O oază de liniște a fost pentru SolHi întotdeauna marea. A fost pentru ea acel părinte care te strânge în brațe când ți-e teamă sau pur și simplu când cauți alinare, i-a fost soră și frate atunci când i-a fost greu și la fel i-a fost cel mai bun prieten. Exact ca în acele clipe când, după înmormântare, rămase singură pe plajă, privind acel soare roșu ce apunea deja, grăbindu-se pe cer spre orizontul înroșit.

De fapt singură ceruse să fie lăsată singură. Visase de altfel la acea singurătate de când aflase de decesul lui SinHa. Motivul? Putea să-și trăiască în tăcere durerea, departe de ochii lumii, fără a fi nevoită să dea explicații despre cum se simțea. La fel… singurătatea aceea, sub forma unei mări albastre liniștite, scăldate din plin de lumina soarelui apusului, îi dădea puterea să respire liber.

Astfel, când simți cât de cât că i se ogoise în suflet acel foc al durerii, SolHi închise ochii, inspiră adânc al mării sărățel parfum și-și spuse în gând, „Sper ca viața să curgă lin de acum înainte. La fel sper ca acest amurg să-mi aducă liniștea de care am atât de multă nevoie. Dar… îmi va aduce oare apusul liniștea mult dorită?” Un răspuns la acea întrebare nu primi însă. Din această cauză și oftă prelung, reali

zând din nou crudul adevăr: rămase singură pe lume, fără familie și prieteni, c-o dragoste nesigură învârtindu-se pe lângă ea și c-o durere cauzată de ura trecutului mereu călcându-i pe urme. Chiar și așa simțea totuși că era atât de liniște în jurul ei. O liniște mult prea apăsătoare pentru gustului ei, chiar dacă era totuși o liniște la care visase ani de-a rândul, o liniște care-o cufundase complet în gânduri și nu-i permitea să vadă nimic altceva în jur.

De-ar fi fost capabilă să vadă și altceva în jurul ei, în afară de acea mare albastră, ce se zbătea în valuri line la orizont, ar fi văzut alături de ea un Han DooSan trist, privind-o în tăcere și așteptând să fie văzut de ea. De văzut însă SolHi așa și nu-l văzu. O zi întreagă de altfel, căci funeraliile lui SinHa se terminară în jur de zece dimineața, iar după asta SolHi rămase pe plajă vrând să fie singură. Dar așa și nu i se permise să fie singură, chiar dacă ea nu realizase asta. Și nu rămase singură tocmai pentru că lui DooSan îi era teamă să-i permită să fie acolo doar ea, căci știa prea bine cum se simte în suflet durerea pierderii cuiva drag.

Pierduse și el, în urmă cu șapte ani, un frate - cel care fusese pentru el cel mai scump și mai devotat prieten. La fel îi fusese și părinte în același timp, căci, fiind mai mare, YuSan își asumase într-un fel acest rol, de părinte, în timp ce ai lor părinți, ca să uite de a lor nefericire, se afundaseră cu totul în muncă. Astfel, doi copii, se crescuseră unul pe celălalt, se sprijiniră în toate și se iubiră cum n-a iubit nimeni în viața lui un frate. Din această cauză și i-a fost lui DooSan atât de greu în viață după pierderea fratelui.

Înțelese însă, în acele clipe când privea la SolHi, cea absentă și îndurerată, că nu doar el iubise enorm și la fel nu doar el suferise cu pierderea lui YuSan. Mai sufereau și alții din iubire, dar nu pentru un altul sau o alta, ci pentru sufletul lor pereche, mama în cazul lui SolHi și fratele în cazul lui. Din această cauză și surâse într-un târziu și-și spuse, „Ce ți-i și cu viața asta?! Unora li-i atât de dragă și se țin cu dinții de ea, dar n-au șansa să trăiască mai mult, în timp ce alții, care nu dau doi bani pe ea, pot renunța atât de ușor la viață și la propria demnitate doar pentru a răni pe un altul.”

Prin „a răni pe un altul” se referise la Min SinJu, căci era aproape sigur că anume el comandase atacul asupra lui SinHa. N-avea însă dovezi și de asta se simțea pustiit, simțind cumva că pierduse în fața sorții și-a rivalului, dezamăgindu-și femeia iubită prin faptul că era neputincios în a-i face dreptate pentru pierderea celei mai scumpe ființe din viața ei. Dar, deși simțea toate astea, DooSan înțelegea că era doar un om până la urmă și că nu avea puterea de a rezolva toate problemele. La fel nu putea controla mintea și sentimentele altora, deși și-ar fi dorit asta, căci… și-ar fi dorit enorm ca SolHi să fie doar a lui și să nu mai fie iubită de nimeni altcineva.

Gândea astfel nu din egoism, ci din cauza că se temea s-o piardă. Avea și de ce se teme, căci Iu Min se tot aciua prin preajma ei în ultima vreme, chiar sub ochii lui de fapt, amenințător și parcă dându-i de înțeles că odată și odată o va pierde și atunci va suferi chiar mai mult decât cu pierderea lui YuSan. Din această cauză și oftă DooSan, prelung de altfel, văzându-l pe Iu Min apropiindu-se de plajă și îndreptându-se mai apoi spre locul în care stătea SolHi.

Trecând pe lângă DooSan însă, Iu Min se opri pentru câteva clipe. Apoi, priviră unul la celălalt, cu ochi goi, cu ochii unui rival care, cu altă ocazie, ar fi fost gata să sară la beregata celuilalt doar ca să-l înfrângă și să-l alunge de lângă femeia iubită, dar care erau forțați în acele clipe să-și țină încleștați pumnii și dinții doar ca să n-o facă pe ea să sufere mai mult decât suferea deja. Chiar și așa nu erau gata să cedeze niciunul. Nu voiau de altfel să cedeze. Nu fără luptă, căci știau prea bine că până la urmă nu decideau ei soarta iubirii simțite în al lor piept, ci SolHi. De aceea, tot ce le rămânea de făcut era să-i stea alături, s-o sprijine în toate și să aștepte cu sufletul la gură „Verdictul” - a ei decizie de-a accepta iubirea unuia din ei.

Asta însă nu era deloc încurajator… așteptarea. De aceea și scrâșni DooSan printre dinți „Lipitoare” la vederea lui Iu Min, mai ales când îl văzu pe acesta apropiindu-se de SolHi în cele din urmă și punându-i a sa haină pe umeri ca s-o apere de acel vânt rece, dar totuși plăcut, ce se stârnise pe mare, din senin. Ba chiar simți că-l ardea pe dinăuntru când văzu că SolHi întinse mâna să ia paharul cu cafea întins ei de Iu Min, după ce turnase dintr-un mic termos pe care-l aduse cu el. Dar nu acea cafea îl deranja pe DooSan sau faptul că Iu Min o servise pe SolHi și nu el, ci faptul că ambii tineri își atinseră mâinile apucând acel pahar și nu și le îndepărtară după aceea. Din contră, se priviră în ochi, pentru multă vreme, de parcă ar fi vrut să vadă ce totuși se întâmpla în sufletul celuilalt în acele clipe.

Cea care își retrase mâna într-un final fu SolHi, căci se simțea ciudat atingând mâna unui alt bărbat decât pe cel pe care ajunse să-l iubească. Dar își retrase ea mâna luând și paharul cu cafea, căci Iu Min insistă ca ea să facă asta, spunându-i că-i va face bine să bea ceva cald. Apoi, când SolHi sorbi din cafea și privi din nou marea și nu pe el, Iu Min se simți trist și spuse, „Și totuși nu mă vezi.”

„Știi prea bine de ce,” murmură SolHi abia auzit.

„Știu. Asta însă nu înseamnă că nu doare sau că nu mi-aș dori să mă vezi doar pe mine, SolHi. Cel puțin… să-mi dai șansa să-ți fiu alături, căci m-aș mulțumi și cu atât. Mai ales acum când ai nevoie de sprijinul cuiva.”

