„Dansez… în ritmul tangoului latin, în lumina reflectoarelor din înalturi, chiar dacă e atât de puțină lumină în jur. Chiar și așa nu mă simt azi pierdut, căci pot asculta în tăcere ritmul pașilor tăi. Cei care mă ghidează pe ringul de dans și-mi arată că nu-s singur acolo.

Dar e totuși ciudat. Acest dans. Și muzica ce-o aud în jur. E ca și cum ar fi născută din tristețe, ca și aceste flori roșii aruncate pe podea la picioarele noastre. Și… nu-i niciun spectator în jur. Doar noi doi pe scenă. Pe scena lumii de altfel, într-o reprezentație a dragostei pierdute. La fel… simt cum a mea suflare se pierde… încet-încet, cum a mea inimă încetează să bată și cum tu, cea pe care am iubit-o mereu, își va găsi un nou partener ca să danseze acest dans sfânt al vieții. Chiar și așa sunt fericit, căci… flori albe îmi sunt lăsate pe mormânt de mâna celei pe care am iubit-o cât timp am fost în viață…”

…ar fi putut fi ultimele gânduri ale lui Iun Dja Iun înainte de moarte, privind la chipul adormit al lui SolHi pe acel morman de pământ, umed și gol. Cel puțin asta era ceea ce gândea ea în acele clipe, îngenuncheată fiind în fața fotografiei tânărului lăsată lângă monumentul proaspăt pus acolo. Și plângea, cutremurându-se cu tot corpul, simțind sub palma stângă atât de rece pământul gol. Și, chiar lângă ea, un buchet de crizanteme albe, ce umpleau zarea cu al lor abia sesizabil parfum, căci crizantemele au fost mereu ale lor flori preferate.

Apoi, într-un târziu, când se putu controla cât de cât pe sine, SolHi privi la acel Dja Iun din poză, care surâdea, și-i spuse, „Îmi pare rău, căci a ta viață a fost atât de scurtă. La fel cum va fi viața acestei candele roșii pusă ție la căpătâi.” După aceea, mutând candela un pic mai departe de celofanul buchetului de flori, ca să nu ia foc din întâmplare, SolHi se așeză alături de poză.

Și privi zarea. Acea roșie. De la atâta plâns. Sau poate doar ochii ei se înroșiseră scăldați în lacrimi și din această cauză i se părea și lumea scăldată de sângele celui pe care îl pierduse atât de tragic. Dar… așa era viața până la urmă: unii mureau, alții doar se răneau, căci SolHi avea brațul drept pus în suport după ce iar își dislocase umărul când căzuse de pe motocicletă. Avea răni și pe față. Erau însă minore, căci era o norocoasă până la urmă: doi bărbați se sacrificaseră în numele iubirii ce-o simțeau pentru ea. De aceea și mai respira ea încă.

La fel inspiră și în acel moment. Adânc, ca să simtă din plin al zării aer rece. Apoi, privind în dreapta, luă poza tânărului în mână și-o strânse la piept, murmurând, „Știi, Dja Iun, mă întreb acum de ești bine. Acolo unde ești acum. Și… chiar ești tu bine, oppa? Chiar ți-i mai bine fără noi acolo? Te simți mai calm, mai ocrotit, mai fericit poate? Chiar n-o să-ți fie dor de noi?” Și iar SolHi izbucni în plâns, strângând cu și mai multă putere poza lui la piept. Nici nu putea fi altfel când ale ei întrebări rămâneau fără răspuns.

Sau poate doar soarta se juca cu ea, căci, cât de curând, auzi vocea tânărului, undeva în față, „Hai, SolHi, ce tot stai ca molusca pe mal? Să mergem! Avem atât de multe de făcut!”

Cu ochii în lacrimi, SolHi privi în față. Îl văzu astfel pe tânăr stând în pirostrii, la niciun metru de ea, și surâzând așa cum făcuse și în viață. Apoi își întinse mâna spre ea, chipurile s-o ajute să se ridice de jos. Dar, când SolHi îi atinse mâna, el dispăru…

Asta o făcu să închidă ochii. Era tristă. Complet dezolată. Dar… văzu iar o imagine din trecut, cea în care, adolescenți fiind, se jucau pe plajă, fugind unul după celălalt. „O frumoasă poveste de dragoste, una adolescentină,” ar spune unii. Era doar o prietenie, căci SolHi nicicând nu se încumetase la mai mult.

Regreta însă acele clipe. La fel regreta și ceea ce-i spusese cândva. Putea însă spune doar atât, „Răule, ai plecat și nici n-ai privit măcar în urmă. Nu ți-a păsat de ce lași în urma ta. Și da, nu o să plâng, așa cum m-ai învățat tot tu. O să fiu puternică, o să mă ridic de jos și-o să merg mai departe. Dar… asta nu înseamnă că nu-s supărată pe tine.”

„Așa să fie?!” Răspunse un alt Dja Iun, apărut de nicăieri lângă ea. Acesta însă stătea în picioare, nu departe de acel mormânt proaspăt săpat. Arăta mai matur acest Dja Iun, semn că trecuse prin viață și știa cât e de greu să trăiești. Dar totuși avea același zâmbet viclean pe față și la fel îi sclipea și inocența în priviri, așa cum îi sclipise copil fiind când îi era doar ei alături. „Și… s-ar putea să știu mă rog cu ce te-am supărat atâta, Grunny?”

Fără să privească la acel nou prieten imaginar, SolHi îi răspunse, „Pentru că ai plecat. Și… chiar de știu că te-ai jertfit pentru ca eu să fiu în siguranță, n-o să te iert nicicând pentru asta. Și știi de ce? Pentru că asta nu era moartea ta, Dja Iun. Precum n-am să-mi iert niciodată faptul că de atâtea ori te-am ignorat, m-am prefăcut că nu știu despre ale tale sentimente, că nu te înțeleg. De fapt înțelegeam prea bine ce-ți dorești tu. Dar… sunt atât de seacă pe dinăuntru, Dja Iun. Cum te puteam iubi, când în interiorul meu nu era și nu e loc pentru iubire?!”

