea, chiar dacă nu era clar motivul. Doar DuSik părea să-l știe, căci, în timp ce privea țintă la SolHi, păru mai mult a pitbull însetat de sânge decât a om. Se simțea la el ura clocotindu-i în vene, o ură ce creștea cu fiecare pas dat spre SolHi, în timp ce-i șuieră acesteia printre dinți, „Nu pot să cred că un gunoi ca tine a avut nerușinarea să acuze un om bun de crimă.”

„Ai grijă ce vorbești, procuror San,” îi strigă Kan în momentul în care intră în birou și auzi ce spuse DuSik. Apoi, când în sfârșit înțelese ce se întâmpla acolo, Kan simți că-și pierde mințile și vru să se năpustească asupra lui DuSik ca să-l învețe minte. Ba chiar urlă la el din toți bojocii, „Al naibii idiot. Chiar nu pot crede c-ai îndrăznit să faci asta.” Numai că, deși tare își mai dorea să-i ardă una zdravănă lui DuSik, așa și n-ajunse la el din cauza lui Yoon Suk, care-l apucă brusc de la spate, forțând cu Kan să-l țină locului. Și făcu Yoon Suk asta știind ce-i putea pielea detectivului, dar mai ales după ce observase semnul discret făcut de SolHi. Exact la timp, căci Kan putea face moarte de om nu alta, după ce apucase un scaun de spetează cu care avea de gând să-l lovească pe DuSik. În acel moment detectivul nu vedea și nu auzea nimic, urlând la San DuSik toate insultele și injuriile pe care le învățase de-a lungul vieții, căci chiar nu respecta el „gunoaie” de tipul procurorului, care putuse decădea atât de jos din cauza corupției de mirosea de la el de la o poștă.

Înnebunit din cauza strigătelor lui Kan, DuSik se întoarse dintr-o dată spre detectiv, urlând la el, „Ține-ți gura!” Dar, văzând că Kan continua să-l insulte și să se zbată ca să ajungă la el, DuSik, de parcă îl căuta pe diavol cu orice preț în ziua aceea, făcu câțiva pași spre el, intenționând să-l lovească și astfel să-și scoată pârleala pentru că Kan avuse îndrăzneala s-o apere pe SolHi.

Astfel, întorcându-se cu spatele la SolHi, îi dădu șansa să se ridice în picioare. După care, la fel de înnebunită precum erau Kan și DuSik, începu să se holbeze spre locul în care se afla procurorul, aruncând flăcări pe nări, în timp ce-și strângea cât de tare putea pumnii, scrâșnind din dinți pe alocuri. Era cu siguranță gata să-l rupă în bucăți, de abia stăpânindu-se să nu-i sară asupra, și din această cauză și tremura ca varga. Nu făcu însă nimic ca să se răzbune, căci știa prea bine că i-ar fi adus ei mai multe probleme fără doar și poate. Cu toate acestea, numai Dumnezeu știa cât de tare-și dorea să-l învețe minte, căci nu așa se tratează o femeie, fie ea și considerată criminală de toată lumea. Dar, de-i liberă și mai ales de lucrează pentru Procuratură, înseamnă că un astfel de comportament, precum cel al lui San DuSik față de ea, era inadmisibil.

Dintr-o dată, când SolHi se aștepta mai puțin, DuSik se întoarse brusc spre ea și, apucând-o de haine, o mai plesni odată. Numai că, spre surprinderea lui, neplăcută de altfel, SolHi nu căzu așa cum se întâmplase prima oară. Din contră, rămase fermă pe poziții, privindu-l cu ură. Ceva ce-l scoase pe DuSik cu totul din minți, vrând s-o mai lovească odată. A treia lovitură însă fu un eșec, căci SolHi îl apucă brusc de încheietura mâinii drepte și strânse cu putere. După care, strângând și mai tare în timp ce nu-l scăpa din ochi, îi șuieră printre dinți, „Nicicând în viața ta nu mă mai atinge, procuror San, sau nu răspund de mine.”

Încrederea ei și cuvintele spuse îl făcură pe DuSik să tremure. „Mă ameninți cumva?” Strigă el dintr-o dată.

„De vrei să crezi asta, n-ai decât. Dar… nicicând nu mă mai atinge sau jur că nu răspund. M-ai auzit, San DuSik?”

Rânjind, chiar dacă nu era atât de dornic să facă asta, DuSik își eliberă mâna. Făcu el asta nu pentru că s-ar fi temut de ea, ci pentru că văzu că toți cei din biroul lui DooSan erau gata să-i sară în cârcă și să-l învețe pe el bunele maniere pentru cele întâmplate cu SolHi. Chiar și așa, nici el nu era gata să termine acel show de doi bani. De-ar fi făcut asta, i-ar fi rănit ego-ul fără doar și poate. Așa că, cât se trase în spate, aruncă la pământ scaunul pe care SolHi ședea de obicei la birou, un scaun care-i ieșise acestuia în cale. În cădere, scaunul lovi cu putere genunchiul lui SolHi, făcând-o să scrâșnească din dinți. Dar… nu se mișcă din locul ei nici când simți că duruse lovitura ceea ca naiba. Doar privi cu ură la DuSik, care continua să rânjească la ea ca un diavol.

Într-un final, când durerea trecu, SolHi surâse. Apoi, privind țintă la DuSik, îi spuse în batjocură, „Din câte văd am călcat un șarpe pe coadă de reacționați astfel, Procuror San.” O aluzie pe care DuSik o înțelese numaidecât, de aceea și ridică pumnul s-o lovească. Nu-i reuși însă din cauza lui Kan. Acesta, smucindu-se, reuși într-un final să se elibereze din prinsoarea brațelor lui Yoon Suk, după care apăru între DuSik și SolHi, protejând-o. Ba chiar ridică și el pumnul, dându-i de înțeles lui DuSik că dacă mai face un pas spre ea sau continuă s-o insulte, cel care va plăti toate oalele sparte va fi cu siguranță el.