„Asta nu înseamnă că pot să-ți dau speranțe deșarte. Chiar nu pot și știi prea bine de ce,” șopti ea, sorbind prelung din cafea mai apoi și privind la tandra îmbrățișare a slabei lumini a amurgului cu apa mării. Apoi, minute în șir, stătură în tăcere, unul alături de celălalt, ascultând al valurilor zgomot plăcut, ce dansau pe apa sclipitoare, grăbindu-se spre mal într-un final de parcă ar fi fost o iubită aruncându-se în brațele celui pe care-l iubea mai mult decât viața, chiar dacă a lor îmbrățișare însemna să se jertfească pe sine.

A lor tăcere și faptul că continuau să stea atât de aproape unul de altul și mai ales faptul că SolHi așa și nu-l văzu pe el, îi dădu de înțeles lui DooSan că pierduse. Da, pierduse în fața lui Iu Min și trebuia să accepte asta. De aceea și se ridică în cele din urmă în picioare cu gând să plece. Scrâșni însă din dinți și-și strânse iarăși pumnii în clipa în care SolHi își culcă capul pe umărul prietenului, simțind nevoia de-a sta așa pentru o vreme, știind astfel că nu era singură. Dar, făcând asta, deși inconștient, îl rănise profund pe DooSan, care le întoarse într-un final spatele și se îndepărtă de plajă, târându-și încet picioarele după el, acceptându-și astfel înfrângerea, chiar dacă nu asta își dorea.

Zgomotul pașilor lui DooSan fură auziți de Iu Min totuși, deși acesta crezuse că tânărul era prea cufundat în gânduri, bucurându-se din plin de-a lui victorie și că SolHi îl alesese anume pe el. Cel puțin în acele clipe îl alesese, iar asta tot putea fi considerat un triumf. Ce nu știa DooSan însă era că Iu Min simțea la fel: că pierduse, deși îi stătea ei alături și asta din cauza că știa prea bine că deși stătea lângă el, SolHi se gândea la un altul, la cel care se îndepărta de ei, crezând că ea-l respinsese, alegând un alt rival pe care DooSan și l-ar fi dorit pierdut pe veci pe acea mare învolburată.

Dar… erau până la urmă doar gânduri, doar suspiciuni și nimic concret. Iu Min voia să fie sigur însă: nu doar de ce simțea, dar și de șansele pe care le avea cu ea. De aceea și întrebă într-un final, „SolHi, cum crezi, o să poți iubi iarăși cândva?”

A lui întrebare o făcu pe SolHi să deschide într-un final ochii. De spus nu spuse însă nimic. Multă vreme de altfel. Preferă doar să privească apusul, cel ce părea un ostaș rănit pe imensul câmp de luptă al iubirii și care era întruchiparea perfectă a sufletului ei rănit în apriga luptă a vieții. Dar, înțelegând totuși că era obligată să-i dea un răspuns lui Iu Min în acele clipe, șopti ea într-un final, „Dacă sincer, nu știu, Iu Min. La fel nu știu ce-mi va aduce ziua de mâine, darămite iubirea.”

„De ce?” Insistă Iu Min să afle un răspuns de la ea, fără s-o privească.

„Doar… gânduri. Presupuneri poate. Nu știu sigur. De altfel nici nu vreau să mă gândesc la asta sau să găsesc un motiv pentru ale mele gânduri încurcate. Tot ce vreau e să-mi fie din nou bine, să nu mai simt golul ăsta din suflet, cel lăsat după plecarea mamei din astă lume.”

„Un gol pe care o să-l umpli totuși,” murmură bărbatul îndurerat. Din această cauză și-l privi SolHi, mirată. Iu Min însă, privind în altă parte, deși SolHi îl privea insistent, spuse abia auzit, „Cu dragostea și grija celor din jur mă refer.”

„Mmm, poate și ai dreptate,” șopti SolHi, culcându-și din nou capul pe umărul lui Iu Min și închizând ochii doar ca să permită brizei mării s-o răsfețe din plin.

Iu Min însă se simți atât de nefericit. Nici nu putea să se simtă altfel când înțelese că din prostie o pierduse și-i dăduse altuia șansa să-i câștige inima. Din această cauză și ajunse să se certe pe sine, spunându-și, „De n-aș fi fost un laș și i-aș fi spus mai devreme ce simt, ar fi fost a mea acum. Poate.” Sau… erau poate doar presupuneri, căci nu era sigur că SolHi l-ar fi acceptat chiar și dacă i-ar fi spus despre a lui dragoste înaintea lui DooSan. Nu mai conta asta însă, căci… erau până la urmă doar gânduri triste, precum era și acela că, „Vei umple din nou acel gol cu dragoste. Va fi însă dragostea altuia, SolHi, și nu a mea. Dragostea celui care suferă alături de tine și care te iubește într-atât încât a preferat să te lase în brațele altuia doar ca să te simți liniștită în astfel de momente.”

După care, oftând prelung, doar în sinea lui ca să n-o îngrijoreze pe SolHi, Iu Min închise și el ochii. Astfel permise mării să fie martoră ale acelor ultime clipe pe care simțea că le putea petrece atât de aproape de ea, căci, odată ce ea va fi acceptat dragostea acelui „altuia,” lui acest lux nu-i va mai fi deja permis. Un lux pe care și l-ar fi dorit, dar pe care nu-l putea avea până la urmă. Și, surâzând ciudat, mai înțelese încă un adevăr: că nu erau singuri pe plajă în acele clipe și că nu doar marea era martoră a „dragostei” lor: undeva în spatele lor, uitată parcă pe nisip, se afla poza lui SinHa, o poză în care ea zâmbea larg, în timp ce în ochii ei mai sclipea încă inocența.

***

Întorcându-se de pe plajă, DooSan îl văzu pe Kan lângă mașină. Stătea sprijinit de caroseria mașinii detectivul, jucându-se c-o acadea, pe care-o mișca dintr-un colț al gurii într-altul și privind aiurea la acel sătuc ce părea abandonat în acele clipe ale amurgului. Dar, de cum îl văzu pe DooSan, Kan se înveseli puțin. Ba chiar se îndepărtă de mașină, făcând câțiva pași spre procuror pe care-l întrebă, „Unde-i SolHi? Ce-a spus: vine cu noi sau nu?”

„Nu știu,” îi răspunse DooSan sec. „Și… prea multe întrebări în același timp, nu crezi?” Adăugă el, încruntându-se ușor în timp ce se sprijinea de caroseria mașinii, în același loc în care stătuse și Kan. Ba chiar DooSan strâmbă din nas la un moment dat simțind durere în piciorul rănit, căci, după ce-și scosese ghipsul, ar fi trebuit să-l menajeze și să se odihnească mai mult. El însă nu avuse timp de asta. Mai ales după cele întâmplate cu SinHa și când o văzuse pe SolHi atât de demoralizată. Nu se plânse însă de asta: nici de durere și nici că nu avuse timp pentru odihnă. Își spuse doar că „Așa trebuie” și-și văzu mai apoi de treabă.

În acele clipe însă, după ce-o lăsase pe SolHi pe plajă, în compania rivalului, DooSan înțelese că poate a lui „jertfă” nu servise la nimic. Chiar și așa nu regretă că-i fusese alături, căci până la urmă o iubea, chiar dacă nu avuse încă curajul să-i vorbească despre asta. De aceea și se încrunta el din când în când, aducându-și aminte de-a sa „înfrângere.” Ba chiar și-ar fi dorit ca acea situație stresantă să se termine odată și el să aibă timp să fie doar cu el însuși și să se gândească la ce-a fost sau ce va veni.

