O melodie veselă se auzea din mașina lui DooSan în timp ce el conducea pe una dintre cele mai aglomerate străzi din Seul. Cu toate acestea, asta nu-l deranja prea tare, la fel cum nu-l deranja să vadă acea coadă kilometrică de mașini ce se întindea în fața lui, deși se grăbea puțin și ar fi fost nevoie să fi luat o altă rută. Fiind însă părea târziu pentru asta, nu-i rămânea decât să se bucure de frumoasa melodie ce se auzea la radio.

De altfel îi plăcea enorm acea melodie ce se auzea în acele clipe la radio. Îi știa versurile pe care le fredona sub nas în timp ce degetele sale băteau barabana pe volan, semn că DooSan era fericit. Da, se simțea fericit nu doar din cauza melodiei, ci și a faptului că planurile sale erau pe cale să se împlinească.

De fapt, pentru a face acele planuri, DooSan a petrecut destule ore închis în biroul lui întunecat. Astfel, timp de mulți ani, a luptat cu el însuși să rămână concentrat pe muncă, așteptând cu înfrigurare momentul în care visele sale vor deveni realitate. Vise legate de scopuri bine schițate în minte și pe care avea de gând să le realizeze cu orice preț.

Astfel, fiind conștient de faptul că era cât pe ce să-și realizeze acele vise, DooSan se simți cu adevărat fericit. Și, pentru prima dată de când devenise procuror, încetă să regrete ale sale decizii. În același timp, era convins să-și facă singur dreptate pentru cele întâmplate în urmă cu șapte ani când pierduse pe cineva drag, pe fratele său, YuSan, al cărui asasin așa și nu fusese pedepsit nici până în prezent. Și, gândindu-se la asta, DooSan simțea adesea că era pe cale să-și iasă din minți. Dar se forță totuși să se țină în mâini, căci chiar nu putea să colapseze în acele clipe.

Într-un final, când îi sună telefonul, DooSan se văzu nevoit să se întoarcă la realitate, răspunzând la acel apel cu voce duioasă, „Vă ascult, procuror Yun Marie,” spuse DooSan gentil. Apoi zâmbi când auzi, la celălalt capăt de fir, vocea dulce a unei femei:

„Iar îți bați joc de a ta mamă,” îi spuse Marie, care se afla în grădină în acele clipe, având grijă de tufele de trandafiri.

Ceva ce Yun Marie ura de altfel: să aibă grijă de plante. Totuși, în cei șapte ani de când își pierduse unul din feciori, învățase să îngrijească trandafirii, care fuseseră de fapt florile preferate ale lui YuSan. Fu chiar el cel care adusese acele tufe de trandafiri cu vreo doi ani înainte de moartea sa, având grijă de ele cât trăise. De aceea și n-o lăsase inima pe Marie să le lase să se ofilească după ce YuSan trecuse în neființă.

În cele din urmă, după ce fu capabilă să alunge acele gânduri sumbre care puseră brusc stăpânire pe ea, Marie scutură din cap și-l întrebă pe DooSan, „Unde ești?”

„În drum spre stația de poliție,” răspunse el. Spunând asta, DooSan încercă să pară calm. Cu toate acestea, nu-și putu înșela mama, care îl știa cel mai bine pe lumea asta. De altfel Marie își putea da seama de cum se simțea al ei fecior doar auzindu-i vocea. De aceea, când îl auzi spunând aceste cuvinte, înțelese că aceea nu era cu siguranță vocea fericirii așa cum voia DooSan să pară. Chiar și așa, nu-i spuse nimic. Doar ascultă în tăcere când el îi spuse mai apoi, „Azi e prima zi, îți amintești?”

„Da, îmi amintesc. Cu toate acestea am crezut că ai renunțat la acea idee, DooSan," îi spuse Marie, încruntându-se. „De fapt, nu sunt de acord cu planul tău, fiule. Cred că ar fi mai bine dacă ai renunța."

„Nici vorbă," strigă DooSan. „Am așteptat ziua asta timp de șapte ani, mamă! Șapte lungi ani am așteptat ca ziua asta să vină și nu am de gând să renunț acum. Nu atât de ușor. Nu înainte s-o fac să se târască la picioarele mele, cerând iertare pentru ce i-a făcut lui YuSan. Și o s-o fac legal."

„Poate că ai dreptate gândind astfel, DooSan. Totuși… te poți arde în același foc pe care încerci să-l aprinzi pentru ea, fiule, căci… fără dovezi…”

„Știu, mamă! Știu că fără dovezi n-o pot face să plătească pentru ce a făcut, dar le voi găsi. De fapt am de gând s-o fac pe ea să-mi aducă acele dovezi. O voi demasca în fața lumii întregi după asta, iar când asta se va întâmpla, o voi îngropa de vie. Jur." După asta, tremurând tot, DooSan inspiră adânc, încercând să se calmeze. Într-un final, când simți că se putea iar controla, întrebă, „De ce-ai sunat?”

„Să-ți amintesc despre deseară. Am pregătit totul pentru ceremonie. Trebuie doar să fii prezent. YuSan are nevoie de noi,” spuse Marie. „Vii?”