Privindu-l pe DuSik cu ură, Kan arăta cu adevărat nebun. Își dorea cu ardoare să-l omoare pe idiotul din fața lui, cel care îndrăznise să-i atace unul din colegi. O femeie, care n-ar fi trebuit să fie lovită indiferent de circumstanțe. Astfel, nevăzând și n-auzind nimic în acele clipe, Kan se hotărî, în doar secunde, să-l pocnească pe DuSik între ochi, ca să-i lase astfel o amintire de durată. Ceva ce nu se întâmplă până la urmă, căci SolHi îl apucă de mână, oprindu-l, după care îi spuse, „Nu se merită, sombe. Lasă-l! N-are decât să se otrăvească mușcându-și propria coadă.” După care le întoarse spatele și ieși din birou.

Neplăcut surprins de acea turnură de situație, DuSik îl împinse mai întâi pe Kan din calea lui, după care ieși din birou, urmând-o pe SolHi. Nu făcu asta ca să meargă în biroul lui, ci ca s-o ajungă din urmă, pedepsind-o pentru cuvintele de mai înainte. Numai că, ieșind pe hol, n-o văzu nicăieri. De asta și urlă apoi ca apucatul, prezicându-i toate relele din lume de mai dă ochii cu ea. Strigăte care-i aduseră pe ceilalți angajați în hol, privind la dementul de procuror care stătea chiar în mijlocul sălii, amenințând direct și cu martori pe cineva și căruia nu-i păsa deloc de justiție, deși se presupunea că lucra pentru ea.

Într-un final, văzând toți acei ochi ațintiți asupra lui, DuSik scrâșni din dinți, le întoarse spatele și intră în birou, trântind ușa în urma lui. Înainte de asta însă privi cu ură la Kan, care-l „sfătui” să fie și el atent când trece strada, că orice i s-ar fi putut întâmpla. După care, privind încă cu ură în urma lui DuSik, Kan îi spuse lui Yoon Suk, „Niciun cuvânt despre asta lui SolHi, m-ai înțeles?”

„Da, sombe. Dar nu înțeleg de ce. Merită să știe ce planuri are idiotul ăsta.”

„Ba n-o să facă ăsta nimic, că nu-i decât un câine care latră, dar nu mușcă.”

„De ce pari atât de sigur, sombe? Nu pare a fi inofensiv.”

Kan rânji. „Da, așa e. E cu siguranță șarpe așa cum l-a numit și SolHi. Unul care atacă mereu de la spate când alții se așteaptă mai puțin. Chiar și așa n-o s-o mai atingă pe SolHi după asta.”

„Din cauza procurorului Han?”

„Da, așa e, căci chiar dacă Han DooSan o consideră pe SolHi dușmancă și-o tratează urât ori de câte ori are ocazia, e totuși cineva care lucrează pentru el. Un angajat pe care doar el îl poate atinge și nimeni altul. Asta și–o face de neatins pentru alții.” După asta, Kan îi întoarse spatele lui Yoon Suk și se îndepărtă în grabă de birou. De nu, de s-ar fi întors la birou și-ar fi avut destul timp să se gândească la ce se întâmplase în acea zi, la sigur ar fi avut șansa să facă planul perfect să scape de San DuSik odată și pentru totdeauna.

***

C-O ORĂ MAI DEVREME. SALA DE INTEROGATORIU

Singură cu Mire, care continua să se uite la ea cu superioritate și asta din cauza că era convinsă că poliția nu va găsi nimic împotriva ei și va fi lăsată curând în libertate, SolHi zâmbi. Făcu asta când înțelese că Mire păstra tăcerea, crezându-se în siguranță astfel. Dar, ceea ce Mire nu știa, SolHi părea să știe. De aceea, când aruncă un teanc de fotografii în fața lui Mire, aceasta tresări. Ba chiar Mire înghiți în sec în clipa în care văzu că erau de fapt poze cu trupurile lui Shi Yon și Lee Ha Ni, ceva de care fusese mereu speriată și încercase nicicând să nu vadă: trupuri. Totuși fu ceva ce nu putea evita în acele clipe, căci… SolHi pusese fotografiile celea la vedere, s-o înspăimânte și s-o facă să vorbească. Ceva ce nu înțelegea totuși… de ce-i arăta poze și cu cealaltă decedată, căci Mire o recunoscu doar pe Ha Ni în acele poze, care o făcură să tremure ca varga dintr-o dată, după ce-și aminti ce se întâmplase în acea noapte.

Înțelese însă cât de curând că se putea trăda de-ar fi continuat să acționeze astfel. De aceea și-și îndreptă Mire dintr-o dată spatele, privind țintă la SolHi, pe care încercă s-o intimideze astfel. Chiar spuse la un moment dat, arătând cu capul spre pozele cu Shi Yon, „Cine-i? Cineva pe care ar trebui la fel s-o cunosc?”

„Absolut,” îi răspunse SolHi cât de curând. „Și știi de ce? Pentru că-i tot cineva ucis de tine și de-al tău amant. Cu sânge rece de altfel, încercând să ascundeți astfel adevărul din spatele morții lui Lee Ha Ni.” SolHi spuse aceste cuvinte destul de calm, deși ura față de Mire continua să-i fiarbă în suflet. Era cu adevărat furioasă că din cauza ei și-a lui DooSan, în încercarea lor de-ai prinde în plasă pe Mire și pe Min SinJu, murise un suflet inocent ca Yun Shi Yon. Din această cauză și se simțea atât de vinovată în fața femeii ce-o ajutase, dându-i detalii despre caz.

Auzind-o pe SolHi vorbind astfel, Mire rânji. „Din cauza noastră?” Întrebă ea. „Se pare că ți-ai pierdut mințile, detectiv Ian, căci n-am ucis nicicând pe nimeni. Nu vorbi prostii, ok?!”

În momentul în care SolHi lovi masa cu pumnul, Mire tresări. După care, își aținti privirea asupra mâinii drepte a lui SolHi, încă strânsă în pumn, care tremura ușor. Tremura mâna lui SolHi din cauza furiei, căci ura modul în care Mire îi vorbea. Mai ales ura faptul că Mire nu simțea vină sau remușcări după ce două suflete muriseră din cauza ei.