În cele din urmă, când Kan murmură într-o doară, „Interesant, oare ceilalți au ajuns deja?” DooSan își ridică privirea și se uită îndelung la detectiv. Îl văzu pe acela privind țintă la ecranul telefonului de parcă ar fi căutat acolo o mare comoară. Ba chiar detectivul începu să se miște încolo și încoace prin fața lui la un moment dat, ceva ce-l irită puțin pe DooSan, căci ar fi vrut ca măcar Kan să-l înțeleagă și să-i dea timp să se gândească în liniște, dar… n-avea el se pare când să aibă parte de liniște în acea seară.

Văzându-l pe Kan încruntându-se în cele din urmă, în timp ce privea înspre drumul ce ducea spre plajă, DooSan se întoarse și privi și el într-acolo. Astfel îl văzu pe Iu Min venind spre ei și cărând-o pe SolHi în brațe, care părea adormită în acele clipe. Și, la vederea acelei scene „romantice,” DooSan strâmbă iar din nas. Ba chiar scrâșni pentru sine printre dinți, „Am zis eu că-i lipitoare.” După care se desprinse de caroseria mașinii și trecu în fața lui Iu Min când acesta trecu pe lângă mașină vrând să se îndrepte spre ogradă, și-i spuse, „Detectiv Ian vine cu noi!”

Iu Min surâse auzindu-l pe DooSan vorbindu-i cu superioritate. Asta denota că DooSan se temea de el și la fel vedea în el o amenințare. Ceva care-l scormoni pe dinăuntru de vru să se ia la bătaie cu DooSan doar ca să-și răcorească sufletul. Privind însă la fața „adormită” a lui SolHi, înțelese totuși că nu era timpul să se războiască cu procurorul. De aceea se mulțumi doar cu a spune, „Nu decizi tu asta, ci SolHi! Așa că… la o parte!”

DooSan nu se dădu însă din calea lui. De aceea Iu Min se văzu forțat să încerce să-l ocolească. Nu-i reuși nici de data aceea pentru că DooSan, încăpățânat cum era, decise să nu-i permită celuilalt să câștige în fața lui pentru a doua oară în acea seară. De aceea și făcu un pas în lateral, barându-i calea lui Iu Min. O mișcare care-l făcu pe Iu Min să-i șuiere printre dinți, „Am zis să te dai la o parte, procuror Han! N-auzi?”

„Ba aud eu prea bine. Asta însă nu înseamnă că o să și fac ce-mi ceri, căci, după cum am zis, SolHi merge cu noi.”

Priviră însă cât de curând la Kan când acela se interpuse între ei. Apoi, cu reproș, detectivul le spuse, „Nu credeți că-i copilărește să vă arătați mofturile în plină stradă, cocoșeilor? Mai ales în astfel de momente dureroase pentru SolHi. Așa că, vă sugerez ambilor să vă calmați.”

„Eu îs cât se poate de calm,” bombăni Iu Min. „Nu pot vorbi în locul altora totuși,” o remarcă care-l făcu pe DooSan să-l străfulgere cu privirea. A procurorului reacție însă îl făcu pe Iu Min să surâdă: triumfase iar.

Bucuria îi trecu însă rapid în scârbă când o auzi pe SolHi spunându-i, „Iu Min, vreau acasă! Am obosit!”

„Dar ești deja acasă, SolHi! De fapt suntem chiar lângă poartă. Și intrăm, de îndată ce un anumit… încăpățânat o să ne permită să trecem.”

Privi însă cât de curând în ochii lui SolHi când ea deschise ochii și-l privi cu ochi triști, spunându-i, „Și totuși asta nu mai e casa mea, Iu Min. N-a fost nicicând de altfel, deși asta am crezut mereu. Am totuși o casă. În Seul. Acolo unde și vreau să ajung în seara asta. Așa că, te rog, nu te împotrivi și nici nu încerca să mă ții aici, căci… aici simt că nu am aer deja. Chiar nu am aer.”

Aceste cuvinte, rostite cu atâta durere de femeia iubită, îl răniră adânc în suflet pe Iu Min. Mai ales îi dădură de înțeles că pierduse, odată și pentru totdeauna, și că nicicând n-o să întoarcă înapoi acele timpuri care-l împliniseră cândva. Chiar și așa nu voia să-i dea satisfacția lui DooSan de-a se simți triumfător în fața lui și-i spuse, „Eu singur,” în clipa în care acesta se apropie de ei, vrând s-o ia pe SolHi în brațe și s-o ducă la mașină. După care, cu pași hârșâiți, Iu Min se îndreptă spre mașină și-o puse pe SolHi pe bancheta din spate după ce DooSan deschise ușa.

Când s-o închidă însă se încruntă iar. Asta din cauza lui DooSan, care apucă strâns de marginea ușii, ținând-o deschisă, și care-i spuse, „Nu atât de repede, tinere. Mai sunt și alții care trebuie să urce.” După care, de parcă încerca să-i facă în ciudă tânărului din fața lui, DooSan urcă alături de SolHi și-i culcă capul pe umăr ca să-i fie mai comod. Apoi, privind țintă în față, îi spuse lui Kan, „Să mergem, detective! Prea mult timp am pierdut în zadar pe aici!”

Auzindu-l pe DooSan vorbind astfel, oarecum îngâmfat și provocator, Kan surâse, căci înțelegea prea bine de ce al său mai tânăr șef acționa astfel. La fel de bine înțelese și Iu Min motivele lui DooSan de-a acționa astfel: se răzbuna pentru acea „romantică scenă” văzută pe plajă. De aceea și surâse el. N-o făcu însă pentru că l-ar fi amuzat ceva, ci din cauza că înțelese că pierduse el totuși pe toate fronturile în ziua aceea, chiar dacă crezuse că câștigase măcar o bătălie în fața rivalului.

În cele din urmă, când Kan trecu pe lângă el, bombănind un abia auzit, „Ne mai vedem noi,” Iu Min își plecă doar capul în semn că avea detectivul dreptate. După care se trase câțiva pașii înapoi, auzind motorul pornit. Și, cu ochii în lacrimi, privi după aceea în urma mașinii care se îndepărta. Mai ales lăcrimase el văzând că SolHi nu privise nici măcar pentru o clipă în urmă, ca să-i spună în acest fel „ne mai vedem noi,” iar asta însemna că pierduse și ultima speranță de-a fi cu ea… în doi.

La fel nu-și luase nimeni rămas bun nici de la acea casă părăsită, lăsată singură și abandonată într-un final, o casă în care trăise un suflet viu până nu demult, dar care rămânea în cele din urmă doar un simplu templu pentru amintiri. Un templu la care nu venea nimeni să se închine, căci pentru SolHi acea casă fusese mereu o sursă a durerii. În același timp îi fusese și loc de refugiu în vremuri grele prin simplul faptul că avea un loc pe care să-l numească „acasă,” un cuvânt care-și pierduse din valoare în cele din urmă odată ce a ei mamă încetase să existe.

***

Tăcerea pusese repede stăpânire pe automobilul lui Kan. La fel de repede îi înconjurase și noaptea. Doar zgomotul ușor al schimbătorului de viteze se auzea din când în când atins de mâna detectivului și vocea Dj de la radio care anunța următoarea piesă sau comenta sensul anumitor versuri.

Dar… nici muzica nu era importantă în acele clipe și nici cuvintele DJ-ului. Tot ce conta în acele clipe era acea atmosferă ciudată, cu doi îndrăgostiți nedeclarați pe bancheta din spate și cu un veteran în partea din față a mașinii, conducând în tăcere, pe un drum ce părea spre nicăieri. Un veteran care era totuși inițiat în ale dragostei și care înțelegea perfect că nu era loc pentru cuvinte în acele clipe. Pentru ce era loc însă era pentru sentimente, frumoase de altfel, și acea strângere de mână văzută de Kan în oglinda retrovizoare interioară, o strângere de mână pe care DooSan o alese ca modalitate de ai arăta lui SolHi încă odată că-i era alături.

Anume acel gest al lui DooSan îl făcu pe Kan să surâdă în cele din urmă, murmurând pentru sine, „Ah, dragostea: nici n-o putem ascunde, nici fugi de ea și uneori… n-o putem nici trăi din plin, temându-ne să nu ne rănească.”

