Gânduri. Multe gânduri roiau în capul lui SolHi în acele clipe, de parcă stoluri de lăcuste dăduseră buzna pe un câmp de grâne. Doar că, spre deosebire de adevăratele lăcuste care sunt în stare să distrugă un câmp în doar câteva clipe, cele din mintea lui SolHi doar zumzăiau asurzitor, nelăsându-i mintea goală așa cum spera să fie. De altfel visa să nu mai aibă gânduri și să se poată odihni în liniște. Doar că evenimentele recente, combinate cu cele de demult, rezultaseră mult mai copleșitoare decât ea se putuse gândi vreodată. De asta și privea insistent pe geam în acele clipe, prin geamul ușii din dreapta ei, la casele lăsate în urmă de mașina lui Yu, ce se grăbea din nou spre procuratură.

„Să știi că gândindu-te atâta la ce s-a întâmplat n-o să te ajute la nimic. Doar… o să te copleșească și mai mult decât ți-ai fi dorit,” îi spuse Yu, văzând-o parcă ruptă de realitate.

„Și totuși e ceva la care nu pot să nu mă gândesc. E peste puterile mele de altfel, căci… îmi aduce aminte de mine, răscolindu-mă pe dinăuntru. La fel ca starea asta pe care n-am avut-o de mult și pe care speram să n-o mai am nicicând.”

„Stare? Ce fel de stare?”

„Că nu pot să respir?! Că-mi lipsește spațiul și că simt că toată lumea se holbează la mine când de fapt nu-i așa?! Paranoia i-ar zice mulți. Eu îi spun parte din mine însă, una întunecată care a apărut în timp ce eram în închisoare și care am crezut c-a dispărut după sesiunile de terapie cu Mina. Dar… m-am înșelat se pare, căci încă o simt. Chiar mai puternică decât am simțit-o fiind după gratii.”

„Și totuși nu ești, SolHi. Mă refer la faptul că ești liberă acum: să mergi unde vrei, să mănânci ce vrei, chiar să iei propriile decizii. Precum… acoperișul? Știu că-l adori și mergi acolo ori de câte ori ai nevoie de aer proaspăt.”

SolHi zâmbi. Făcu asta pentru că-și dădu seama că Yu habar n-avea de ce anume mergea ea pe acoperiș. El credea că acolo SolHi putea respira liber, când de fapt ea urca pe acoperiș când simțea c-o copleșea tristețea. Și… poate și avea și el parte de dreptate, căci anume pe acoperiș SolHi simțea că-i liberă și-i dădea o oarecare încredere. Dar, chiar și de simțea asta fiind acolo, nu se simțise nicicând vie fiind acolo, un sentiment pe care-l păstra doar pentru ea, căci nu voia să-i spună nimănui că acoperișurile erau refugiul ei în vremuri de furtună, atunci când se simțea mai rău ca niciodată.

În acele clipe însă, fiind lângă Yu, SolHi simți nevoia să vorbească despre ea, căci inspectorul îi inspira o oarecare încredere. De asta și-i spuse după o lungă tăcere, „Să știți inspectore că nu tot ce strălucește e aur. La fel cum nu orice spațiul deschis îl face pe unul liber. Cel puțin nu în cazul meu.”

„Chiar și așa continui să urci pe acoperiș adesea. De ce?”

„Pentru că… îmi dă o oarecare liniște. În vremuri de furtună?! Un fel de oază în deșert, doar că nu real, ci cel al sufletului, un deșert pe care am început să-l simt în interior în urmă cu șase ani când am părăsit spitalul.” SolHi oftă, plecându-și privirea. „De altfel s-a început după sesiunile cu Mina. Atunci am început să-mi aduc aminte de acea noapte fatală, iar după asta… a început de fapt coșmarul.”

Yu o privi confuz. Nu înțelegea despre ce coșmar anume vorbea SolHi. Voia însă să știe, dar nu îndrăznea, văzând tristețea pe fața ei. Știa însă SolHi care coșmar o chinuise ani de-a rândul: cel al crizelor de anxietate și-a epilepsiei. Un coșmar pe care obișnuia să-l trăiască în tăcere, de una singură, crezând că astfel se ajuta pe sine, când de fapt se pedepsea astfel pentru greșeli care poate nici nu-i aparțineau.

„SolHi?” O strigă inspectorul, văzând-o că se cufundase prea mult în gânduri. De asta și tresări ea, privindu-l cu ochi rugători, căci ar fi preferat tăcerea. Văzu însă la Yu hotărârea s-o scoată din starea ceea sau cel puțin s-o facă să-i spună mai multe despre ea. Se înșela însă, căci Yu îi vorbise nu ca s-o tragă de limbă, ci ca să-i arate că-i era alături atunci când îi spuse, „Știu că-i al naibii de greu de digerat tot prin ce-ai trecut, dar n-a fost vina ta, SolHi. Cel puțin asta arată investigațiile de până la proces și de după. La fel, de nu-ți amintești de acea noapte, trebuie să fie pentru ceva. Mai bine zis în favoarea ta, ajutându-te să mergi mai departe. Să trăiești mai bine zis, căci… e normal să vrei să trăiești atunci când ești în libertate.”

„Și totuși nu-i așa, inspectore. Nu-i deloc ușor să trăiești.”

„Spune asta… cine anume?”

„Lumea? Cea care n-a uitat nicicând ce-a fost?!”

„Ei bine lumea doar caută un motiv să-i facă cuiva viața imposibilă. E legea firii să-i spunem așa, căci e mai ușor să judeci pe alții decât să-ți trăiești propria viață.”

„Asta o știu și eu, inspectore. Doar că… nu face lucrurile să fie mai ușoare. Doar… e greu. Al naibii de greu de altfel să trăiești în libertate când ai fost acuzată de crima procurorului de caz și când ești încă suspectă pentru că nu s-a găsit vinovatul. Unul pe care nu cred c-o să-l găsim vreodată de nu l-am găsit în șapte ani, nu credeți?”