Din această cauză și continuă SolHi să se uite țintă la Mire, care continua să rânjească ciudat, oarecum sigură pe sine. Și, când fu sigură că putea vorbi cât de cât normal, SolHi întrebă, șuierând cuvintele printre dinți, „Pe cine ar trebui să întreb atunci dacă nu pe tine? Pe Moș Crăciun cumva?”

„Știu și eu?!” Întrebă Mire pe un ton ușor batjocoritor. „De crezi astfel, mergi de-l întreabă pe Moș Crăciun, iar pe mine lasă-mă în pace.” O batjocură care nu fu deloc pe placul lui SolHi. Aceasta, după ce înșfăcă cu mâna stângă parte din fotografii, o apucă brusc pe Mire pe după ceafă cu mâna dreaptă, trăgând-o mai spre ea. Ba chiar îi puse fotografiile chiar în fața ochilor, șuierându-i iar printre dinți:

„De ce să-l întreb pe Moș Crăciun, dacă te am pe tine?! Așa că, Park Mire, fii cuminte și răspunde la întrebare, căci ești singura care avea un motiv plauzibil să scapi de Lee Ha Ni.”

„Poate! Totuși, nu înțeleg de ce mă acuzi de două morți acum. Ai nevoie de un țap ispășitor cumva?”

„Nu, de-un țap ispășitor n-am eu nevoie, ci de un criminal. De adevăratul criminal a două femei. Tu.”

Trăgându-se brusc în spate, Mire reuși să se elibereze. După care, privind cu ură la SolHi, îi spuse, „Nu căuta criminali acolo unde-s doar oameni normali, idioato!”

„Idioată? Eu și nu tu?”

„Da, așa e! De ce? Pentru că n-am eu de ce fi idioata în cazul dat. Mai ales, cea care vorbește prostii ești tu și nu eu, ceea ce și te face candidata numărul unul la rolul de toantă în cazul dat. Așa că, în loc să îndrugi prostii, acuzând oameni nevinovați de crime, fără dovezi de altfel, ai face lumii o favoare de te-ai pierde pe undeva!”

Pufnind dintr-o dată într-un râs isteric, SolHi reuși s-o ia pe Mire prin surprindere. Apoi, după ce se mai calmă puțin, privi la Mire, încă zâmbind, căreia îi spuse, „Ești cu siguranță toantă, Park Mire! De ce? Pentru că n-am spus nicicând că n-am dovezi ale vinovăției tale.” Mire se încruntă. „Da, am dovezi că ești un șarpe care atacă cu sânge rece pe la spate în timp ce ține în mână o crosă de golf. Asta în cazul lui Lee Ha Ni. În cazul lui Yun Shi Yon ați acționat diferit: ați profitat doar de faptul că nu se putea apăra și, drogând-o, ați aruncat-o pur și simplu în apă. Asta și te face vinovată de două morți, Mire. Singura de altfel care va fi judecată și condamnată într-un final.”

„Desigur că nu! Eu… n-am ucis pe nimeni!”

„Poate e cum zici, dar totuși vei plăti tu pentru asta. Tu, nu Min SinJu, care e probabil să fi făcut asta. Și știi de ce? Pentru că el și-a asigurat deja spatele, dând vina pe tine pentru tot. Desigur, mai înainte, ca să se asigure că n-o să fie implicat, a scăpat de martoră, cea care te-ar fi putut ajuta să scapi cât de cât basma curată. Astfel, cu dovezi, dar fără martori, o să fii judecată atât pentru moartea lui Lee Ha Ni, cât și pentru cea a lui Yun Shi Yon. Dar… ce tot îmi bat eu capul cu amantele altora, când nici cei care ar fi trebuit să le apere n-au făcut-o? Din contră, considerându-te o nimeni, a… scăpat pur și simplu de tine.”

„O nimeni?" Urlă Mire dintr-o dată. „Asta crezi tu că-s pentru Oppa al meu? Nu, t…ă! Greșești acum amarnic, căci el mă va scoate de aici cu siguranță. Doar așteaptă puțin și-o să vezi că-i așa cum spun!”

„Da nu zău?!” SolHi întrebă cu ironie. „O să te scoată el de aici? Când? Înainte sau după ce-ți vei ispăși sentința? Mai degrabă nicicând, căci îi convine. A scăpat de două muște sâcâitoare dintr-o lovitură, profitând de prostia lor. Te-a trădat mai bine zis. Știi cum? Spunându-ne că anume tu ai scăpat de Lee Ha Ni: cu detalii și tot.”

„Minți!”

„Ce câștig făcând asta? Din contră: pierd, căci mi-ar fi plăcut să-l bag și pe el la răcoare pentru ce i-a făcut lui Shi Yon. Mi-a scăpat însă printre degete, iar eu m-am ales cu tine pe post de țap ispășitor. Nu că n-ai fi vinovată, dar… să zicem că-l lăsăm pe el pe altă dată. Acum, ca să demonstrez că nu mint și nici nu vorbesc prostii, îți arăt iaca ce.” Întorcând ecranul laptopului spre Mire, SolHi porni înregistrarea cu interogatoriul lui Min SinJu:

„M-a chemat în seara aceea la ea spunându-mi că are ceva important să-mi zică,” spuse SinJu.

„Și tu? Pur și simplu ai crezut-o?” Întrebă Kan pe-un ton ușor batjocoritor.

„N-aveam de ce să n-o cred, detective. Până la urmă e femeia cu care îmi petrec parte din nopți. Una pe care am crezut c-o cunosc, dar nu până la capăt se pare, căci… în loc să-mi spună ceva important, intrând în apartament am dat peste Ha Ni moartă. Atunci am încercat să chem poliția, dar m-a amenințat că mă ucide și pe mine de spun cuiva. După care a zis că se sinucide.”

„Nu-i drept,” murmură Mire. „N-am spus nicicând asta. De ce minte?”

