În dimineața următoare, așa cum îi promisese bătrânei YeJin, SolHi merse de-i transferă pe cont 10 mii de won. Apoi, privind țintă la ecranul bancomatului, pe care scria cu litere mari, „Operațiune finalizată cu succes,” SolHi oftă. Prelung de altfel, căci știa prea bine pentru ce serveau banii ceia. Dar, chiar dacă știa bine asta, n-avea încotro: trebuia să-și accepte soarta, căci altceva pentru a-și apăra mama n-avea ce face.

Ba chiar, într-un final, când simți că-i fugea pământul de sub picioare, începu să se lovească ușurel în piept, cu pumnul strâns. Bătăi ușoare, dar care însemnară atât de mult pentru ea, căci o ajutară cumva să-și alunge acel nod „nesuferit” care-i blocase căile respiratorii. Apoi, în șoaptă, cu voce tremurândă, SolHi își spuse, „O să fie bine, SolHi! Va trece și asta! La sigur va trece, căci nimic nu-i veșnic.” Numai că, deși încerca ea să se îmbărbăteze pe sine astfel, nu-i reușea și pace, căci acea presiune din piept se simțea din ce în ce mai bine cu fiecare gât de aer inspirat.

Din această cauză și simți dintr-o dată nevoia să se lase pradă plânsului. Unul îndelung de altfel, dar care să-i ogoiască sufletul. Pentru plâns n-avea timp însă. Știa și ea prea bine asta, căci viața pe care o trăia, la fel ca lumea care o înconjura, se încăpățâna s-o îngenuncheze de fiecare dată. La fel ca și datoriile, care-i apăreau în cale oriunde n-ar fi privit: acasă - în persoana lui DooSan, care-i amintea de fiecare dată că îi era datoare, în fața colegilor cărora trebuia să le fie sprijin, și chiar și în fața mamei ei se simțea datoare - pentru că-i dăduse viață. De aceea și suporta ea toate capriciile bătrânei YeJin și-a fiului ei, care nu era bun de nimic - doar pentru ca mamei ei să-i fie bine.

Numai că lui SinHa îi era din ce în ce mai „rău,” cu fiecare zi ce trecea de altfel. Asta o înțelese SolHi din faptul că sunetele bătrânei se întețiseră și la fel se măriseră și sumele cerute. Sume care-i luau cumva pâinea de la gură, căci începuse să mănânce tot mai puțin, doar pentru a putea face față tuturor acelor „datorii,” care ajunseră s-o asfixieze în ultima vreme tot mai mult și s-o facă să-și dorească să plece.

De fugit n-avea unde fugi însă. Nu în astă lume și nu în acea viață. Asta din cauza că trebuia să fie puternică, căci alții depindeau de ea. În special SinHa, care, în marea majoritate a timpului, trăia în lumea ei, căci de-ar fi fost a ei mamă lucidă… poate ar fi trăit și SolHi mai bine.

„Sau poate ar fi fost mai rău,” murmură SolHi, surprinzându-și acel gând. Apoi, întorcând spatele bancomatului, cu pași hârșâiți, se porni în susul străzii. Nu porni singură însă, ci cu gândurile, acele gânduri care îi roiau în cap ca un stol de albine sălbatice alungate din al lor stup de un „intrus,” care le stricase buna orânduire a vieții.

SolHi însă… nu era nici stupul și nici una din acele albine înfuriate ca să-și apere ce era al ei cu unghiile și dinții. Nu. Ea era în acele clipe „intrusul,” în propria viață de altfel, căci mai tot timpul alții deciseră pentru ea. La fel se întâmpla și în acele clipe când într-adevăr nu-și mai putea ea decide cursul vieții.

Dar… întorcându-se la „datoriile” ei, SolHi oftă. Își aduse aminte că trebuia să găsească o altă cale de-a câștiga bani, căci din acel salariu mizer pe care-l primea nu-i mai ajungea s-o plătească pe bătrâna YeJin pentru că avea grijă de-a ei mamă, nu-i era destul ca să plătească tot ce SinHa „strica,” la fel nu mai avea bani destui pentru medicamentele ei și-a mamei și… câte altele se adunaseră pe capul ei.

Și da… anume în acele clipe, SolHi își aminti că de atâta amar de vreme nu cumpărase nimic doar pentru ea. Tot ce avea se datora Minei în mare parte, care o susținuse mereu, în special cât SolHi învățase. Și da… ei tot trebuia să-i plătească SolHi, căci considera că avea datorii enorme la ea, chiar dacă Pack Mina nicicând nu-i pomenise de asta.

Numai că, tot în acele clipe, când mergea pe stradă cu capul plecat și târâindu-și picioarele după ea, SolHi își aduse aminte că avea datorii și față de ea însăși. Dar, fiind prea ocupată cu tot ce i se întâmplase în viață, uitase complet că-i este datoare și ei însăși. Însă… cum să facă să se mulțumească și pe sine nu știa. La fel nu știa cum să scape din toate problemele care o înconjurau, căci ajunseră chiar s-o asfixieze în ultima vreme de-și dorea doar să dispară și nimic mai mult.

Dar… „Așa e și la alții,” se liniști SolHi dintr-o dată. „Ba chiar poate fi mai rău decât simt că-mi este mie. De aceea, SolHi, fii puternică! Îndură, căci… toate se vor sfârși odată și odată.”