Tăcu detectivul într-un final când o auzi pe SolHi șoptind, „DooSan, știi… ai avut dreptate: nu putem trăi cu trecutul. De aceea am decis s-o iau de la capăt de azi, să-mi construiesc un nou viitor. Și, cine știe, poate că într-un final o să am și o altfel de viață.”

Bărbatul nu spuse însă nimic. Vorbiră însă ale lui gesturi, căci, curând după asta, el își sprijini capul de creștetul capului ei și-i strânse mai cu putere mâna, dar fără s-o rănească. Un gest care părea banal în ochii multora, dar care însemna enorm pentru SolHi în acele clipe. La fel o ajutară să înțeleagă încă odată că nu contau cuvintele în momentele grele, ci respectul mutuu, ajutorul și faptul că-i era cineva alături.

Apoi, cu ochii închiși ambii și atent supravegheați de Kan, care-i privea prin oglinda retrovizoare, surâzând, ascultară în tăcere cuvintele Dj-ului, „Iar acum, pentru toți cei care au pierdut cândva pe cineva drag, fără a-și putea lua rămas bun sau fără a avea posibilitatea să-i spună măcar „iartă-mă,” le dedicăm un „Sorry seems to be hardest word,” de Elton Johns.”

Acele cuvinte, ale melodiei îndrăgite de cei doi îndrăgostiți, de acele inimi ce sufereau totuși în acele clipe, fură ca un balsam liniștitor. La fel îi făcură acele cuvinte să înțeleagă că uneori un simplu „Iartă-mă,” spus din suflet, face mai mult decât o mie de cuvinte sau iluzii. De aceea și surâseră ei într-un final, gândind fiecare în sinea lui, „Și totuși există speranță și dragoste pe acest pământ.”

Într-un final, răpusă de emoții și de evenimentele de peste zi care o epuizară, SolHi adormi: cu capul pe umărul lui DooSan, în timp ce el o ținea în brațe. Și adormi ea simțindu-se protejată, pentru prima dată în viața ei. La fel simți că chiar și dacă viața s-ar fi sfârșit în acele clipe, un „Iartă-mă” era totuși de-ajuns pentru a-i face să se simtă împliniți.

***

„De ce nu se trezește?” O întrebă DooSan pe Mina. Era cu adevărat preocupat, căci SolHi dormea de două zile deja, fără a da vreun semn c-ar fi avut de gând să se trezească. Ba chiar i se păruse lui la un moment dat că SolHi nu respira. Din această cauză și se alertase și-o chemase pe Mina să vină să vadă ce-i cu ea.

Mina însă surâse când îl văzuse atât de îngrijorat. După care, înțelegând totuși că nu era chiar timpul pentru a-și arăta astfel „fericirea” de-al vedea pe DooSan „îngenuncheat” în fața prietenei ei, Mina îi spuse, „Și totuși te îngrijorezi degeaba, procuror Han. Nu-s semne că ar avea vreo problemă fizică. E însă una de ordin psihologic. De aceea și nu se trezește. Nimic nou de altfel.”

„Nimic nou? La ce te referi acum, doctor Pack?” Se interesă DooSan, mirat.

„La faptul că atunci când SolHi e epuizată emoțional, doarme. Îndelung de altfel. Zile întregi dacă e să fiu mai exactă. Apoi, când se reface sufletește, se întoarce la viața cotidiană.”

„Adică, ce vrei să spui, e că a mai trecut odată prin asta?”

„Așa și e: acum șapte ani, după atac, și în urmă cu șase ani după proces. Și de fiecare dată când a simțit că întreaga lume se prăbușea peste ea. Dar… ca de fiecare dată, nu-mi fac griji, căci SolHi e puternică și-o să treacă și peste asta.” Văzându-l pe DooSan surâzând ciudat, Mina se încruntă și-l întrebă, „Se întâmplă ceva?”

„Da, absolut, precum faptul că îmi dau seama că n-o înțeleg deloc pe femeia asta. La fel nu-mi pot da seama din ce-i construită și cum e posibil să trăiască doar cu aer.”

Fu rândul Minei să surâdă, „Nu doar cu aer. Picurătoarea de colo o hrănește de fapt. Așa că… nu moare ea, după cum și-ar dori unii.”

„Dacă acest „unii” e despre mine, atunci vă înșelați amarnic, doctor Pack: eu nu-mi doresc moartea ei.”

„Atunci ce vă doriți, procuror Han? Dacă se poate de știut, desigur.”

„De știut se poate. Doar că… nu știu eu până la urmă.”

„De știut însă cred că știți următorul lucru, care tot mă interesează pe mine. Ca de exemplu, dacă a-ți simțit vreodată că întreaga lume colapsează peste dvs. Mai ales: a-ți simțit vreodată că n-aveți aer?”

„Mmm, am simțit. O singură dată,” spuse DooSan sigur pe sine.

„Când anume?”

„Acum șapte ani, când…”

„Acum 7 ani?!” Murmură și Mina într-o doară. „Mă bucur să știu asta.” O remarcă care-l făcu pe DooSan s-o privească crucit. Mina însă surâse cu amărăciune și-și continuă gândul, „Nu că a-ți suferit mă refeream că mă bucur, ci că știți cum se simte deznădejdea. Doar că sunt sigură că n-ați simțit la fel ca și SolHi, căci ceea ce-a simțit ea e de zece ori mai puternic decât ce-ați simțit dvs, procuror Han. Aici mă refer nu la durerea fizică, ci la cea interioară, căci anume asta ne e cea mai mare pedeapsă. De altfel, pentru SolHi, suferința interioară a fost și este închisoarea. Astfel ea se pedepsește pentru cele întâmplate acum șapte ani. De aceea și vă spun că puteți sta liniștit: fratele dvs a fost înzecit răzbunat, chiar dacă SolHi e posibil să nu fi avut nicio vină. Până la urmă însă nu asta contează, ci faptul că ea continuă să se pedepsească pentru ce-a fost.”

„Vă referiți acum la durerile-fantomă?”

„Nu doar. Mă refer mai mult la autostimă. La faptul că s-a simțit mereu atât de mică după acea întâmplare, atât de neînsemnată. Nedemnă de-a trăi s-a simțit de altfel. Chiar și așa toată această durere n-a îngenuncheat-o. Din contră, a făcut-o să vrea să trăiască, să meargă cu capul sus pe stradă, în ciuda faptului că toți văd în ea doar o asasină și nu un om ce merită să trăiască.”

„Cum rămâne cu… ceea ce simte ea? Mă refer aici la… ar fi capabilă SolHi să…și ia viața dacă află că e într-adevăr vinovată de moartea lui YuSan?”

Reading on Amazon or a pirate site? This novel is from Royal Road. Support the author by reading it there.

„Asta a-ți vrea?” O întrebare a Minei care-l surprinse enorm pe DooSan.

Își reveni el însă rapid din uimire și scutură brusc din cap. „Nu. Nu mă înțelegeți greșit: nu întreb asta pentru că ar fi ceva ce-mi doresc, ci din cauza a ceva ce-a spus SolHi odată.”

„SolHi? Ce anume?”

„Că dacă se adeverește că anume ea l-a ucis pe YuSan, atunci va cere iertare în genunchi după care… Nu, nici nu vreau să mă gândesc la asta acum.”

„Ar trebui însă,” îi spuse Mina cu glas sever. „Să vă gândiți la asta, procuror Han. Poate astfel a dvs dorință de-a fi răzbunat va fi în sfârșit satisfăcută, căci… dacă sincer, a-ți fost deja răzbunat.”

„Ce?” Întrebă DooSan, privind-o trăsnit.

„Mă refer la tot prin ce i-a fost dat lui SolHi să treacă. Oare… n-a fost asta de ajuns? N-a fost asta destul ca să „plătească” pentru ce se presupune c-a făcut? Sau… vă veți simți cu adevărat împlinit și răzbunat doar când ea va înceta să există în astă lume?”

