„Ah, mi-am găsit beleaua cu tine,” strigă SolHi de imediat ce intrară în apartamentul lui DooSan. Apoi, după ce dădu un picior ușii de la intrare s-o închidă, aplecându-se mult spre stânga ca să-l poată susține pe bărbatul care „atârna” de gâtul ei, se îndreptă cum putu spre canapea. Dar, deși nu era cine știe ce mare distanța dintre ușă și canapea, lui SolHi i se păru o veșnicie să ajungă acolo. De aceea și strigă iar, „Îmi era la sigur mai ușor de căram elefantul în locul tău.” După care îl aruncă pe canapea.

Aruncătura ceea, deși nu fu cu putere, DooSan tot o resimți destul de bine. În special durerea din piciorul rănit când atinse canapeaua. Apoi, scrâșnind din dinți, privi furios la SolHi, „Ai fi putut să ai mai multă milă de mine. Sunt rănit, ai uitat?”

„Nu, n-am uitat eu. Doar că… spatele meu nu-i făcut pentru cărat balene,” îi răspunse ea arțăgoasă, în timp ce încerca să-și tragă sufletul. Apoi, deloc deranjată de mutra acră a lui DooSan, care înțelese la cine anume se referise ea cu „balene,” îl întrebă, „Te-ai îngrășat cumva de la atâta stat în spital sau ce?”

„Ba bine că nu!” Se grăbi DooSan să răspundă. Ba chiar se simți un pic ofensat, căci chiar nu se așteptase la o așa întrebare și mai ales la o așa comparație. Văzând însă că SolHi îl privea pe sub sprâncene, chipurile n-avea ea încredere în cele spuse de el, se grăbi să adauge, „E de la ghips. Îl vezi doar cât e de mare, nu?”

SolHi pufni în râs, „De parcă ghipsul ăla cântărește o tonă. Mai bine ai recunoaște că ai înfulecat cât ai putut și de asta ești așa greu. Nu da vina pe alții. În special pe ghipsul cela. Doar nu-s copil să cred astfel de scuze… ieftine.”

„Iar eu nu-s balenă să fiu comparat cu una,” i-o întoarse DooSan țâfnos. „Da, sunt înalt. Gras însă nu-s.”

„Cântărești cât unul de-o tonă însă.”

„Vrei să nu exagerezi? Nici chiar atât de mult nu cântăresc eu. După cum am spus: sunt înalt, iaca și cântăresc… puțin. Apoi mai e și ghipsul. Are și ăsta la două kilograme. Cred. De asta și-s greu. Și, după cum fiecare centimetru contează…”

Scuzele lui copilărești și mai ales faptul că DooSan ajunse să se bâlbâie pe alocuri o făcură pe SolHi să pufnească iar în râs. Apoi, neputându-se opri din râsul cela, adăugă într-o doară, doar ca să-l zădăre și mai mult, „Se scuză girafa în fața șoricelului când acela o întrebă de ce-i surdă…”

Se scuipă însă în sân și-și ținu apoi limba după dinți când DooSan, înfuriat la culme de glumele ei, strigă, „Ia, Ian SolHi, poate ajunge, huh? Să mă compari cu toate animalele de la Grădina Zoologică mă refer, căci, pe lângă elefant și balenă, am ajuns și girafă până la urmă. Și poate te hotărăști totuși odată ce-s: balenă, girafă sau elefant. Nu pot fi toate speciile odată.”

SolHi nu se pierdu însă cu firea. Și, privind cu inocență în ochii bărbatului, îi spuse, „De ce și nu?! Mai bine să fii toate speciile odată decât câte una pe rând. Așa măcar nu te apucă inima de uimire când afli o astfel de noutate. Plus la asta, doar mă știi, ador pur și simplu animalele, iar cum tu-mi ești în ultimul rând cel mai aproape, iaca am și decis să fii anume tu exemplarul viu de la Zoo. Așa am măcar distracția asigurată.”

Glumă-glumă, dar DooSan n-o gustă, căci simțea că fierbe pe dinăuntru, văzând cu câtă inocență SolHi își bătea joc de el. Ba chiar se distra la culme se pare, căci, deși părea că-l privește țintă în ochi, extrem de serioasă de altfel, el tot zări colțul buzelor ei ridicându-se adesea să schițeze un zâmbet. Numai că erau și buzele celea încăpățânate ca și stăpâna se pare, căci așa și nu mai zâmbiră până la urmă. Reușiră însă să-l scoată pe DooSan din sărite, care ar fi preferat să le sărute în loc să le vadă zâmbind în timp ce a lor stăpână făcea mișto de el. Cum nu putu face asta însă, adică s-o sărute, căci decise el să se țină departe de ea o vreme, măcar până afla ce anume se întâmplase între ea și YuSan, se mulțumi să arunce c-o pernă în ea.

Și chiar era furios. Tocmai ochii îi scăpărau de la atâta furie, văzând că femeia pe care el o iubea putea face atât de ușor glume pe seama lui. De aceea și decise SolHi că era timpul să facă pace, căci de nu la sigur exploda tot blocul din cauza lui. Iaca și-i spuse, „Da am glumit eu. Ce te tot aprinzi atâta? Mai ceva ca un copil.”

„Vorbea cea care nu se putea abține de la a face glume pe seama unui calic. Unul care e în halul ăsta din cauza ta de altfel.”