„Pentru că încearcă să-și salveze pielea și nu pe tine. Dar, nu-ți face griji: poate că avocatul l-a scos din băltoacă de data asta, cu ajutorul Procuraturii desigur, dar nu pentru mult timp. Într-un fel sau altul pun eu laba și pe el. Și atunci… da: va fi al tău pe veci! Te asigur!” Spunând asta, SolHi se ridică, intenționând să plece.

Nu fu însă în stare să facă nici doi pași de lângă masă, când Mire o atacă pur și simplu. Astfel, auzind zgomot în spate, SolHi reuși s-o apuce pe Mire la timp de braț. După care, aruncând-o la podea, apăsă cu brațul pe gâtul lui Mire, încercând s-o imobilizeze. Și, când Mire se calmă cât de cât, SolHi îi spuse, privind-o țintă:

„Nimeni nu ți-a spus să te încurci cu gunoaie de teapa lui Min SinJu. Unul care nu dă doi bani pe alții, dar se scaldă pe sine în aur. La fel unul care n-are milă de nimeni, căci… de-ar fi avut, Yun Shi Yon ar fi fost vie acum. Dar nu, acela și-a trimis gorilele să scape de ea pentru că aceasta l-a văzut la apartamentul lui Ha Ni în seara crimei. O mișcare inteligentă totuși, trebuie să recunosc, căci astfel s-a asigurat că rămâne pe veci în libertate, în timp ce tu vei plăti pentru tot, în locul lui, într-o închisoare de maximă securitate. Locul perfect pentru un monstru ca tine, Park Mire.”

Eliberând-o pe Mire, SolHi ridică mai întâi lucrurile căzute, după care se îndreptă spre ușă. Chiar înainte să iasă se opri însă când o auzi pe Mire spunând:

„Să știi că nu ești diferită de mine, detective. Ai trecut și tu prin asta mai înainte. De aceea și n-o fă pe sfânta acum, acuzându-i și judecându-i pe alții.”

SolHi inspiră adânc, încercând să se calmeze. După care, zâmbind cu amărăciune, se uită la Mire, căreia îi spuse, „Desigur că nu, Mire. Suntem diferite. Și știi de ce?” Spunând asta, SolHi făcu câțiva pași spre Mire. La doar un pas de acuzată, se opri, se puse în pirostrii în fața ei și, privind țintă în ochii lui Mire, care tremura ca naiba, îi spuse, „Suntem diferite prin faptul că eu nicicând n-am îndrăznit să privesc un detectiv în ochi. Atunci când am fost acuzată. La fel nu m-am crezut sfântă, ci mizerabilă gândind că un om a murit din cauza mea. Ceva ce m-a împiedicat să mă cred superioară altora, așa cum faci tu acum.”

„Ba nu, detective, greșești acum. Nu suntem diferite. Ba chiar suntem a naibii de asemănătoare. De ce? Pentru că ambele am trimis pe cineva pe lumea cealaltă.”

Stolen content warning: this tale belongs on Royal Road. Report any occurrences elsewhere.

„Ești sigură de asta? Că am ucis pe cineva? Ai dovezi?”

„N-am nevoie de ele. De ce? Pentru că toată lumea știe pe cine ai ucis atunci. Pe cineva important de altfel.”

Auzind-o pe Mire vorbind astfel, SolHi izbucni brusc în râs. După care, când Mire nu se aștepta la asta, o ridică de jos și-o împinse în perete, apăsând iar cu brațul pe gâtul ei. O mișcare care o făcu pe Mire să tremure și mai tare, căci SolHi arăta ca o nebună în acele momente când, privind cu ură la prizonieră, îi spuse, „Nu fi proastă, Park Mire. Nu suntem asemănătoare prin simplul fapt că-s liberă în timp ce tu nu. Și, ce ne face și mai diferite, e faptul că avem dovezi că tu ai ucis-o pe Ha Ni, în timp ce nu-s dovezi că eu am ucis pe cineva. Ba chiar am fost eliberată din lipsa lor. Astfel, eu o să fiu liberă pe veci, chiar dacă încă considerată vinovată, în timp ce tu pleci la închisoare, cu titlul de criminală.”

După ce spuse asta, SolHi se îndreptă din nou spre ușă. Se opri iar când o auzi pe Mire urlând ca apucata. Și, întorcându-se încet spre ea, SolHi abia reuși să evite lovitura scaunului aruncat spre ea. Un scaun care lovi într-un final peretele din dreapta, căzând cu zgomot la podea. Apoi, ca o nebună, Mire strigă:

„O să vă demonstrez tuturor cât de greșiți sunteți că v-ați pus c-o persoană atât de drăguță ca mine. De ce? Pentru că chiar sunteți proști. Da, accept că am lovit-o eu prima pe Ha Ni. Am făcut asta, recunosc,” spuse Mire cu mândrie, rânjind sălbatic. Un rânjet care n-o impresionă totuși pe SolHi, care continuă să se uite cu atenție la nebuna din fața ei. „Da, am lovit-o!” Mire urlă după asta, zâmbind viclean. „Dar nu regret. N-o să regret nicicând, căci ticăloasa ceea m-a amenințat atunci. Mi-a spus să dispar. Mie? Să dispar din casa mea? Cea care nu era decât o p…tă, una cu care SinJu își petrecea anumite nopți doar. Una care merita să fie tratată ca pe o cârpă, dar care visa la mai mult. Care visa la al meu. De aceea și-am lovit-o atunci: ca să apăr ce-i al meu. Da, m-am apărat doar. De ce-ar trebui să plătesc atunci?”

„Pentru că ea-i moartă și tu vie?” Întrebă SolHi, pe-un ton ușor batjocoritor. „De cineva moare din cauza ta, plătești, Mire. Cel puțin arăți că-ți pare rău pentru ce-ai făcut.”

Mire pufni în râs. „Că-mi pare rău? Pentru ce? Că mi-am apărat onoarea și mândria? Desigur că nu. Nu atâta timp cât alții au vrut să mă calce în picioare, luând ce-i al meu. De altfel sunt mai mult decât gata să fac la fel. De mii de ori de trebuie,” strigă Mire, tremurând ca naiba.