„Da, voi veni, mamă!”

„Atunci te aștept la orele șapte!” Marie spuse și întrerupse apelul.

Încă ascultând tonul apelului întrerupt, DooSan se încruntă. Apoi, închise și radioul, simțind că melodia care îl făcuse fericit până atunci începuse să-l irite. Mai ales se simți nervos și trist în clipa în care sunetul asurzitor al ambulanței care trecu pe alături îl forță să se întoarcă în timp…

***

CU ȘAPTE ANI ÎN URMĂ

Ajungând în fața depozitului abandonat, care era înconjurat de polițiști și de benzi galbene, DooSan ieși în fugă din a sa mașină luxoasă și fugi spre intrare. De intrat nu putu intra însă, la fel cum nu putu trece de acele benzi, căci doi polițiști îi barară calea, iar DooSan se văzu nevoit să lupte cu ei ca să-l lase să treacă. Ba chiar începu să strige la un moment dat, când văzu că nu poate scăpa de ei:

„Acolo, înăuntru, e fratele meu, idioților! Dați-mi voie să trec! Trebuie să-l văd! Trebuie!”

Încercarea lui de-a trece de polițiști eșuă însă, căci nu-l ajutară nici lacrimile și nici strigătele să fie lăsat să treacă. Ba chiar părea că lacrimile celea împietreau și mai mult inimile de oțel ale polițiștilor, care rămaseră pe poziții, nepermițându-i să avanseze nici măcar un metru, deși tot ce-și dorea DooSan în acele clipe era să intre în acel depozit și să-și vadă fratele.

Stolen story; please report.

Dar, deși cei doi polițiști îl tratau ca pe un nimeni, c-o răceală care ar fi speriat pe oricine, DooSan rămase și el pe poziții, strigându-le cu și mai multă forță, „Am spus să mă lăsați să trec!”

„Și noi v-am spus că-i imposibil, domnule. Acesta e locul unei crime și nimeni nu trece fără permisiune,” îi spuse unul dintre agenți. „Cineva a murit acolo. Astfel, până cei de la CNS nu cercetează locul pentru dovezi, nimeni nu intră acolo. Nici măcar musca.”

Auzindu-l pe polițist spunându-i că cineva murise în acel depozit, DooSan înlemni. Mai mult, în clipa în care văzu doi membri CNS cărând un sac mortuar pe o targă, i se opri inima în piept pentru câteva clipe, iar buzele sale aproape livide murmurară, „Nu poate fi!” Apoi, de parcă înnebunise în timp ce se holba la sacul mortuar, DooSan îi împinse pe cei doi polițiști din calea lui și se apropie de targă.

Văzându-l pe DooSan apropiindu-se în fugă de medicii legiști, cei doi polițiști se repeziră să-l ajungă din urmă. Cu toate acestea, când erau cât pe ce să pună mâna pe el și să-l scoată pe sus de acolo, Kan le făcu semn să-l lase în pace, iar ei se întoarseră la locul lor. Dar, deși plecară de lângă DooSan, nu-l scăpau din ochi, căci erau deja conștienți de faptul că un om îndurerat e mereu capabil de orice.

Totuși, deși DooSan părea a nu fi în toate mințile în acele clipe, era doar o aparență. El era mai mult decât conștient de ce se întâmpla, doar că se încăpățâna să nu accepte realitatea. De aceea se vedea atât de multă suferință în ochii lui în timp ce privea la sacul mortuar ce zăcea pe targă.

Același lucru li se întâmplă și lui Kan și Gi, un alt detectiv asignat în acel caz - ei tot se holbau la DooSan și la sacul mortuar, încercând să ghicească ce va urma după. Totuși, văzând că DooSan părea rupt de realitate și că n-o să se miște din locul lui prea curând, nu fără să-l vadă pe cel decedat, Kan le făcu semn medicilor legiști, iar aceia lăsară targa jos și se dădură câțiva pași în spate.

Astfel, respirând întrerupt și tremurând ca naiba, DooSan continuă să se holbeze la sacul mortuar încă o vreme. Apoi, când fu în sfârșit capabil să-și controleze emoțiile, îngenunche lângă targă și deschise fermoarul sacului. Văzând fața celui decedat, care era fratele său YuSan, DooSan lăsă să-i scape un oftat dureros din piept, în timp ce buzele sale aproape livide șoptiră un abia auzit „Oh, Doamne, numai nu asta!”

Apoi, cu mână tremurândă, DooSan termină de deschis fermoarul sacului și-i atinse fața și mâinile lui YuSan. Astfel, atingând și restul corpului, putu vedea în sfârșit rana de pe abdomen. O rană care îl făcu să se cutremure iar de parcă ar fi fost scuturat de friguri.

În cele din urmă, când îl auzi pe Kan spunându-i, „Credem c-a fost înjunghiat până la moarte,” DooSan înghiți în sec și scrâșni printre dinți:

„Cine-a făcut asta?”