Apoi, lacrimi amare începură să cadă iar din ochii ei. Stătea deja cu capul plecat, atât de aproape de genunchii strânși, strângând la piept a tânărului fotografie, și murmura întruna, „Chiar îmi pare rău, că am promis să nu plâng după tine. Dar nu pot, Dja Iun, chiar nu pot, căci lacrimile astea sunt la fel de încăpățânate ca și tine. Și curg ele singure… pe al meu obraz. La fel mi se strecoară frica în suflet, căci chiar nu știu cum să trăiesc această viață fără tine, oppa. Mai ales când știu că ai murit și tu din cauza mea. La fel ca și Han YuSan.”

După asta, SolHi privi la acel Dja Iun imaginar, care încă stătea în fața ei și-o privea uimit. Și-l întrebă, „Spune-mi, Dja Iun, te vei răzbuna și tu acum pe mine?”

„Să mă răzbun? Pentru ce anume?”

„Pentru c-ai ajuns fantomă. În locul meu. Într-o lume rece și necunoscută, plătind pentru ale mele păcate și totodată pentru păcatele lumii.”

„Tu chiar ești prostuță!” Spuse acel Dja Iun, surâzând. „Tu chiar crezi că cineva te-ar putea urî?”

„Da. Nu doar cred. Sunt sigură. În caz contrar n-aș vedea fantoma lui în nopțile reci, ploioase și fără stele.”

„Fantoma lui? A cui anume?” Și Dja Iun se puse iar în pirostrii.

Și, cu glas tremurat, cu teamă, SolHi murmură, închizând iar ochii, „Han YuSan. De aceea aș vrea să-mi spui acum: cum să plătesc pentru a ta moarte? Pentru cea a lui Han YuSan deja știu cum plătesc și-i mai dur decât infernul. Tu însă, ce-mi vei cere tu în schimb? Sufletul? O nouă viață? Ori poate să merg cu tine?”

Și iar tăcu. Și iar privi în urma celui care pleca de lângă ea râzând, spunându-i printre hohote de râs, „Tu chiar ești prostuță, SolHi! Pentru tine nu-i loc de ură în lume.”

Ea însă nu credea asta. Ea știa că nu era așa pentru c-o simțise de atâtea ori pe piele. Ura oamenilor. A lor nebunie. Și chiar propria nebunie o simțise în suflet. În acele clipe însă, privind iar la poza lui Dja Iun pe care o strânsese până atunci în brațe, înțelese un lucru: că până la urmă nu mai era sigură de nimic, nici de era vinovată pentru ceea ce i se cerea să plătească și nici de acea vină pe care o simțea pentru că se afla încă viață. Asta o făcea să se simtă atât de mică și atât de neînsemnată.

În cele din urmă, privind în dreapta, îl văzu pe Dja Iun așa cum îl văzuse în seara morții lui: cum își scoase casca, cum o salutase zâmbind și cum o îmbrățișase cu căldură. Și SolHi simți, așa dintr-o dată, că îi era dor să mai trăiască odată acea seară. De ar fi fost asta posibil ar fi dat orice ca el să trăiască. Chiar dacă asta ar fi însemnat să cedeze la acel dar neprețuit pe care el i-l lăsase în urmă: viața.

Apoi, ridicându-se în picioare și lăsând poza la locul ei, SolHi spuse, „Poate n-o să pot merge acest drum alături de tine, Dja Iun oppa. Totuși îți promit că în lumea aceea îți va fi mult mai cald decât aici, căci eu o să am grijă ca vinovații să plătească pentru moartea ta. Chiar dacă va trebui să trăiesc mereu cu frigul în suflet.”

După asta plecă: lăsând a lui cască pe mormânt și-un buchet de crizanteme albe. La fel lăsase și un mesaj ascuns în acele lacrimi ce i se scurseră pe poza lui, cât ea se simțise îndurerată, „Să știi, Dja Iun, că nu renunț. Nici de dragul tău. Voi lupta până în pânzele albe. Dar… îți voi face dreptate. Și, când mă voi întoarce iar aici, va fi să-ți dau vestea cea mare: că al tău asasin a ajuns după gratii. Promit. La fel cum promit că vei fi iar mândru de mine.”

Fără a mai privi în urmă, nici măcar pentru o clipă, SolHi se îndepărtă în mare grabă de mormânt. În urma ei florile de crizanteme foșniră ușor mișcate de vânt. Își spuneau astfel a lor poveste: cea în care un Dja Iun zâmbitor, asemeni celui din poză, ajunse la un capăt de drum și la fel se sfârșise și a lui poveste de dragoste… cea fără un final fericit…

***

Cu piciorul stâng în ghips, ridicat pe o pernă să nu-l deranjeze prea tare, și cu pătura trasă până sub bărbie ca să-i fie cald, DooSan dormea. Și nu doar faptul că stătea cu ochii închiși dădea de înțeles că doarme, ci și a sa respirație calmă, ritmică, cu un plăcut șuierat auzit pe nas. Dar, ce era cu adevărat îmbucurător, era faptul că după zile de-a rândul în care delirase nu mai avea febră. De aceea și medicii se arătau optimiști în privința recuperării sale.

Apoi, când febra scăzuse de tot, începură și celelalte analize să arate mai bine. Ba chiar începu să deschidă tot mai des ochii și să doarmă mai puțin, iar asta era semn bun și semn că își va reveni curând. Numai că timpul trecea, dar DooSan nu vorbea cu nimeni. Doar deschidea ochii, din când în când, privea la cei din jurul lui, vedea că-i spuneau ceva, dar de răspuns nu le răspundea la niciunul. Și nu pentru că n-ar fi vrut să vorbească cu ei, ci pentru că nu înțelegea ce-i spuneau ei. De altfel nici n-auzea niciun cuvânt din ceea ce-i spuneau ai lui prieteni și colegi veniți acolo să-l vadă și să-i dea de știre că-i erau alături.

Asta însă nu-l speria. Ba chiar el nici nu-și dăduse seama de asta. Pentru el a deschide ochii devenise un ciudat reflex. Un semn că era încă în viață. În rest… să-și bată capul alții cu ciudățeniile lui. Apoi, încet-încet, începu să audă sunete. Neclare la început, dar le auzea. Și, într-un final, începu să audă clar ce se întâmpla în jur.