La doar doi pași de Mire, SolHi o privi ca trăsnită. Se simțea cu adevărat dezgustată să vadă cât de nerușinată putea fi Mire, care nu simțea remușcare pentru că ucisese pe cineva. Și da, poate că și SolHi ucisese pe cineva în trecut, dar o făcuse ca să-și salveze viața, nu să-și apere onoarea. De aceea și nu-i venea să creadă că motivul crimei lui Lee Ha Ni fusese pentru că Mire își apărase onoarea.

Ce-o copleși pe SolHi și mai mult fu să audă curând după asta, „A venit în acea noapte spunându-mi să dispar. Mie! Mi-a zis că-s ca un ghimpe în coastă și că trebuie să scape de mine. După care m-a atacat. Ea m-a atacat prima și eu pe ea. M-am apărat doar, căci nu era să-i permit să mă calce la propriu în picioare. Chiar am încercat s-o fac să plece la un moment dat, dar Ha Ni a continuat să mă atace, să mă provoace. Ba chiar am căzut din cauza ei, ceva ce mi-a dat de înțeles că eram eu sau ea. De aceea și-am apucat crosa de golf și-am lovit. Doar odată, dar a fost de ajuns să cadă. Da, a căzut deși am lovit-o o singură dată. Ceva incredibil, căci chiar nu-mi venea să cred că era atât de ușor s-o fac să dispară. Dacă aș fi știut asta mai înainte, aș fi scăpat demult de ea. Așa aș fi fost la sigur liberă și fericită acum.”

„Și? S-a meritat?” O întrebă SolHi cu voce calmă. „S-o omori mă refer. Și n-a fost doar o lovitură, Mire. Au fost cel puțin două. Una i-a rupt vertebra provocând moartea cerebrală, iar a doua a fost în zona occipitală. Ceea ce…”

„Cine ți-a spus c-am lovit-o eu după asta?” Spuse Mire dintr-o dată, cu un rânjet bolnăvicios pe față. „Eu n-am lovit decât odată. Apoi, altcineva a considerat-o sac de box. Cineva care a lovit întruna, bucurându-se din plin auzind acele gemete de durere.” Spunând asta, Mire izbucni într-un râs isteric. „A fost chiar funny de altfel. S-o aud pe Ha Ni gemând, s-o văd tresărind de fiecare dată când crosa de golf îi mușca din corp. A fost delicios s-o văd rănită, așa cum m-a rănit ea de atâtea ori.”

„Ce?” Întrebă SolHi, privind aiurită la Mire, căci chiar nu-i venea să creadă ce auzea.

„Ce-ai auzit. Lee Ha Ni respira încă când a fost înfășurată în acel covor. Da, respira, dar nu pentru mult timp, căci, cât de curând, acel cineva i-a considerat capul drept minge de golf și-a tot lovit și nu s-a oprit decât atunci când Lee Ha Ni a încetat să respire.” După astfel de cuvinte, râzând ca nebuna, Mire se așeză pe podea.

Văzând-o pe Mire acționând astfel, SolHi privi la camera care înregistra încă. Era cu siguranță copleșită de tot ce auzise. Da, chiar nu putu gândi normal după o astfel de confesiune. De aceea și privea spre cameră, cerșind răspunsuri de la DooSan, Yoon Suk și Yu, care se aflau în acel moment în camera monitoarelor.

În loc să-i răspundă, DooSan rânji fericit. „În sfârșit, Min SinJu!” Șuieră acesta printre dinți dintr-o dată. „Am pus laba pe tine și chiar nu-mi vine să cred că cea care mi te-a servit pe tavă de argint e anume cea de care am vrut de atâtea ori să scap. De altfel… mi-ați dat azi șansa perfectă să scap de voi doi odată.” După care, cu mâinile în buzunare, DooSan ieși din cameră. În urma lui, Yu și Yoon Suk schimbară priviri, căci chiar nu înțeleseră la ce anume se referise DooSan.

***

ACOPERIȘ. PREZENT

Așezată, atât de aproape de marginea acoperișului, SolHi privea în depărtare. Părea absentă și tristă în acele clipe, chiar dacă în suflet nu simțea asta. Era doar dezamăgită: de viață și de oameni, cei care-o pălmuiseră pe nemeritate de atâtea ori. Și chiar nu merita ea asta. Era SolHi atât de sigură, la fel cum nu-i venea să creadă că San DuSik o atacase doar pentru că vruse să-i facă dreptate lui Yun Shi Yon, cea care murise din cauza ei și-a lui DooSan și asta din cauza că nu fuseseră în stare s-o apere.

Acea întâmplare însă o făcu să înțeleagă pentru a nu știu câta oară că lumea era atât de nedreaptă cu cei considerați vinovați de ceva, iar ea era cu siguranță suspectă de crimă. Cel puțin era ceea ce credeau alții, dar totuși ceva ce ea nu putea demonstra că nu-i așa. Tot ce putea face în acele clipe era să privească zarea, stând pe acel acoperiș, ascunzându-se și călcându-și pe suflet pentru a nu știu câta oară, chiar dacă voia dreptate pentru tot ce suferise în toți acei ani. O ascunzătoare perfectă în opinia ei, căci o ajuta întotdeauna să se ridice iar de jos și să meargă mai departe, chiar dacă-i lua ceva timp ca să se obișnuiască cu ideea, căci de fiecare dată ceva nou și aiurea pentru ea i se întâmpla.

Dintr-o dată tresări, auzind vocea lui DooSan în spatele ei. „Încerci să înțelegi cumva lumea?” Întrebă el. O întrebare care o făcu pe SolHi să se încrunte, privindu-l. Îl văzu la doar câțiva pași de ea, oprit și privind-o și el țintă. SolHi însă observă mai întâi a sa mână dreaptă bandajată, semn că un perete suferise din cauza lui.

Surprinzându-i într-un final privirea ațintită asupra ei, SolHi privi în altă parte, murmurând un abia auzit, „Cel puțin astfel nu suferă pereții din cauza mea și-a nebuniei mele.” O remarcă care-l făcu pe DooSan să zâmbească, deși ar fi trebuit să-l provoace.