„Nu exagerați, doctor Pack. Eu nicicând nu mi-am dorit moartea lui SolHi. Nu mi-o doresc și nici n-o să visez la asta vreodată. La fel cum n-am urât-o nicicând, căci, de-aș fi urât-o, aș fi lăsat-o să cadă prin acea gaură, în acel depozit abandonat, când s-ar fi putut strivi. N-am făcut-o însă pentru că-mi pasă de ea.”

„Gaură? Depozit? Despre ce mama naibii vorbim acum?” Întrebă Mina extrem de uimită, căci SolHi nicicând nu-i vorbise despre asta.

„Vorbesc despre acea dată când v-ați prezentat la ușa mea și m-ați lovit, apărându-vă prietena fără să știți că datorită mie era încă în viață. De fapt, mă miră asta: că nu știți că SolHi a fost atunci la un pas de moarte. Sau… e poate asta ceva ce nu vă doriți? Să fie în viață mă refer.”

„Cel care exagerează acum sunteți dvs, procuror Han. Eu nicicând…”

„Nu mai contează dacă sincer. Tot ce contează e ca ea să fie bine. Sper ca măcar în asta să coincidem. Și, ca să vă răspund la întrebare odată și pentru totdeauna, ca mai apoi să nu mai fie loc de interpretări: chiar și de se adeverește că YuSan este mort din cauza ei, eu nicicând n-am să-i permit să moară.”

„De ce? Ca să aveți mereu la îndemână un țap ispășitor pe care să vă vărsați oful și să-l faceți să plătească?”

„Ba nu. Pentru simplul fapt că SolHi pentru mine a ajuns să fie totul. Da, recunosc că dacă ea e vinovată de moartea lui YuSan o să-mi rănească profund sufletul. Dar chiar și așa… nu vreau răzbunare cu prețul vieții ei.” După care se apropie de SolHi, aranjându-i mai bine pătura.

Tresări însă auzind-o pe Mina spunând, „Și totuși, procuror Han, nici moartea ei n-o să vă facă să vă simțiți mai bine. La fel cum nu va dat alinare știind-o pe SolHi în închisoare acum șase ani, căci sunt deja la curent cu faptul că semănați mult c-o fantomă la acea vreme și n-arătați deloc fericit.”

„Asta pentru că fratelui meu nu i se făcuse încă dreptate. De aceea și încercam din răsputeri să mă răzbun,” încercă DooSan să se justifice.

„Fără să știți că tot ce era nevoie era să-i dați voie să trăiască ei. Doar astfel aveați răzbunarea perfectă. Motivul? Ian SolHi se autodistruge cu gânduri, păreri de rău și vina simțită în suflet. La fel o distruge gândul că omul pe care-l iubește nu poate fi fericit datorită ei. De aceea, de vreți într-adevăr răzbunare, doar… lăsați-o să trăiască cum trăiește acum și vă asigur că va suferi mult mai mult decât moartă sau închisă într-o carceră de maximă securitate.” După care Mina îi întoarse spatele și părăsi apartamentul.

Comportamentul Minei i se păru însă suspect lui DooSan. În special faptul că-i dăduse un indiciu despre cum o putea face pe SolHi să sufere. De parcă „Nu i-ar fi prietenă, ci dușman,” gândi DooSan. Greșea însă gândind astfel. La fel cum greșea și Mina, căci deși acționau ambii ciudat aveau de fapt același scop: s-o apere pe SolHi și s-o scoată din acea lume a penumbrelor în care trăia.

***

„Carne?” Se întrebă SolHi, simțind un miros plăcut de carne friptă gâdilându-i nările. Stătea în acele clipe în pat, cu ochii închiși și prefăcându-se că dormea, deși îl auzea pe DooSan foindu-se prin apartament de ceva vreme. Ba chiar începuse să audă la un moment dat și sfârâitul ușor al cărnii pusă pe grătarul încins, precum și lucruri care se loveau unul de altul, fără prea mare zgomot de altfel, semn că bărbatul se apucase de gătit. Asta însă n-o convinse pe SolHi să iasă din a ei cochilie și să înfrunte realitatea, deși acel miros al naibii de apetisant o cam făcea să-i ghiorăie mațele.

„Totuși… nu renunț eu,” își spuse SolHi, strângând cu putere buzele când simți că-i lăsa gura apă din cauza mirosului plăcut de carne friptă. „Nici în ruptul capului nu-l las să înțeleagă că m-am prefăcut în tot acest timp a fi Frumoasa Adormită doar ca să nu dau ochii cu el și să-i explic ce și cum simt. Nu. Nici moartă.” Tresări însă în clipa în care pătura zbură de pe ea și mai apoi când simți brațele vânjoase ale bărbatului încolăcindu-se în jurul trupului ei. O mișcare care-o făcu să se întrebe „Ce face?”

Răspuns însă n-avu curajul să ceară în voce. Putea însă bănui cam ce voia el să facă, căci simți cum o luă el apoi în brațe, după ce-o strânse puternic la piept. După care o așeză pe ceva tare, sprijinind-o de ceea ce părea a fi dulapul de la bucătărie. Chiar și așa, chiar dacă ședea deja pe podea, SolHi se încăpățâna să nu deschidă ochii și asta din cauza că se cam stingherea să fie prinsă cu mâța-n sac. Doar când simți că n-avea aer, căci DooSan îi strânse dintr-o dată cu putere nasul, forțând-o să deschidă gura și-i băgă apoi o bucată suculentă de carne în gură, SolHi înțelese că era deja prea târziu să se mai prefacă. De aceea și deschise brusc ochii și, încruntându-se, privi țintă la bărbat, căruia îi șuieră printre dinți în timp ce începu a molfeca, „Ai fi putut fi totuși mai gentil. Dar… cine a pierdut delicatețea s-o găsească Han DooSan?”

DooSan surâse. „Am avut eu totuși dreptate și te prefăceai adormită, deși îți ghiorăiau mațele de foame.”

„Bine că le știi tu pe toate,” bombăni SolHi. „Iar eu m-am convins încă odată că ești al naibii când îți propui asta.”

„Dacă spui că-s al naibii pentru că am trezit Frumoasa Adormită din somn cu carne și nu cu un sărut, atunci trebuie să-ți dau dreptate. Totuși… n-am de gând să repet scena din poveste dacă ceva.”

„De parcă ți-ar fi reușit,” bolmoji iarăși SolHi. După care, terminând de mestecat ce-i băgase DooSan în gură, luă bețișoarele pentru mâncat în mână și începu să cărăbănească în gură carnea direct de pe grătar. Ba chiar și se încruntă la un moment dat și strigă „Ia, încetează!” când DooSan îi dădu peste mână.

Lui însă puțin îi păsa de „furia” ei. Doar îi spuse surâzând, „Nu te teme că nu-ți fură nimeni bucățica de la gură. De aceea i-a și mai suflă că de nu-ți frigi limba.”

„Asta vorbește noul Han DooSan sau vechiul?” O remarcă care-l făcu pe DooSan s-o privească chiorâș. „Da, văd că înțelegi la care vechi Han DooSan mă refer - la cel care dădea altora peste mână doar ca să înfulece singur bunătate de carne.”

„Eu? Când asta?” Întrebă bărbatul, făcând-o pe nevinovatul.

„În vise,” i-o întoarse SolHi sec. „Dar… cum n-am timp să-ți explic evidentul, mai bine mă las păgubașă și mănânc până nu-mi iau alții bucățica de carne de la gură.”

DooSan strâmbă din nas, căci nu prea-i plăcu lui aluzia femeii din fața lui. Apoi, scuturând cu reproș din cap, luă de pe grătar carnea deja bine făcută și i-o puse dinainte lui SolHi. Aceasta, văzând cât de mult îi punea DooSan în farfurie, îl întrebă ironică, „Ai decis cumva că-s curcan și de aia mă îndopi cu de-a sila?” Văzându-l că râde însă, întrebă încurcată, „Ce acum?”

