Strada era goală. La fel și sufletul lui SolHi, care abia își târa picioarele pe acel caldarâm rece, deși afară era destul de cald. Și… nu vedea pe nimeni în fața ei: doar strada goală și umbre, ale trecătorilor care treceau în grabă pe lângă ea, privind-o țintă și întrebându-se ce i se întâmplase acelei ciudate ce cutreiera străzile mânjită din cap până-n picioare cu ou. Ei însă nu-i păsa nici de privirile lor piezișe și nici de murmurele din jur.

La fel nu-i păsa lui SolHi de oameni în acele clipe. Nu-i păsa de cum arăta sau de ce se vorbea despre ea. Prea era goală pe dinăuntru după ce fusese pur și simplu călcată în picioare, deși se arătase o dimineață cu mult soare pe străzi. La fel sperase că va fi soare și în suflet, căci nu putea nega că întâmplarea de dimineață, din apartamentul lui DooSan, fusese destul de comică.

Se înșelase însă. Ar fi trebuit să se gândească că era doar o iluzie, o prevestire a liniștii dinaintea furtunii, căci… i se spusese de cu seară că viața nu-i chiar așa cum și-o imaginase ea. SolHi ignorase asta însă, ignorase tot ce simțea, inclusiv a ei teamă și, în ciuda tuturor avertismentelor și a indiciilor pe care i le dăduse viața, că lucrurile vor fi din ce în ce mai rele după asta, ea merse mai apoi la apartamentul lui DooSan.

De fapt, ceea ce-o convinse să meargă acolo, fu să se întâlnească cu soarta și nu cu DooSan. Se gândise la asta de cum se despărțise de ceilalți, decisă să meargă acasă și să se culce. Viața câinoasă însă o aștepta nerăbdătoare la ușă, doar ca să-i mai dea o palmă. Una dureroasă de altfel, trimițând un mesager al durerii la ușa ei, un alt dușman cu numele de Nam Jin Guk.

La început SolHi nu-l recunoscuse, deși observase că cineva se învârtea pe lângă ușa apartamentului ei și văzuse ea asta imediat ce ajunse pe hol. Decise însă să nu-i atragă atenția din cauza că putea fi doar cineva care încurcase etajul. Dar, când era la doar câțiva pași de ușă, tipul, care începu să-i rânjească grosolan, îi spuse, „Detectiv Ian, ce surpriză să vă revăd! Crezusem că ale noastre drumuri s-au despărțit odată și pentru totdeauna acum ceva timp. M-am înșelat însă, căci, de cum m-am întors în țară, norocul mi-a surâs și… iată-mă aici. Nu întâmplător desigur, căci m-am gândit la noi multă vreme și la faptul că nu meritați să trăiți liniștită. Nu după ce mi-ați distrus viața și m-ați călcat la propriu în picioare. De altfel mi se tot învârte o întrebare pe limbă acum că v-am întâlnit: cum vi se pare viața pe care o aveți, detective? Credeți că merită?”

Auzindu-l vorbindu-i astfel, SolHi rânji. Nu că ar fi mișcat-o ale lui cuvinte, ci pentru că-l recunoscu în sfârșit, un ticălos de care crezuse că scăpase cu ani în urmă, dar care se întoarse în viața ei, decis să se răzbune. Vedea asta în ochii lui, ce scăpărau ciudat. Dar nici SolHi nu era proastă să-i permită asta. Cel puțin nu fără să lupte. De aceea și-i spuse într-un târziu, „Fiecare din noi are viața pe care o merită: eu - fiind pe străzi și înfruntând ticăloși de-alde tine, tu - viața asta de guzgan puturos, căci nu poți nega că ești cu siguranță unul. Mai ales: că ai scăpat basma curată atât de ușor, după tot ce ai făcut.” Spunând asta, SolHi făcu stânga-mprejur decisă să plece, căci prea nu-i era pe plac rânjetul jurnalistului. Mai ales o deranja faptul că stătea atât de aproape de ea. De asta și țâțâi la un moment dat, șuierând apoi printre dinți, „În locul tău, mi-aș vedea de drum.”

Nam Jin Guk surâse însă. Din drum însă nu se dădu, căci chiar nu era prost și nici dispus să scape acea șansă perfectă pe care i-o dăduse viața. Șansa să se răzbune pe SolHi pentru faptul că-i distrusese cariera și ajunse dintr-un jurnalist faimos un amărât ce scria pentru un ziar online.

De altfel nu doar pentru a se răzbuna venise acolo, ci și căutând o senzație, una care să-l catapulteze iar printre jurnaliștii de top. Așa cum se întâmplase în urmă cu șapte ani când scrisese despre SolHi și ajunsese unul dintre cei mai bine plătiți jurnaliști. Spera în acele clipe să aibă același noroc, căci simțea el că acolo unde era Ian SolHi era și senzația. Mereu fusese așa și nu putea fi altfel în acel moment. Trebuia să fie de altfel așa, căci după cele întâmplate în urmă cu doi ani, când echipa lui SolHi îl arestase pentru corupție și defăimare, ajunse să aibă o mulțime de datorii și să trăiască de pe o zi pe alta. Nu doar datorii avea, ci era și urât de toată lumea, căci se aflase atunci că făcuse publică lista cu numele familiilor celor mai periculoși criminali pentru faimă și pentru că i se plătise bine. Scăpase însă ieftin, căci trustul media pentru care lucra în acel moment îi apărase totuși spatele, iar în locul închisorii Nam Jin Guk fusese trimis în Kenya pentru doi ani.

Aducându-și aminte de asta, jurnalistul scrâșni din dinți. „Să mă dau din drum?” Întrebă el ironic. „De ce mă rog? Te deranjează prezența mea cumva?”

„Absolut, căci chiar urăsc când zburătoarele de teapa ta se învârt pe lângă mine. Și nu doar pe lângă mine te învârți, liliac, ci la sigur și pe lângă casele oamenilor decenți, în căutare de senzații tari, în loc să te îndrepți spre locul căruia aparții - iadul, Nam Jin Guk. Iadul, căci după ce-ai făcut în urmă cu doi ani doar acolo poți trăi. Dar, cum știu eu că n-am norocul ăsta, să scap de tine, zi repede ce-ai de zis și evaporă-te! Chiar n-am timp de pierdut cu tine.”