„Poate și ai dreptate. Poate și n-o să dăm nicicând de ticălosul cela și-o să-și facă de cap și în continuare. Asta însă nu înseamnă că ai interzis la fericire, SolHi. Ești tânără, frumoasă, liberă și merită să trăiești. La fel… merită să lupți ca să demonstrezi contrariul a ceea ce alții gândesc despre tine. Doar astfel o să fii cu adevărat liberă.”

„Liberă în lanțuri voiai să spui, inspectore, căci chiar și de-o să mă prefac că-s bine asta n-o să-mi alunge durerea din suflet. La fel n-o să-mi șteargă cicatricile din suflet de parcă ar fi laser. Cicatrici adunate în ani de zile în suflet și pe piele. Și… la fel n-o să-mi alunge gândurile, cele care-mi tot roiesc în cap în acești șapte ani întrebându-mă ce-o să se întâmple de se adeverește totuși că anume eu l-am ucis pe Han YuSan.”

„Simplu,” răspunse Yu, făcând-o pe SolHi să tresară. Apoi, văzând-o privindu-l, confuză, se grăbi să-i lămurească ce avuse în vedere, „Mă refeream la ce-o să se întâmple dacă se află că l-ai ucis pe YuSan: simplu - o să mergi iar la închisoare, plătind pentru ce-ai făcut. Atunci însă o să fii conștientă de ce ți se întâmplă și de ce ești insultată când alții te văd, căci… nu cred că se simte deloc plăcut să auzi insulte la adresa ta la moment când nu ești conștientă de nimic din ceea ce s-a întâmplat în acea noapte.”

„Da, aveți dreptate, inspectore: nu-mi amintesc ce s-a întâmplat atunci, iar asta mă face vulnerabilă. La fel cum mă face să mă tem.”

„Să te temi? De ce anume?”

„De-o promisiune făcută cândva?”

„Precum?”

„Precum… să termin totul cu mâna mea,” șopti SolHi doar pentru sine, privind iar prin fereastra din dreapta ei. O șoaptă auzită clar de Yu, dar totuși una neclară pentru el, căci nu-și putu da seama inspectorul la ce anume se referise SolHi.

Știa ea însă. Își amintea clar de promisiunea dată lui DooSan nu demult, că dacă se adeverește că anume ea l-a ucis pe Han YuSan să se arunce în gol și să plătească astfel pentru cele făcute. Ba nu, se mințea în acele clipe, căci nu de asta se temea, căci nicicând nu-i fusese frică de moarte. Doar… de faptul că Han DooSan putea deveni un criminal de și-ar fi ținut și el promisiunea dată atunci pe acoperiș: să fie el cel care o va împinge de pe acoperiș, obținându-și astfel răzbunarea. „Una pe care aș vrea ca nicicând să n-o obții, Han DooSan. Nu pentru mine, ci pentru propria liniște sufletească, căci tu chiar n-ai habar de ce se întâmplă în interiorul unuia după o crimă săvârșită.”

SolHi spuse astfel de cuvinte în mintea ei doar. Le spuse privind pe fereastră la acei monștri negri cunoscuți de alții drept case și copaci, cei lăsați în urmă de mașina lui Yu, făcând-o pe SolHi să sufere mai mult. De ce anume? Pentru că în ei SolHi vedea toate umbrele ce trăiau în interiorul ei, umbre pe care le putea îndepărta de ea doar astfel: personificându-le și dându-le un trup real doar ca să se poată menține pe linia de plutire pentru multă vreme de altfel.

***

La scurt timp după conversația avută cu inspectorul Yu în mașină, SolHi primi un mesaj de la Cha Yoon. „Detectiv Ian, mi-am amintit numele tipului cu care s-a văzut So Ra atunci: Kan So Jun. Îl puteți găsi în club „Smile” de obicei.”

„Smile pe naiba,” șuieră SolHi printre dinți, făcându-l pe inspector, care era încă la volan, să tresară.

„Se întâmplă ceva? Sau poate cineva te-a călcat pe coadă?”

„Kan So Jun. Ăsta e numele tipului care m-a călcat pe coadă. Nimeni altul decât presupusul tată al copilului lui Han So Ra.”

„Presupusul? Nu eram siguri de asta oare?”

„Până la proba contrarie toți sunt nevinovați, inspectore.”

„Iar ca să avem parte de proba contrarie trebuie să punem laba pe el, așa e?”

„Așa e, inspectore. Și… la naiba, chiar faceți deduceri inteligente când vreți.”

Yu îi arătă colții. „N-a sunat drăguț să știi.”

„Doar am zis ce simt.”

„Nu, fie pe-a ta. Și… încotro ziceai că ne îndreptăm?”

„Club „Smile.” Se pare că „amorezul” nostru iubește să-și petreacă timpul pe acolo.”

„Zâmbind sper, că de nu… a dat de dracu,” spuse Yu în glumă. Văzând însă că SolHi nu zâmbi la gluma lui, ci păru mai degrabă preocupată privind la ecranul telefonului, întrebă, „Sau poate nu dă de dracu, ci de-o drăcoaică? Tu anume, căci ceva îmi spune că-i scoți ochii de cum îl vezi.”

„Nu-i asta. Nu Kan So Jun ăsta mă preocupă atât de mult, ci faptul că iubește să frecventeze un club de noapte.”

„Unde ar fi putut-o duce pe So Ra atunci.”

„Exact. Și, de n-au plecat împreună în acea noapte, dar a lăsat-o singură să ajungă înapoi la apartamentul familiei Ko, înseamnă că…”

„…am dat noi de dracu, că lista suspecților se mărește a naibii de mult și ajungem de unde ne-am pornit.”