Exact ca în acea zi când deschise într-un sfârșit ochii și văzu clar totul. În special tavanul și pereții albi ce se vedeau chiar deasupra lui. Asta îl făcu să strâmbe din nas, chiar dacă nu știa nici el de ce. Ba chiar își spuse în gând, „Același salon de spital. Îs sătul de el deja.” Dar, deși începuse să urască spitalul și acel tavan alb, putea dormi. Ceva la care putuse doar visa de când se angajase în procuratură, căci, devenind procuror, îi era destul de greu să-și ia o zi liberă. Dar, deși visase la măcar o zi de odihnă, nu-și imaginase c-o să le considere apoi plictisitoare, ba ucigătoare chiar.

„Ceva al naibii de straniu,” gândi iar DooSan, aducându-și aminte că înainte, cât încă nu era procuror, putea dormi zile întregi și să nu se sature de somn. În acele clipe însă statul în pat și chiar somnul îl ucideau pe dinăuntru. De aceea și ajunse să viseze la externare, deși abia își recăpătase luciditatea.

Deveni dintr-o dată atent, dându-și seama că era strâns de mână. De aceea și se întoarse spre stânga și privi la SolHi, care dormea cu capul pe mâna care-i strângea a lui mână. Și, după poziția incomodă în care adormise ea, DooSan înțelese că petrecuse o altă noapte având grijă de el. De aceea și zâmbi iar și-și spuse, „Măcar am un avantaj zilele astea de când sunt în spital. Am o asistentă drăguță doar pentru mine.” Apoi, privind în jur, văzu un mic vas cu apă lăsat pe măsuța de alături și un șervet alb pe marginea vasului, semn că SolHi îi scăzuse iar febra ce se ridicase peste noapte.

„Asta deja nu-mi mai place,” gândi el. Dar nu se referea la faptul că i se ridicase iar temperatura în acea noapte, ci la faptul că ea stătuse toată noaptea trează. Ceva ce-l neliniștea de fapt, căci ținea minte clar că și ea suferise în acel accident. De altfel, chiar și dacă ar fi uitat, și-ar fi amintit de asta imediat ce i-ar fi văzut bandajul de la mână și plasturele de pe frunte și cel de pe bărbie ce-i acopereau tăieturile mai adânci. La fel cum îl deranja faptul că, deși nu auzise el sunetele mai înainte, văzuse totuși, și nu doar odată, cum SolHi stătea la fereastră și plângea.

Anume faptul c-o văzuse plângând îl făcu pe DooSan să înțeleagă un lucru în acele clipe când își revenise în fire, „Iun Dja Iun n-a fost la fel de norocos ca și noi.” Apoi oftă, aducându-și aminte momentul impactului, căci exact în clipa în care el virase la stânga, ca să evite camionul, acesta intrase direct în motocicleta lui Dja Iun. Apoi, până să se lovească de acea margine de pământ și apoi să-și piardă cunoștința căzând în șanț, auzise lovituri de ceva tare pe metal.

În acele clipe, din cauza nebuniei și că fusese totul atât de repede, nu realizase ce sunet auzise. Acum însă își dădea seama că auzise anume loviturile suferite de Dja Iun în timp ce lovise caroseria camionului și apoi scârțâitul șinelor pe asfalt când șoferul apăsă în sfârșit pedala de frână.

Din această cauză și oftă iar, căci înțelese că acela se sacrificase pentru SolHi. „Am avut și eu însă noroc fiind alături de ea. Și da, SolHi poate fi considerată fără doar și poate al meu înger păzitor.” Apoi, închizând ochii, își aduse aminte că după ce fusese dat jos din ambulanță și apoi medicii și paramedicii împingeau targa pe holul spitalului, auzise că i se striga mereu, „Pacient, rămâi treaz! M-auzi? Pacient, răspunde dacă m-auzi?” Cine îi strigase nu știa. Doar putea bănui că era unul dintre medici. Atât.

Și iar oftă, aducându-și aminte de acele momente. La fel simți aceeași durere în piept cum simțise și atunci, căci el auzise medicul cela și vruse să-i răspundă, dar nu avuse putere. Îl durea de asemenea și capul din cauza acelei lumini pe care medicul o folosise ca să-i verifice dilatarea retinelor. Și, de parcă ar fi văzut iar lumina aceea în acele clipe, DooSan se încruntă.

„Chiar și așa, n-am fost singur atunci,” își spuse DooSan, aducându-și aminte că până ce medicii îi cercetaseră semnele vitale și cât fugiseră ei pe hol până să ajungă în camera de reanimare o văzuse pe SolHi. O văzuse mai întâi pe targa de alături, ca mai apoi s-o vadă luptându-se cu unul dintre paramedici să se ridice în picioare și să se apropie de el. Nu putu însă, căci acel paramedic era mai puternic decât ea și probabil o ajunseră în sfârșit și calmantele care i le dăduseră, căci o văzu într-un final, exact când să închidă ochii, cum se întinse iar pe acea targă.

Ce-l durea însă și enorm de altfel fu să-și aducă aminte că fața, gâtul, brațele și chiar și hainele ei erau pline de sânge în acele clipe. Dar, acum, când își aducea aminte de asta, își dădu seama că nu putea să fi fost sângele ei, căci prea repede se ridicase de pe patul de spital. „Probabil a fost din cauza mea sau a lui Dja Iun. Și Slavă Domnului că așa a fost. Măcar ea e bine,” murmură DooSan într-un final și deschise apoi iar ochii.

Și, deschizând ochii, văzu atât de clar momentul impactului. Văzu că erau cât pe ce să lovească în plin acel mal de pământ și de aceea trase de mâner spre stânga, primind mai apoi toată puterea loviturii asupra lui. Din această cauză și se rostogolise el apoi și ajunse în șanț în timp ce SolHi rămase să zacă pe acel mal de pământ. Dar, aducându-și aminte de acel moment, DooSan scrâșni din dinți și iar își atinse pieptul cu palma și închise ochii, căci durerea pe care o simțise atunci părea atât de vie și în acele clipe. Din această cauză și se simți amețit și că cădea în acele clipe de pe acel mal de pământ în șanț.