„Nimic important. Doar… mă umflă râsul când aflu cu cine ai ajuns să te compari, deși, mai înainte, curcanul eram eu. Sau… o să negi cumva?” SolHi scutură brusc din cap, după care, amintindu-și toate apelativele „drăguțe” cu care-l dezmierdase pe DooSan de-a lungul timpului, privi în altă parte. Anume această reacție „nevinovată” a ei îl făcu pe DooSan să surâdă iar. „Da, văd că ai memorie bună. Doar că… greșești aici comparându-te cu sărmanii curcani, căci aceia măcar sunt ascultători și mănâncă când li se pune dinainte. Nu fac mofturi ca alții sau se hrănesc cu aer. Ori… mai nou, o fac pe Frumoasa Adormită.”

„Chiar atât de evident a fost?!” Întrebă SolHi, privindu-l pe furiș.

„Mai evident de atâta nu se putea. Și știi cum mi-am dat seama? După miros.” SolHi strâmbă din nas. „Nu al tău, ci al cărnii, căci, de cum am pus carnea pe grătar, am văzut că-ți mușcai buzele și-ți auzeam și mațele ghiorăind. Tu însă preferai să joci în continuare teatru.”

„Eu? Când asta?” Întrebă SolHi, aruncându-i o privire nevinovată. Văzându-l încruntându-se însă, murmură, „Bine, tac eu și… înghit. Dar după asta… pot să mă întorc la somn?”

„Iar?!” Strigă DooSan. „Numai ce te-ai trezit, pentru numele lui Dumnezeu. După două lungi zile de somn. De asta și nu pot înțelege cum poți visa la somn încă.”

„Altceva oricum n-am ce face, căci noaptea se doarme, nu?” Văzându-l pe bărbat rânjind ciudat, îi spuse, „Fără idei, ok?”

„De ce? Așa e mai interesant. Și… știu eu o metodă a naibii de interesantă de-a petrece nopțile… în doi.”

„Știu și eu una tot interesată,” spuse SolHi surâzând, arătându-i pumnul, semn că cam întrecuse măsura. „Așa că, dacă nu vrei s-o pățești, ai face bine să-ți pregătești canapea, căci acolo dormi azi. Piciorul e bine deja.”

„În caz de ceva dorm pe canapea de două zile deja. Dar totuși, nu neg că sperasem să dorm și eu mai confortabil. Cu tine însă… doar în vise. De altfel, ai noroc mare, căci, fiind un gentleman, știu să mă comport cu doamnele. În caz contrar…”

„Dormeai dincolo de ușă. Sau ce, ai uitat deja cu cine îți „petreci” nopțile, Han DooSan? C-o vrăjitoare.”

„Știai de asta?” Rânji DooSan.

„Da. Nu odată mi-ai spus-o. Așa că… nu întinde coarda ori se poate rupe.”

„Da, da, am înțeles idea,” spuse el ironic. „Oricum, n-am când să-mi bat capul cu tine la ora asta și să-ți explic evidentul.”

„Precum?”

„Precum ce se poate întâmpla între un bărbat și-o femeie de bărbatul își propune asta și-l face scop de atins. Așa că, dacă nu vrei să-mi dai idei geniale și să-mi fac mai apoi planuri pe seama ta, îți sugerez să mănânci tot ce-am gătit sau jur că de nu îți arăt cum se îndoapă de fapt curcanii, Ian SolHi.” După care DooSan se ridică în picioare și intră în baie.

Două secunde mai târziu SolHi tresări când DooSan deschise brusc ușa. Apoi, cu mișcări lente, își băgă capul printre ușă și privi îndelung la SolHi, care-l privea mirată. Văzând însă că el tărăgăna cu acea „verificare,” căci asta voia el să facă - să vadă de SolHi îl asculta și mânca sau fugise deja la somn, aceasta îi strigă, „Ce acum?”

„Nimic. Doar… verificări de rutină,” spuse el într-o doară, trântind ușa.

„De parcă mă puteam aștepta la altceva din partea ta,” murmură SolHi, crezând că DooSan n-o auzea. Tresări însă iar auzind glasul lui DooSan din baie:

„Să știi că aud.”

„Nici nu încercam să ascund dacă ceva. Doar… sunt ascultătoare cum mi s-a cerut. Ca acei curcani cu care m-ai comparat, amenințându-mă să mă îndopi ca pe ei de nu-s fată cuminte.”

„Crezi că n-aș fi în stare?” Întrebă bărbatul, băgând iar capul printre ușă.

„Nici nu mă îndoiesc c-ai fi în stare. Doar știi prea bine cum e să fii… curcan, nu?” Îl tachină ea. Ba chiar, ca să-l scoată din sărite, imită iar pasărea.

„Ai decis să fii clovn azi-noapte?”

„Ba deloc, căci… chiar n-ador să iau meritul altora. Tu te descurci mai bine decât mine în a amuza pe alții. De aceea și nici n-am de ce să-mi bat capul și cu asta.”

„Ia, Ian SolHi, poate ajunge, aaa?”

„Ce anume?”

„Să mă alinți atât de „dulce,” căci pe lângă măgar de tracțiune am ajuns iar curcan.”

SolHi surâse, „De ce? Ai decis să încerci mai întâi cum e să fii în pielea paricopitatelor?”

„Da. Cărându-te pe tine în spate dacă ceva. De la mașină până aici în timp ce tu jucai rolul Frumoasei Adormite.”

„Minți. Sunt sigură că sombe Kan m-a adus aici și nu tu.”

„Ba nu mint eu deloc. Și dacă nu mă crezi poți să-l întrebi pe scumpul tău „sombe,” care a dat bir cu fugiții de imediat ce-am ajuns aici. Motivul? Îl dureau șalele.”

„Acum mi se pare mie că exagerezi.”

„Crezi tu?! Ba-s cât se poate de serios. La fel cum îs serios când spun că avem treabă după ce mănânci.”

„Treabă? Ce fel de treabă?” Întrebă SolHi mirată. Se miră însă și mai tare când îl văzu pe DooSan zâmbind complice. „Ce de data asta?”

„Ceva al naibii de interesant, scumpo! Dar… toate la timpul lor. Nu grăbi lucrurile că pierzi toată distracția.” După care, făcându-i cu ochiul, DooSan închise ușa, al naibii de suspect de altfel.

Văzându-l acționând astfel, SolHi se încruntă. „Ce pune ăsta la cale de data asta?” Murmură ea. „La sigur nimic bun. Dar… trebuie să recunosc că-i a naibii de bun la a învăța lucruri rele. Din cele care mă pot scoate pe mine din minți. De aceea, Ian SolHi, fii fată bună și înghite. Cât mai mult de altfel. În caz contrar singură ăstuia nu-i faci față.” După care, bombănind în minte diverse lucruri „plăcute” la adresa lui DooSan, începu a plănui pe îndelete cum să se apere în caz de ceva. De ce să se apere însă nu știa. Era însă sigură că Han DooSan era bun la șotii. La cum era bun și la gătit de altfel, căci nu degeaba se ducea carnea ceea pe gât ca unsă cu unt.

***

Înaintând încet pe străduța goală și slab luminată, SolHi păru cu adevărat cufundată în gânduri. Asta se datora faptului că se simțea straniu să se plimbe pe stradă, la o oră atât de târzie și mai ales în compania cuiva. Mai mult decât atât însă o copleșiră gândurile când își aminti de recenta dispariție a mamei și de tot ce se întâmplase după asta. Din această cauză și simți la un moment dat o grea apăsare pe suflet, ceva ce-o făcu să simtă din nou că ar vrea să fugă cât mai departe de acele locuri și să se ascundă.