„Cam așa ceva. Dar totuși nu lista mă interesează, ci ce i s-ar fi putut întâmpla lui So Ra după asta. Dar… să lăsăm presupusul pentru mai târziu și să punem laba pe Kan So Jun ăsta. Clubul e iaca colo. Așa că… trage pe dreapta, undeva unde să nu fim văzuți de martori curioși și nici de camere.”

„Ai de gând să-l lași fără cap?”

„Doar… fără anumite… instrumente?!” Yu făcu ochii cât cepele. „În mod delicat desigur.” După care, când Yu opri mașina, SolHi ieși prima, făcând câțiva pași în lături, dar nu spre club.

„Nu intri și tu?” O întrebă Yu, confuz. SolHi dădu din cap că nu. „Pot avea nevoie de ajutor să știi.”

„Atunci… o să-l ai. De afară desigur, căci… eu mă asigur că nu scapă cumva. Pe ușa din spate.” După care, aruncând o gumă de mestecat în gură, SolHi îi întoarse spatele inspectorului și se îndreptă spre partea din spate a clubului să se asigură că Kan So Jun n-o să scape fugind pe acolo. De ce anume prin spate? Pentru că asta fac de obicei toți delincvenții: încearcă să scape pe ușa din spate fiind siguri că în față îi așteaptă cavaleria.

Privind în urma ei și văzând-o mergând atât de sigură pe ea, Yu mârâi ușor, „Și eu care credeam c-o să am spatele asigurat la bătrânețe. Pe naiba, căci, cu așa parteneri, n-ai la sigur nevoie de dușmani.”

***

La zece minute după ce Yu și SolHi se despărțiră în fața clubului, inspectorul ieși prin ușa din spate. Nu singur, ci însoțit de un tânăr pe care-l apucase bine de gulerul hainei, trăgându-l după el în timp ce-l tot îndemna să meargă pe propriile picioare de nu ținea neapărat să fie târât. Un îndemn nu prea pe gustul tânărului, care-l amenința în gura mare pe inspector că de nu-l lasă liber atunci la sigur îi rupe picioarele de se întâlnesc vreodată după asta.

„Ceva de care mă îndoiesc totuși,” îi spuse SolHi tânărului, arătându-i insigna. „Că o să ai curajul să-i rupi picioarele unul polițist când atât de multe muște roiesc în jurul tău. Ceva ce-mi dă mie de înțeles că „pute” de undeva de la tine.”

„Iar ce-mi dă mie de înțeles e că ai curajul să insulți un om cinstit doar pentru că ai insignă, polițist…”

„Detectiv. Ian SolHi. Iar dumnealui e inspectorul Yu DoJin, procuratura Seul. Iar tu, presupun, ești Kan So Jun, nu?”

„Depinde!” Încercă tânărul s-o facă pe deșteptul. Văzând însă mutra acră a lui SolHi, schimbă imediat tonul. „Da, Kan So Jun în carne și oase. Doar că… nu înțeleg de ce-s căutat de poliție și mai ales de ce-am fost luat pe sus din club când n-am făcut nimic acolo. Nimic interzis mă refer.”

„Nimeni n-a zis c-ai făcut ceva interzis,” îi spuse SolHi pe-un ton ușor ironic, făcându-l pe So Jun confuz. „Mă refer în club. Da iaca în afara clubului nu-s atât de sigură.”

„Eu însă da, căci îmi aduc clar aminte c-am fost „cuminte.” Iar asta îmi dă de înțeles că n-avea de ce să mă caute poliția, fraților!”

„Nu… poliția, ci cei de la omucideri, bro!” Îi șuieră Yu la ureche tânărului, făcându-l pe acesta să tresară. „Mai bine zis nu ești căutat pentru ceva interzis, ci pentru o crimă. Înfăptuită de tine se pare.”

„Ce?” So Jun urlă practic. „Despre ce naiba vorbești, tataie? Care crimă?” Își închise însă gura când o văzu pe SolHi strângând pumnul. Ba se și trase un pas în spate, forțându-l și pe Yu să dea unul, când văzu ochii lui SolHi scăpărând de furie.

„Tataie?” Îi șuieră ea printre dinți când fu la doar un pas de So Jun. „Omul ăsta e pe străzi încă înainte să te naști tu, iar asta îi dă dreptul la respect din partea ta, nu să fie numit… „tataie.” M-ai auzit, țâncule?” So Jun dădu mașinal din cap că da. Nu că l-ar fi motivat cuvintele, ci pentru că zări mâna lui SolHi dezvelind arma pe care o avea la spate. „Mă bucur… că ne-am înțeles, că de nu la sigur vezi cum arată închisoarea pe dinăuntru.”

„Ceva de care mă îndoiesc: c-am făcut ceva atât de grav încât să fiu închis. Dar, cum îmi dau seama că nu scap de voi până nu vă fac jocul, s-o facem atunci. Adică să ajungem la un numitor comun prin a-mi zice pe cine se presupune c-am ucis.”

Tonul ironic al lui So Jun, cu puțină furie simțită în el, o făcu pe SolHi atentă. Nu-i plăcea ei încrezutul din fața ei, dar totuși simți de la el o vibrație stranie, ca de la orice inocent acuzat de ceva ce nu făcuse. Nu se lăsă însă dusă de nas, căci nu ar fi fost prima dată când întâlnea un bun actor, mai ales unul care învăța la Teatru și Film așa cum îi spusese și Cha Yoon. De aceea, continuând să privească țintă în ochii tânărului, îi spuse, „Îmi place că n-o faci pe prostul, iar asta înseamnă c-o să cooperezi, nu?”

„Depinde. De condiții.”

„Unele cât se poate de simple,” răspunse Yu în locul lui SolHi. „Să ne spui de exemplu și pentru început tot ce știi despre Han So Ra.”

„Iar ea e?”