„Ești sigură, detectiv Ian? Că n-ai timp să discuți cu mine?”

„Absolut sigură, căci știu prea bine ce-ți poate pielea. Așa că: cântă!”

Nam Jin Guk pufni în râs, făcând-o pe SolHi să se încrunte. „Pardon,” îi spuse când îi văzu mimicile. „Mă gândeam la ce-ai spus: să cânt când vedeta dintre noi ești anume tu, detective. Mai bine zis personajul principal într-un roman de dragoste.”

Fu rândul lui SolHi să râdă în hohote. „Roman de dragoste? Între noi doi? Și… se poate de știut de când mă rog? Nu-mi zi: ai înțeles cât de mult mă iubești după cele întâmplate în urmă cu doi ani.”

„Nu chiar,” spuse Jin Guk cu încredere. „La fel cum n-ai dreptate: că m-aș fi putut îndrăgosti de tine după cele întâmplate acum doi ani. Nu după ce am înțeles că ești un vampir ce suge sângele altora, bucurându-se din plin de suferința oamenilor pe care i-ai trimis în iad. Adică: eu, căci Kenya e iadul, detective. Iadul.”

„Unul căruia ai fost capabil să supraviețuiești. Și nu doar să supraviețuiești, dar și să trăiești normal, căci tu, ticălosule, ai trăit acolo, ai respirat liber, ai putut merge, mânca și zâmbi liber, în timp ce victimele tale au fost nevoite să-și plece capul și să se ascundă după ce le-ai revelat numele în plin reportaj în direct. Ăla e iadul, Nam Jin Guk și nu cel trăit de tine.”

„Un iad pe care l-au meritat, căci n-am distrus viața nimănui în reportajul cela. Nu cuiva care nu merita asta. Doar am spus adevărul atunci. Un adevăr pe care toți meritau să-l știe, căci… erau de vină anume ei pentru că au dat naștere unor monștri, adevărați criminali despre care trebuia să se știe. Criminali care au făcut alte familii să sufere și, prin urmare, meritau și familiile lor să afle ce-i suferința. Justiție divină eu i-aș spune.”

Auzindu-l vorbind astfel, ochii lui SolHi începură să scapere de furie. Apoi făcu câțiva pași spre el, șuierându-i printre dinți, „Le-ai arătat ce-i suferința? Nu mă face să râd, Nam Jin Guk, că de știa cineva ce-i adevărata suferință atunci erau anume ei. Dar… nu cred că înțelegi tu cum se simte asta, ceva ce mă face să mă întreb ce pedeapsă meriți tu pentru ce-ai făcut? Cum trebuiești tu pedepsit ca să se facă dreptate tuturor celor care au suferit din urma ta?”

„Vorbiți despre dvs cumva, detectiv Ian?” Spuse reporterul, rânjind.

„Nu doar, căci… nu doar eu am suferit din cauza unui ticălos ca tine. Dar… trebuie să recunosc că ai dreptate, căci ți-am fost victimă ani de zile pentru simplul fapt că căutai senzația în jurul meu, fără să știi de eram sau nu vinovată. Ceva de care nu ți-a păsat de altfel.”

„Ar fi trebuit?” Întrebă jurnalistul, rânjind. „Din contră: am făcut ce-a trebuit, căci nu ești inocentă, detective. De ce? Pentru că dovezile te arată pe tine ca fiind cea care a luat viața unui om bun precum Han YuSan. O victimă de care sunt sigură că îți amintești și destul de bine de continui să te învârți pe lângă familia lui. Nedumerirea mea legat de asta e însă… ba nu, întrebarea e: ce anume căutați să obțineți învârtindu-vă în jurul lor? În special în jurul fratelui lui Han YuSan: grațierea trecând prin patul lui cumva?”

SolHi scrâșni din dinți, „Despre ce mama naibii vorbești acum, Nam Jin Guk?”

„Despre romanța dintre tine și Han DooSan. O aventură departe de ochii lumii. Ceva ce-mi dă de înțeles că speri să obții ceva important de faci asta.” Și, văzând că SolHi tremura ușor de nervi, rânji, arătându-i o proză cu ea și DooSan sărutându-se în mașină în acea noapte.

„Ne urmărești acum?”

„Să spunem doar că subiectul dat mi-a nimerit întâmplător în labe. Dar… nu poți nega că-i unul de senzație, nu? Tu și Han DooSan, în ipostaze incendiare, spumoase chiar, la sigur va fi un subiect care să facă înconjurul lumii, iar eu să devin iar faimos.”

„Faimos? Mai degrabă o să devii rechin, nu că n-ai fi deja. Dar… totuși: de ce faci asta? Ce anume speri să obții, că nu cred că ai apărut întâmplător la ușa mea. Sau… a fost ca să mă previi cumva?”

„Să te previn? Nu ești chiar atât de importantă pentru mine, detective. Doar am vrut să-ți văd reacția, căci după ce public asta n-o să am la sigur șansa. Și știi de ce? Pentru că n-o să mai fii vie după asta, iaca de ce.”

„Iar moartea mea o să te facă fericit, nu?

„Nu doar pe mine. O lume întreagă va fi fericită odată ce nu vei mai fi. Se va face astfel dreptate și până și Han DooSan îmi va fi recunoscător pentru faptul că l-am scăpat din ghearele unui gunoi ca tine. Unul care nicicând n-ar fi trebuit să se nască, detectiv Ian. Nicicând.”

Cu mâini tremurânde, SolHi îl înșfăcă de haină și-l împinse în ușă. Se auzi un sunet surd când spatele bărbatului o atinse. Dar, chiar dacă duru acea lovitură ca naiba, Nam Jin Guk nu spuse nimic. Doar rânji, căci, să vadă ochii lui SolHi scăpărând de furie, era ceva ce-i provoca o plăcere bolnăvicioasă. Mai mult de atât, faptul că ea-l „atacase,” îi dădea șansa la un alt subiect picant. Unul pentru care avea deja titlul perfect în minte, „Scăpat de sub control. Cât vom mai suporta să fim atacați de gunoaie?” Ce zici, detective? E un titlu cu adevărat captivant, nu?”