N-avea însă unde fugi și nici unde se ascunde, căci era vie până la urmă, iar cei vii trebuie să-și înfrunte problemele și nu să-și ascundă capul în nisip la fel ca struțul. Plus la asta, mai era și DooSan, care făcea eforturi supraomenești în acele clipe de-a o face să se simtă mai bine. Din această cauză și nu putea ceda ea, căci, de-ar fi cedat, ar fi însemnat că toate eforturile lui de-ai demonstra că se poate de mers mai departe în ciuda tuturor problemelor întâlnite în viață fuseseră în zadar. Mai ales… de-ar fi colapsat SolHi, i-ar fi arătat bărbatului că greșise încrezându-se în propriile forțe și la fel greșise prin modul de-ai arăta că-i păsa de ea. Ceva ce SolHi chiar nu-și dorea: să-l mâhnească pe omul iubit și să-l facă să simtă că nu merita să-i stea alături.

Aceste gânduri însă reușiră să fie alungate de-o singură întrebare de-a lui DooSan. „La ce te gândești atât de intens?” O întrebă el, pășind agale, în dreapta ei, în ritmul pașilor ei de fapt.

„La nimic și la toate în același timp. În special la faptul că viața e ciudată.”

„Ciudată? În ce fel?”

SolHi zâmbi, „În toate felurile. Dar… mă gândeam mai mult la noi, căci chiar suntem ciudați: până nu demult eram perfecta întruchipare a lui Tom și Jerry. Azi însă ne forțăm să fim drăguți unul cu celălalt și la fel facem totul să-i fim alături celuilalt atunci când îi este greu. De asta ziceam că-i ciudată viața, căci la o astfel de turnură de situație nu mă așteptasem nicicând.”

„La ce te așteptasei totuși? La a ne ucide unul pe celălalt?”

„Cam așa ceva. Și, din câte văd, nu am fost singura care a avut astfel de gânduri.”

„Așa e. M-am gândit și eu la asta, căci chiar ne-am urât noi doi. Ei bine, poate am urât eu mai mult decât tine. Dar… tot eu am fost cel care a schimbat regulile jocului în cele din urmă.”

„Le-ai schimbat? În ce fel?”

„Doar… le-am schimbat,” murmură DooSan într-o doară, după care privi în altă parte.

Privi el în altă parte însă din cauza că se simțea ciudat. Simțea cum inima îi bătea ca nebuna în piept și cum simțea că nu mai era capabil să ascundă ce simțea pentru SolHi. În special nu mai știa cum să ascundă de ea că chiar se temuse pentru ea în acele două zile când o văzuse doar dormind, nedând practic semne de viață sau c-ar vrea să trăiască. De asta și simți că înnebunește la un moment dat, căci voia s-o ajute să scape de acea depresie repentină, dar nu știa cum.

Dar, deși simțea toate astea, își spuse totuși c-ar fi mai bine să nu vorbească cu SolHi despre ale lui trăiri. Pentru el erau mai importante ale ei gânduri și sentimente în acele clipe. În special după ce-și aminti de noaptea când SolHi avuse o nouă criză, în urmă cu câteva săptămâni când făcuseră grătar și el, în joacă, o lovise în abdomen. Atunci, după ce ieșise din baie, SolHi se grăbi de se culcă pe canapea fără să-i spună un cuvânt. Ba chiar păru că n-avea ochi să-l vadă. De asta se simți vinovat și spuse dintr-o dată, „SolHi, pot să întreb ceva?”

„Mmm, spune!”

DooSan tăcu însă. Se temu să întrebe totuși despre acea noapte. De aceea și schimbă subiectul dintr-o dată, „Voiam să întreb de ce ai mers să-l vezi pe Min SinJu.”

„Pe Min SinJu? Când? După moartea lui Dja Iun te referi?”

„Ba nu. În acea noapte când am venit să incinerăm trupul mamei tale. Atunci… am văzut unde ai mers.”

„M-ai urmărit cumva?”

„Da. Poți spune și așa. Dar, înainte să mă acuzi că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, îți spun că am făcut asta pentru că mă temeam să te las singură.”

SolHi zâmbi, „Te temeai să mă lași singură ca să nu mi se întâmple ceva sau pentru că ai fi rămas fără datoria plătită de mi se întâmpla ceva?”

„SolHi!” Îi spuse el pe un ton dojenitor. „Știi prea bine că nu din cauza asta…”

„Da, știu eu! Știu! Doar… îmi băteam joc de tine. Oricum, de-a fost una sau alta tot se simte bine să aflu că atunci ți-a păsat de mine. Ca un adevărat prieten, căci chiar n-au rămas mulți pe lumea asta dintre cei pe care-i pot numi prieteni.”

„Bine însă că ți-au mai rămas din cei care umblă ca cățelușii în urma ta, cerșind iubire,” mormăi DooSan înfuriat, amintindu-și de scena romantică dintre ea și Iu Min, de pe plajă. Văzând-o însă pe SolHi privindu-l pieziș, rânji. „Doar… gânduri. Nimic personal.”

„Dacă zici,” spuse ea sec. Un răspuns care îl miră pe DooSan, căci el crezuse c-o să-i sară în cap pentru aluziile făcute. SolHi însă n-avea timp de răfuieli cu Han DooSan, mai ales să-și bată capul cu geloziile lui copilărești. Pentru ea contau în acele clipe doar ale ei gânduri, cele care-i năvăliră în cap, despre noaptea în care mersese de se văzuse cu Min SinJu.

***

În acea seară, când ea, DooSan, Kan, Yu și Yoon Suk reveniră în Seul pentru incinerarea trupului lui SinHa, SolHi reuși cumva să scape de sub observația colegilor ei având un singur scop în minte: să-l facă pe cel vinovat de moartea mamei ei să plătească. Din această cauză și intră direct în club, fără să-i pese de bodyguarzii care încercaseră s-o oprească. Ba chiar, la un moment dat, când unul din ei o apucă în brațe încercând s-o îndepărteze de club, SolHi reuși să-l deposedeze de armă, pe care o folosi mai apoi ca să-i amenințe și astfel reuși să intre în local în cele din urmă.

Înăuntru însă, fără a sta prea mult pe gânduri, de cum văzu unde anume se afla SinJu în acel moment, apucă o sticlă de whisky de pe una dintre mese pe care o aruncă înspre SinJu, care tocmai ieșea dintr-unul din separeuri, urmat de una dintre dansatoarele lui, cu care tocmai avuse anumite momente de plăcere. Astfel, sticla, asemeni unui proiectil datorită furiei cu care o aruncase SolHi, trecu extrem de aproape de capul acestuia, ca să se facă țăndări într-un final în contact cu peretele mai întâi și mai apoi cu podeaua. O azvârlitură demnă de o medalie de aur, dar care pentru SolHi în acele clipe însemna mult mai mult: era o bătălie pentru dreptate.

Tot pentru că voia să-și facă dreptate venise acolo, arzând pe dinăuntru și scăpărându-i ochii de furie. Mai ales o înnebunea faptul că în timp ce ea suferea enorm el continua să se bucure de viață. „De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic,” șuieră SolHi printre dinți, văzând rânjetul de pe fața lui SinJu. Era însă un rânjet de neplăcută surpriză s-o vadă acolo, căci el crezuse că se ascunsese pe undeva, zvârcolindu-se ca râma după pierderea suferită. SolHi în schimb venise anume acolo, în fața celui care-o aduse pe marginea prăpastiei. Și nu venise doar să-i facă o vizită socială, ci și să-l avertizeze că războiul abia atunci începea și că n-avea de gând să dea înapoi, nici măcar un centimetru.

De altfel aceeași dârzenie și hotărâre de a-și face dreptate cu mâna ei o văzură și bodyguarzii lui SinJu în ochii ei când vrură să se apropie de ea și s-o scoată cu forța din local. Stătură până la urmă cuminți însă: parte de teamă, căci SolHi continua să strângă arma în mână, și parte datorită lui SinJu, care le făcu în cele din urmă semn să se retragă. Apoi, atingându-și rana făcută de-o așchie sărită de la sticla spartă, o rană nu prea adâncă făcută pe obraz, SinJu făcu câțiva pași spre SolHi, continuând să surâdă, deși lui nu-i era deloc a râde în acele clipe.