Nu zâmbea el de fericire totuși, ci pentru că înțelese mesajul. Îi văzuse bandajul de la mână și probabil înțelese și motivul pentru care peretele cela fusese lovit de el. Chiar și așa, înțelese totuși că SolHi nu știa adevăratul motiv pentru care el se rănise, un motiv pe care n-avea totuși de gând să-l explice. Doar se așeză într-un final alături de ea, luând-o astfel pe SolHi prin surprindere, căci știa prea bine că dacă și ura Han DooSan ceva cu adevărat atunci erau înălțimile, de care se temea ca naiba. În acele clipe se așezase însă atât de aproape de ea, într-un loc periculos. Ceva ce-o făcu să surâdă într-un final și să-i spună ironic, „Să știi că-i marginea acoperișului aici, Procuror Han. Un loc de unde poți ateriza cu capul în jos dacă ceva.”

„Și?” Îi răspunse DooSan calm, oarecum inocent, ceva ce-o făcu pe SolHi confuză. „Vorbeam de ce-ai spus mai înainte, căci… ai cumva de gând să mă faci să aterizez cu capul în jos de-ai lămurit asta mai înainte?” Spuse el asta în glumă, deși tremura pe dinăuntru, privind în jos și văzând cât de sus erau. O înălțime pe care SolHi părea s-o adore pur și simplu, ceva ce-i făcea atât de diferiți. Și, înțelegând pentru a nu știu câta oară acest lucru, DooSan privi la femeia care-i stătea alături, tăcută, privind în depărtare. Părea că nu-i dornică să-i explice lucruri, deși lui DooSan i-ar fi plăcut asta. De răspuns își răspunse el singur într-un final, „De nu, de n-ai intenția asta, nu văd de ce n-aș sta și eu aici. Sau… te deranjează cumva?”

SolHi zâmbi în sfârșit. „De parcă schimbă ceva dacă mă deranjează sau nu că ești aici. Oricum, procuror Han, ce vânt te aduce pe aici? Nu-mi spune că-i pentru că-ți era dor de acoperiș. Unul pe care-l urăști de altfel.”

„Și ai dreptate: urăsc eu locul ăsta. Dar e totuși un loc pe care tu pari să-l adori, un loc al naibii de periculos de altfel. Dar… de-s aici, e pentru că nu-s deloc nerăbdător să-ți găsesc trupul căzut peste vreo mașină din parcare și asta pentru că ai sărit în gol din cauza la ce s-a întâmplat azi.”

SolHi se încruntă. „Să sar? Eu? Când mă rog?”

„Știu și eu?! Azi? Mâine? Oricum, părea să fi avut intenția asta, odată ce stai atât de aproape de margine. Sau e vreun hobby ceva asta cu statul acolo?”

„Hobby nu-i. Dar… mă relaxează.”

DooSan se uită la ea ca un prost. „Te relaxează? Să știi că poți plonja în orice clipă cu capul în jos, fără ca jos să fie o piscină ceva care să-ți amortizeze căderea? Scumpă relaxare aș zice eu. Eu de exemplu prefer carnea la grill, nu să aterizez pe asfalt.”

„Iar eu aș prefera să-ți ții glumele proaste doar pentru tine, procuror Han. De ce? Pentru că nu-s atât de proastă să-ți fac favoarea asta. Ție sau oricui altcuiva. Chiar și de pare că am suficiente motive să sar în gol, n-o s-o fac, să știi. Cel puțin nu până nu demonstrez că n-am ucis pe nimeni atunci.”

„Ce dacă totuși n-o să poți dovedi asta? Ce dacă îți amintești că chiar ai ucis pe cineva?”

„Atunci: o să sar. Chiar de aici de trebuie. Dar, în ziua în care o să mă decid la asta, o să am cel puțin un motiv suficient de bun, conștientă că tot ce-am suferit anii ăștia a fost pe meritate. Și-o s-o fac: fără regrete, fără să-mi pară rău sau să plâng. Astfel o să-ți dau șansa să te răzbuni, Han DooSan, pentru fratele pe care l-ai pierdut atunci.” Spunând asta, SolHi se ridică, intenționând să plece. Se opri însă în clipa în care DooSan o prinse de mână, ceva ce-o uimi enorm, făcând-o să-l privească crucită.

Când o prinse de mână, DooSan mai era încă așezat. De aceea, în clipa în care SolHi îl privi, o văzu într-o lumină diferită decât până atunci. Arăta atât de importantă în ochii lui, în timp ce el părea atât de mic. O perfectă iluzie care-l făcu să se întrebe cine de fapt era vinovatul și cine victima dintre ei doi. Dar, nefiind în stare să înțeleagă asta atât de repede, DooSan sări în picioare, căci chiar ura să pară mic în ochii ei. Pentru un motiv necunoscut lui, DooSan voia să pară important în ochii ei, cineva pe care se putea baza.

După doar secunde de privit în ochii ei însă, DooSan reacționă în sfârșit. Se aplecă apoi puțin asupra ei, de parcă ar fi intenționat s-o sărute. O mișcare care o făcu pe SolHi să se plece ușor pe spate, încercând să evite sărutul. În loc de-un sărut însă, simți obrazul lui atingându-i obrazul, auzindu-i apoi șoapta în urechea dreaptă, „N-o să ai tu totuși plăcerea asta, Ian SolHi! Să sari de aici mă refer, nu înainte de-a termina ce-am început. Să te pedepsesc pentru moartea lui YuSan. Și, de-o fi necesar să mori pentru asta, atunci te asigur că cazi și nu sari. Împinsă de mine de altfel, căci te asigur c-o să am grijă ca măcar plăcerea asta s-o am. Doar astfel o să mă simt răzbunat. Îți jur.”