„Da, la fel cum o să fie captivant următorul: „Ucigașul de suflete, Nam Jin Guk e după alte victime. Cât vom mai suporta?”

„Unul slab, detective, căci dacă e să comparăm interesul publicului față de persoana noastră tu câștigi premiul cel mare. Iaca și reportajul cu tine o să fie cu adevărat de primele pagini ale ziarelor.”

„Ceva de care mă îndoiesc, Nam Jin Guk, căci n-o să-ți permit să-mi ruinezi iar viața. Nu după ce mi-am dat seama că nu știi nimic despre mine și nici nu-ți pasă. De asta și n-o să-mi pese nici mie de tine și nici de ce ți se poate întâmpla. Astfel, de un asemenea reportaj apare în ziare, jur că viață liniștită nu mai ai după asta.”

„La fel cum n-ai tu viață liniștită, detective, căci eu n-am ucis pe nimeni așa cum ai făcut-o tu.”

„Ești sigur de asta? Că n-ai ucis pe nimeni? Eu n-aș fi atât de sigură și știi de ce? Pentru că tu ai ucis prin cuvintele scrise în acel reportaj. Zeci de oameni ți-au căzut victime, ceva ce-ar trebui să te facă să te căiești, nu să ridici mai sus capul. Zeci de morți îți stau pe conștiință, Nam Jin Guk. Zeci de oameni care continuă să sufere în timp ce tu nu simți nimic pentru ei: nici păreri de rău, nici remușcare, nimic. Asta însă nu înseamnă că s-a terminat totul, faptul că ai scăpat din Kenya, căci o să am grijă să ajungi într-un loc mult mai rău decât acela de continui să ruinezi viețile altora, ticălosule. Îți jur.”

După asta, SolHi îl împinse cu putere de lângă ea, decisă să intre în apartament și să scape de el. Se opri la jumătate de introdus codul când auzi glasul lui DooSan dintr-o înregistrare pornită de Nam Ju Guk. „O poză?” Întrebă el. „Chiar n-am idee despre ce poză vorbești acum, Nam Jin Guk.”

„Una în care o sărutați cu patimă pe nimeni alta decât pe asasina propriului frate,” îi răspunse Jin Guk și apoi râse. „Ceva de care ar trebui să vă fie rușine, procuror Han: că ați decăzut atât de mult încât să sărutați criminala propriului frate. De asta și mă întreb acum de simți remușcare făcând asta sau e ceva de care chiar nu simți rușine defel?”

DooSan râse cu poftă în înregistrarea ceea. „Ar trebui?” Îl întrebă el pe reporter. „Să simt remușcare sau să-mi fie rușine pentru faptul că am sărutat un robot în acea noapte, căci cea pe care am sărutat-o atunci cu siguranță nu-i femeie. Cel puțin nu una care să merite efortul să mă gândesc la ea după asta. O femeie pe care în mod normal n-aș fi atins-o nicicând. Nici dacă de asta ar fi depins a mea viață.”

Cuvintele lui DooSan o răniră cumplit pe SolHi în acele clipe. Le simți de parcă ar fi fost înjunghiată în inimă, căci, să afle că era doar un robot pentru el, cineva care nu merita efortul să-și amintească de ea după, era cea mai dureroasă pedeapsă pentru ea. Chiar și așa nu spuse nimic după asta. Doar termină de format codul și intră în apartament, trântind ușa în urma ei.

În apartament însă nu se simți mai bine. O rodeau pe dinăuntru cuvintele spuse de DooSan și de asta se plimbă nervoasă de colo-colo o vreme. Apoi, asigurându-se că Nam Jin Guk nu mai era prin preajmă, SolHi ieși din apartament cu gândul să cumpere alcool și să se îmbete în acea seară și să uite totul.

După ce cumpără alcool însă și bău două sticle din ce cumpărase, pașii singuri o duseră într-un final la apartamentul lui DooSan, fără să știe că de fapt își semnase astfel sentința, căci reporterul nu doar o urmărise și-i făcuse poze intrând în blocul în care locuia DooSan, dar se asigură că toată lumea va ști al ei mare secret. Astfel, prin reportajul scris de el, Nam Jin Guk îi instigă pe alții la ură, iar mulțimea, care și așa n-avea ochi s-o vadă pe SolHi, o așteptă la ieșire, transformând acea dimineață dintr-una frumoasă în una de coșmar. Unul care îi controla voința în acele clipe, făcând-o să meargă de nebună pe străzi.

Ajunse astfel la gara auto. Cumpără un bilet doar dus, spre nicăieri. Apoi, cu ochii în lacrimi, intră în autobuz, se așeză pe locul ei și se lăsă dusă cât mai departe de acele locuri. Adresa? Necunoscut.

***

LA CÂTEVA ZILE DUPĂ INCIDENT

Intrând în birou, Kan privi pentru câteva clipe la masa lui SolHi. Mai erau lucrurile ei acolo, dar lui i se păru gol, oarecum abandonat. De asta și privi la Yoon Suk, A Rim și DooSan, care erau în acele clipe în birou, întrebând, „A putut cineva să dea de SolHi?”

Yoon Suk dădu din cap că nu. „Am sunat-o de mai multe ori, dar nu răspunde, sombe. Mobilul ei e în afara rețelei. Ceva ce-mi dă de înțeles că s-a ascuns iar și că telefonul l-a închis sau pur și simplu l-a aruncat pe undeva să nu dăm de ea. Cred că nu se mai întoarce după tot ce s-a întâmplat.”

„Nimic neașteptat dacă sincer. Și, de eram în locul ei, aș fi făcut la fel, căci… chiar are doar dușmani în jurul ei în ultima vreme. Din cei ce-o vor moartă cu orice preț.”

Prea concentrat pe ce făcea și cumva cufundat în gânduri, DooSan nu atrase prea multă atenție cuvintelor lui Kan. Părea chiar dezinteresat de faptul că SolHi lipsea și că anume asta și căutase. De fapt nu l-ar fi judecat nimeni de-ar fi gândit astfel, căci primise și el destule palme după reportajul lui Nam Ju Guk, acuzat fiind de „alianță cu inamicul.”