Se mințea însă pe sine cu astfel de cuvinte. În acele clipe și ori de câte ori simțea că se cutremură pe picioare, că doar atunci își aducea aminte de aceste fraze. Cuvinte care într-adevăr îi dădeau putere, căci se ridica de jos, cu capul sus, și-și vedea de viață, oricât de câinoasă n-ar fi fost viața aceea cu ea. De altfel… nu avea altceva ce face. Nici cui să se plângă, căci depindeau alții de ea, dar ea de nimeni. „Așa cum a fost mereu,” murmură iar SolHi, aducându-și aminte de tot prin ce trecuse prin viață.

Dar… ceea ce devenise în timp o rutină la fel ajunse să fie o povară pe suflet. Una dintre acele poveri de care nu te poți debarasa indiferent de ce n-ai face. Poți doar să te mulțumești cu ea, s-o accepți ca parte a existenței tale și să mergi mai departe.

Așa făcu și SolHi. Acceptă acea cruce pe care trebuia s-o poarte pe umeri și-și trăi viața așa cum putea: se ridica dimineața din pat, lipsită de puteri de cele mai multe ori, își pregătea un mic-dejun sărăcăcios ca să poată face față cheltuielilor și apoi mergea la serviciu. Acolo muncea cu sârguință, căci așa fusese SolHi mereu - îi plăcea să-și ducă lucrul până la capăt și să fie sârguincioasă ca alții să nu se poată plânge că făcuse ceva de mântuială. Numai că, după o astfel de muncă grea, trebuia să urmeze și-o masă copioasă. Un prânz care în cazul lui SolHi se rezuma la un sandwich și cam atât, căci în multe cazuri n-avea pentru mai mult.

Ar fi putut cere de la cineva sau accepta ca alții să plătească masa pentru ea. SolHi însă ura asta: să primească lucruri de pomană. La fel ura ca alții să plătească ceea ce mânca. Din această cauză și ajunse ea să-și ocolească colegii. În special în timpul prânzului, găsind diferite pretexte doar ca să nu fie în birou când ei decideau unde să mănânce în ziua aceea, iar de era întrebată mai apoi de-a mâncat spunea mereu că da, cu zâmbetul pe buze, că a mâncat un prânz copios și că-i fericită.

Numai că îi mințea pe alții cu aceste cuvinte și la fel se mințea și pe sine. Asta însă n-o deranja, căci ei i se părea cinstit să facă asta. Dar, deși era o tactică excelentă în multe dintre cazuri, era una care nu reușise nicicând să-l înșele pe Kan, căci avea acela „nas bun” la a simți minciunile lui SolHi. De aceea, de cum își dădea el seama că ea iar trecuse peste vreo masă, o forța de fiecare dată să-l urmeze și nu-i permitea să plece decât atunci când ea termina tot ce-i cumpărase el. Dar, făcând asta, făcea și sufletul lui SolHi să sângereze tot mai mult, căci simțea ea astfel că ale ei datorii creșteau și mai mult.

Din această cauză SolHi ajunse chiar să-l evite pe Kan. Ba chiar făcea ce făcea și „dispărea” pe undeva când vedea că vor rămâne singuri în birou, căci dacă mai era cineva acolo putea găsi cumva o scuză și să plece „cu treburi.” Un șiretlic pe care îl deprinsese de când trăise cu Mina, căci atunci, când SolHi nu se putea angaja nicăieri și n-avea cum plăti pentru cheltuielile ei și ale mamei ei, Mina fusese cea care plătise pentru tot. De aceea și se jurase SolHi că de imediat ce va putea îi va întoarce tot ce Mina cheltuise cu ea, căci așa era bine în opinia lui SolHi.

Ba chiar îi reușise să strângă o mare parte din banii pe care ea considera că-i datora Minei. Numai că, odată ce DooSan se instalase în casa ei, sub pretextul că „ea astfel își plătea datoriile față de el,” SolHi se văzu nevoită să cheltuie mare parte din acei bani. Nici nu crâcnise de altfel când DooSan îi cerea câte ceva, căci se simțea vinovată și credea că „plătind” își va răscumpăra cumva vina pentru ceea ce pierduse DooSan.

Dar… acel mod de a „plăti pentru păcate” rezultase unul al naibii de costisitor, căci Han DooSan se învățase să trăiască pe picior mare cât fusese singur și la fel continua să trăiască și după ce se mutase în casa ei. De aceea și se văzu SolHi nevoită să găsească la început alte surse de venit, neștiind că mai apoi vor fi necesari acei bani și pentru alte „cheltuieli.” Chiar și așa se liniștea pe sine că era bine atâta timp cât încă putea câștiga, doar ca alții să nu afle despre ale ei probleme.

Astfel, pentru a câștiga acei bani de care avea nevoie, SolHi se angajă ca și casieră la un supermarket aflat nu departe de casa ei. Avea și un orar satisfăcător: de la 7-12 de noapte. „Exact după ce termin serviciul,” își spuse ea când proprietarul o acceptase să lucreze pentru el. „Și plătește cât de cât bine. Măcar pe moment o să-mi ajungă cu tot ce se cheltuie adițional,” iar acest gând o făcu fericită.

Până într-o zi când Han DooSan avu grijă ca a ei bucurie să fie de foarte scurtă durată de altfel. Ei bine… nu făcu el asta intenționat. El doar se „ivi întâmplător” la noul ei serviciu, într-o seară, când văzând că SolHi întârzia, ca de fiecare dată în ultima vreme. Cum ajunse acolo? Simplu: verifică în aplicație și văzu unde anume își „pierdea” SolHi timpul în loc să se întoarcă acasă și să aibă grijă de el.

Ajuns în supermarket însă… surpriză: DooSan află nu doar că SolHi avea o „nouă slujbă,” dar mai dădu și peste câțiva puștani, care se credeau super inteligenți, și care intraseră în acea seară în supermarket cu gând să „profite, căci casiera era doar o muierușcă proastă, incapabilă să le facă față de una singură.” Din această cauză și cărăbăniră ei în sân tot ce putură, ca mai apoi să mai aibă tupeul să se apropie de tejghea și să ceară și țigări pe gratis.