Auzindu-l vorbind astfel, SolHi înghiți în sec. Reacționă astfel nu pentru că i-ar fi fost frică, ci pentru că înțelese că suferința ei nu se terminase încă. Din contră: părea că se va înteți din acel moment. Anume asta și nu-i permise să vadă că de fapt DooSan spunea una, dar gândea alta. Nu simți că-l trăda inima, care-i bătea nebunește în piept, deși încerca să pară atât de sigur pe el. Simțea asta din cauza sărutului de-o seară în urmă, ceva ce-și amintea atât de bine în acel moment și ceva ce-ar fi vrut să repete, căci prea îl îmbăta acel plăcut parfum de lavandă simțit de la ea. Și, în clipa în care simți că nu se mai poate controla, DooSan o sărută atât de brusc.

Acel sărut o luă pe SolHi prin surprindere. Ba chiar păși în spate, vrând să evite acel sărut. Nu putu însă, căci DooSan îi atinse brusc spatele, trăgând-o spre el, după care își înlănțui brațul în jurul ei, prinzând-o ca într-o capcană. Și, cu ochii închiși, se bucură din plin de acel sărut cu miros de lavandă, deși jurase mai înainte că-i mai mult decât în stare s-o ucidă. Un dușman pe care-l amenințase de atâtea ori, dar care-l ajutase să atingă Raiul în acele clipe.

Privind la ochii lui închiși, SolHi păru confuză. Cu siguranță nu putea înțelege de ce anume o sărutase DooSan iar. Doar că, simțind atât de plăcută căldura pieptului lui atingându-i pieptul și ale lor inimi bătând la unison, SolHi închise și ea ochii, lăsându-se pradă momentului, cel care-i controla mintea și dorințele în același timp.

Un sărut care i-ar fi plăcut să dureze un veac, dar care se termină atât de curând. Se termină în clipa în care DooSan îi permise să facă acel pas în spate, temându-se să nu se piardă în acel parfum de lavandă odată și pentru totdeauna. Da, DooSan se temea să nu se piardă în ai ei ochi negri și profunzi, în calda îmbrățișare a brațelor ei și în căldura trupului ei ce-i atinse până nu demult trupul, la fel cum îl înnebunea enorm să simtă, pe fiecare milimetru al pielii ei, acel îmbietor parfum de lavandă. Ceva ciudat și plăcut în același timp. Un sentiment ce-l făcu să-și atingă ușor buzele cu degetul după ce le linse puțin. Simți astfel acel sărut mult mai intens. Ceva ce nicicând nu mai experimentase. Doar cu… „Acea străină,” își surprinse el iar acel gând trecându-i prin minte. Un sărut fierbinte într-o cameră de motel. „Nu poate fi!” Își spuse dintr-o dată. „Nu poate fi ea.” După care, întorcându-se spre SolHi, îi spuse în glas, deși nu gândea astfel, „N-o lua personal, Ian SolHi! N-a fost decât un sărut. Un sărut al morții. Așa că… nu-ți fă speranțe, ok?! De te-am sărutat a fost ca să-ți transmit un mesaj: să te bucuri de viață cât poți de mult, dar nicicând să nu te relaxezi. Să te gândești mereu la mine, știind că-s undeva alături, suflându-ți în ceafă, așteptând cu nerăbdare momentul în care o să cazi. Și, de asta se întâmplă, chiar înainte să te arunc de pe acest acoperiș, o să-ți mai dau un sărut, ultimul, acel sărut al morții pe care l-am promis.” Spunând asta, DooSan îi întoarse în cele din urmă spatele, grăbindu-se să plece de pe acoperiș, căci una spusese, alta simțise. De altfel acele cuvinte îl răniseră mai mult pe el, chiar dacă nu arătase asta.

Plecând, nu privi deloc în spate. Nu văzu astfel o femeie aiurită privind în urma lui, o femeie pe care acel sărut o bulversă enorm, fiind incapabilă să-și controleze emoțiile sau gândurile. DooSan nu privi însă în urmă de teamă. Se temea să nu cadă iar în brațele ei, căci prea-i striga inima înnebunită, „Sărut-o, DooSan! Permite-ți să fii îmbătat de acel plăcut parfum de lavandă și de atingerea pielii ei. Fii fericit, căci chiar o meriți!” Doar că, fiind încăpățânat, deși își dorea enorm s-o sărute iar, DooSan plecă, controlat de ura din al lui suflet, o ură care dura de ani de zile și nu de iubirea ce părea pasageră.

În momentul în care ușa se închise cu zgomot în urma lui, ochii lui SolHi se umplură de lacrimi. Nu fu din cauza că se temea sau că realizase că DooSan o sărutase, folosind-o, ci pentru că inima ei îi striga aceleași lucruri. Dar, la fel ca DooSan, SolHi nu-și putea permite să fie fericită. Nu atâta timp cât purta acea cruce neagră și grea pe umeri… crucea morții cuiva.

***

Fugind practic în timp ce cobora scările, DooSan se gândea la o mulțime de lucruri în același timp. În special se gândea la faptul că urcase pe acel acoperiș doar pentru a se asigura că ea era bine și nu ca s-o rănească mai mult. O sărutase în schimb, ceva ce-l făcu să se simtă straniu, căci începuse să se gândească din ce în ce mai mult la ea după asta. Ba mai mult, în loc s-o rănească, își dorea tot mai mult s-o protejeze, ceva la care nu visase atunci când începuseră a lucra împreună. Și, colac peste pupăză, își dorea s-o facă fericită.

„De parcă ți-ai fi pierdut mințile, Han DooSan,” se certă pe sine într-un târziu. „Și chiar nu te înțeleg dacă sincer. Mai întâi o săruți. Un sărut fierbinte, în care te-ai implicat cu trup și suflet. După care… o salvez, temându-te să n-o pierzi. Și ca să fie coșmarul complet, l-ai pocnit pe cel care a rănit-o și asta doar ca s-o protejezi. De asta cred eu că ești idiot!”

Strigând toate astea în capul său doar, DooSan se opri. Își auzi respirația șuierătoare și oarecum tremurândă și-și simți și inima bătându-i nebunește în piept, în timp ce un straniu bâzâit i se auzea în urechi. Nu din cauza că fugise pe scări. NU, fu pentru c-o lăsase în urmă. De altfel chiar vru să se întoarcă după ea și s-o forțeze să-l urmeze. În schimb… continuă să coboare acele scări, la pas lent de data aceasta.