„Din cauza mea? Eu te-am urcat pe motocicleta ceea?”

„Da. Și știi de ce? Pentru că ești încăpățânată. Mai ceva ca un catâr.”

„Acum animalele Zoologice să înțeleg că le reprezint eu.”

„Mă bucur că ești perspicace,” îi răspunse DooSan sarcastic. După care, chinuindu-se puțin cu piciorul în ghips, se făcu comod pe canapea.

Mult s-o facă pe supăratul nu putu însă, căci știa că asta i-ar fi dat șansa lui SolHi s-o șteargă de acolo. El asta însă nu-și putea permite. De aceea și-o privi apoi țintă la un moment dat.

„Ce acum?” Îl întrebă SolHi, văzându-se brusc obiect de observație.

„Nimic. Doar… voiam să verific dacă au mai rămas glume pe seama mea în sacul tău cu glume sau putem deveni serioși acum.”

„S-ar putea să se fi terminat dacă e nevoie,” murmură SolHi, ridicând plictisită din umeri. „Iar dacă tot devenim serioși acuma, ia zi-mi: de ce ai decis să vii anume aici? Ba nu, stai, dă-mi voie să ghicesc: cât ai stat în spital ai avut timp să te gândești la tot ce s-a întâmplat în viața ta. Astfel ți-a venit mintea la cap și ai realizat că-i mai sfânt patul de acasă decât canapeaua din cocioaba mea. De asta ai decis să te întorci la vechiul tău cuib de nebunii, nu? Ei, hai, zi-mi că am dreptate și că astfel mi-am recăpătat în sfârșit libertatea și intimitatea!”

DooSan nu-i răspunse imediat. Doar o privi țintă, oarecum cu seriozitate, ceva ce-o puse pe SolHi în gardă, căci știa prea bine ce-i putea aceluia pielea când se stăruia să facă un anumit lucru. Dar, văzând că el tăcea, decise să-și încerce norocul, cum văzuse ea că le reușea la alte fete să-și îmbuneze iubiții și să obțină ce voiau ele. De aceea și-l privi într-un final cu ochi dulci, oarecum drăgăstos. Numai că, nefiind obișnuită cu astfel de dulcegării, semănă mai mult cu un cățeluș drăguț ce cerșea atenție.

Văzând-o acționând astfel, pe DooSan îl umflă râsul. Dar, cum văzu în decizia ei o ocazie potrivită să-și scoată pârleala pentru glumele de adineauri, rânji ciudat. După care îi făcu semn să se apropie de el.

„Ce ai în gând?” Îl întrebă SolHi uimită. De apropiat de canapea însă nu se apropie. De aceea DooSan insistă și-i făcu iar cu degetul să vină mai aproape. „De aici nu pot auzi ce-ai de zis?” DooSan dădu din cap că nu și insistă ca ea să vină mai aproape.

Lui SolHi încrederea lui exagerată i se păru din cale afară de suspectă. Chiar și așa, văzând că altfel el n-o să vorbească, făcu câțiva pași spre canapea. Apoi, când era la doar un pas de ea, DooSan îi făcu semn să se aplece nițel spre el, chipurile îi spune la ureche. Iar când SolHi se aplecă și-l privi atent, bărbatul rânji iar șiret și-i murmură abia auzit, „Arăt cumva a om care se ocupă cu caritatea?”

Asta o făcu pe SolHi să strâmbe din nas. După care, îndepărtându-se de canapea, bombăni sub nas, „Nu, da, la ce mă așteptasem eu?! Caritatea și Han DooSan sunt doi magneți cu același pol. Iaca și nicicând n-o să fie unul. Și mai degrabă iau banana înapoi de la maimuță decât ăsta să părăsească a mea casă de bună voie.”

„Să știi că aud.”

„Nici nu încercasem de altfel să ascund. De altfel mă bucur c-ai auzit. Așa ai mai multe animale cu care să te compari când simți că te plictisești. Doar… știi și tu cât de adorabile sunt maimuțele când vor ele, nu?” După care, ca să-l zădăre și mai tare, imită o maimuță și-o făcu atât de comic, că DooSan pufni în râs.

Chiar și așa, când își dădu seama că iar își bătea joc de el, strigă, „Ian SolHi, poate încetezi odată, aaa? Mamifer-mamifer, dar suntem din rase diferite până la urmă. Și… poate devii odată serioasă și-mi dai voie să spun ce am de spus.”

„Da, da, șefu, poți continua,” murmură SolHi cu ironie. Totuși, chiar și dacă ea nu știa de ce avea sentimentul cela, tot își dorea atât de tare să-l zădăre. Și, ca să fie bine înțeleasă că n-avea de gând să se închine în fața lui în ziua aceea, își zise să acționeze cât mai indiferent posibil cu el.

Numai că, privind oriunde, dar nu la DooSan, în momentul în care vru să se așeze pe canapea, nu văzu că fu cât pe ce să se așeze pe piciorul în ghips. Ceva care-l făcu pe DooSan să strige ca din gură de șarpe numai văzând ce intenționa ea să facă. Iar SolHi, care nu înțelese la început ce se întâmplase, sări în sus, ca să-l privească cu ochii cât cepele după asta.

Surâse însă când DooSan o privi cu ochi de pitbull înfuriat. După care înțelese și motivul supărării lui, căci prea evidente erau semnele lui spre piciorul rănit. Ei însă îi era a joacă. De aceea și spuse glumind, „Nu l-am văzut. Nu te agita atâta.”