SolHi, care ștergea în acele clipe tejgheaua cu o cârpă udă, o făcu pe surda. Apoi, văzând că puștanii insistau, ceru plata pentru ce aveau ei prin sân și prin buzunare. Dar, în loc de bani, primi un pumn în tejghea și auzi mai apoi râsete din partea celorlalți.

Nu râseră însă toți, căci cel ce lovise tejgheaua urlă cât de curând la ea, „O faci acum pe deșteapta?”

„De ce și nu dacă pot?” I-o întoarse SolHi sec.

O remarcă care-l făcu pe individ să spumege la propriu. Din această cauză și se burzului la ea cât de curând, „Atunci… cred că pot și eu să-ți aranjez mutra asta de „inteligentă.” Atât de bine de altfel încât nici maică-ta n-o să te mai recunoască după asta.”

Asta… chiar c-o înfurie pe SolHi, căci auzindu-l pe individ menționând-o pe SinHa și mai ales c-o amenințase pe ea, detectiva, trânti cu cârpa de tejghea, făcând să răsune supermarketul. Apoi, când ochii îi deveniră cei ai unei fiare, scăpărând, privi țintă la „îndrăzneț” și-i șuieră printre dinți, „Iar tu ai face bine să n-o mai faci pe deșteptul și să plătești pentru ce-ai luat. De nu… ai dat de dracu.”

Astfel de cuvinte însă îi făcură pe indivizi să pufnească în râs cât de curând. Ba chiar se puseră ei cu adevărat îndrăzneți, căci unul dintre ei, cât ceilalți îi baraseră calea lui SolHi să nu se apropie de el, sări peste tejghea. După care cărăbăni în sân mai multe pachete de țigări și alte mărunțișuri pe care le considerase „absolut necesare,” pentru care erau siguri că n-aveau să plătească după aceea.

Numai că, în clipa în care se pregăteau să plece, dădură nas în nas cu DooSan, care tocmai intra pe ușă. Asta îi puse un pic în încurcătură, căci nu se așteptaseră să intre un bărbat acolo. Mai ales s-o apere pe chelneriță, căci observară mutra acră a lui DooSan, în timp ce privea la SolHi. Dar, cât de curând, izbucniră ei în râs când unul dintre tineri spuse, „Opa, iaca și barza într-un picior!”

Asta cu „barza” era despre DooSan, care se sprijinea în acele clipe în cârjă după ce scăpă în sfârșit de ghips. O glumă la care ar fi râs dacă ar fi fost între prieteni, dar care-l făcu să strâmbe din nas auzindu-i pe „mucoși” vorbind astfel despre el. Dar, în loc să se certe cu ei mai apoi, doar le spuse surâzând, „Dacă aș fi în locul vostru aș asculta ce spune „barza” acum și-aș lăsa ce-am prin buzunare la locul lor sau aș plăti. În caz contrar… dă Nuna de voi și vă sfâșie mai rău decât un câine.”

„Gura nu vrei să ți-o ții închisă?” Îi șuieră „boss-ul” printre dinți.

„Dacă zici,” răspunse DooSan nepăsător. După care se dădu din calea lor, iar tinerii se grăbiră să plece. Apoi, căscând dulce, DooSan privi la SolHi, care-l străfulgera cu privirea în acele clipe, și-i spuse, „Chiar îi lași să plece? Nepedepsiți?”

SolHi, mai furioasă din cauza lui că apăruse acolo decât că fusese deposedată de lucruri din supermarketul pe care-l apăra, îi șuieră dintr-o dată printre dinți, „De nu vrei să plătești tu pentru oalele sparte de alții, îți sugerez să-ți ții limba după dinți.” După care, lovind cârpa ceea udă de braț, trecu pe lângă el. Înainte de-a ieși din supermarket îi spuse lui DooSan fără să-l privească, „Păzește locul până vin, barză! Și… de dispare ceva de-aici, jur că încerc arma asta letală și pe spatele tău.”

DooSan surâse auzind astfel de vorbe „mari” din gura ei. Apoi, întorcându-se spre ușă, o văzu pe SolHi făcând la dreapta, încotro se îndreptaseră și puștanii. „Azi pe cineva la sigur o să-l mănânce pielea,” murmură el vesel. După care se apropie de un scaun pe care se așeză cât de curând, căci barză-barză, dar nu era el din cele obișnuite să stea prea mult timp într-un picior.

***

După ce ieși din supermarket, SolHi merse câțiva metri până ajunse la o răscruce de drumuri. Acolo făcu iarăși la dreapta, ajungând în cele din urmă pe o străduță îngustă și prost luminată. De înaintat însă nu înaintă. Doar se opri și ascultă cu atenție acea mică ciorovăială a puștanilor, care nu puteau împărți între ei prada.

„Dă-mi și mie o țigară,” îi spuse o piticanie unuia care abia ajungea la 1.5 metri înălțime, dar care se credea deja suficient de matur pentru a ține țigara între degete.

„Parcă nu fumai?” Îi răspunse acesta primului.

„Nu fumam eu, dar… dacă tot e pe gratis, de ce să nu încerc și eu?!” Spuse piticania. Apoi, cu mână tremurândă, deși încerca să pară sigur pe el, apucă țigara din mâna prietenului. Numai că nu apucă sărmanul s-o ducă la gură, căci o piatră, aruncată de nicăieri și care-l lovi cu putere în cot, îl forță s-o scape din mână.