„Cineva pe care la sigur o cunoști, dar acum o faci iar pe prostul și asta e deja ceva ce nu-mi place,” îi spuse SolHi pe-un ton iritat. „Dar, cum n-am timp de jocuri subtile cu tine, îți explic cine anume e Han So Ra: minora cu care te-ai întâlnit pe 14 Decembrie. Aparent la „cinema.” So Jun se încruntă. „Iar mutra ta acră îmi dă de înțeles că ți-ai amintit de ea, nu?”

„Da, mi-am amintit, căci… n-am de-a face des c-o piticanie,” mârâi So Jun nervos. Își dădu însă seama că o cam călcase pe SolHi pe coadă cu cele spuse, căci bătu cât de curând în retragere, „Doar… o remarcă. N-o luați în nume de rău, detective!”

„Dacă zici?!” Îi răspunse SolHi, șuierând cuvintele printre dinți, căci acel „piticanie” îi aduse aminte de noaptea și de bătaia din fața clubului lui Min SinJu. Înțelegând însă că nu avea timp de „răfuieli personale,” mai ales nu cu un tip precum Kan So Jun, inspiră adânc de câteva ori să se calmeze, după care spuse, „Iar acum că ți-ai amintit de „piticanie,” zi-mi și mie unde anume v-ați întâlnit.”

„Aici, la club. Unde altundeva se pot întâlni doi oameni maturi?”

„Da, în club, nu în parc ca toți oamenii normali,” spuse Yu ironic.

„De-aș fi știut că-i minoră, inspectore, aș fi dus-o în parc. Dar, cum a ascuns asta de mine, am adus-o, ca pe tot restul, la club.”

„Deci… vrei să spui că habar n-aveai că-i minoră?”

„Absolut, detective! Doar nu-s prost să-mi pun lațul în gât când pot trăi liber. Am înțeles însă c-am fost cât pe ce când am venit aici, iar cei de la intrare au descusut-o și-au aflat că-i minoră.”

„Și? Ce s-a întâmplat după asta?”

„Simplu: am trimis-o la naiba, ce altceva? Doar nu era să mă joc cu minorele, când pur și simplu mă puteam bucura de un adevărat trup fierbinte,” spuse So Jun mândru de el, conturând curbele unui corp femeiesc.

Unauthorized usage: this tale is on Amazon without the author's consent. Report any sightings.

SolHi îl privi încruntându-se. „Ai trimis-o la naiba? În plină noapte și-n fața unui club? Ești sigur că vorbim de aceeași noapte? Cea de 14 Decembrie când se presupunea că ați fi trebuit să mergeți la cinema?”

So Jun pufni în râs. „La cinema? C-o fată? Și… ce să fac acolo: să-mi pierd timpul cumva? Mai degrabă merg într-un club unde pot atinge un corp fierbinte având destule momente picante,” spuse acesta mândru de el. Văzând pumnul lui Yu strângându-se, So Jun făcu un pas în lături. „Sau poate nu,” murmură el, încurcat. Apoi, dându-și seama că doar pierde făcând-o pe fricosul, se umflă puțin în pene, privind țintă la cei doi polițiști din fața lui, cărora le spune, „Oricum: cum a fost cum n-a fost, dar anume asta s-a întâmplat: am venit aici, am aflat că-i minoră, am trimis-o la plimbare, iar eu am mers să fac ceea ce fac alții - m-am cuplat c-o roșcată cu care mi-am petrecut noaptea.”

„Poți demonstra asta?” Se interesă SolHi.

„Absolut. Iar de nu mă credeți n-aveți decât să-i întrebați pe paznicii de la intrare. Azi sunt aceeași din acea noapte.”

„Iar tu ești sigur de asta pentru că?”

„Am memorie bună, detective! Atât de simplu. Deci: sunt liber?”

„Pe moment. Până-ți verificăm alibiul. Așa că, până asta se întâmplă, ne însoțești, prietene!” Îi spuse SolHi, înșfăcându-l de braț.

„Să vă însoțesc? Unde anume?” Întrebă tânărul un pic speriat, mai ales văzându-l și pe Yu făcând același lucru ca și SolHi: înșfăcându-l de braț și împingându-l să meargă în față.

„În Purgatoriu. Iar de nu-i bine acolo îți pot scrie oricând un bilet spre iad,” îi dădu SolHi în grijă, împingându-l mai cu putere din spate spre mașina lor parcată în fața clubului.

***

Întâlnirea cu Kan So Jun nu mersese la sigur așa cum sperase SolHi. Ba chiar fu nevoită să-l lase liber în acea seară, deși ar fi vrut să-l bage măcar pe-o noapte la răcoare pentru c-o lăsase pe So Ra singură în stradă în noaptea de 14 Decembrie. Neavând încotro însă îl lăsă pe el liber. Dar asta nu însemna că era și calmă, iar asta o înțeleseră cu toții, inclusiv Han DooSan, care tresări în clipa în care SolHi intră în birou, trântindu-și mai apoi lucrurile pe masă. Nu intră singură, ci urmată de Yu, pe care DooSan îl întrebă cât de curând, „Vești proaste?”

„Cât se poate de proaste, procuror Han, căci… am ajuns se pare de unde ne-am pornit.”

„La ce anume te referi, Inspectore?”

„La faptul că cazul ăsta pute mai rău decât am crezut noi la început?” Răspunse SolHi în locul lui Yu, pe-un ton batjocoritor. „Mai ales acum că nu-l putem acuza pe tip de nimic, chiar dacă a lăsat-o pe Han So Ra în plină stradă, la miezul nopții, c-o mulțime de delincvenți pândind-o pe la colțuri. Ceva ce-mi dă de înțeles că-i caz pierdut.”