Auzind scuza infantilă a femeii din fața lui, DooSan rânji ciudat. Apoi, în batjocură, îi spuse, „Desigur că nu l-ai văzut. Doar e invizibil, nu? Sau mă crezi prost să cred asta? La cât de mare și alb e poate fi văzut și din cosmos. Sau ce, să mai scriu pe el cu litere negre, mășcate: picior de calic nu vă așezați pe el vă rog?”

„Să știi că n-ar fi o idee rea, căci…,” o remarcă care-l făcu pe DooSan să arunce și a doua pernă în ea. Pe SolHi o umflă iar râsul. Apoi, chicotind, îi spuse, „Da am înțeles eu. Tac acum. Așa că… poți continua, maestre.”

„Se putea și fără ironie dacă ceva. Dar… se acceptă și asta. Și acum că putem vorbi normal am să te rog să-mi răspunzi la o întrebare.”

„Întrebare? Care anume?” Îl întrebă SolHi extrem de mirată.

„La una vitală de altfel, precum ce naiba fac eu aici?”

„Și eu de unde să știu asta? Mai ales ce-i în capul tău.” Văzându-l încruntându-se însă, rânji iar și spuse, „Pentru că-ți era dor de casă?”

„Arăt a copil cumva?” SolHi ridică din umeri, iar DooSan, văzând-o atât de indiferentă, strâmbă din nas. După care îi arătă cu ambele mâini spre piciorul rănit.

SolHi, deși înțelese prea bine la ce se referise el, decise să-și mai bată nițel joc de DooSan. De aceea și întrebă cu inocență, „Tu ce, pentru ghips ai venit acasă?”

DooSan oftă. Prelung de altfel. Apoi șuieră printre dinți, „Pentru că-i ăsta în ghips. De aia.”

„Și?” Răspunse SolHi cu oarecare indiferență. „Nu înțeleg de ce totuși, căci… aaa, stai, te referi la faptul că în caz de cineva se așază pe ghips și-l sparge tu ai rezerve ascunse aici și-l poți reface, nu?” Făcu însă semnul fermoarului închis la gură când văzu că DooSan era cât pe ce să urle ca un leu în junglă. Apoi, extrem de cuminte, îi dădu piciorul la o parte și se așeză într-un colț al canapelei. Continua însă să-l privească pe furiș pe DooSan, care se chinuia din răsputeri în acele clipe să se calmeze. Ceva care-i reuși al naibii de greu de altfel.

Totuși, când simți că putea respira și vorbi normal din nou, o privi țintă și-i șuieră apoi printre dinți, „Ia zi-mi, măria ta Ian SolHi, pentru ce un bărbat ca mine, pe care l-ai comparat cu un hipopotam, c-o balenă, c-o maimuță și cu tot restul neamului mamiferelor, poate veni să locuiască o vreme într-un bloc care are ascensor când are un picior calic?”

„Pentru că i-i lene să urce niște scări fiind în cârje și cu tona de ghips după el?” Răspunse SolHi într-o doară.

„Gândești și tu când trebuie. Măcar avem un progres și noi,” bâigui DooSan în batjocură. Văzând însă că SolHi îl privea pe sub sprâncene și înțelegând că mersese prea departe cu insulta ceea, se grăbi sărmanul să schimbe subiectul. „Sau… poate nu trebuia să vin aici și preferai tu să-mi fii cârjă timp de-o lună?”

„Arăt a fi Maica Tereza cumva?”

„Nu. Absolut. De aia am și preferat eu apartamentul ăsta. Plus la asta, singură ai spus că patul de acasă e mai sfânt decât canapea din cocioaba ta. Așa că, cum știu că patul meu e unul sfânt și mai ales după trei săptămâni lungi și obositoare petrecute într-un pat de spital, am decis să vin aici.”

SolHi strâmbă din nas însă, „Ai fi putut ieși de acum două săptămâni din spitalul cela. Tu nu însă, ai preferat să stai acolo doar ca să nu te duci la „mămuca” acasă ca să aibă ea grijă de tine. Plus la asta, n-ai stat singur în spitalul cela, ci cu alții pe care i-ai forțat să-ți fie umbră zi și noapte. 24/24 de altfel.” Își termină SolHi cuvântarea înflăcărată, șuierând-o printre dinți, căci simțea că fierbe tot într-însa numai amintindu-și ce trăise în acele ultime două săptămâni din cauza lui Han DooSan, care se comportase mai ceva ca un copil și-o ținuse mereu „sub observație,” chiar dacă lui i se păruse că ea nu-și dăduse seama de asta.

„Nici chiar 24/24,” bombăni DooSan într-un final. „Am fost informat deja de vizita ta la Min SinJu.” O remarcă care-o făcu pe SolHi să strâmbe din nas și să mârâie un abia auzit „trădător” la adresa lui Kan, căci doar pe el îl știa în stare să dea fuguța la DooSan și să-i spună că fusese neascultătoare.

Văzând însă că DooSan aștepta o explicație cu privire la vizita ceea, spuse sigură pe sine, „N-am făcut oricum nimic greșit. Doar… pentru binele echipei. Îl avem pe Scorpion, nu? Un real progres.”