Din cauza pietrei celeia, piticania urlă ca din gură de șarpe. Ba chiar se îndoi nițel și scrâșni din dinți. Apoi privi spre colțul străzii, de unde SolHi se apropia de ei la pas lent în timp ce se juca cu acea cârpă umedă pe care o lovea ușurel peste palmă. „Nu ce, jucăm și noi un joc?” Întrebă ea orecum în batjocură.

„Javră,” îi șuieră piticania printre dinți. „Chiar c-ai dat acum de dracu,” spuse el furios, căci încă simțea furnicături în mâna dreaptă după lovitura ceea.

„Dacă zici,” nu se lăsă SolHi mai prejos. „Numai că, știi, piticanie, javrele uneori au colți ascuțiți. Cine știe, după piatra ceea poți să te alegi nu doar cu cotul rănit, ci și cu niște dinți înfipți în partea moale.”

Boss-ul râse auzind-o pe SolHi vorbind astfel. Apoi se ridică de jos, aruncă țigara fumată pe jumătate doar, lovind-o cu degetul, și, îndreptându-se de șale, privi țintă la SolHi, rânjind ciudat. Ba chiar îi spuse, „Totuși javrele pot fi și dresate. În caz contrar, degeaba au fost aduse pe lume.”

Fu rândul lui SolHi să râdă. Se liniști însă și se încruntă în clipa în care individul scuipă cu dezgust într-o parte, în timp ce-i tot arunca ocheade. Apoi, strângând cu putere cârpa ceea în mâna dreaptă, SolHi privi în jur să vadă dacă nu-s martori pe acolo și-i spuse, „Nu știam că javrele n-au dreptul să se nască pur și simplu pe lume. La fel ca și femeile. Ori… o fi cumva interzis?”

„Interzis nu e,” se puse boss-ul filozofic. „Da iaca e o problemă când n-ai deloc minte.” Apoi, rânjind ca un prost, porni spre SolHi, dezmorțindu-și brațele și gâtul și fiind absolut convins că în seara aceea o învață minte pe acea „javră,” care avuse tupeul să-i deranjeze.

Numai că lecția plănuită pentru alții fu învățată de el, căci, imediat ce ajunse la doar doi pași de SolHi și se pregătea s-o lovească, primi el o lovitură cu cârpa ceea umedă în piept. O lovitură care duru ca naiba, la fel ca și cele simțite pe brațe, abdomen, față și gât.

De altfel nu doar el suferi în seara aceea. Același lucru li se întâmplă și tovarășilor lui, căci, imediat ce-și văzură prietenul la ananghie, nu fugiră să-și scape pielea, ci se avântaseră asupra lui SolHi. O idee proastă de altfel, căci nu se așteptaseră ca o „muiere” să lupte atât de bine. De aceea și se văzură cât de curând stând în genunchi în fața ei, cu mâine după ceafă și bombănind sub nas, „Promitem că nu mai facem.”

Astfel îi găsi poliția la doar câteva clipe după ce SolHi îi puse pe puștani cu botul pe labe. Dar, deși DooSan făcuse asta ca s-o ajute pe ea, SolHi nu fu deloc mulțumită. De aceea și îi șuieră apoi printre dinți în timp ce se întorceau deja spre casă, „Era absolut necesar să chemi poliția?”

„De ce și nu?” Răspunse DooSan calm, căscând dulce. „După faptă și răsplată.”

„Erau doar niște puști,” mârâi SolHi la el, mutând punga cu lucrurile „confiscate” dintr-o mână într-alta, a ei plată pentru „trudă” de altfel, căci fusese concediată chiar în acea seară.

Auzind-o vorbind astfel, DooSan se opri. Apoi, întorcându-se ușor spre ea, o privi țintă o vreme. Văzând însă că SolHi nu-și ferea deloc privirea, ba chiar că era pe cale să-l învețe și pe el minte pentru că-și băgase nasul în treburile ei în seara aceea, se urni iar din loc și spuse, „Doar… să zicem că astfel m-am răzbunat pentru „barză într-un picior.” Nu mi-a plăcut mie să fiu numit astfel.”

„Aga, și pentru că ție nu ți-a plăcut să fii insultat de niște puștani eu am fost concediată. Ba chiar și fără plată, căci asta… e doar o parte din ce-mi datora,” îi spuse ea țâfnoasă.

Love this novel? Read it on Royal Road to ensure the author gets credit.

„N-ai decât să te întorci mâine și să-i ceri și restul.”

„După tot circul pe care l-ai organizat tu chemând poliția? Mă îndoiesc că primesc ceva. Ba mai mult, am impresia că ajung de râsul curcilor de se află că detectiva de la Omucideri a fost jefuită de niște puștani.”

„Atunci… trebuia să nu-i lași să plece cu prada.”

„Și aș fi făcut-o, dacă o anumită barză într-un picior nu mi-ar fi apărut la orizont.”

„Vrei să spui acum că-i vina mea?”

„A cui dacă nu a ta? A mea cumva?”

„Da,” răspunse DooSan sigur pe sine. „De ce? Simplu: pentru că nu ești în stare să-ți alegi prioritățile. Mai ales: ce mama naibii făceai tu în supermarketul cela?”

„Lucram?”

„Da, da, și eu care crezusem că doar intrasei după carne și ai făcut o faptă bună stând de șase pentru puștani.”

SolHi mârâi ușor auzindu-l vorbind astfel. „Bine că le știi tu pe toate,” spuse ea într-un final, trecând pe lângă dânsul.

Se opri însă locului când DooSan o înșfăcă de braț. Apoi, aplecându-se ușor spre ea, îi spuse surâzând, „Job-urile part-time se caută după studii, draga mea. Așa că, data viitoare când ai nevoie de extra-cash, n-ai decât să-mi spui. Îți găsesc eu ceva pe „specialitate.”