În timp ce cobora, DooSan își aminti că, cu jumătate de oră mai înainte, întorcându-se la birou, aflase ce anume se întâmplase între SolHi și San DuSik cât el lipsise. De altfel nu fu deloc greu să afle, căci, de cum intră în birou, îl auzi pe Kan bombănind vrute și nevrute la adresa lui DuSik. Ba chiar îl auzi pe Kan înjurând după ce spuse că în viața lui nu văzuse idiot mai mare ca San DuSik, care atacase un om al legii doar pentru că-și făcuse treaba, acuzând-o de criminală, deși fusese eliberată de Curtea de Justiție, pentru care se presupunea că lucra și el.

Auzind asta, DooSan decise că era momentul să-l oprească pe San DuSik din a face tâmpenii. De altfel îl ura de mult pe acesta, după ce aflase că DuSik îi făcuse o mulțime de rahaturi lui YuSan cât lucraseră cei doi împreună. De aceea, aruncând dosarele pe masă, DooSan ieși din birou, trântind ușa în urma lui. O reacție care-i uimi pe cei din birou, căci chiar nu înțelegeau ce muscă-l pișcase mai nou pe procuror Han.

DooSan însă știa prea bine de ce făcea ce făcea. Era din cauza lui SolHi, deși încerca să se convingă că făcea totul pentru dreptate. De altfel se ducea o luptă serioasă în interiorul lui, după ce aflase că un alt bărbat îndrăznise s-o atingă. Da, nimeni n-avea voie s-o atingă și s-o facă să sufere, nimeni în afară de el, căci chiar dac-o considera dușmancă, era totuși și cineva pe care, dintr-un motiv anume, voia s-o protejeze.

Astfel, nefiind în stare să-și clarifice propriile gânduri, DooSan se decise ca măcar să-i lase pe alții să înțeleagă că nimeni n-are dreptul să atingă ce-i al lui. Chiar și dușmanii săi erau de neatins. De aceea și intră val-vârtej în biroul lui DuSik, la cinci minute după ce-l părăsise pe al său, trântind ușa de perete când intră. Îl găsi pe DuSik la birou, privindu-l cu ochii cât cepele, căci chiar nu se așteptase la așa reacție din partea lui DooSan. Ba chiar încercă să șteargă putina DuSik în clipa în care văzu cât de furios era DooSan și că era gata să-l rupă în bucăți și asta doar din cauza că îndrăznise s-o lovească pe SolHi.

De altfel nebunia lui DooSan era ceva ce nicicând nu mai văzuse DuSik mai înainte. Ochii îi scăpărau de furie, asemănători celor ai unui taur ce-a văzut roșu în fața ochilor. Și, de cum dădu cu ochii de privirea înnebunită a lui DooSan, DuSik se ridică repejor de la birou, pe care-l înconjură, cu gând să-l înconjoare și pe DooSan și s-o șteargă de acolo. Doar că nici DooSan nu era prost: de cum văzu ce avea DuSik de gând, se repezi spre el și, înșfăcându-l de guler, îl împinse în perete. Apoi, apăsând cu cotul pe gâtlejul acestuia, îi șuieră cu ură printre dinți, „De mai atingi, fie și măcar odată, ce-i al meu, jur că te omor, San DuSik. Mai auzit?”

DuSik surâse ironic. „Văd că bârfele sunt adevărate,” bombăni el în batjocură după asta.

„Bârfe? Despre ce mama naibii vorbești acuma?”

„Că tu și… asasina frățiorului tău iubit jucați anumite jocuri de… pat?” Spunând asta, DuSik îi făcu cu ochiul lui DooSan, care-l privea confuz în timp ce DuSik îi atinse cravata, prefăcându-se că i-o aranjează. „De fapt, ce mă miră?! Nici nu mă deranjează de altfel. Poți să te joci cu ea cât vrei. Eu… îmi asum rolul de justițiar și promit să-i fac dreptate lui YuSan și s-o fac pe ea să plătească pentru tot. Tu… doar privește și apoi mulțumește-mi că m-am răzbunat în locul tău. Ceva ce n-ai fi în stare nicicând să faci, căci… doar un anumit creier gândește la moment,” spuse DuSik, privind mai jos de brâul lui DooSan.

Un pumn primit în față însă îl trânti la pământ pe DuSik. Ba chiar, în cădere, îi mai dădu și peretele două, ca să fie cu pereche, lovituri care-l făcură să se simtă amețit. Chiar și așa, îl văzu pe DooSan așezându-se în pirostrii, chiar în fața lui, amenințându-l să-l mai pocnească odată, după care îi spuse, „Sper că ți-am mulțumit destul pentru „favoruri,” San DuSik. De altfel doar astfel știu eu a „mulțumi” celora care-și bagă nasul în treburile mele. Și, pentru informația ta generală, e ceva ce urăsc al naibii: ca cineva să profite de pe munca mea. Așa că, San DuSik, ține minte un lucru data viitoare când îți mai trece ceva similar prin minte: eu nu-s YuSan. Nu-s persoana drăguță care a fost el și la fel nu-s din cei care suportă toate rahaturile pe care le faci tu fără să ți se plătească cu vârf și îndesat pentru asta. De aia, de-ți mai dă prin cap să atingi pe unul dintre ai mei, să știi că-s gata să ucid!” Apoi, atât de neașteptat că DuSik tremură ca varga, DooSan lovi peretele din dreapta lui DuSik, plecând mai apoi.

Încă tremurând ca naiba în timp ce privea la pata roșie de sânge de pe perete, DuSik sughiță. Era cu siguranță îngrozit și confuz în același timp, pentru că nu la o astfel de reacție se așteptase de la DooSan. Cel puțin nu pentru a o apăra pe Ian SolHi. Chiar și așa, de cum își veni cât de cât în fire, atingându-și buzele însângerate cu palma, dădu un telefon. „A ciripit,” spuse el când se răspunse la celălalt capăt de fir. „Park Mire i-a spus totul lui Ian SolHi. Așa că cred că-i o idee a naibii de bună să scăpăm de ambele.”