„Da, un absolut progres,” spuse DooSan ironic. „Mi-au spus deja că-și ține limba după dinți și gura bine închisă. De-o săptămână deja. De asta tare mă îndoiesc c-o să afle ceva de la el. Poate în vreo douăzeci de ani de…”

„Vrei să încetezi cu ironia?”

„Sau ce?”

„Sau jur că de nu taci ori de mă forțezi să mai stau mult pe aici, o să ai pus în ghips nu doar piciorul, ci și gâtul, celălalt picior, ambele brațe și… limba.”

DooSan zâmbi fericit, pentru că, văzând-o furioasă, îl făcea să se simtă triumfător. De asta și murmură satisfăcut apoi, „Ai permisiunea mea dacă ceva, căci astfel o să te am pe veci infirmieră. Ca acum de exemplu când de aici n-ai voie să pleci.”

„Și minunea asta?”

„Pentru că-mi ești datoare?! Și, cum eu singur nu-mi pot purta de grijă, trebuie s-o faci tu pentru mine.”

„Iar eu am spus că Maica Tereza nu-s. Așa că, dacă ai nevoie de infirmieră, n-ai decât s-o rogi pe mami să vină aici. Sau și mai bine: te poți întoarce acasă și-ți aminti de copilărie. Eu datoria față de tine mi-am plătit-o când am plătit toate cheltuielile de spitalizare. Așa că încetează a cerși milă de la mine și să plătesc datorii inexistente!”

„Nici chiar inexistente,” răspunse DooSan sigur pe sine. „Sau ce, ai uitat de înțelegerea noastră deja? Cea pe care am avut-o când m-am mutat în apartamentul tău de exemplu.”

„De parcă așa ceva se poate uita?! Mai ales cu unul ca tine care are grijă să-mi amintească de ea în fiecare zi. De altfel ești un adevărat maestru la a scoate oamenii din sărite. Și jur că de erai pe post de mâță și eu de șoarece m-aș fi predat fără luptă.” După care, furioasă la culme, intră în baie, trântind ușa.

DooSan rânji fericit. Apoi, în timp ce-și scoase telefonul din buzunar și căută numărul lui Kan în lista de contacte, murmură mândru nevoie mare, „Mă bucur că acum nu trebuie să explic cine-i șeful în casa asta.” După care îi scrise rapid lui Kan un mesaj, „Șoarecele a căzut în capcană. Așa că câteva zile n-o să apară prin jurul vostru. Puteți acționa în liniște.” După care, blocând ecranul telefonului, se întinse comod pe canapea și, căscând dulce, își zise că era momentul perfect pentru un pui de somn. Chiar dacă nu era liniște în casa ceea, căci din baie se auzeau clar bombănelile lui SolHi despre ce „i se putea întâmpla lui DooSan dac-o mai călca mult pe nervi.” Lui însă acele cuvinte i se părură cântec de leagăn. De aceea și se simțea atât de liniștit.

***

„Ești sigur că îl putem face să vorbească?” Îl întrebă Yu pe Kan, când cei doi intrară în clădirea celor de la Antidrog. Nu veniseră însă cu mâna goală, căci altfel nu căpătau ei nimic de acolo. Și nu pentru că cei de la Antidrog ar fi fost corupți, ci pentru că așa era „primit între prieteni” - o mică atenție întotdeauna deschide uși încuiate cu trei lăcate de altfel. Dar, ca să nu bată totuși la ochi, Kan alese o ladă cu sucuri naturale în locul a ceva mai vizibil.

Stolen novel; please report.

Auzind întrebarea lui Yu însă strâmbă ușor din nas. „Știu și eu?! Dacă ne lasă să-l vedem poate și-l facem să vorbească. De asta am și adus eu „atenția” după mine.”

„Mai degrabă ai adus-o ca să fii sigur că ne bagă și pe noi lângă Scorpion acela. Numai că el o să fie închis pentru consum de droguri, iar noi pentru mită,” bombăni Yu sub nas, extrem de nervos.

Kan scutură din cap cu reproș. „Pesimist ai fost, pesimist ai rămas. De asta ai făcut doar un copil: ca să nu suprapopulezi planeta.”

„Și tu tot din același motiv n-ai făcut niciunul,” îi întoarse Yu favoarea. Văzându-l pe Kan mârâind iar ca buldogul precum făcuse și în clubul cela, schimbă subiectul, „Măcar eu am soție și copil. Pe tine însă te ajută alții să cobori din „balcoane străine.”

„Amintește-mi să-i sucesc gâtul lui Oh Yoon Suk,” mârâi Kan nervos. „Numai el e în stare să mă facă de râs.”

„Ba te descurci tu și singur,” spuse Yu surâzând. „De minune de altfel.” După care, înșfăcând cutia cu sucuri din mâna lui Kan, se grăbi spre ascensor.

Kan nu-l urmă imediat. Mai întâi se opri locului, mișcându-și comic nasul și buzele ca să se calmeze. Văzând însă că nu-l prea ajuta asta și mai ales că Yu îl aștepta în ascensor cu ușile deschise, se grăbi să-l ajungă din urmă. Nu cu gura închisă totuși, căci, până ajunse în ascensor, spuse toate cuvintele de „bine” știute la adresa lui Yu, iar când ajunse lângă acesta și ușile ascensorului se închiseră, mârâi pe înfundate, dar așa ca să fie auzit de inspector până la urmă, „Pun eu totuși laba și pe tine.” O remarcă care-l făcu pe Yu să surâdă într-un final.