„Precum slujba de asistentă medicală?” Nu se lăsă SolHi intimidată.

„Măcar de la aceea aveai satisfacție și nu te alegeai doar c-o pungă cu… nimicuri la final,” șuieră DooSan printre dinți, pornind mai departe.

„Nu mai spune. Și cu ce satisfacții m-am ales mă rog după ce am avut grijă de tine? Cu dureri de cap?”

„Dureri de cap cu chip frumos?!” Surâse DooSan, privind-o.

SolHi însă se încruntă, „De vorbeai acum despre tine, să știi că ai greșit adresa, scumpul meu. De ce? Pentru că nici nu ești tu frumos și nici „dulce” cum vrei să pari. Doar un lup în pielea mielului.” DooSan strâmbă din nas. „Nu, nu, nu-mi fă mie acum mutra asta acră, făcând-o pe nevinovatul. Știu eu ce zic. Sau ce, o să negi că din cauza ta cheltui zilnic sute și sute de woni pe… carne și alte nimicuri pe care tu le înghiți pe nemestecate?”

„Ei, nici chiar așa. Doar nu-s… gaură fără fund. Doar… mănânc mai mult.”

Din cauza celor spuse de DooSan și mai ales din cauza „inocenței” lui, SolHi pufni în râs. Un râs cristalin de altfel, din toată inima, care-l încălzi cumva pe bărbat pe dinăuntru, căci simțea că măcar astfel o făcea fericită. Își șterse însă cât de curând rânjetul de satisfacție de pe față când SolHi se opri brusc din râs și-i spuse, șuierându-i cuvintele practic în față, „Nu doar mănânci mult, scumpule, ci înghiți gogâlț-gogâlț ca lupul din poveste. Sau… ai uitat cumva cât ai înfulecat acum câteva seri? Direct de pe grătar de altfel. Ba chiar ai mai dat și altora peste mână când au încercat să guste din carnea ceea.”

Se trase însă SolHi brusc în spate în clipa în care DooSan făcu un pas spre ea și apoi se aplecă ușor peste ea, de parcă ar fi vrut s-o sărute. O mișcare care-o făcu să se plece pe spate și chiar să sughițe într-un final. „Ce acuma?” Întrebă ea mirată.

„Nimic. Doar… mă gândeam la acest „scumpule” pe care l-ai spus azi de două ori deja. Să fie un semnal?”

„Semnal? Pentru ce?” Se bâlbâi ea.

„Știu și eu?! Poate nu semnal, dar… invitație?! La ceva mai mult?”

„Ia,” strigă SolHi dintr-o dată, împingându-l ușor de lângă ea. „Nu sări calul, că n-am ascuns eu nimic în cuvintele spuse. Doar… era un cuvânt ales la întâmplare. Ironic spus de altfel. Și… de n-ai simțit ironia e deja problema ta.”

DooSan râse. „Prea te încurci acum în explicații, scumpo. Dar… fie pe a ta: de nu vrei să recunoști că acel „scumpule” era cumva romantic spus, atunci poți și să nu recunoști.” După care îi întoarse spatele și, surâzând, se porni spre casă. „Oricum, mai devreme sau mai târziu o să aflu eu sensul ascuns al celor spuse. Și atunci…”

Se opri locului simțind că SolHi nu-l urma. De altfel avea perfectă dreptate, căci, întorcându-se și privind în urmă, o văzu stând locului și privind țintă la fațada unui motel prin fața căruia treceau. Un motel ca multe altele în opinia lui DooSan, dar unul special în cea a lui SolHi, căci ea știa prea bine acel loc.

Și știa SolHi acel motel nu pentru că ar fi petrecut mult timp acolo, ci pentru că-l văzuse de atâtea ori în drum spre casă. Astfel aflase că era un loc special în care puteau înnopta doar clienții cu buget redus și de asemenea nu se primeau cupluri pentru câteva ore sau pentru o noapte. Și, chiar dacă asta nu-i aducea prea mult profit, proprietarul nu schimbă acele reguli, căci… „E atât de liniște aici,” murmură SolHi dintr-o dată, de parcă ar fi rostit gândurile proprietarului, care decise acele reguli pentru proprietatea sa.

„Ce anume?” Se interesă DooSan, apropiindu-se de ea.

„Nimic important. Doar… mă gândeam la cât de liniște poate fi aici, în special noaptea,” murmură SolHi oarecum încurcată, căci chiar nu voia să-i dea de înțeles lui DooSan că ar fi preferat liniștea în locul acelei vieți nebune pe care o trăia. Apoi, grăbind pasul, SolHi trecu pe lângă el și se îndreptă spre casă, luând cu ea acea dorință de-a trăi în liniște și gândurile despre cum ar fi să trăiești o viață astfel… fără griji.

***

La câteva zile după întâmplarea cu supermarketul, SolHi își găsi o altă slujbă. Una pe care o găsi întâmplător în timp ce se întorcea de la spital, unde o interogase pe Ha Na, care în sfârșit își venise în fire după săptămâni în care fusese în comă. Astfel, mulțumită că strânsese destule dovezi împotriva lui Park Yu Ra și a lui Gu SilGi, SolHi decise că o plimbare pe jos până la Procuratură n-o să-i facă niciun rău. Și chiar fu un gând bun asta, căci, în timp ce mergea agale pe stradă, bucurându-se din plin de vremea frumoasă, i se înmână un fluturaș pe care stătea scris cu litere mășcate, „Part-time job. Prezență zilnică nu obligatorie.”