Simțind însă că amețeala trecu, DooSan redeschise ochii. Apoi privi la SolHi, simțind că se mișcase prin somn. Ba chiar, mișcându-și capul și întorcându-și fața spre el, o șuviță rebelă îi căzuse de-a curmezișul feței. Apoi, mișcată de respirația ei caldă, aceeași șuviță rebelă se mișca ușor, ridicându-se și coborându-se ritmic.

Asta îl făcu pe DooSan să surâdă. Să întindă însă mâna și să dea la o parte acea șuviță rebelă ezita, căci se temea să n-o trezească. Doar că, observând acel plasture lat de pe frunte, DooSan nu se putu abține și întinse mâna și-i atinse fruntea. Apoi oftă ușor, oarecum eliberându-se de stres, văzând că era din cele pentru protecție. Și, din această cauză, iar murmură, „Măcar tu ești bine. Asta e tot ce contează.”

Numai că, în clipa în care SolHi deschise ochii, simțindu-l atingându-i fruntea, DooSan își retrase brusc mâna și închise ochii. Ba chiar și respirația și-o ținu de teamă să nu se dea de gol. Nu era însă nevoie de astfel de „măsuri drastice,” căci SolHi părea să nu-și fi dat seama că el era deja treaz. Ea doar se ridică în picioare, privi cu atenție în jur, crezând că mai era cineva acolo. Nevăzând însă pe nimeni își spuse că probabil i se năzărise din cauza că dormise atât de puțin. Apoi, văzând că DooSan „dormea” liniștit, se aplecă puțin asupra lui și-i atinse fruntea.

„Măcar nu mai are febră. Slavă Domnului! După noaptea de coșmar petrecută ieri, când temperatura ba scădea ba creștea, acum chiar pare înger de cuminte ce e.” Apoi așeză mai bine pătura, căci i se păruse că nu era așa cum o așezase mai înainte. Și… dădu să plece.

Tresări în clipa în care DooSan o prinse de mână. De asta și-l privi uimită, căci nu se așteptase ca el să fie treaz. Dar, văzând că avea privirea lucidă, se apropie mult de fața lui, privindu-l țintă în ochi. Și, după ce-și dădu seama că era cât se poate de treaz, murmură, „Și totuși nu dormi.”

„Mmmm. M-am trezit nu demult.” Pe SolHi însă păru să n-o fi convins răspunsul lui. De asta îl privea pe sub sprâncene cât se așeză înapoi pe scaun. „Ce acum?” Întrebă el mirat.

„Nimic. Doar încercam să văd până unde poate ajunge a ta hâtrenie. Dar, nefiind în stare să te „citesc” de data asta, zic să răspunzi singur la întrebare: te-ai trezit sau nu dormeai în genere? Și… cât și ce ai văzut mă rog?” Apoi așteptă răspunsul. Văzând însă că DooSan strângea din buze și privea oriunde prin cameră, dar nu la ea, șuieră SolHi printre dinți, „Se pare că mult. Dar… cât anume, Han DooSan, ai văzut?” Insistă ea.

„Fruntea, pledul și mâna?” Murmură DooSan abia auzit.

„Vasăzică ai văzut tot. Dar… ai preferat s-o faci pe „prostul.” Mârâi SolHi, ușor deranjată de faptul că fusese înșelată.

„De ce mă rog pe „prostul?” Doar încercam să joc rolul „bolnavului,” care și de altfel și sunt, în timp ce tu îți îndeplineai rolul de infirmieră.”

„Da, nu mai spune?! Eu, pe post de infirmieră? Doar în visele tale. De altfel ai mare noroc că ești pe patul de spital. Altfel ți-aș fi arătat demult ce înseamnă să profiți de mine,” murmură SolHi, prefăcându-se că ar fi vrut să-l lovească.

„Nu-i cinstit,” murmură DooSan nevinovat, făcând-o pe SolHi să-l privească uimită.

„Ce anume?”

„Faptul că nici când sunt bolnav nu încetezi să te iei de mine. Eu doar… am nevoie de ajutor. Și… nu cred că-i chiar atât de greu să-mi întorci favoarea.”

„Favoarea? Cum ar fi?”

If you spot this narrative on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

„Că am participat cu tine la cursă?!” Apoi DooSan își întoarse brusc privirea spre SolHi, analizând fiecare detaliu, fiecare grimasă de pe fața ei.

SolHi însă, auzind cele spuse de el, deveni dintr-o dată tristă, de parcă și-ar fi amintit de accident. „Ia, n-o lua în nume de rău. Încercam doar să mă alint,” murmură DooSan, încercând s-o aducă la realitate.

„Dacă te alinți înseamnă că mergi spre bine,” murmură SolHi, rânjind. Apoi se ridică de pe scaun. Dar, înainte să plece, îi spuse lui DooSan, „Ascultă la mine, Han DooSan, uită ce-ai văzut în seara aceea și trăiește! Și… stai cât mai departe de tot ce se va întâmpla de acum încolo! Iar asta nu-i o rugăminte, ci un ordin!”

Răceala din vocea ei și mai ales faptul că zări ură în ochii ei îl făcu să se încrunte, „Să stau deoparte? La ce anume te referi?”

„Exact la ceea ce ai înțeles deja. Așa că nu mă fă să repet. Și… pa!” După care îi întoarse spatele și ieși din salon, nepăsându-i defel că DooSan continua să strige în urma ei:

„Ia, Ian SolHi, încotro? M-auzi? Ce ai de gând să faci?” SolHi însă nu-i răspunse la niciuna dintre întrebări. De aceea și scrâșni DooSan din dinți într-un final, „Femeia asta o să mă scoată din minți într-o zi. Jur. Altfel nu-mi pot explica comportamentul ei. Sau ce, e cameleon cumva? Ba-i rece cu mine, ba caldă! Mai nou îmi întoarce și spatele fără să se justifice. Nu… că n-ar fi făcut-o și mai înainte, dar…”

În cele din urmă tăcu. Oricum n-avea rost să bombăne aiurea, că oricum nu-l auzea nimeni. Și chiar era nemulțumit, căci pe deoparte era SolHi, care părea să-și fi ieșit complet din minți și care nu-l mai asculta, iar pe de alta era piciorul imobilizat, care nu-i permitea s-o urmeze.