***

Ajunși lângă ușa de la Sala de Interogări, Kan și Yu se opriră. Apoi, neîndrăznind parcă să bată în ușa ceea, se priviră unul pe altul. Ba chiar își făcură semn unul altuia să bată. Spre marele lor noroc însă nu fură niciunul nevoit să bată, căci Shin Du Ho, detectiv la Antidrog, c-o vechime de 20 de ani în lucru, ieși dintr-o dată din Sală.

Dând nas în nas cu Kan însă, detectiv Shin strâmbă din nas. „Numai tu-mi lipseai aici!”

Kan rânji. „Și eu mă bucur să te văd, sombe!”

„Arăt eu ca unul care se bucură văzându-te?” Întrebă detectiv Shin, oarecum iritat. Înțelegând însă că nu scapă de Kan și mai ales văzând baxul cela de sucuri, se „îmbună” nițel. „Și totuși, ce speri să obții de la el?”

„Doar… să vorbim. Ca între prieteni,” o trânti Kan într-o doară.

„Iar eu m-am născut ieri, Kan. Așa că nu te mai învârti atâta în jurul cozii și cântă: de unde știai de „Plăceri Nocturne?”

„Doar am zis: întâmplător, căci…”

„Adevărul, Kan. Nu cel inventat,” îi spuse detectiv Shin cu superioritate. Ba chiar se propti în cadrul ușii, cu brațele cruciș pe piept și privind țintă la Kan.

„Diavol bătrân ce ești,” șuieră Kan dintr-o dată printre dinți. „Nicicând nimeni nu te poate înșela pe tine. Ei bine, ai dreptate. Eu l-am… „pescuit” pe ăla pentru un alt caz. Dar, cum n-am găsit nimic ca să-l lege de cazul cela, am zis să ți-l dau măcar ție. Iar ce ține de discuția cu el: doar… să zicem că-s interesat să aflu anumite detalii de la el.”

„De ce totuși de la Nam Sang Ki? Ce anume îl leagă de cazul tău?”

„Multe,” răspunse Yu în locul lui Kan. „E știut în zonă ca Scorpion. De altfel a făcut până nu demult parte din gașca unui anumit Iun Dja Iun. O gașcă care noi credem că nu s-a învârtit doar prin… locuri legale. De aceea și sperăm să aflăm mai multe vorbind cu el.”

Detectiv Shin strâmbă iar din nas. „Înțeleg unde bați, tinere, totuși o să fie cam greu.”

„De ce? Nu-mi zi că și-a găsit avocat? Unul din gașca lui Min SinJu mă refer, căci…” Insistă Kan.

„Ba nu. Avocat nu și-a găsit. Dar chiar și așa tace. Mai ceva ca peștele pe uscat. Plus la asta… a avut deja două crize puternice. De mai face încă una e posibil să nu scape.”

„Crize? Ce fel de crize? Abstinență?” Se interesă și Yu.

„Mmm. Se pare că-i adict de multă vreme. De altfel a ieșit pozitiv nu doar la 1 dintre analize, ci la mai multe: extasy, heroină, cocaină, canabis și lista continuă.”

„Ceva ce mie îmi miroase a datorii,” bombăni Kan.

„Fără doar și poate. Dar, după cum am spus, e greu de demonstrat ceva pentru că tace. De-am fi găsit măcar tranzacții ceva pe numele său l-am fi putut închide pentru mai multe. Așa îl putem acuza doar de consum. Mult însă nu-i dă niciun judecător.”

„Oricum pe noi nu ne interesează să fie închis doar pentru consum, ci și în alt caz. De asta am venit aici.”

„Alt caz?!” Întrebă Shin, privindu-i țintă pe cei doi interlocutori ai săi. „Se poate de știut în ce anume mai e băgat?”

„Numai în ce nu,” spuse Kan ironic. „Cel mai recent, la cel pe care noi îl cercetăm mă refer, e o tentativă de omor. Bănuim cel puțin.”

„Tentativă de omor? Asupra cui?”

„Ian SolHi. O colegă de-a noastră. Cred c-ai auzit de ea.”

„Mmm. Am auzit câte ceva. Cea care a nimerit în accident cu unul dintre procurori, acum trei săptămâni dacă nu mă înșel. Cursă ilegală de motociclete soldată cu un mort, nu?”

„Am zis eu că ești vulpoi bătrân. Prea multe știi tu,” mârâi Kan. „Ce nu știi însă e că nu-i chiar totul adevărat. La cursă mă refer. Nu era ilegală. În rest, da: anume procuror Han DooSan și Ian SolHi au fost acolo. Cazul însă a fost clasat după ce s-a dovedit că n-a fost cursă și nici ilegală. Problema rămâne însă alta: cel mort. Iun Dja Iun.”

„Cel despre care spunea-i că Scorpion ăsta a făcut parte din gașca lui?”

„Așa e. De altfel credem că Scorpion a avut mult de-a face cu acel accident.”

„Atentat?”

„Bănuim că da,” răspunse Yu. „De altfel nu doar bănuim, dar suntem siguri. Doar că nu avem dovezi să demonstrăm că colegii noștri au fost „comandați.”

„Totuși nu înțeleg la ce i-ar fi servit lui Nam Sang Ki moartea procurorului Han. Din câte am putut afla, investigând, nu era cercetat penal. Triunghi amoros?”