Privind atentă la DooSan, A Rim murmură pentru ea doar, „Măcar cineva e fericit acum că Ian SolHi nu mai e.” După care, surprinzând privirea piezișă a lui Yu, care auzise ce spusese ea, A Rim se întoarse pe jumătate cu spatele la el, continuând să cerceteze dosarul de care se apucase de dimineață, dar așa și nu-l terminase.

Gândea însă greșit A Rim crezând că DooSan era fericit că SolHi lipsea. La fel greșea Kan, acuzându-l pe procuror ca fiind inamicul lui SolHi. Dar, deși știa prea bine ce gândeau alții despre el, DooSan decise să ignore zvonurile și nici nu se sinchisi să alunge îndoiala din sufletele colegilor săi. Se concentră doar pe munca lui, încercând să înțeleagă unde greșise, căci el o căutase pe SolHi după ce ea dispăru din fața blocului în care el locuia, dar fără rezultat. Asta îl făcu să înțeleagă un singur lucru: că SolHi alesese un loc sigur să se ascundă, un loc știut doar de ea - satul de baștină. Dar, indiferent de ce nu făcu DooSan să afle unde anume se născuse SolHi, așa și nu putu afla, căci toată informația apărea ca top secretă, chiar dacă nu înțelegea de ce.

Nu se dădu bătut însă în urma eșecului, ci încercă alte căi s-o găsească. Pentru asta contactă o persoană de încredere, decis să rezolve mai întâi problema acuzațiilor aduse lui SolHi, pentru care ea fusese dată afară din Procuratură, acuzată fiind de încercarea de a-și corupe șeful. O prostie ar spune mulți, căci ambii erau adulți și nu făcuseră nimic interzis până la urmă. La fel nu erau interzise relațiile între colegi. Asta însă nu-l împiedică pe Procurorul General să semneze ordinul de concediere al lui SolHi, ceva ce-i dădu de înțeles lui DooSan că ceva necurat era la mijloc. De asta, când primi mesajul „Putem să ne vedem pentru câteva clipe? Am găsit ce căutați,” DooSan își părăsi biroul fără să spună nici un cuvânt celorlalți, care priviră uimiți în urma lui, neînțelegând încotro se îndrepta Han DooSan de draga dimineață și fără a spune nimic nimănui.

***

Părăsindu-și biroul, Han DooSan nu plecă prea departe. Doar până în lobby unde se întâlni cu băiatul de la siguranța clădirii Procuraturii. Ca să fie mai clar, se întâlni cu un cunoscut care se ocupa de camerele de supraveghere ale Procuraturii și care îl ajuta adesea pe DooSan în schimbul unor mici favoruri: nimic ilegal, doar consultanță juridică gratuită atunci când avea nevoie. De altfel, tocmai pentru că îl respecta pe Han DooSan, îl ajuta adesea pe gratis, știind la sigur că avea și el spatele asigurat în caz de nevoie.

De cum îl văzu pe tânăr, DooSan surâse. Apoi privi cu atenție în jur să se asigure că dușmanii nu-i erau prin preajmă. După care, apropiindu-se de tânăr, întrebă oarecum îngrijorat, „Nu-mi zi că ai întâmpinat probleme cu ce te-am rugat?”

„Ba din contră, domn procuror, am cele mai bune vești. Și, ca să vă asigurați singur că nu mint, v-am pregătit o mică surpriză,” răspunse tânărul vesel, dându-i o memorie USB lui Doosan. Apoi, devenind dintr-o dată serios, acesta îl întrebă pe Doosan, „E vorba de detectiv Ian, nu-i așa? Mă refer la favoarea cerută.”

„Da, așa e. Dar totuși mă miră că întrebi asta. Mai ales că știi motivul. M-ai spionat cumva?”

Tânărul scutură vehement din cap. „E vorba de procuror San DuSik. Și el mi-a cerut același lucru în urmă c-o săptămână: înregistrările din ziua când mașina sa a fost vandalizată. Astfel, în timp ce verificam, v-am văzut pe dvs și pe detectiv Ian lângă mașina ceea. Restul… vi-l puteți imagina.”

DooSan surâse. „Vasăzică ticălosul cela știe cine i-a vandalizat mașina, dar tot pe ea s-a răzbunat, nu?”

„Așa se pare, căci pe dvs nu vă putea atinge. Pe detectiv Ian însă da. La fel se putea răzbuna pentru ce s-a întâmplat în birou când a lovit-o, iar ea l-a amenințat.”

If you discover this tale on Amazon, be aware that it has been unlawfully taken from Royal Road. Please report it.

DooSan se încruntă. „Văd că toată lumea știe despre ziua aceea. Nu-mi zi: aici bârfele chiar circulă mai ceva ca aerul?”

„Nimic ieșit din comun, domn procuror, căci locul ăsta nu-i defel diferit de orice firmă normală. Dar, spre deosebire de alte locuri și întâmplări, sunteți norocos.”

„Nu văd cum dacă sincer,” răspunse DooSan îmbufnat. Tânărul său interlocutor surâse însă. „Știi ceva ce nu știu eu, nu-i așa?”

„Așa e. De fapt nu doar știu, dar am șansa perfectă să vă răzbunați pe San DuSik așa cum merită.”

„Șansa perfectă să mă răzbun pe San DuSik. Sună tentant, dar nu văd cum aș putea profita de asta.”

„O să vă dați seama cum imediat ce-o să vedeți al doilea video pe care vi l-am pregătit. Un video pentru care San DuSik ar ucide să-l aibă.”

„Da nu zău?!” Întrebă DooSan surâzând. „Ceva ce-mi dă de înțeles că de azi înainte San DuSik o să-mi mănânce din palmă ori de câte ori vreau.”

„Și nu doar asta: de-o să aveți vreodată nevoie de un asasin secret, procuror San o va face pentru dvs și cu cea mai mare plăcere.”