„Credem c-a fost tânăra pe care am găsit-o lângă el, dar nu suntem siguri. Trebuie să investigăm mai întâi. Doar astfel vom ști de-i adevărat sau nu," răspunse Gi.

Nu fu în stare detectivul să-și termine bine gândul când se văzu nevoit să tresară din cauza strigătului lui DooSan, „Unde-i? Unde-i asasina care a îndrăznit să…?” O întrebare ce rămase fără un răspuns verbal când DooSan îi văzu pe cei doi paramedici scoțând-o pe SolHi din depozit pe o targă și fugind mai apoi spre ambulanța care îi aștepta nu departe și care scotea un sunet infernal.

Văzând-o, DooSan pur și simplu înnebuni. Mai ales când văzu masca de oxigen pe fața ei și înțelese că respira încă. Asta însă nu conta pentru el: nici că SolHi era inconștientă, c-o rană adâncă la cap care sângera continuu, și nici faptul că paramedicii își strigau unul altuia să se grăbească că poate avea un alt atac de cord.

Tot ce conta pentru DooSan era că ea era încă vie, dar că nu era corect. Înțelese că nu-i putea permite să plece de acolo încă respirând când fratele său zăcea într-un sac mortuar. Ea trebuia să zacă lângă fratele lui, acest gând îi trecu lui dintr-o dată prin minte. De asta DooSan înșfăcă dintr-o dată bastonul unuia dintre polițiști și se repezi după paramedici.

La doar doi pași de-a o răni însă, fu înșfăcat de Kan și Gi și tras într-o parte. Ei chiar se văzură nevoiți să lupte cu DooSan, care nu gândea deloc logic în acele clipe. Chiar și așa, fiind mai puternici decât era el, îl putură împiedica să se apropie de ea și să-i facă rău. După care le făcură semn paramedicilor să plece de acolo, iar ei urcară în ambulanță cât de curând și părăsiră locul.

Văzând ambulanța plecând, DooSan înțelese că pierdea și ultima șansă să se răzbune pe ea și să-și facă dreptate. De aceea începu să se zbată iar și să strige la cei doi detectivi, „Doar dați-mi voie să-i fac dreptate fratelui meu! Nu merită să trăiască în timp ce fratele meu e mort. De ce-i încă în viață dacă YuSan e mort? Trebuie să moară și ea. Nu merită să trăiască după ce i-a făcut fratelui meu. Dacă el e mort trebuie să moară și ea: aici și acum.”

„Han DooSan, gândește logic!” Îi strigă Kan. „Până la urmă nu știm dacă-i cu adevărat vinovată sau dacă e doar o victimă. Astfel, până nu aflăm adevărul, nu putem judeca pe nimeni.”

„Nu-mi pasă dacă-i inocentă sau nu!" Strigă și DooSan, înnebunit. „Chiar nu-mi pasă de-i nevinovată sau nu. Simplul fapt că a fost acolo când YuSan a murit o face o criminală,” spuse DooSan printre lacrimi amare care-i scăldau obrajii. „Dacă mă lăsați să fac ce… pentru onoarea fratelui meu… eu…”

„Ce anume îți dorești, DooSan?" Îl întrebă Gi. „Să devii și tu un criminal?” Acea întrebare îl făcu pe DooSan să se holbeze la el o vreme. În același timp părea că nu-l vede.

Într-un final, aproape lipsit de puteri, DooSan murmură, „Nu-mi pasă, pentru că ea… ea… doar dați-mi voie să…să" Nu-și termină gândul datorită emoțiilor care puseră în cele din urmă stăpânire pe el, nedându-i voie să respire liber.

Ascultând plânsul lui DooSan, cel fără cuvinte și înăbușit, Kan îi spuse, „Știu că-i greu pentru tine acum, dar, ucigând-o, nu-l readuci la viață pe YuSan și nici n-o să te facă să te simți mai bine. Singurul lucru pe care-l vei reuși va fi să-ți mânjești mâinile cu sânge. Astfel, dacă vrei să sufere, permite-i să fie pedepsită de lege. Și va fi pedepsită dacă-i vinovată,” îi spuse Kan. „Îți promit, Han DooSan, c-o s-o fac să plătească pentru tot dacă investigația demonstrează că-i asasina lui YuSan și voi fi eu cel care-o va închide într-o închisoare de maximă securitate.”

După astfel de cuvinte, DooSan nu mai spuse nimic: doar îngenunche lângă trupul lui YuSan, simțindu-se complet lipsit de puteri, în timp ce sunetul strident al ambulanței ce părăsea locul îi răsuna întruna în urechi. Apoi, cu capul plecat și cu pumnii strânși, își privi fratele. Nu mai îndrăzni însă să-i atingă mâinile lui YuSan - doar murmură, „De ce, frate? De ce ai permis să fii ucis de o femeie? De ce te-ai lăsat ucis și ne-ai lăsat, făcându-ne să suferim enorm?”

Dar nimeni din cei prezenți nu-i răspunse. La fel nu-i răspunse nici YuSan. Și, din cauza asta, DooSan doar își puse capul pe pieptul fratelui și plânse mult, știind că era ultima oară când puteau fi atât de aproape unul de celălalt.