Înțelegând starea ei și mai ales că n-o să se calmeze indiferent de ce n-o să-i spună, DooSan decise s-o facă să se calmeze singură. Singura cale pe care o știa era s-o scoată mai întâi din sărite sau, punându-i întrebări, să-și dea singură răspunsul. De aceea și luă o poziție relaxată, sprijinindu-se de speteaza fotoliului, încrucișându-și brațele pe piept și, tot un zâmbet, îi spuse, „Faptul că un tip precum Kan So Jun a lăsat o biată fată în plină stradă, noaptea, nu înseamnă că-i caz pierdut, nu crezi?”

SolHi îl străfulgeră cu privirea. „Și, de nu-i caz pierdut, atunci ce-i: serenadă sub clar de lună?”

„S-ar putea,” răspunse DooSan liniștit, răspuns pentru care fu răsplătit cu un mârâit din partea lui SolHi. „Da, știu că mă iubești și al naibii de mult, dar asta n-o să mă facă totuși să gândesc altfel.”

„Se poate de știut de ce mă rog?”

„Pentru că-i logic? Nu-i crimă să lași pe cineva în mijlocul străzii chiar și noaptea să știi. De ce? Pentru că există taxiuri să te ducă acasă.”

„Taxi pe care Han So Ra ar fi putut să nu și-l permită.”

„N-avem de unde ști asta,” insistă DooSan s-o calce pe bătături, fapt ce-o făcu pe SolHi să se miște nervoasă. Asta-i dădu de înțeles lui DooSan că era pe drumul cel bun, căci, de n-o convingea că teoria lui era cea corectă, măcar se putea răzbuna pe ea astfel pentru toate ironiile și batjocurile pe care SolHi și le permise. În special după glumele proaste după faza cu mașina vandalizată. Chiar și așa trebuia să aibă o măsură în glumele lui, că de nu la sigur rămânea fără cap la cum ajunse s-o știe pe SolHi la mânie. De aceea și-și spuse în clipa în care-i văzu ochii scăpărând de furie, „Doar… spuneți-ne și nouă ce-ați aflat de la bodyguarzi.”

„Nimic ieșit din comun și nimic nou,” spuse inspectorul. „De fapt n-au făcut decât să confirme cele spuse de Kan So Jun, că el și So Ra au venit la club împreună, iar când i s-a cerut tinerei ID-ul și ea a refuzat să-l dea invocând o mie de pretexte, și-au dat seama că-i ceva în neregulă.”

„În neregulă? Precum?” Se interesă Kan.

„Precum faptul că nu-l avea, iar asta putea fi doar în două cazuri: era minoră sau își ascundea identitatea, căci când ei au insistat să le dea ID-ul, So Ra a început să se bâlbâie spunând ba că l-a pierdut, ba că l-a uitat acasă, recunoscând într-un final că nu-l avea pentru că n-avea încă vârsta să-l aibă.”

„A fost atunci când Kan So Jun a lăsat-o baltă,” șuieră SolHi printre dinți. „Pentru ce? Ca să agațe o puicuță roșcată în club cu care să-și petreacă noaptea după. Fapt confirmat nu doar de bodyguarzi, dar și de prietenii lui pe care i-am interogat în club.”

„Ceva ce-mi dă de înțeles că după ce-a plecat cu puicuța a avut parte de distracție,” glumi Kan.

„Sombe!”

„Ce? Măcar unul din ei s-a distrat, SolHi. N-ar trebui să fii geloasă să știi.”

„Nu-s geloasă, doar scoasă din sărite, căci un tip precum Kan So Jun ar trebui închis și pe veci pentru faptul c-a scos o minoră din casă la miez de noapte, ca s-o lase în voia sorții după asta.”

„Pe meritate aș spune eu,” interveni A Rim. Pentru asta SolHi o străfulgeră cu privirea. „Da, știu că și pe mine mă „iubești” la fel de mult ca pe procuror Han, dar totuși am dreptate.”

„În ce?”

„În faptul că Kan So Jun avea tot dreptul s-o lase baltă pe fată, procuror Han. De ce? Pentru că l-a mințit. Ați spus că el a aflat că-i minoră în fața clubului, nu?”

„Da, așa e. S-ar putea să fi mințit totuși.”

„Nu cred, SolHi,” spuse Yu. „La fel cum nu cred că-i prost, că de-ar fi fost așa nerușinat și-ar fi știut din prima că-i minoră, n-ar fi invitat-o la club unde se cere un ID. Ar fi putut petrece noaptea în mașină de exemplu: departe de ochii lumii și mai sigur pentru el, căci ar fi fost fără martori.”

„Inspector Yu are dreptate acum,” interveni Kan. „Kan So Jun, chiar și de-i ticălos, tot nu pare a fi prost. Asta însă nu ne împiedică să vedem până unde s-a ajuns cu „gluma” lui.”

„Nu văd cum, detectiv Kan, căci… nu avem prea multe detalii despre întâlnirea dintre el și So Ra.”

„Putem avea cercetând camerele de luat vederi, procuror Han. De altfel l-am rugat deja pe Yoon Suk să le facă o vizită celor de la siguranța traficului rutier. Cine știe?! Poate cercetând cele filmate pe străzi putem afla adevărul.”

„Sau să ne încurcăm și mai mult cercetându-le.” Kan o privi pe SolHi chiorâș. „Doar spun ce gândesc. Nu-i nimeni ucis pentru asta, nu?” Bătu ea în retragere.

„Eu n-aș paria pe asta,” o întoarse DooSan, făcându-i pe toți să-l privească insistent. „Mă refer la faptul că în ziua de azi toți îs uciși pentru că spun ceea ce gândesc.”

„O spui din proprie experiență?” Îl înțepă SolHi.

„O spun statisticile. Cele pe care tu obișnuiești să le ignori. O bună sursă de informație să știi.”