„Exact de ce am nevoie,” spuse SolHi zâmbind și gândind că în sfârșit pusese mâna pe găinușa cu ouă de aur. Numai că în viață doar șoarecele în capcană primește cașcaval și acela nu pe gratis. La fel se întâmplă și cu SolHi, căci acea „muncă ideală” rezultă a fi una destul de grea - căratul unor cutii mari și grele, ce adesea ducea la accidentări în rândul muncitorilor ilegali, „accidentări” care nu erau niciodată raportate din cauza că muncitorii nu-și permiteau acest lux.

Își permise însă SolHi luxul ăsta, căci chiar nu putea ea suporta să privească doar cum alții își băteau joc de oameni. De aceea, chiar după prima zi de muncă, „denunță” acea afacere lui Kan, iar detectivul, cum era din cei care nu-și puteau ține prea mult limba după dinți, îi spuse lui Yu. După Yu află și DooSan, care începu imediat a tuna și fulgera, căci acel nou „loc de lucru” al lui SolHi i se păruse cu adevărat riscant, căci… „Cum naiba să te aventurezi în astfel de locuri fără să fii sigură că te întorci teafără?” Îi strigă el de îndată ce află de asta.

„Vrei să nu strigi?” Îi spuse atunci SolHi furioasă. „N-am făcut decât să… caut de lucru.”

„Ai fi putut să-mi spui mie de asta.”

„Pentru ce? Ca să strigi la mine cum faci acum?”

„Ba nu. Te-aș fi ajutat să-ți găsești ceva decent. Deloc periculos și nu…”

„De n-aș fi făcut asta, pe la spatele tău cum sugerezi acuma, n-am fi aflat în veci prin ce trec de obicei acei bieți oameni. Așa că, în loc să mă cerți pentru nimicuri, ar trebui să-ți pui mintea în mișcare și să faci un plan bun cum să scăpăm de ei.”

Un plan pe care DooSan îl făcu cât de curând, căci chiar a doua zi după ce SolHi le spuse despre locul cela, se prezentară în fața depozitului pentru ai prinde în flagrant pe făptași. Dar, deși ajunseră ei acolo, nu-i puteau sălta pur și simplu, căci erau necesare dovezi, contundente de altfel și nu din acelea că „șeful” urlă. De fapt „șeful” de la depozit urla și în acele clipe. Stătea chiar în fața depozitului și-i striga unuia din muncitori, care scăpase pe jos o cutie, iar hainele, înfășurate bine în celofan, se întinseră pe jos, că-i prost și nu știe a lucra. Ba chiar îl și lovi acela pe muncitor. DooSan însă consideră a nu fi de ajuns ca să-i bage la răcoare.

Văzând însă comportamentul „șefului” și cum erau tratați muncitorii acolo, DooSan privi la SolHi, mârâind ca câinele la mâță, „Unde anume ziceai c-ai găsit acest cuibușor de rai? În timp ce încercai să afli ce-i viața cumva?”

„Îți bați acum joc de mine?” Se burzului SolHi la el.

„Eu? Deloc. Spuneam doar lucrurilor pe nume.”

„Atunci… n-aveți decât să le spuneți în gând, căci… nimeni n-are nevoie de părerile dvs, procuror Han,” îi dădu SolHi de înțeles că comentariile lui o cam călcau pe coadă și s-ar fi putut termina rău de n-ar fi tăcut el.

DooSan însă nu se liniști, căci chiar n-o putea înțelege. Mai ales nu putea înțelege el cum îi reușea lui SolHi să se bage de fiecare dată în probleme. „De parcă le-ar căuta cu lumânarea,” gândi el. Făcu însă ochi mari de uimire când o auzi pe SolHi spunându-i lui Yoon Suk:

„Ține, scumpe soțior!” După care îi dădu tânărului o mică cutioară.

„Soțior?” Șuieră DooSan printre dinți chiar la urechea ei. „Am pierdut noi vreun eveniment important cumva?”

„Da… atacul extratereștrilor asupra Planetei Pământ,” i-o întoarse SolHi tăios. Văzând însă că ochii lui DooSan într-adevăr scăpărau de furie, schimbă tonul și subiectul de altfel, „Doar… camuflaj. Sau ce… barză, intri tu cu mine în depozitul cela după dovezi?”

„Nu. Desigur că nu. Doar… nu-s prost să car cutii. Îi las clasei muncitoare această onoare.”

„Dacă „clasa muncitoare” era despre mine acuma să știi…”

„Vreți să terminați cearta?” Îi apostrofă Kan pe cei doi. „Căci… nu știu voi, dar noi încercăm să lucrăm aici. În caz că nu coincidem în asta, n-aveți decât să plecați și să vă certați în altă parte.”

Intervenția lui Kan fu cât se poate de oportună, căci DooSan și SolHi închiseră în sfârșit gurile și se concentrară pe treabă. La fel făcu și Yoon Suk, care, luând din cutia dată de SolHi o perucă și-o pereche de mustăți, se chinui să și le pună. Avu însă nevoie de ajutorul ei, ceva care-l făcu pe DooSan să se miște nervos pe scaunul din spate unde ședea, simțind că gelozia îl rodea cumva pe dinăuntru.

Se „calmă” însă el rapid și privi în stânga observându-i pe Kan și Yu, care erau și ei pe bancheta din spate, sfredelindu-l cu privirea, căci lor li se păruse chiar curioasă reacția lui DooSan. Dar, când acesta își drese glasul și privi prin geam afară, cei doi schimbară priviri și surâseră. Discret de altfel, căci nu-și doreau să se ia la harță cu procurorul pentru „aluzii indiscrete,” care li se învârteau lor pe limbă. Preferară să lase aluziile celea pentru mai târziu, când ar fi fost momentul oportun.