Satisfăcut de rezultat, DooSan strânse cu putere stickul în mână. Era cu adevărat fericit că i se dăduse șansa perfectă să se răzbune pe San DuSik pentru toate câte i le făcuse lui și lui YuSan de-a lungul vremii. O satisfacție pe care era dispus s-o plătească și bine de tot. Scăpă însă ieftin, căci tânărul îi ceru doar o cafea de la aparat dornic să mai împărtășească și alte secrete cât sorbeau din cafeaua ceea. Care secrete? Unele știute doar de ei, dar care aveau să-i fie de folos lui DooSan de-a lungul vremii.

***

SuJin, nervos, își scărpină intens fața, șuierând apoi printre dinți, „Să-l ia naiba!” Nu pe cineva anume, ci munca care i se ceruse s-o facă: să pirateze e-mailul cuiva. Și, cine anume îi ceruse asta, fu nimeni altul decât Yu, care îi stătea alături să se asigure că tânărul o să facă o treabă impecabilă. „Nu că n-aș fi făcut-o și singur,” bombăni SuJin, privind pieziș la taică-su. „Trebuia însă tu să-mi stai aici, suflându-mi în ceafă, de patru ore deja.”

„Doar mă asigur c-o să faci totul ca la carte. Într-un timp record de altfel: întreaga noapte, căci am nevoie urgentă de rezultate, Yu SuJin. De cele de care te lauzi atâta că ești capabil, dar de care mă îndoiesc acum. De ce? Pentru că nu ți-a reușit o treabă atât de ușoară nici după patru ore de muncă silnică.”

„Asta pentru că individul are spatele asigurat și-o sistemă de protecție avansată. Ceva ce-mi dă de înțeles că ascunde lucruri destul de mari de folosește așa protecție.”

„Una de care nu pari în stare a trece, nu?”

„Desigur că… da! Am nevoie doar de timp, căci lucrurile astea cer timp. Mult timp, inspectore Yu.”

„Timp pe care tu îl ai: până mâine dimineață.”

„Arăt a Einstein cumva? Lucrurile astea nu se fac în grabă, să știi. Doar de vrei să fii prins.”

„Ceva de care o să te asiguri că nu se întâmplă, Yu SuJin, căci de se află că iar umbli cu mâța în sac, ajungi după gratii de data asta.”

„Nu singur oricum, ci de mânuță cu tine. Cel care mi-a cerut de altfel să sparg iar un cont. Ilegal.”

„Eu?” Întrebă Yu cu inocență. „Ai dovezi? Nu, așa-i? Deci: te conformezi celor spuse și continui să lucrezi, de nu vrei ca detectiv Gi să afle cu ce te ocupi acasă.”

„Wow, am trăit s-o văd și pe asta: propriul tată mă amenință să mă trimită după gratii pentru greșelile lui. Minunat, ce pot spune?! Deloc surprinzător de altfel. Mai ales după ce i-ai cerut detectivului să mă trimită după gratii în loc să mă salvezi.”

„Doar acționam ca orice cetățean exemplar: ceream autorităților să pedepsească o crimă. Nu mă poți acuza de asta, nu?”

„Da, absolut. La fel cum mi-ai cerut acuma să încalc legea pentru beneficiul personal.”

„Ceva de care nu ești în stare totuși. Hai, zi că nu-i așa?! De n-ar fi fost așa și ai fi fost acel Unicorn negru care te tot lauzi că ești, am fi dormit liniștiți deja și nu să stăm de strajă sperând la o minune.”

„N-ai încredere cumva?” Întrebă SuJin iritat.

„Cam așa ceva. Și pe bună dreptate de altfel,” îi spuse Yu, căscând dulce.

Nepăsarea lui Yu îl scoase pe SuJin din sărite. „Atunci n-ai decât să stai așezat frumușel pe fund, tată, căci… îți arăt eu ție cât de greșit ești acum,” îi spuse tânărul, scrâșnind din dinți. După care, furios la culme, începu a tapa atât de rapid că Yu pierdu șirul literelor scrise pe ecran. Nu-i păsa de asta însă, ci de faptul că își „motivase” feciorul și că, cât de curând, avea să vadă rezultatele muncii sale.

***

A doua zi, chiar cu noaptea în cap, Yu apăru la ușa lui DooSan. Acesta, văzându-l așa dimineață, privi buimac la el, nevenindu-i să creadă că inspectorul era acolo. Ba chiar DooSan se frecă și la ochi să se asigure că nu visa.

Văzându-l pe DooSan făcând asta, Yu țâțâi cu reproș printre dinți. Apoi, împingându-l pe DooSan din calea lui, intră în apartament, spunându-i, „Mutra dvs acră și felul în care arătați dimineața îmi aduce aminte de fiul meu, domn procuror. Și acela, exact ca dvs, se uită la mine de parcă ar fi văzut o fantomă când intru pe neprins de veste în camera lui. Așa că, nu-mi zi că te-am prins și pe tine cu mâța în sac, întrerupând cine știe ce acțiune.”

DooSan zâmbi, înțelegând aluzia inspectorului. Apoi, închizând ușa în urma lui și îndreptându-se spre bucătărie, spuse calm, „N-ai decât să cercetezi cât vrei apartamentul. Căpcăuni la sigur nu găsești ascunși aici. Doar o cafea de ai poftă.”

„Nici nu știi ce poftă de altfel, căci n-am închis un ochi aseară,” spuse Yu, căscând iar.

„Vorbea cel care mă bănuia că nu-s singur și că făceam lucruri interzise aici.”

„Da, da, râzi cât poți, domn procuror, dar la sigur nu pe dreptate, căci aș fi vrut eu să nu dorm din cauza a ceea ce insinuați. N-a fost din cauza asta însă, ci pentru că l-am păzit pe SuJin să-și facă bine treaba.”

„Și? S-a meritat? O noapte albă mă refer.”

„Absolut, căci a-ți avut dreptate să-l bănuiți pe ticălosul cela: San DuSik și Nam Jin Guk s-au aliat împotriva detectivei Ian. De altfel Nam Jin Guk a scris reportajul și nu altcineva cum bănuiam.”

„Iar asta îmi dă de înțeles că Nam Jin Guk îl are pe DuSik cu ceva la mână. Sau invers.”