„Ba nu. Nicidecum. Oricum: nu cu el mă refer,” se bâlbâi Kan. „Ce credem noi e că Scorpion a organizat totul la ordinul lui Min SinJu. În jurul căruia se învârte de altfel după accidentul cela și după ce a părăsit banda.”

„Acum înțeleg de ce insistați să-l interogați fără martori,” murmură detectiv Shin, gânditor. „Să văd ce pot face. Oricum… nu pot promite nimic, căci cazul „Plăceri Nocturne” nu e unul ca oricare. Acolo s-au depistat mai multe infracțiuni, precum trafic de droguri, prostituție, extorcare și multe altele.”

„Ceva ce pe noi nu ne interesază, sombe. Tot ce vrem e să dăm ochii cu Nam Sang Ki și să aflăm cine anume i-a „comandat” moartea colegilor noștri.” Insistă Kan. Era cu adevărat nervos, căci simțea că-i posibil să li se pună bețe în roate într-un final.

Ochii rugători ai lui Kan reușiră totuși să-l „înmoaie” pe detectiv Shin, care spuse într-un final, „După cum am spus, pot încerca. Dar… nu promit nimic.”

„Mulțumim și de atât, sombe. Dar, de-i posibil, am vrea să vorbim azi cu el. Mâine poate fi prea târziu.”

Fără să mai spună nimic, detectiv Shin se îndepărtă de cei doi, dând un telefon. Yu însă, privind în urma detectivului, oarecum îngrijorat, întrebă, „Crezi c-o să ne ajute până la urmă?”

„De-i stă în putință, sigur că da. Îl cunosc demult, inspectore. E un om dintr-o bucată. Așa că, chiar dacă neoficial, dar sunt sigur că azi dăm ochii cu Scorpion. O să fie însă mai mult decât folositor, căci îl fac pe ticălosul ăla să vorbească da sau da.”

***

Deși Kan sperase să vorbească mai repede cu Scorpion, nu reuși să-l vadă decât la câteva ore după discuția cu Shin Du Ho. Și, așa cum bănuise el de la început, îl putu vedea doar neoficial, căci „cineva de sus începuse a trage sforile ca Nam Sang Ki să fie băgat la răcoare și cât mai curând posibil.” De altfel se cerea procurorilor ca acesta să fie trimis într-o închisoare de maximă securitate, undeva în afara Seulului.

De asta și-i spuse Kan lui Shin, în timp ce se îndreptau spre camera de interogatorii „neoficiale,” una care se afla de altfel într-o aripă adiacentă a clădirii celor de la Antidrog, „Se pare că a călcat pe coadă un ditamai șarpe de vor să scape de el. Mai ales cu atâta urgență.”

„Ori știe mai mult decât trebuie,” îi răspunse Shin preocupat. „De altfel mai marii noștri tot vor să scape rapid de el.”

„Și miracolul ăsta? Credeam c-o captură de tipul lui Scorpion o să-i ridice pe mulți în funcție.”

„Mai degrabă o să cadă multe capete, Kan. Mai ales de ăsta-i asasinat sau moare cât îl avem noi în custodie. De aia și se grăbesc toți să-l „paseze” altora.”

„Nu-i de mirare, dacă sincer. Mai ales dacă-i drept ce bănuim noi.”

„Te referi la Min SinJu?”

„Da. N-ar fi deloc surprizător să aflăm într-o zi că mulți de „sus” sunt legați de el.”

„Sau îi are pe toți cu ceva la mână. Oricum, asta pe noi nu ne interesează. Important e să aflăm ce ne trebuie: și noi și voi. Și, cum nu-s sigur că mâine o să mai fie aici, am făcut ce-am putut. Dar cum am spus: totul neoficial, Kan.”

„Da, sombe. Stai fără grijă. După cum am spus am nevoie de-o pistă. Doar atât.” După care intră în sala de interogatoriu unde Scorpion stătea de câteva ore deja, lăsat singur pentru „reflecții.”

Din această cauză și-l găsi Kan cu ochii închiși, părând că dormea. Pe detectiv însă acea poziție nu-l înșelă, căci văzuse destui ca Scorpion în cariera lui de detectiv. Mai ales din cei care știau să joace bine teatru doar pentru a trage de timp.

În cazul lui Scorpion însă Kan nu era atât de sigur de trăgea de timp sau pur și simplu se temea să vorbească. De aceea și-i permise să continue să stea cu ochii închiși, gândindu-se la tot ceea ce săvârșise, în speranța că poate l-o mustra conștiința și i-o spune ceva.

Între timp însă, până când Scorpion se hotăra să vorbească, Kan se așeză pe scaunul din fața tânărului și așteptă în tăcere. Se simți însă ciudat privind la fața schimonosită a tânărului, ceva ce-i răscoli prin amintiri. Astfel își aduse aminte de-o perioadă neagră din viața lui, cu mulți ani în urmă, când căzuse în patima alcoolului și asta din cauza durerii simțite de pe urma pierderii femeii dragi. Despre asta însă știau doar câțiva, căci Kan era dintre cei care preferau să-și țină durerea pentru ei și nu s-o împartă cu alții. De aceea și nu spuse nicicând nimic, nici chiar după ce ajunse să fie cunoscut de toți ca Don Juan-ul poliției Seul-ene. De altfel considera că-i mai bine așa și că nu trebuia să dea prea multe explicații cu privire la acțiunile sale.