SolHi trase adânc aer în piept, nu ca să se calmeze, ci ca să-i arate lui DooSan c-o călcase cu adevărat pe coadă. Ba chiar făcu câțiva pași spre el, privindu-l ca un pitbull însetat de sânge când îi spuse, „La fel statisticile ne spun că cei mai mulți dintre cei uciși „întâmplător” au murit pentru c-au încercat s-o facă pe deștepții deși era clar că-s victime.”

„Îmi sună a amenințare, să știi!” Îi răspunse DooSan fără să se piardă cu firea.

„Da de unde?! Eu nicicând nu ameninț, procuror Han. Doar… explicam statisticile, din care puteți face parte și dvs cât de curând dacă insistați s–o mai faceți pe deșteptul, scoțându-mă pe mine din sărite și tot călcându-mă pe coadă când nu-mi fac decât meseria.”

Remarca lui SolHi îi făcu pe Kan și A Rim să zâmbească pe sub mustăți, căci amenințarea subtilă a lui SolHi îl cam pusese pe DooSan în gardă. Văzură asta în ochii lui, care-i căută cu privirea de parcă ar fi vrut să se asigure c-o să-i sară în ajutor în caz de nevoie. Se văzură însă nevoiți să lase la o parte jocul de-a mâța și șoarecele jucat de SolHi și DooSan când îl auziră pe Yu spunând, gânditor, „Dacă e să mă gândesc mai bine la asta, unul dintre bodyguarzi a menționat faptul că So Ra n-a plecat din fața clubului chemând un taxi, ci urcând în mașina cuiva. La câteva minute după ce Kan So Jun a lăsat-o de izbeliște. În mașina cuiva pe care-l cunoștea din câte li s-a părut lor.”

„Un prieten?”

„S-ar putea, domn procuror, dar nu-s sigur. La fel s-ar putea să fi fost cineva care să-i fi spus ceva ca s-o convingă să se urce în mașină.”

„Sau ea le-a cerut acelora s-o ducă până la casa prietenei? Atât de simplu.”

„În plină noapte?” Șuieră SolHi printre dinți făcându-i pe toți să tresară și s-o privească insistent. „Doar dacă o căuta cu lumânarea și nu știa cum s-o găsească.”

„Nu înțeleg unde bați SolHi, dacă sincer.”

„Mă refer la faptul că nu v-ați întâlnit nicicând, procuror Han. La fel la faptul că nicicând n-ați încercat să gândiți ca o fată. De ce? Simplu: pentru că nicio fată normală nu se urcă în mașina cuiva în plină noapte și luată de pe străzi. Doar dacă cauți să fii găsită într-un tomberon după asta.”

„SolHi are dreptate,” spuse A Rim. „În ziua de azi urci în mașina unui bărbat doar dacă-i gay, iubitul sau fratele.”

„Sau dacă ai destulă încredere în omul din mașină,” spuse Yoon Suk intrând pe ușă și auzind despre ce vorbeau. „Iar noi putem afla dacă cei din mașină erau gay sau iubitul văzând înregistrările. O mulțime de înregistrări de altfel.” După care Yoon Suk scoase două pumne de stick-uri de memorie din buzunar pe care le puse chiar în fața lui Kan, căruia îi spuse, „Se pare că azi tragem lozul cel mare, sombe!”

„Da, mai bine zis ispășim sentința cea mare,” mârâi Kan, căruia i-ar fi plăcut să meargă la culcare nu să umble după cai verzi pe pereți.”

„Dacă zici?!” Răspunse Yoon Suk surâzând. „Sper doar că ți-ai luat lenjerie curată, șefu! Nu de alta, dar chiar n-aș vrea să simțim anumite mirosuri venind de la tine mâine dimineață.” După care, încă rânjind, deși Kan îl vestise printr-o privire chiorâșă c-o poate sfârși rău de mai zice ceva, Yoon Suk înșfăcă un pumn de stick-uri de memorie și merse la biroul său unde se apucă imediat de treabă.

La fel făcu și SolHi. Ea însă nu zâmbi când înșfăcă pumnul cela de memorii USB, ci-l boteză pe Yoon Suk cu un „idiot.” După care se așeză cu zgomot la birou, dând de înțeles tuturor să n-o calce pe coadă în noaptea aceea sau s-ar fi putut sfârși rău de tot pentru cineva.

***

Deși inițial speraseră cu toții să găsească dovezi în doar câteva ore, verificarea înregistrărilor dură o noapte întreagă. Fără rezultat însă, căci nu găsiră absolut nimic legat de Han So Ra sau despre mașina în care ea urcase. „De parcă ar fi înghițit-o pământul,” șuieră Kan printre dinți, extrem de furios, aruncând într-un final stickul pe masă. „La fel cum nu-i nimic din ce l-ar fi putut incrimina pe Kan So Jun. Și, colac peste pupăză, a mai și plouat cu găleata în noaptea ceea de-s mai toate imaginile blurate.”

„Nu chiar toate,” spuse SolHi, făcându-i pe toți atenți. Ea însă privi doar la Yu pe care-l întrebă, „La cât a spus Cha Yoon că So Ra s-a întors?”

„În jur de patru: udă leoarcă, cu hainele rupe și plină de sânge.”

„Urme de violență?” Se interesă DooSan.

Răspunse SolHi în locul lui Yu la întrebare, „Cha Yoon n-a menționat nimic de asta. Ceea ce-a spus însă, relatând cele spuse de So Ra, e că ea și Kan So Jun au salvat un cățel lovit de mașină în acea noapte.”

„Bunul Samaritean care a salvat un câine, dar a lăsat-o pe ea singură, în stradă. Aș vrea eu să pot să-l acuz măcar de asta.”

„Atunci, stai la coadă,” îi spuse SolHi ironică. „La a pedepsi lucruri „ilegale,” mă refer, căci am putea începe cu tine, șefu. Și știi de ce? Pentru că ne-ai obligat să lucrăm pentru tine, o noapte întreagă, flămânzi.”