„Se prea poate că au ambii folos din asta. Ceva ce ne dă și nouă șansa să scăpăm de două păsări dintr-o lovitură. Mai ales cu așa dovezi ce nu pot fi defel contestate în instanță.” Spunând asta, Yu porni videoul în care San DuSik se afla în parcarea subterană a Procuraturii, punând ceva ce părea a fi un emițător sub mașina cuiva.

„Nu a cuiva la întâmplare, ci chiar sub mașina Procurorului General. Ceva ce-mi miroase a conspirație. Ție nu?”

„Absolut, căci ticălosul ăsta are destule lucruri murdare ascunse sub preș. Chiar și așa nu văd cum putem folosi înregistrarea dată ca s-o ajutăm pe SolHi.”

„Cât se poate de simplu: punându-l pe San DuSik în fața faptului împlinit. Astfel n-o să aibă încotro și-o să lucreze pentru noi, deși speră să fie exact invers.”

„Aveți de gând să-l amenințați cumva?”

„Doar să-i dau de înțeles ce poate pierde de nu face așa cum vrei noi,” spuse DooSan zâmbind complice în timp ce sorbea prelung din cafeaua sa.

***

O superbă priveliște putea fi văzută la orizont. Priveliștea mării scăldată de un soare blând ce colora în roșu Apusul. Un fel de târâm din basme pe care ochii lui DooSan îl admirau în tăcere, cerșind de la el calmitate și îndurare. La fel visa și DooSan la fericire privindu-l, la fericirea care îi scăpase atât de ușor printre degete, în dimineața în care întreaga țară aflase că Ian SolHi își petrecuse noaptea în casa lui.

Se afla în acele clipe aproape de țărm, lângă mașina parcată acolo, zâmbind ciudat de frumos, căci după atâtea zile de furtună avea și parte de liniște, una de poveste pe care crezuse că n-o va mai simți nicicând. „Cum nu de altfel când aici e cu adevărat Raiul. De asta și n-o învinovățesc pe SolHi că a ales să se ascundă anume aici.”

De fapt, să găsească locul cela, nu-i fu deloc ușor. Avu nevoie de multe rugăminți și să umble cu binișorul pe lângă Kan până acela se convinse că DooSan avea cele mai bune intenții în legătură cu SolHi. Nu-i dădu adresa însă decât atunci când DooSan promise că-și va cere scuze de la ea pentru faptul că nu reacționase defel atunci când ea fusese atacată în fața blocului în care el locuia. Dar nu asta fusese condiția principală ca să-i dea adresa, ci că va face totul s-o convingă să se întoarcă, căci Kan era absolut sigur că dacă SolHi plecase din Seul și fără să spună nimănui niciun cuvânt era anume pentru că n-avea de gând să se întoarcă nicicând.

Condiția lui Kan i se păru stranie lui DooSan. Nu cea de-a o face pe SolHi să se întoarcă la muncă cu orice preț, ci că trebuia să-și ceară scuze. Știa și el că ar fi trebuit, doar că i se părea straniu să facă asta, mai ales după cele întâmplate între ei în ultima vreme. Chiar și așa îi jură lui Kan că așa va face, iar după ce obținu adresa nu așteptă nici un minut, ci conduse direct spre satul de baștină al lui SolHi.

Ajuns acolo îl cuprinse nostalgia, căci acel sat era unul pe care DooSan îl știa. Un sat pe malul mării, de care îi fusese atât de dor. De mare îi fusese dor lui DooSan și nu de sat, căci îi aducea atât de mult aminte de YuSan, cel care fusese pur și simplu îndrăgostit de cântecul valurilor, de strigătul pescărușilor în înalturi și chiar și de parfumul sărățel al mării ce se zbătea undeva la orizont și aproape de țărm.

De altfel Han YuSan era puțin spus îndrăgostit de mare. O adora pur și simplu, putea fi considerat chiar înnebunit după ea, căci putea sta ore întregi pe țărm, cu ochii în zare, la pescărușii ce se legănau pe ale lor largi aripi, părând puncte albe de speranță pe cerul negru al vieții, cel înnegrit de griji, probleme și deziluzii. Mai mult de atât, pentru YuSan marea fusese totul, căci „Marea e vie,” îi spunea el adesea lui DooSan. „Respiră marea. Visează și trăiește din plin fiecare clipă… prin dansul pescărușilor, prin mângâierea brizei pe valurile ei și chiar și în adâncuri acolo unde tot e viață. La fel cum pentru mine marea e paradisul, DooSan.”

Nu erau doar cuvinte cele spuse de YuSan: era cu adevărat ceea ce simțea. De asta și-l crezu DooSan când îl auzi pe acesta spunând astfel de cuvinte. De altfel își însoțea adesea fratele pe malul mării, anume în satul cela care-i era atât de drag lui YuSan, chiar dacă DooSan nu aflase nicicând motivul. Astfel, ori de câte ori ajungea în acele locuri împreună cu YuSan, se simțea și el liber și începu să adore și el acele locuri pline de frumusețe și prospețime, Paradisul așa cum îl numise adesea YuSan.

După moartea fratelui însă, DooSan încetă a se apropia de mare. Ba chiar se putea jura că ajunse s-o urască, căci era supărat pe ea. Credea că anume Paradisul din acele locuri îi furase fratele iubit, îi furase parte din inimă și întregul suflet, iar cântecul pescărușilor din înalturi i se părea chiar insuportabil tocmai pentru faptul că-i aminteau atâta de al său frate.

După șapte ani, să se întoarcă în acele locuri, fu pentru DooSan o turnură cu totul neașteptată. Se simți chiar vinovat că încetase a veni în acele locuri, căci i se părea că trădase memoria lui YuSan, cel care era sigur că mai era în acele locuri. Din această cauză și simți DooSan că n-avea aer la un moment dat. Pentru scurtă vreme doar, căci, cât de curând, când razele amurgului îi încălziră plăcut chipul, DooSan închise ochii și permise brizei mării și pescărușilor să-l alinte din plin.