Aceste amintiri însă îl făcură să simtă iar anxietatea. De aceea și nu putu el aștepta mult timp până Scorpion s-o decide să vorbească și-i spuse, „Cred că știi deja că de mâine înfunzi pușcăria.” O remarcă care-l făcu pe Scorpion să deschidă ochii și să privească țintă la Kan. Apoi, mișcându-se puțin pe scaun, se întoarse și privi în altă parte. Privea însă trist în față, c-o privire pierdută, cea a unui om care înțelese în sfârșit că-și tăiase singur craca de sub picioare. Dar, să mai schimbe ceva, era deja prea târziu.

Nu era însă prea târziu pentru Kan să afle lucruri. De asta și insista, în speranța că poate Scorpion o să vorbească de-i spune astfel de lucruri. „Și totul dintr-o prostie. De altfel tot din prostie ți-ai trădat prietenii. Cei care te-au scos din multe răhaturi din câte am putut afla.” Scorpion nu spuse nimic nici de data aceea. De asta Kan simți că-i inutil. Chiar și așa nu plecă. Doar se rezemă de speteaza scaunului. Apoi, cu brațele cruciș pe piept, privi în față și spuse de parcă s-ar fi gândit la ceva cu voce tare, „Prieteni care de altfel nu mai sunt. Morți chiar sub ochii tăi.”

„Nu l-am ucis eu până la urmă,” bombăni Scorpion într-un final sub nas. „Știa prea bine unde merge când s-a urcat pe motocicleta ceea.”

„Adică… vrei să spui că Iun Dja Iun știa c-o să fie ucis în seara aceea?”

„N-am spus eu asta.”

„Ai spus însă că „știa unde merge.” Asta mă face să cred că știa despre planurile tale.” Scorpion tăcu însă. De asta și-l privi țintă Kan, în timp ce se sprijinea cu coatele de masă, aplecat puțin peste ea. „Haide, Nam Sang Ki, dă-mi măcar ceva ca să te pot scoate de aici! De taci, n-ajuți pe nimeni. Nici pe tine, nici pe cel mort. De vorbești însă poți avea o șansă.”

Scorpion rânji batjocoritor însă. „De parcă cei ca noi pot avea încredere în curcani.”

„Ce dacă poți avea încredere, aaa? În mine de exemplu. Sau în Ian SolHi. Pe ea sunt sigur c-o cunoști și destul de bine, odată ce te învârteai în jurul lui Iun Dja Iun.”

„Știam? Despre ce? Că cei doi se aveau de… „bine?”

„Înseamnă că știai despre faptul că Iun Dja Iun o iubea pe detectiv Ian. Chiar și așa ai atentat asupra lor în timp ce erau împreună. Da iaca nu înțeleg motivul. Gelozie?”

Scorpion râse zgomotos. „Gelos eu? Pe cine? Pe detectiva ceea și pe Dja Iun? Nu fiți prost, detective.”

„Iar tu fii atent la limbă,” îl apostrofă Kan. „Nu suntem prieteni.”

„Același lucru zic și eu, curcane,” se puse Scorpion oarecum agresiv. „Încetează a te mai preface că îmi ești prieten și că-mi vrei binele. Mai ales că mă poți scăpa de aici. Ceva imposibil de altfel… să scap de aici mă refer. Cel puțin nu scap viu.”

„Înseamnă că ai călcat pe cineva pe coadă. Pe cineva sus pus. Sau știi ceva despre care alții nu vor să se știe.”

„Gândește ce vrei!” Șuieră Scorpion printre dinți după câteva clipe de scrâșnit din dinți și privit țintă la Kan. Asta însă fu pentru detectiv un semn că avuse dreptate.

„Și totuși nu bat câmpii. Chiar știi… lucruri. Așa că… ce zici dacă te împarți și cu alții? Poate fi mai ușor pe suflet. Chiar și dacă faci asta neoficial. Ce zici?”

„Zic să te pierzi, tataie! De nu… ajungi și tu lângă Iun Dja Iun!”

„Mă ameninți cumva? Sau poate îți accepți vina? Că l-ai ucis cu sânge rece pe cel care ți-a fost prieten.”

„Prieten? Mie? Iun Dja Iun? Ba bine că nu. Noi nicicând n-am fost prieteni.”

„De asta și ți-a fost ușor să-l ucizi? Pentru că nu ți-a fost prieten?”

Scorpion țâțâi printre dinți. Apoi, aplecându-se peste masă și privind țintă în ochii lui Kan, spuse, „Ucis? Ba nu, bătrâne, te înșeli amarnic. Eu… n-am ucis pe nimeni.”

„Eu însă nu-s atât de sigur,” spuse Kan sigur pe sine, destul de relaxat de altfel după ce se sprijini iar de speteaza scaunului. „Și-s sigur de asta, căci doar tu puteai face să dispară camera de bord a lui Iun Dja Iun. Și nici nu încerca să negi, că-i inutil. Su Won mi-a spus deja că în timp ce el încerca să-și ajute prietenul, tu cercetai motocicleta.”

„Și? E asta o crimă?”

„Da. Pentru că ascunderea sau distrugerea dovezilor se pedepsește de lege.”