De asta și bombăni el într-un final, „Perfect acum, Han DooSan, chiar ești în capcană. Și ți-ai făcut-o de altfel cu mâna ta.” Dar… era deja prea târziu pentru regrete.

***

Ieșind din salon, SolHi dădu nas în nas cu Iun Marie. Și, de cum se văzură, ambele femei strâmbară din nas, căci acea întâlnire nu era cu siguranță una plăcută. Mai ales că se urau de moarte. N-aveau de altfel cum să se comporte diferit, când una era mama celor doi bărbați, care suferiseră din cauza ei, pe când SolHi era „călăul” în opinia lui Marie.

Dar, cum n-avea chef de ceartă, cel puțin nu în acea zi, SolHi dădu să treacă pe alături. Marie însă o apucă strâns de mână, oprind-o. Apoi, fără s-o privească, îi șuieră lui SolHi printre dinți, „Trebuie să vorbim!” După care îi întoarse spatele și porni în direcția de unde venise.

„La naiba!” Murmură SolHi. „Exact de ce aveam nevoie: să stau de vorbă cu „soacra,” chiar dacă n-am eu nimic cu Han DooSan.” Dar, înțelegând că până la urmă n-avea de ales, deși-i tremurau puternic mâinile și buzele de nervi, o urmă pe Marie, fără să mai spună nimic.

***

După ce plecară din fața salonului lui DooSan, SolHi și Marie merseră la cafeneaua spitalului. Acolo se așezară la una dintre mese și stătură multă vreme în tăcere. Doar într-un târziu SolHi se ridică, merse de cumpără câte o cafea, fără s-o întrebe pe Marie ce i-ar fi plăcut să bea, căci până la urmă nu erau acolo să se trateze cu amabilitate. Erau rivale, iar rivalele fac mereu ce le taie capul. Iaca făcu și SolHi la fel.

Apoi, după ce puse ceașca de cafea în fața lui Marie, se așeză pe scaunul din fața ei, și sorbi din a sa. Ochii însă și-i ținea pe cealaltă. Astfel văzu că Marie o privea dârz și că ar fi vrut s-o bage în mormânt de-ar fi putut. Asta însă o lăsă rece pe SolHi, căci nu era prima dată când avea de-a face cu Iun Marie.

Dar, deși nu se temea de femeia din fața ei, SolHi decise să tacă și să-i permită celeilalte să spună ce avea de spus. Trebui să aștepte însă multă vreme până când Marie îi spuse în sfârșit, „Lasă-l pe DooSan în pace, Ian SolHi! N-o s-o mai repet odată!”

SolHi însă surâse. Apoi, sigură pe sine, îi spuse, „De ce-aș face-o?”

A ei reacție o uimi enorm pe Marie, care o privi tâmp. Apoi, cu glas tremurat și încruntându-se, Marie întrebă, „Ce?”

„Cum a-ți auzit! N-am de gând să las pe nimeni în pace odată ce n-am fost eu cea care l-a căutat. De altfel sunt sigură că erați la curent că Han DooSan a făcut totul ca să se apropie de mine. Până și faptul că s-a mutat în apartamentul meu. Cu un scop „murdar” de altfel, pe care se pare că tot îl știți. Chiar și așa nu văd să vă fi deranjat faptul că mezinul trăiește cu o femeie ce nu-i este soție. Ba chiar mi se pare că vă e la îndemână.”

Cuvintele lui SolHi o făcură pe Marie să tremure din tot corpul. Chiar era furioasă, căci, deși erau adevărate cele spuse de SolHi și că anume DooSan o căutase, restul considera că-i o calomnie la adresa ei. De aceea și strigă în cele din urmă, „Ian SolHi!” Un strigăt care îi făcu pe ceilalți clienți ai cafenelei să le privească mirați. Apoi începură a se șușoti între ei despre ce le-ar fi făcut pe cele două să se certe.

Deloc deranjată de reacția lui Marie, SolHi sorbi din cafea. Apoi, când decise c-o lăsase pe „rivală” să tremure destul, îi spuse la fel de calm, „Da, știu, e neplăcut când ți se spune adevărul în față, procuror Iun Marie. Aaa, nu, stai, fost procuror!” Și ultima parte o spuse pe un ton batjocoritor, accentuând fiecare cuvințel. Făcu asta însă ca să-i arate femeii din fața ei că nu se mai temea de ea și că n-o să-i permită s-o trateze ca pe un nimeni așa cum făcuse și în urmă cu șapte ani. Apoi, sprijinindu-se cu pieptul de masă, SolHi se aplecă puțin. Și, privind țintă în ochii lui Marie, care o privea cu furie și ură, îi spuse, „De altfel mă miră că sunteți aici, doamnă Iun. De ce? Pentru că mi-ați spus și nu odată de altfel că ați prefera să nu dați ochii cu mine.”

„Să zicem doar că n-am avut de ales, odată ce te învârți în jurul fiului meu.”

„Nu eu mă învârt, ci invers. Iar dacă nu mă credeți pe mine puteți să-l întrebați pe el. Sunt sigură că n-o să nege.”

Marie rânji ironic. „Văd că ai crescut. Mult. Ba chiar ai învățat să-ți arăți și colții.”

„Desigur. Doar am avut profesori buni: dvs în primul rând și apoi restul lumii. Și, cum sunt un elev bun, am învățat tot. Fiecare lecție dură pe care ați avut grijă să mi-o predați de altfel.” Spunând aceste cuvinte, SolHi simți că tremura în interior. La fel simți și ură pentru femeia din fața ei, care, în trecut, nu pierduse nicio ocazie s-o umilească și s-o facă să sufere. Fără să fie sigură de altfel că SolHi merita asta.