***

Stând pe puntea unei bărci de pescuit, un pic aplecată peste balustrada de metal de care se sprijinea puțin cu coatele, SolHi la fel privea în depărtare. Privea la marea agitată ce se întindea până dincolo de orizontul înroșit, la pescărușii care se lăsau să cadă din înalturi, ieșind apoi din ape cu prada în cioc și la sclipirea apei ce dansa practic în fața ei. O priveliște care-o încânta nespus, căci o făcea să simtă atâta pace în suflet, acea bucurie la care râvnise atâta vreme, dar de care nu avuse parte atât de mult.

De altfel era și pentru ea acel loc Paradisul, așa cum fusese pentru Han YuSan, în ciuda vremurilor grele prin care trecuse cât trăise acolo. La fel îi amintea de copilărie și de tot ce lăsase în urmă, făcând-o să înțeleagă că în pofida greutăților prin care trecuse în a ei copilărie nu suferise atât de mult pe cât suferise fiind departe de acele locuri. Gânduri care o luară complet în vraja lor, făcând-o să tresară într-un final când Yu Min, al ei prieten din copilărie, se apropie de ea, spunându-i cu voce veselă, „Seamănă cu fericirea, nu? Marea, mă refer!”

SolHi zâmbi. „Știi prea bine răspunsul, dar chiar și așa întrebi asta de fiecare dată când vin aici.”

„E pentru că-s curios să știu ce gândești. La fel să aflu de ce ești din nou aici, SolHi, căci… da, e satul de baștină și poate ți-a fost dor. Dar totuși e un loc de care știu c-ai vrut să fugi de atâtea ori.”

„Și ai dreptate: am suferit mult cât am trăit aici. La fel am fost fericită și am învățat să-l iubesc. Exact așa cum iubesc soarele ce se scaldă la orizontul înroșit și pescărușii ce strigă în înalturi… un mesaj de care mi-a fost atât de dor.”

„Mesaj? Ce mesaj?” O întrebă Yu Min încurcat.

„Că avem nevoie de atât de puțin ca să fim fericiți. Noi toți. Oamenii însă se complică vrând tot mai mult și mai mult de la viață, cer lucruri imposibile și visează să plece cândva de aici, fără să știe că atunci când ești departe ți-i atât de dor de aceste locuri și vrei să te întorci. La fel simt și eu adesea, Yu Min: simt că ar fi poate timpul să mă întorc în sfârșit acasă.” Spunând asta ochii lui SolHi se umplură de lacrimi, căci simțea din nou tristețea luând-o în stăpânire. De altfel de mult vruse să plângă, doar că nu-și permise acest lux, căci era unul pe care SolHi nu și-l putea permite. De asta își șterse cât de curând lacrimile, pe furiș, privind iar în zare.

Nu-l putu înșela însă pe Yu Min astfel, căci el o văzu ștergându-și lacrimile și punându-se tristă. Nu-i spuse însă nimic, căci își dădea prea bine seama că SolHi suferea, chiar dacă nu știa motivul. Tăcând însă îi dădea șansa să se conecteze iar cu acele locuri și să redevină iar acea SolHi de altădată, veselă în ciuda greutăților, bună la suflet deși fusese mereu biciuită de răutatea oamenilor, curajoasă în pofida vremurilor grele prin care trecuse.

Într-un final, aruncându-și ochii spre țărm și văzând un străin stând acolo, cu ochii pe barca lor, Yu Min surâse trist și-i spuse lui SolHi, „Se pare că ai vizitatori.”

SolHi îl privi mirată. „Eu? De ce anume crezi că-i după mine cineva?”

„Pentru că aici sunt prea puțini pe care un străin poate să-i caute. Tu însă ai multe persoane să te caute, SolHi. Mult mai multe decât mi-ar plăcea mie să recunosc.”

Spunând asta, Yu Min îi întoarse spatele, căci nu voia ca SolHi să ajungă să-i citească gândurile și să-i afle acel mare secret pe care-l ascunse de ea atâta amar de vreme. O teamă nefondată, căci SolHi, de cum îl recunoscu pe DooSan în persoana străinului de pe țărm, uită complet de cele spuse de Yu Min, întrebându-se în sinea ei de ce anume se chinuise Han DooSan să parcurgă atâta amar de drum doar ca s-o vadă. Și, pentru prima dată de când se cunoșteau, începu să se teamă de el. Nu pentru că l-ar fi învinuit pentru cele întâmplate, ci pentru că, de când îl revăzuse, atâtea probleme se abătuseră pe capul ei, făcând-o să se simtă iar neputincioasă, exact așa cum se întâmplase în urmă cu șapte ani.

Nu spuse însă nimic nimănui despre ale ei temeri. Doar privi în zare, la DooSan, așa cum făcea și el, până ce barca ancoră în port. Apoi, când Yu Min îi spuse să nu-și facă probleme că se ocupă el și de partea ei de descărcat, SolHi coborî de pe punte și se apropie de DooSan. La doar doi pași de el, surâse și-i spuse în glumă, „Nu pot să cred ce-mi văd ochii: marele Han DooSan în persoană. Sau… ești cumva o fantomă ce s-a abătut pe aici în căutare de pace?”

DooSan surâse și el, „Mă ai cumva pe conștiință?” SolHi îl privi încurcată. „Nimic personal. Doar mă gândeam că dacă tot îmi vezi fantoma înseamnă că mă ai pe conștiință. Ca victimă. Și… las-o baltă, doar o glumă proastă din câte înțeleg.”

„Cât se poate de proastă dacă sincer. Mai ales după tot ce s-a întâmplat. Dar, nu cred că mai contează până la urmă. Așa că, ia zi: cărui fapt datorez vizita fostului meu șef?”

„Fostul?”

„Yeah, absolut, căci, din câte îmi amintesc, am fost dată afară din poliție pe motivul, citez, „C-am încercat să obțin favoruri intrând în patul șefului.” Sau să fiu mai explicită de atât?”

„Nu-i nevoie. Am citit și eu mesajul cela.”

„Serios? L-ai citit? De unde mă rog? Ai intrat cumva în contul meu?”