„Ar fi trebuit să vă și hrănesc cumva? Doar… vă plătesc ore extra, atât.”

„Ore pe care le-aș fi preferat în patul meu, la cald, și nu obosit rupt și fără dovezi găsite,” bombăni Kan.

„Nu chiar fără dovezi, sombe,” spuse Yoon Suk surâzând.

Kan îl privi pe sub sprâncene, „Ai găsit tu ceva vrei să spui? Ce: cum un NL zboară prin fața ochilor?”

„Mai degrabă o luptă între Kan So Jun și Han So Ra.”

SolHi sări în picioare, apropiindu-se în viteză de Yoon Suk după asta, în timp ce ceilalți schimbară priviri între ei, extrem de uimiți. Ba chiar SolHi îi luă mouse-ul din mâna lui Yoon Suk, mărind imaginea ca să vadă mai bine lupta, șuierând apoi printre dinți, „Am zis eu că ceva miroase urât în toată povestea asta. Începând cu Kan So Jun, care n-a menționat faptul că el și So Ra s-au tras de păr.”

„Nu-i ceva de care să se simtă mândru totuși,” spuse Yoon Suk. „Că l-a bătut o fată mă refer. De asta și-a preferat tăcerea,” spuse tânărul detectiv, arătându-i imaginea în care So Ra îl lovise pe So Jun între picioare, atât de tare că acela icnise. După care, chircit la pământ și urlând ca apucatul, privise în urma lui So Ra, care plecă exact după asta. „La fel cum aș paria pe faptul că individul era mai mult decât dornic să-i plătească cu aceeași monedă.”

„Să-l săltăm atunci!” Spuse SolHi hotărâtă. Nu reuși să facă însă niciun pas de lângă Yoon Suk, care o apucă brusc de mână. „Ce acum? Singur ai spus că Kan So Jun era dornic de răzbunare.”

„Da, am spus-o. Dar totuși n-a făcut-o.”

„De ce ești atât de sigur?” Întrebă DooSan apropiindu-se de ei.

„Pentru că în altă înregistrare, mai exact în asta, am putut vedea în sfârșit mutra șoferului mașinii în care a urcat So Ra după mica luptă cu Kan So Jun. Indiciu clar că cel din urmă, chiar și de-a vrut asta, tot nu i-a putut face nimic.”

„O imagine ștearsă totuși,” spuse SolHi morocănoasă. „Care nu ne spune mai nimic.”

„Ba eu cred exact contrariul,” șuieră DooSan printre dinți, mărind imaginea cu chipul șoferului. „Nu ți se pare cunoscut?” O întrebă el pe SolHi.

„Ar trebui?”

„Absolut, căci l-am văzut ambii în ziua în care am interogat-o pe Ko Cha Yoon prima dată.”

SolHi deveni atentă după aceste cuvinte. După care se apropie de ecran privind atentă la imagine. „Să fiu a naibii, dar totuși ai dreptate. E nimeni altul decât iubitul lui Ko Cha Yoon.”

„Un iubit care are de fapt și-un nume,” spuse DooSan triumfător. „So Min Ho. Ultimul an de liceu, cu diverse antecedente pentru huliganism și violență.”

„Iar aceste antecedente sunt cele care vă fac să credeți că-i anume omul nostru, nu?” Se interesă Kan, servindu-și o cafea și căscând dulce, semn c-ar trage un pui de somn în locul cafelei celeia.

„Bănuiesc cel puțin c-ar fi omul nostru. Lucru pe care-l putem afla de-l aduceți aici,” îi spuse DooSan, apropiindu-se de Kan. „Și, de-ți folosești puțin intuiția, detectiv Kan, poate și-l faci să vorbească, căci anume tu mergi să-l aduci aici.”

„Acum?” Întrebă Kan încruntându-se. „Nu de alta, dar tocmai mă pregăteam să mă relaxez puțin.”

„După asta,” spuse DooSan surâzând. „Iar cafeluța o țin eu caldă până te întorci. În stomac desigur.” După care, încă zâmbind în timp ce Kan îl privea pe sub sprâncene, DooSan luă ceașca din mâna detectivului, sorbind prelung, în timp ce ceilalți pufniră în râs, căci era comic de privit la mutra lui Kan, care era pe cale să facă o crimă în acele clipe, căci Han DooSan îi luase dreptul la câteva clipe de liniște, sorbind din cafea.

***

„Ah, să fiu a naibii!” Șuieră Kan printre dinți, oprindu-se în fața clasei lui Min Ho, unde domnea gălăgia și se auzea o hărmălaie de toată frumusețea, căci tinerii, în loc să se pregătească pentru următoarea lecție, deciseră că era mai vesel și mai sănătos să se hârjonească între ei. Și, fiind prea concentrați pe ce făceau, niciunul din elevi nu-i observă pe cei doi detectivi cu ochii pe ei. „Aș fi preferat cafeaua în locul gălăgiei să știi.”

„Iar eu aș fi preferat-o pe sombe Ian în locul tău, să știi.”

Kan își arătă colții. „Și „onoarea” asta?”

„Onoare? Nu, ai dreptate, sombe, căci măcar ea nu se plânge ori de câte ori trebuie să punem laba pe-un dobitoc. Nu același lucru pot spune despre tine însă.”

„Asta e pentru că eu țin mai întâi la integritatea și confortul meu. După asta mă ocup și de alții.”

„Exact inversul la ce-ar trebui să facă un bun polițist, sombe. Dar, cum nu-s aici să te învăț meserie, aș zice să-mi fac eu treaba.” Spunând asta, Yoon Suk îi întoarse spatele lui Kan, intrând în clasă și strigându-i numele lui So Min Ho.