Ba chiar SolHi era sigură că lui Iun Marie nici nu-i păsa de asta. De era SolHi vinovată sau nu. Pentru ea conta mai mult ca cineva să plătească pentru moartea copilului ei drag. Și nu greșea SolHi gândind astfel, căci, cât de curând, Marie îi spuse, „Crezi că nu eram în drept s-o fac? Până la urmă copilul meu a murit în acea noapte, din cauza ta, pe când tu…”

„Nu, da, aveți dreptate. Anume Han YuSan a murit atunci și nu eu. Dar, deși nu erați sigură că-s vinovată de moartea lui, ați făcut totul ca să demonstrați că sunt. Chiar folosindu-vă de influența pe care o aveați. Manipulând dovezile. Deși asta nu va ajutat prea mult. Dar totuși o să întreb un lucru: de ce ați făcut asta? Doar pentru că… puteați s-o faceți?”

„De altfel încă pot, Ian SolHi. Și-o s-o fac. Până n-o să te văd cât mai departe de DooSan.”

SolHi rânji însă, ceva ciudat în opinia lui Marie, care se încruntă. „Atunci vă urez succes,” spuse SolHi, sorbind ultimele picături de cafea. „Doar că mă îndoiesc c-o să vă reușească. De ce? Pentru că Han DooSan e la fel de încăpățânat ca și dvs. Și… n-o să vă asculte la sigur.”

„Desigur. Doar ai avut tu grijă să-l faci să te „asculte,” murmură Marie cu ură.

„Doar nu-i câine să-l fac să mă „asculte,” spuse SolHi ironică. „Poate gândi. În caz că nu v-ați dat seama încă.”

„Da. Știu prea bine ce-i poate pielea fiului meu. Nu-i nevoie să-mi spui tu asta. Dar la fel de bine precum îl știu pe DooSan știu și că bărbații sunt slabi. Mai ales în fața femeilor de teapa ta.”

„Ba cred eu acum că greșești, Iun Marie. De ce? Pentru că nu-ți cunoști deloc mezinul. La fel habar n-ai ce-i poate pielea lui Han DooSan. Și știi de ce sunt sigură de asta? Pentru că nu odată a încercat să mă elimine. Ci de două ori.” Apoi privi țintă în ochii lui Marie, care se cutremură nițel. Lui SolHi însă nu-i păsă de ce simțea Marie. Doar voia s-o rănească așa cum o rănise ea de atâtea ori. De aceea își spuse să-i dea și ultima lovitură și-i spuse, „Dar la fel cum a încercat să mă omoare m-a și salvat. Tot nu doar odată. Iar asta mă pune pe gânduri.”

„Pe tine? Te pun pe gânduri acțiune fiului meu?”

„Da. Pentru că chiar nu-mi pot explica cum un bărbat, ce-a jurat să mă vadă moartă, mă salvează. Ba chiar se instalează în casa mea. Iar asta poate însemna doar un lucru: caută dovezi. În propria mea casă. Dovezi pe care n-o să le găsească nicicând de altfel.”

„De ce ești atât de sigură? Orice se poate întâmpla în viața asta.”

„Da. Aveți perfectă dreptate: viața e imprevizibilă. Doar că, în cazul meu, acele dovezi, pe care vreți să le găsiți, nu există. Sau… cine știe, acum că trăiește cu mine poate și să le „planteze” ca să fie mai apoi găsite. Dar… asta nu-i ceva care să mă deranjeze.”

„De ce? Pentru că nu te mai temi?”

„Exact. Demult de altfel. Am încetat să mă tem exact în clipa în care te-am întâlnit în închisoare ultima dată când ai venit să mă vezi, Iun Marie. Mi-ai spus atunci că dacă scap pot fi ucisă pe stradă. Asta însă m-a făcut mai puternică. Iaca și încă sunt aici, suflându-ți în ceafă.”

„Ceva care se poate schimba în orice moment.”

„Mă ameninți cumva?”

„Da. Și n-o să fie doar o amenințare de nu-l lași pe DooSan în pace.”

„Atunci o să-mi permit și eu să te ameninț, Marie. Și-ți spun doar atât: de continui să te bagi în viața mea fără să fii sigură de ceva atunci n-o să stau liniștită. Din contră: o să atac asemeni unui Doberman și n-o să mă opresc decât atunci când o să te văd târându-te la picioarele mele. Și știi că pot ajunge să fac asta. Așa că, dacă vrei să nu mă vezi în preajma lui DooSan, ocupă-te de asta, dar fără a mă implica pe mine. Cum? Simplu: convinge-l pe Han DooSan să se mute din casa mea și să-mi lase echipa în pace. Atunci chiar că n-o să mă mai vezi.”

„Ceva care de altfel știi prea bine că n-o să-mi reușească. De altfel singură ai spus-o că DooSan e încăpățânat și…”

„Și? Care e problema mea? Niciuna. De ce? Pentru că pe mine Han DooSan nu mă deranjează. Eu însă vă stau în gât tocmai din cauza că sunt atât de aproape de el. Așa că… succes, Iun Marie. O să ai nevoie de el, căci ai spus-o numai ce: Han DooSan e mai încăpățânat decât un catâr. O să ai deci mult de furcă cu el. Și, cum sunt un om ocupat, o să mă retrag acum. N-am timp de pierdut, explicând lucruri evidente.” După care se ridică în picioare și dădu să plece.

Se opri însă după câțiva pași când Marie spuse, „Măcar ești la curent că n-ai suflet în tine, Ian SolHi? Exact așa cum n-ai avut acum șapte ani când mi-ai luat fiul. Acum ce, ai de gând să te răzbuni pentru ce chipurile ți-am făcut luându-mi și unicul fiu care mi-a rămas? Ceva ce ți-ar fi reușit acum câteva zile de…”

Scrâșnind ușor din dinți, amintindu-și de accident, SolHi privi la Marie și-i spuse, „Eu nu l-am obligat să fie acolo. Singur a vrut. Ba mai mult: Han DooSan nu trebuia să fie în acel loc acum câteva seri. Dar a fost. De altfel nu-s atât de sigură că ar fi servit la ceva, căci de n-ar fi fost în acea noapte la sigur ar fi fost mai apoi. De ce? Pentru că noi eram ținta: eu și Han DooSan. Doar că alții au murit în locul nostru.”

Marie se ridică brusc în picioare. Și, privind țintă în ochii lui SolHi, întrebă, „Ce vrei să spui cu… tu și DooSan erați ținta? A cui?”