„Ceva pentru care n-o să fiu pedepsit de altfel. Singur a-ți spus-o. Când a-ți intrat aici.”

„Asta înseamnă că accepți că anume tu ai luat camera.”

„Asta n-am spus-o.”

Siguranța și calmitatea, cu care Scorpion vorbea în acele clipe, reușiră să-l scoată pe Kan din sărite. De aceea și lovi acela dintr-o dată cu pumnul în masă. Apoi, furios, șuieră printre dinți, „Tu îți bați joc de mine acuma? Sau poate ți-i a juca? Dacă da, nu ți-ai găsit prostul, tinere, căci aici nu-i nimeni prost. Cel puțin nu eu, căci am auzit clar când ai spus că nu-i o crimă faptul că te-ai apropiat de motocicleta ceea după accident. Asta înseamnă că anume tu ai luat camera.”

Scorpion însă, încă mai calm ca înainte, spuse rânjind, „Dacă ești atât de sigur, demonstrează asta! Dac-o să poți, desigur. De la mine însă n-afli nimic. Nicicând.”

„Perfect atunci. N-ai decât să-ți ți-i limba după dinți cu privire la cameră de vrei. Dar, spune-mi măcar un lucru: de ce ai făcut-o?” O întrebare care îl făcu pe Scorpion să se miște nervos pe scaun. Ba chiar și zâmbetul ironic de pe față îi dispăru undeva. Kan însă continuă pe un ton nervos, „Și totuși o să-ți ții gura până la capăt din câte văd. Sau poate îmi dai astfel șansa să-mi imaginez singur niște lucruri? Lucruri pe care am de gând de altfel să le spun în fața judecătorului ca să nu ieși nicicând din închisoare. Asta vrei?”

„Fă ce vrei!” Îi spuse Scorpion calm. „Numai că, indiferent de ce n-o să inventezi, curcane, n-o să fie decât minciuni. De ce? Pentru că adevărul îl știu doar eu și-l știa Dja Iun. Ambii însă îl luăm cu noi în mormânt.”

„Atunci ești prost.”

„Credeți?”

„Da. Pentru că, apărând spatele celor care vor să te înfunde, e prostie. În locul tău m-aș fi gândit în primul rând să-mi salvez pielea. De nu… chiar ajungi să vezi cum arată mormântul pe dinăuntru. Ceva ce-i sigur de altfel.”

„Spuneți-mi ceva ce nu știu, detective! La fel cum știu că chiar dacă ciripesc tot înfund pușcăria. Sau o să zac pe undeva, pe un câmp deschis, lăsat hrană pentru corbi.”

„Dar chiar și așa n-ai de gând să vorbești despre asta.”

„Mmm. N-am s-o fac. Așa că v-ați face și dvs un bine de n-ați mai pierde timpul aici. Mai bine căutați dovezile celea de care aveți nevoie ca să mă faceți să ciripesc. În caz contrar o să bâjbâiți o viață după adevărul cela fără să dați de el nicicând de altfel, căci…”

Scorpion tăcu brusc în clipa în care Shin deschise ușa și-i spuse lui Kan pe un ton preocupat, „Pierde-te de aici! Acum! Șeful meu se îndreaptă încoace!” După care, lăsând ușa deschisă, se îndepărtă în grabă pe coridor.

Kan, deși ar mai fi vrut să mai stea să vadă ce avea Scorpion de spus, înțelese totuși că era riscant. Pentru Shin în special. De aceea se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă, convins să-și respecte cuvântul dat colegului său mai în vârstă: să nu-i facă probleme.

Lângă ușă însă se opri când Scorpion îi spuse, „Țineți minte, detective, de mi se întâmplă ceva, spuneți-i lui Su Won să-mi facă o vizită acolo unde ne-am văzut prima oară. Motivul: până și morții vorbesc uneori!” După care închise ochii, întorcându-se cu spatele la Kan, care fugi după Shin, înțelegând că nu mai era timp de pierdut. Mai ales auzind voci bărbătești din depărtare, semn că cineva venea într-adevăr să se vadă cu Scorpion în acea cameră secretă.

Cine anume venea însă, Kan nu rămase să vadă. Nu că nu l-ar fi interesat, ci pentru că se temea să nu dea altora de înțeles că Scorpion vorbise totuși. De aceea și se pierdu la orizont înainte ca să fie văzut de alții.

***

„Doar atât am putut face pentru tine, Kan,” îi spuse detectiv Shin în timp ce cei doi ajunseră în fața unei uși secrete, ce ducea spre parcarea celor de la Antidrog. „Chiar îmi pare rău că n-am putut face mai mult ca să te ajut să obții dovezi.”

„A fost suficient și atât, sombe,” spuse Kan calm. „Chiar îți mulțumesc pentru asta. Și așa ai riscat destul de mult. De aceea, de-o să ai nevoie vreodată de ajutorul meu, știi unde să mă găsești.”

„Desigur că știu! Așa că, ai grijă de tine Kan Gi Yon! Sincer îți spun!” După care Shin închise ușa când Kan ieși.

Kan însă nu plecă deodată de acolo. Stătu de altfel minute în șir în fața acelei uși închise, chiar și după ce auzise clar că Shin o încuiase cu cheia. Dar, fiindcă altceva nu mai putea face acolo, nu-i rămase decât să se îndrepte spre mașina parcată nu departe de locul prin care ieșise și în care-l aștepta deja inspector Yu.