Strigătul tânărului detectiv n-avu niciun efect însă. Doar când Kan trânti un scaun de pământ se făcu liniște, iar adolescenții îi priviră cu ochii cât cepele. La fel îl privi și Yoon Suk, căci nu se așteptase la o astfel de reacție din partea lui Kan. Acesta din urmă însă, căscând dulce, spuse ironic, „De știam că-i atât de ușor să captezi atenția cuiva aș fi încercat de mult asta cu trântitul scaunelor. Și, ca să ne fac treaba și mai ușoară, ce-ați zice să ne spuneți care din voi e So Min Ho, iar restul să-și vadă de treabă.”

În loc de-un răspuns îi văzu pe elevi privindu-l cuminți, fără să se miște un mușchi pe fețele lor. Doar când Kan scoase insigna să le arate că era nevoie să fie serioși, So Min Ho o rupse la fugă, ieșind pe ușa din față. Anume reacția tânărului și-l făcu pe Kan să se plesnească cu palma peste frunte, șuierând printre dinți un, „Să fiu al naibii, chiar n-aveam nevoie de fugă. Dar… pune mă laba pe el!” Îi strigă lui Yoon Suk într-un final, văzându-l pe tânărul detectiv stând pe loc.

Yoon Suk, chiar înainte să fugă în urma lui Min Ho, scutură cu reproș din cap, mârâind un „La sigur era mai bine de-ar fi fost sombe Ian aici.” După care își văzu de drum, cu Kan urmându-l în fugă și c-o mulțime de gură-cască pe urmele lor, căci nu în fiecare zi le era dat să vadă „poliția în acțiune” chiar în școala lor.

Spre deosebire de colegii lui, care priveau la toate ca la circ, Min Ho părea destul de familiarizat cu asta. Ba chiar era familiarizat și cu fuga, căci știa prea bine pe unde s-o ia ca să nu fie prins din urmă, împingându-și colegii din cale ca să-și facă drum sau dărmând lucruri în calea celor doi detectivi ca să-i întârzie. Asta însă nu-l ajută până la urmă, căci, ieșind pe ușa școlii în curte, fu cât pe ce să fie apucat de haine de Yoon Suk.

Simțindu-l venind pe tânărul detectiv, Min Ho se aruncă la pământ, rostogolindu-se câțiva metri împreună cu detectivul, în aceeași direcție, dar totuși la o distanță rezonabilă unul de celălalt. Ceva ce-i dădu șansa să se ridice după asta în picioare și să-și continue fuga. La fel făcu și Yoon Suk: se ridică brusc în picioare, oprindu-se locului două secunde ca să-și tragă sufletul. Îi dădu astfel șansa lui Kan să-l ajungă din urmă. Și, gâfâind, în timp ce fugi după Yoon Suk, care o rupse după asta din loc, Kan strigă, „De ce mama naibii toată lumea fuge de noi? Arătăm chiar atât de strașnic?”

„Nu știu tu, dar eu sunt cu adevărat drăguț,” spuse Yoon Suk în glumă, făcând dreapta ca să ajungă în curtea din față, căci Min Ho alesese inițial curtea din spate ca să scape. Văzând însă că acolo îi era barat drumul de colegii care se adunaseră grămadă, decise că mai sănătos pentru el ar fi fost să fugă prin față.

Un pas greșit totuși, căci, tot privind în spate ca să se asigure că detectivii nu-s pe urmele lui, călcă la un moment dat în gol când ajunse la scările care duceau spre terenul sportiv aflat la un nivel inferior curții. Astfel, călcând strâmb, se duse de-a rostogolul, plângându-se apoi de durere în picior când lovi cu putere caldarâmul aflat la baza scărilor. Îi dădu astfel lui Yoon Suk șansa să-l ajungă din urmă și să-i pună cătușele, spunându-i în glumă tânărului, „Nu ce, iepure fugar: până aici ai fost în stare să țopăi?”

„Doar… m-am împiedicat și de asta ai pus laba pe mine. Nu te umfla în pene, ok?” Se burzului la el tânărul, scrâșnind din dinți de durere când Kan îl înșfăcă de braț ca să-l ridice de jos împreună cu Yoon Suk. „Ce acum?” Îl întrebă el pe Kan când îl văzu pe cela privind țintă la el.

„Doar mă întrebam de ești prost sau doar te prefaci, căci să vorbești astfel cu poliția, după ce-ai fugit de ei inițial, mi se pare reacție de proști.”

Min Ho pufni în râs. „Poate de inteligenți, nu crezi? Altfel… cum aș fi fost admirat de o mulțime de gură-cască în timp ce pinguini de-alde tine fugeau după mine cu limba scoasă de-un cot?”

„Admirat, zici?! Ei bine poate și ai dreptate, doar că… frate iepure, după astfel de glume la închisoare ajungi.”

„Nu văd de ce. N-am făcut nimic să plângă închisoarea după mine.”

„Zici tu?!” Îi șopti Yoon Suk la ureche. „Eu n-aș paria pe asta. Nu după ce știm sigur că Han So Ra a intrat în mașina ta în noaptea de 14 Decembrie.” Min Ho înghiți în sec, fapt observat și de Yoon Suk. „Văd că știi despre ce vorbesc. Deci: o să ne faci treaba mai ușoară de confesezi. Nu aici însă, ci la secție, acolo de unde ajungi direct după gratii.”

Spunând asta, Yoon Suk îl împinse pe tânăr din urmă spre ieșire, făcându-și loc printre tinerii adunați în jurul lor. Și, spre marea lui uimire, văzu că Min Ho încetă să se mai umfle în pene și să rânjească tâmp ca până atunci în clipa în care dădu cu ochii de Cha Yoon. Aceasta, oprită la câțiva metri de locul în care Min Ho fusese arestat, îl privi cu ochii în lacrimi. Nu făcu însă nimic să-l ajute: doar îi întoarse spatele când tânărul o strigă pe nume, dându-i astfel de înțeles că renunța și ea la el așa cum el se pare că renunțase demult la ea.