„Asta deja n-o mai știu. Dar o s-o aflu. Și nu pentru cele pătimite de mine și de procuror Han, ci pentru că Dja Iun merită asta. Așa că, în loc să-mi reproșați mie nimicuri ar fi fost mai bine să mergeți la mormântul acelui… nefericit care a plătit cu viața ca să ne salveze pe noi. De altfel să-i mulțumiți lui veșnic pentru că s-a sacrificat ca al dvs fecior să trăiască. Și, dacă aveți pretenții că fiul va fost acolo în acea noapte, reproșați-i lui asta. De ce? Pentru că nici eu și nici Dja Iun nu l-am luat de mânuță și l-am dus acolo. Singur a mers, așa cum am spus și mai înainte.” După care SolHi plecă.

Privind în urma ei, Marie scrâșni din dinți. Apoi, strângând cu putere pumnii, murmură, „Și nici nu știi cât de mult regret că n-ai fost cu celălalt pe motocicletă, Ian SolHi. Astfel ar fi fost toți azi liniștiți, iar al meu fiu răzbunat. Dar… niciodată nu-i târziu…” După care, luându-și geanta, părăsi în grabă cafeneaua, căci avea de gând să se descotorosească de Ian SolHi odată și pentru totdeauna. Iar ca să-i reușească asta trebuia să înceapă cu a-l convinge pe DooSan.

***

Ieșind din mașina de serviciu, pe care o lăsă în parcarea Procuraturii, SolHi trânti cu putere portiera. Era agitată și extrem de nervoasă chiar dacă trecuse mai bine de o oră după întâlnirea cu Iun Marie. Ba chiar simțea că arde pe dinăuntru. De aceea și șuieră dintr-o dată printre dinți, „Naiba să vă ia pe toți!” După care porni spre intrarea în procuratură.

După câțiva metri însă, privi furioasă la Yoon Suk, care o ajunse din urmă. Acela însă, deși observase mutra ei acră, nu-i spuse nimic despre asta, înțelegând că se certase probabil cu cineva. Doar întrebă, „Cum se simte procuror Han?”

„Mai bine! În câteva zile îl vor externa.”

„Măcar ceva de bine, căci celălalt…” Tăcu însă văzând că SolHi se întristase iar. Ba chiar SolHi se opri locului, mușcându-și cu putere buza de jos. „Cer scuze, sombe. Eu doar…” Și Yoon Suk se lovi brusc cu mâna peste gură.

Oftând, SolHi spuse într-un final, „Oricum n-a fost vina ta. La fel ai spus adevărul, căci Dja Iun n-a avut noroc în seara aceea. Dar, să lăsăm asta acum. Zi-mi că șoferul camionului a vorbit.”

„Da de unde?! Continuă s-o facă pe prostul. La fel insistă că atunci a adormit la volan și…”

„A adormit la volan? Pe naiba, Yoon Suk. Țin minte că era treaz, căci, înainte să-mi pierd cunoștința, l-am văzut încercând să iasă din camion și să fugă.”

„Și nu zic că n-ai dreptate, sombe. Doar că nu putem să demonstrăm asta.”

SolHi însă râse. „Cum adică nu putem demonstra? Doar am declarat, Yoon Suk. Am spus clar că acela n-a fost un accident și că cineva ne-a „comandat.” Mai mult decât atât, faptul că eu și procuror Han suntem în viață e un miracol.”

„Zi-mi ceva ce nu știu. Totuși fără dovezi…”

„Vreți dovezi dar?! Atunci o să le găsesc pentru voi, Yoon Suk. Și la fel o să-mi fac singură dreptate, dacă alții nu vor.” După care îi întoarse spatele și se îndreptă în grabă spre intrare.

„Să înnebunești nu alta!” Șuieră Yoon Suk printre dinți, ciufulindu-și brusc părul. „Chiar n-o pot înțelege pe femeia asta, zău! Altul în locul ei s-ar fi liniștit dând ochii cu moartea. Ea însă pare s-o caute cu lumânarea și o s-o găsească de nu se liniștește.” Apoi, în fugă, porni în urma ei.

***

„Am spus că nu se poate, SolHi,” strigă Kan. După care trânti un dosar pe masă.

„De ce, sombe? Eu doar pot să…”

„Am zis că nu și asta înseamnă că nu, detectiv Ian. De ce? Pentru că cei implicați în caz nu pot să-l cerceteze. Ești o victimă, pentru numele lui Dumnezeu. La fel ca și procuror Han, care-i acum pe patul de spital din cauza inconștienței voastre.”

„Iar altul e trei metri sub pământ,” șuieră SolHi printre dinți. „Și… tocmai pentru că sunt o victimă sunt interesată să demonstrez că n-a fost un accident. Camionul cela a intrat direct în noi. Îmi amintesc clar asta.”

„Atunci demonstrează! Ceva al naibii de greu de altfel, căci n-avem dovezi, SolHi! E doar ceea ce spui tu contra celor spuse de șoferul camionului. Și…”

„Ia stai puțin, despre ce naiba vorbești, sombe? Cum adică nu avem dovezi? Desigur că avem: camera de bord a lui Dja Iun, căci chiar dacă s-a distrus în timpul accidentului, înregistrarea…”

„Camera ceea nu există, SolHi,” spuse Yu calm.

„Nu există? Cum nu? Sunt sigură că da, căci Dja Iun avea mereu camera pe bord. La fel și motocicleta pe care eram eu cu Han DooSan. Cum rămâne cu acea cameră?”

„Complet distrusă în urma accidentului,” murmură Yoon Suk. „Am încercat, dar… nu putem recupera imaginile.”

Asta o făcu pe SolHi să izbucnească în râs. Unul isteric de altfel. Ceva ce-i luă pe ceilalți prin surprindere, de o priviră chiorâș. Apoi, când se putu controla, ea le spuse, „Doar mie mi se pare totul suspect? Camera de bord a lui Dja Iun… dispărută. A noastră - făcută bucăți și „fără posibilitatea de a recupera datele.” Atunci, cum rămâne cu camera de bord a camionului? Stați, nu-mi ziceți că nu avea, căci…”

„SolHi, cred că ar trebui să te liniștești,” spuse Yu, apropiindu-se de ea. Apoi, punându-i o mână pe umăr, încercă s-o facă să se calmeze. „Și așa toți fierb în jur din cauza accidentului. În special conducerea procuraturii. Asta vă poate costa cariera, atât pe tine cât și pe procuror Han.”