„Aș fi vrut eu. Poate așa aș fi aflat mai multe secrete despre tine. Dar, cum n-am eu șansa asta, doar… am investigat. Pe ici, pe colo. Am prieteni în procuratură să știi, prieteni cărora nu le-a fost deloc greu să afle motivul concedierii unuia dintre subalternii mei.”

„Aaa, asta era,” spuse SolHi oarecum nepăsătoare. „Și eu care credeam că ești aici ca să vezi ce anume s-a ales de cea de care ai vrut atâta amar de vreme să scapi, dar fără rezultat. Până acum când a fost atât de ușor. Ar fi trebuit să încerci asta mai demult, să știi. Astfel ai fi fost liber de atâta amar de vreme.”

„Ha-ha, comic, dar nu pentru mine să știi, căci… nu mă face pe mine fericit durerea și ghinionul altora.” SolHi îl privi pe sub sprâncene. „Bine, recunosc, doar din când în când când are de-a face cu dușmanii mei.”

„Dintre care fac parte și eu din câte îmi amintesc.”

„Și ai dreptate: te consider uneori astfel. Când îmi calci pe bătături. Dar, cum nu-i asta motivul pentru care sunt aici, mai bine trec la subiect: ești din nou în joc, detectiv Ian SolHi.” Și, nici una nici două, o forță pe SolHi să-și prindă insigna din zbor. „Te cheamă datoria. Așa că… s-a zis cu lenevitul!”

SolHi îi aruncă insigna cât de curând înapoi. „Mai bine zic pas, căci mi-i bine aici. Așa că, cum n-am de gând să mă întorc în veci în poliție, n-ai decât să faci stânga împrejur și s-o ștergi de aici. La pas grăbit, nu leneș.”

DooSan pufni în râs. Apoi, devenind dintr-o dată serios, îi spuse, „Plec de aici, dar nu singur. Și nu la pas lent, dar cu viteză moderată, exact așa cum am ajuns aici: conducând și nu mergând.”

„Dacă zici: pentru mine e tot una cum ai ajuns aici și cum pleci. De nu vrei singur, pot să-ți găsesc companie. Sunt destule și pe aici să știi.” Apoi îi făcu cu ochiul când îl văzu pe DooSan strâmbând din nas. După mutra lui acră își dădu seama că era momentul potrivit să-și mai bată nițel joc de el. Dar trebui să lase asta pentru mai târziu când îl auzi pe unul dintre pescarii bătrâni strigându-i să se apropie că peștele ei era deja pregătit.

„Peștele?” O întrebă DooSan pe-un ton ușor batjocoritor. „Te-ai apucat cumva de „pescuit?”

„Da, cadavre, și-s a naibii de bună la asta. Doar ești aici, nu? Fantomă?!”

DooSan strâmbă iar din nas. „Să știi că n-a fost comic deloc.”

„Poate pentru tine, căci pentru mine e anume ceea ce mi-am dorit mereu: să-mi bat joc de tine după cum mi-i pofta și să te calc pe bătături așa cum mi-am dorit mereu. Iar acum că nu-mi mai ești șef, Han DooSan, să știi că pot chiar să te fac să suferi. Mult mai mult decât ai suferit deja.”

SolHi spuse toate astea pe-un ton jucăuș, făcându-l pe DooSan să se întrebe la un moment dat ce era în mintea ei. Văzând însă privirile celorlalți pescari ațintite asupra lor și mai ales privirea piezișă a lui Yu Min, își dădu seama că era „în plus” în acele locuri. De aceea doar se mulțumi cu ai spune lui SolHi să-și vadă de treabă c-o așteaptă pe mal, iar când rămase singur privi iar la Yu Min, șuierând apoi printre dinți, „Un alt prădător la orizont. Nu, Han DooSan, de nu vrei să rămâi cu buza umflată, ar trebui să te grăbești că de nu o să-ți muști mâinile o viață întreagă.”

***

DooSan nu era singurul deranjat de apariția unui rival la orizont. La fel se simțea și Yu Min, căruia zâmbetele și privirile schimbate de DooSan și SolHi i se părură cuțite înfipte în suflet și răsucite lent. De asta și oftă într-un final, drăcuind printre dinți, căci chiar ura el să piardă.

„Și totuși ai pierdut demult, Yu Min,” îi spuse unul dintre pescarii bătrâni, care se opri lângă el și-i puse o mână pe umeri. „Ai pierdut demult, în clipa în care ai lăsat-o să plece și asta pentru că te-ai temut să-i spui ce simți. Acum însă e prea târziu, băiete: pentru regrete, să-i spui ce simți și să fii fericit. Și știi de ce?”

„Pentru că SolHi e ca pescărușul care dacă și-a găsit perechea nicicând nu se uită în jur?”

„Așa e. Ai dreptate spunând asta acum, căci perechea pescărușului SolHi nu ești tu, ci cel de colo, cel pe care-l privește așa cum nicicând nu te-a privit pe tine și la fel cum nicicând tu n-ai privit-o pe ea.”

„Nu poți nega acum că țin la SolHi.”

„Asta n-a negat-o nimeni, Yu Min. La fel nu pun la îndoială că ai sentimente pentru ea. Dar, deși-s sincere și curate ale tale sentimente, nu sunt de ajuns s-o întoarcă din drum pe ea și s-o facă fericită. Nu acum când un altul i-a zâmbit frumos, furând un zâmbet și de la ea.”

„Un străin totuși.”

„Nu pentru SolHi. La fel și ea nu-i străină lui. Nu de și-a călcat pe suflet și-a venit până aici. La sigur nu în vizită, căci văd hotărârea în ochii lui: e decis s-o ia de aici și cu orice preț. Ceva ce nu poți împiedica, băiete. Nu de ții la ea și de-o vrei fericită.”

După astfel de cuvinte, bătrânul se îndepărtă. Simți nevoia să facă asta și să-l lase pe Yu Min singur. Nu să sufere, ci să înțeleagă că avea el dreptate până la urmă: o pierdu-se pe SolHi din lașitate în urmă cu mulți ani, atunci când se temuse să-i spună ce simte și-o lăsase să-și ia zborul asemeni unui pescăruș ce și-a întins larg aripile și s-a îndreptat spre soare-răsare, în căutare de aventuri și noi iubiri.