Și făcură bine că nu spuseră ei nimic. Tăcură chiar și după ce SolHi și Yoon Suk ieșiră din mașină și se îndreptară spre depozit. Numai că, după cum îi era firea lui Kan, nerăbdător de altfel, nici limba după dinți nu și-o putu ține multă vreme. De aia și se apropie mai mult de DooSan în cele din urmă, spunând aproape în șoaptă, „Am putea ști și noi de ce detectiv Ian își caută adăugător de lucru când voi doi trăiți împreună și n-ar fi avut nevoie?”

În locul lui DooSan răspunse Yu, care urlă cât de curând în urechea stângă a detectivului, „Ce? Detectiv Ian și procuror Han trăiesc… împreună?”

Își ținu inspectorul limba după dinți într-un final când Kan îl privi chiorâș. Apoi, țâțâind ușor printre dinți, Kan îi spuse, „Mai atent cu urletele la urechile mele c-o să mă lași surd. Și… nu înțeleg de ce reacționezi astfel, când știai prea bine ce se întâmplă. Doar i-am văzut împreună dăunăzi.”

„Ne-ați văzut? Unde mă rog?” Întrebă DooSan, ținându-și brațele cruciș pe piept.

„În parcarea procuraturii. Destul de drăgăstoși de altfel,” îi spuse Kan, surâzând ciudat. „Și, de n-ați fi vrut să vă dați de gol, ar fi trebuit să nu veniți împreună la serviciu.”

„De parcă de voi ar putea lumea ascunde ceva,” spuse DooSan sec. După care deschise o sticlă de apă. Înainte de-a bea însă, spuse, „Oricum… America n-ați descoperit-o voi acum. Da, eu și SolHi trăim împreună. Dar… doar trăim. Nimic mai mult. Fiecare cu finanțele lui. Și… de SolHi a ales să-și ia ceva adăugător de lucru a fost fără știrea mea. Oricum nicicând nu mă întreabă. Mai ales ce ține de astfel de lucruri.”

Se înecă cât de curând cu apa ceea cu care încercase să-și răcorească sufletul când Kan îl întrebă, „Sunteți Alfons cumva?”

„Ce? Alfons?” Urlă DooSan la el, în timp ce-l privea cu ochii cât cepele.

„Da. Așa parcă li se spune celor care trăiesc pe spinarea femeilor,” continuă Kan să-l tachineze.

„Ia, detectiv Kan, mă jigniți acum. Când am trăit eu pe spinarea cuiva? Eu doar…”

„Cine plătește chiria?” Nu se lăsă detectivul mai prejos.

„Nu… SolHi!”

„Mâncarea cine o cumpără… dumneavoastră sau detectiv Ian?!

„Sol…Hi?! Cred…!”

„Atunci e clar! Sunteți Alfons, procuror Han. Și… să ne concentrăm mai bine pe treabă. Chestiile personale vă aparțin,” spuse Yu în glumă. După care, surâzând, căci vedea bine mutrele făcute de DooSan, care nu gustase deloc gluma ceea, se uită cu Kan prin fereastră la SolHi și Yoon Suk, care tocmai ieșeau din depozit ca să ia alte cutii grele să le care înăuntru.

***

„A naibii de grele ce sunt,” bombăni Yoon Suk, când el și SolHi se opintiră să ridice cele două cutii grele pe unul dintre rafturi. „Poți să-ți rupi spatele nu alta,” continuă el arțăgos. „Și, dacă sincer, numai tu poți găsi astfel de slujbe, sombe.”

„Vreți să-ți ții gura?” Îl apostrofă SolHi. „N-am de gând să fiu prinsă în flagrant. Așa că… soțioară, nu sombe.”

„Da știu eu știu. Totuși… chiar nu pot eu înțelege cum ai putut lucra aici câteva zile și în astfel de condiții inumane.”

„Nu câteva zile, dar doar o zi. Și… poate pentru tine or fi condiții inumane de lucru. Pentru alții însă e un mod de-a câștiga o bucată de pâine. Așa că… ai face bine să nu te plângi pe nimicuri, când…”

„Hei, voi doi,” le strigă dintr-odată supervizorul, văzându-i atât de apropiați. Apoi, cât se apropie în fugă de ei, strigă iar, „Ați venit cumva la odihnă aici? De asta vă șușotiți?”

Strigătul supervizorului îl făcu pe Yoon Suk să-și plece „umil” capul. Apoi, cu glas stins, îi spuse, „Doar… îi spuneam soției să fie atentă, căci cutiile sunt destul de grele și-și poate rupe spatele.” Dar, deși părea atât de umil, marea dorință a detectivului era să-i ardă una zdravănă supervizorului ca să nu mai urle acela atâta, mai ales pentru nimicuri.

Tăcu însă la îndemnul lui SolHi, care-i dădu un ghiont în spate. Și făcu bine, căci și așa „îndrăzneala” lui de-a răspunde îl înfuriase pe supervizor. „N-are decât să-și caute altceva de lucru dacă i-i greu aici,” strigă acela. „Nimeni n-a chemat-o aici. Singură a venit. Așa că, dacă e aici, să muncească nu să stea de vorbă. Și acum… întoarceți-vă naibii la treabă!”

„Da, șefu!” Murmură SolHi, plecându-și ușor capul. Apoi, împingându-l pe Yoon Suk ușor de la spate, căci simți că acela era pe cale să-i ardă una idiotului din fața lui în moalele capului, se îndreptară în doi spre ușă.