„Cariera? Voi acum serios? Un om a murit în acea noapte. Mai mult decât atât: cineva atentează la viața noastră. Iar cei acuzați suntem tot noi? De ce? N-am făcut nimic ilegal în acea noapte să merităm asta.”

„Totuși sunteți vinovați, SolHi,” spuse A Rim. De aceea și-o privi SolHi furioasă. „Ați organizat o cursă neautorizată de motociclete. Ceva ilegal de altfel.”

„Ilegal? Cursă? Despre ce naiba vorbiți?”

„E din cauza Spidometrului motocicletei decedatului, Nuna. Cercetările au demonstrat că mergea cu 250 km/h și…”

„SuJin, acel camion venea direct spre noi. La viteză maximă de altfel. De aceea Dja Iun a accelerat. De nu făcea asta erau doi morți și nu doar unul. De ce? Pentru că camionul venea spre noi cu gând să ne ucidă. De ce sunt sigură? Pentru că n-a făcut nimic să evite impactul. N-a frânat. De asta Dja Iun a fost pur și simplu spulberat,” strigă SolHi, aproape neavând aer, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji.

„O să înnebunesc cu voi nu alta,” strigă Kan dintr-o dată. „Tu spui una, șoferul alta, căci acela susține că ați apărut de nicăieri și că n-a putut să vă evite.”

„Minte, sombe!”

„Și crezi că n-am cercetat? Am făcut-o. De asta am aflat că nu erau însemnele cu „drum în lucru” cum susții tu. Și de ce-s sigur de asta? Din cauza că se vede clar pe înregistrarea camerei de bord a camionului. Exact când a intrat pe acel drum nu se vedea niciun însemn și…”

„Acum urmează întrebarea mea, sombe,” spuse SolHi cu glas sever, ștergându-și mașinal lacrimile. „Dacă tot susține că e nevinovat, de ce camerele de bord de pe motociclete au dispărut? Ele ar fi „înregistrat” același lucru ca și camera de bord a camionului, nu credeți? Și, de camerele celea n-ar fi „făcut picioare,” ați fi văzut toți că însemnele erau. Peste tot și nu doar în partea camionului. Asta e ceea ce mi se pare mie ciudat.”

„Detectiv Ian, are dreptate,” spuse Yu dintr-o dată. „Când echipajele de poliție și ambulanțele au ajuns la fața locului, însemnele din cealaltă parte erau încă acolo.”

„Vedeți? Asta înseamnă că șoferul minte,” SolHi strigă iar.

„Ia stai puțin,” murmură SuJin, făcându-i pe toți să se întoarcă spre el. „Videoul luat de pe mașina de bord a camionului: pe imaginile celea apare numai momentul în care camionul intră pe pistă, dar nu și cel al accidentului.”

„Ce?!” Strigă Kan. „Cum e posibil asta?”

„E posibil. De au redactat videoul. Iar asta n-o s-o putem demonstra în veci. Ori…”

„Ori, SuJin?” Insistă Yu, privindu-și feciorul.

„Cardul de memorie pe care poliția l-a luat a fost schimbat după accident. Cel cu accidentul sunt sigur că deja nu mai există.”

„Vezi, sombe? Nu m-ai crezut,” murmură SolHi, dezamăgită.

„Problema nu e că nu te credem, SolHi, ci că nu avem cum demonstra ceea ce spui. Cel puțin nu am avut până acum. Așa că… Yoon Suk, fă-i o vizită la răcoare șoferului și vezi ce poți scoate de la el despre asta! Iar tu, A Rim, verifică de n-au apărut cumva în contul șoferului vreo câteva milioane „moștenire!”

„Eu mă ocup de camerele din jur. Poate găsim martori,” spuse SuJin.

„Perfect. Chiar avem nevoie de asta,” spuse Kan.

„Iar eu mă ocup de cercetarea locului,” spuse SolHi sigură pe sine. După care se apropie de birou ca să-și ia arma din sertar.

Îl privi însă pe Kan pe sub sprâncene când acela îi puse un teanc de foi în față. Kan însă, deloc deranjat de mutra ei acră, îi spuse cu glas poruncitor, „Până ne întoarcem, să fie mărunțit tot! Și… nu cu aparatul, dar cu foarfeca.”

„Sombe!”

„Niciun sombe. Și… Yoon Suk, n-o scăpa din ochi sau plătești tu oalele sparte! Ne-am înțeles?”

„Da!” Spuse Yoon Suk vesel, salutând militărește, fapt care-o făcu pe SolHi să arunce cu ceva în el. Tânărul detectiv însă rânji fericit, căci asta însemna că avea dreptul s-o țină în frâu.

De aceea, când SolHi vru să iasă din birou în urma lui Kan și Yu, Yoon Suk se interpuse în fața ei. De aceea și-i șuieră SolHi printre dinți, „La o parte!”

„Ba bine că nu! De ce? Pentru că n-am de gând să rămân fără plete de șef Kan se întoarce și nu te găsește aici. Așa că, sombe, fii fată cuminte și întoarce-te la locul tău.” După care, apucând-o de brațe, o întoarse cu spatele la el și-o împinse spre birou. Apoi, după ce-o forță pe SolHi să se așeze, îi susură la ureche, „S-o mărunțești frumos, ne-am înțeles? Așa, ca să intre fără probleme în coșul de gunoi.” După aceea, lovind-o ușurel pe SolHi pe umăr, fapt pentru care ea îl răsplăti cu săgeți de foc aruncate prin ochi, el rânji și se întoarse la biroul lui.

Asta însă n-o calmă pe SolHi. Din contră, privindu-l și văzându-l rânjind fericit, îi șuieră printre dinți, „Trădătorule!” Apoi începu a tăia atât de repede foile de hârtie cu foarfeca, căci era unica modalitate de a-și „scoate pârleala” pentru „trădarea” colegilor.