Yoon Suk însă nu se calmă, ci-i spuse lui SolHi, când erau deja afară și supervizorul nu-i mai vedea, „Ce i-aș mai plăti ăstuia după merit de-aș avea șansa.”

„Crezi că eu nu? Dar… nu-i momentul. Și… să mergem, că căpcăunul e iar pe fază,” spuse ea, arătând cu capul spre ușa depozitului, unde supervizorul apăruse cât de curând.

La jumătatea drumului însă, în timp ce cărau în doi o mare cutie, se opriră când văzură că unul dintre muncitori îngenunche din cauza unei dureri de șale. Astfel, nemaiputând ține cutia ceea dreaptă, îi căzu peste mână când încercă să se sprijine cu ea de pământ și să nu cadă. Din această cauză și urlă de durere sărmanul, iar cutia căzu pe-o rână, „aruncând” hainele din ea.

Dar, deși văzură cu toții ce i se întâmplase acelui muncitor, majoritatea își văzură de treabă. Doar un bătrân se apropie de cel rănit și-l întrebă de-i bine.

„Nu, sombe,” îi spuse rănitul. „Cred că mi-am rupt ceva la spate. Doare ca naiba.”

„Cred și eu. Dar… rabdă puțin. Chem eu pe cineva. Măcar să-i spun supervizorului să aducă pe cineva să te vadă.” Dar, deși se apropie de supervizor și-i spuse ce i se întâmplase celuilalt, acela nici nu vru să audă. Ba chiar îi strigă bătrânului să-și caute de treabă de are nevoie de bani la sfârșitul zilei.

Comportamentul grosolan al supervizorului îl scoase însă pe Yoon Suk din sărite. De aceea și-o întrebă el pe SolHi cât ei puseră cutia ceea pe raft, „Filmezi?”

„De când am intrat. De ce întrebi?”

„Să mă asigur că punerea mea în scenă n-o să fie dată uitării prea ușor.”

„Ce mama naibii pui la cale?” Îl întrebă SolHi, încruntându-se.

„O să vezi. Și… ah, cât aș fi vrut eu să nu se ajungă la asta. Văd însă că o să fie nevoie. La fel cum o să am nevoie să fii azi o actriță dată naibii.”

„Actriță? Despre ce mama naibii…?” Înghiți sărmana în sec când Yoon Suk, nici una nici două, sări în fața mașinii de stivuit cutii.

Nu fu însă lovit din plin din cauza că șoferul stivuitoarei, om experimentat, văzând că Yoon Suk îi sărise în față, trase brusc de volan spre stânga, încercând să-l evite. Chiar și așa, din cauza mișcării bruște, câteva cutii căzură de sus și-l loviră pe Yoon Suk în spate, trântindu-l la pământ. Asta din cauza că n-avuse timp sărmanul să se ferească. Dar, deși cutiile nu erau din cele grele ca să-l strivească, tot se alese cu un umăr luxat din cauza contactului cu solul, ceva care-l făcu să icnească.

Pe SolHi reacția lui o făcu să mârâie înfuriată sub nas, „Te învăț eu minte după asta.” Apoi, înțelegând totuși pentru ce recurse Yoon Suk la acel act „eroic,” SolHi se apropie de „soț” și începu a boci în gura mare, cerând tuturor să se cheme ambulanța că de nu rămâne văduvă înainte de vreme.

Bocetele ei, auzite în cască de cei trei din mașină, îi făcură să se privească uimiți. Apoi, înțelegând că ceva grav se întâmplase, săriră practic din vehicul, iar Kan, care strângea în mână rația, le dădu de știre celorlalți că e timpul să pătrundă în depozit.

Până să-i salveze ceilalți însă, SolHi se văzu nevoită să-și continue teatrul. Chiar și așa, în timp ce se aplecă spre Yoon Suk, să verifice de ăla „respira,” îi șopti la ureche, „Ești bine?”

„Da,” răspunse el abia auzit. „Doar umărul luxat. Cred.”

„Atunci o să trăiești. Între timp fă-o pe mortul,” îi ceru ea, când îl văzu pe supervizor apropiindu-se în viteză de ei și urlând la muncitori să se întoarcă la lucru.

Ba chiar se văzu nevoită să-l împingă pe Yoon Suk cu forța spre podea, când își dădu seama că acela ridicase capul și se uita în jur. Astfel… se alese sărmanul și cu un cucui, nu doar cu umărul rănit. Dar… să se plângă n-avu când, căci, cât de curând după asta, se iscă o hărmălaie de-ai fi vrut s-o rupi la fugă nu alta, când în depozit intrară mascații în frunte cu Han DooSan.

SolHi, ca să nu dea șansa nimănui să plece de acolo pe furiș, începu a boci și mai tare, încercând să atragă atenția asupra ei. Și, după modul în care bocea, ai fi spus că chiar omul drag îi era pe moarte. O reacție care-l făcu pe DooSan să se crucească când îi văzu, căci în veci nu crezuse c-o să asiste la un astfel de teatru ieftin.

***

„Am știut că lucrez cu doi smintiți, dar niciodată nu m-am așteptat să văd așa scenă,” bombăni Kan sub nas în timp ce el, SolHi și DooSan priveau spre ambulanța în care era urcat Yoon Suk.

Privi însă cât de curând după SolHi, când aceasta îi întoarse spatele fără să-i spună un cuvânt. Apoi, văzând că n-are totuși cu cine vorbi, îi întoarse și el spatele lui DooSan și vru să se apropie de ceilalți să verifice dacă era totul îndeplinit după cum li se ceruse.

Numai că tresări sărmanul în clipa în care DooSan strigă, „SolHi, stai!” Privind într-acolo văzu doar cum SolHi căzuse la pământ, fără să se ridice mai apoi.