La fel nu-i era deloc a glumi lui SolHi, care-i șuieră dintr-o dată printre dinți, „Câine. Singur stai ascuns după fusta fetelor, dar pe alții îi trimiți pe câmpul de luptă.”

„Dacă sincer n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbești, detectiv Ian,” minți SinJu, privind țintă în ochii ei ce semănau atât de mult cu ochii unei nebune în acele clipe.

„Singur crezi ce spui?” Întrebă SolHi cu glas tremurând din cauza urii.

„Da. Pentru că chiar nu știu ce naiba se întâmplă cu tine. Judecând după haine însă aș putea jura că…”

„Nici nu îndrăzni să pomenești ce-ai în minte, Min SinJu,” strigă SolHi. „Sau nu răspund de mine. La fel nici să nu îndrăznești să mă minți, nu privindu-mă în față, când știm prea bine ce-ai făcut și de ce te acuz. Dar… de ce mă miră să văd că te ascunzi după deget, negând evidentul, când mereu am știut că ești laș. Dar chiar și așa… n-am crezut nicicând că ești capabil să decazi atât de mult.”

„După cum am zis: n-am idee despre ce vorbiți…”

„Nu te preface, Min SinJu,” urlă practic SolHi. „Nu te preface, căci ambii știm că anume tu ți-ai trimis gorilele în satul meu de baștină ca să-i faci rău celei pe care o iubeam și care era singura persoană scumpă din viața mea. O femeie care trăia în afara realității, pentru numele lui Dumnezeu, dar totuși o femeie pe care ai ucis-o pentru scopurile tale meschine.”

„Cum ziceam… nu știu…”

„Ba știi, Min Sin. Doar că, chiar de știu că anume tu ai făcut ce-ai făcut, nu pot înțelege de ce. Sau ce, chiar ai crezut că ucigându-mi mama sau luând-o ostatică o să mă faci să plec capul și să mă supun ție?”

„După cum am spus: n-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiți. Dar… dacă e să presupunem că e totul așa cum spuneți: credeți că n-aș fi reușit?”

„Nu, n-ai fi reușit. Și știi de ce? Pentru că eu nu mă las niciodată călcată în picioare. La fel nu-l slujesc pe diavol.”

„Chiar și dacă în pericol ar fi fost viața mamei tale?”

„Da, chiar și dacă aș fi știut din timp că-mi vei omorî mama. De ce? Pentru că nu-s câine să mă gudur pe lângă tine când îmi arunci un os. La fel nu-s lașă să mă ascund după cei de-al tine. Dar… de n-ai fi fost laș tu și mi-ai fi dat de înțeles ce aveai de gând măcar, ți-aș fi arătat ce înseamnă să te pui cu cei pe care-i iubesc, căci pentru cei pe care-i iubesc sunt gata să te rup în bucăți de trebuie.”

„Sunt totuși în viață,” o provocă SinJu. Apoi, rânjind, spuse, „Mă refer la faptul că deși bănuiești că anume eu am făcut ce-am făcut mamei tale încă-s viu.”

„Nu pentru multă vreme.”

„Da. Aici trebuie să accept că aveți dreptate, detectiv Ian. De altfel… n-ar fi nici nimic straniu și nici neașteptat să ucideți pe cineva. Doar a-ți mai ucis odată, nu?”

„Mmm, așa se spune: că am ucis. La fel cum nu poți nega că suntem atât de asemănători, Min SinJu, căci ai tăi ochi tot nu mint și-mi spun foarte clar că tot ai ucis.”

„Posibil. Nu țin minte dacă sincer. Dar totuși… trebuie să recunosc că de știți astfel de lucruri doar privind oamenii în ochi înseamnă că știți să-i citiți pe toți cei care te înconjoară.”

„Iaca acum ai dat-o în bară, Min SinJu, căci la acest capitol stau chiar prost. La a citi oameni mă refer, căci toți cei în care m-am încrezut vreodată m-au înjunghiat în cele din urmă pe la spate. Asta însă nu m-a îngenuncheat. Stai fără grijă. De aceea n-o să îngenunchez nici în fața ta: regele criminalilor.”

„Ar trebui să mă simt flatat cumva? Pentru a mi se atribui un astfel de rang înalt.”

„Absolut, căci dintre toți regii nebuni tu iei medalia de aur dacă ar fi fost o întrecere între voi. Unul pe care-l voi vâna câte zile voi avea. Asemeni unui câine turbat ce n-are nevoie de odihnă și care miroase doar sânge în față. Un câine care se va opri din a lui nebunie doar în clipa în care o să te vadă mort, Min SinJu. Doar atunci o să mă calmez și-o să-mi trăiesc liniștită viața știind c-ai plătit pentru tot. În special pentru că Han DooSan a fost la un pas de moarte din cauza ta, iar Dja Iun a murit.”

„Prea multe acuzații, nu credeți, detectiv Ian?”

„Ba deloc. E doar o mică parte din lunga listă de morți pe care îi ai pe conștiință. Incluzând-o acolo și pe mama desigur.”

„Și totuși… mi se pare absurd,” spuse SinJu c-o oarecare batjocură în glas. „La fel și faptul că declarându-vă un pitbull fioros, gata să ucidă, doar stați și lătrați la mine asemeni unui chihuahua fricos. De ce?”

„Pentru că nu-i momentul,” șuieră SolHi printre dinți, apropiindu-se mai mult de el. „Nu-i momentul să te fac să dispari, căci… se simte o atât de mare satisfacție să privesc în ochii tăi și să văd frica, teama de-a fi uitat, călcat în picioare și apoi vânat.”

„Vânat, eu?”

„Da. Tu, Min SinJu, căci mai devreme sau mai târziu o să-mi reușească să te transform din prădător în pradă. O vânătoare care o să fie a naibii de lentă, unde o să te urmăresc pas cu pas, făcându-te să tremuri din toate mădulare în timp ce simți colții mei atât de aproape de-a ta piele.”

„Vise mărețe pentru mine.”

„Desigur că nu. Doar… prefer să mă fac simțită din timp și nu să atac pe la spate, asemeni lașilor cum ai făcut tu. La fel nu-s deloc proastă să-mi dau cărțile pe față. Nu acum când, datorită ție, nu mai am nimic de pierdut. Din această cauză și-o să-mi permit luxul de a te urmări la pas lent, dar sigur, suflându-ți în ceafă și bucurându-mă din plin de teama ta.”

Spunând aceste cuvinte, SolHi îi întoarse spatele cu gând să plece. Se opri însă locului când îl auzi pe SinJu spunându-i, „Cum rămâne cu Han DooSan, detectiv Ian? Din câte știu el tot e cineva pe care-l puteți pierde, acum că nu mai aveți o mamă pe care alții ar putea-o răni. Pot răni a ta inimă însă, s-o calc în picioare, încet, dar sigur, doar pentru a te vedea în genunchi în fața mea cerșind îndurare.”

„Doar… vise, domnule Min! Doar… vise! Iar ce ține de procuror Han… faceți ce vreți! Puteți să-l răniți de asta vă e gândul. Doar că, înainte de-a face asta, gândește-te de două ori, căci chiar nu știi ce-mi poate pielea și cât de nebună pot fi. La fel… ți-aș sugera să încetezi a mai visa să mă vezi în genunchi în fața ta: asta n-o să se întâmple nicicând, căci înainte să se întâmple asta îți pictez un glonte între ochi, trimițându-te pe lumea cealaltă să-i ții companie Diavolului, celui pe care l-ai acceptat drept frate și după muzica căruia dansezi și acum!”

După o astfel de confesiune înflăcărată, SolHi îi întoarse spatele și plecă. Fără a privi în urmă, dar cu un singur gând în minte: de-a găsi calea perfectă să-l vadă pe Min SinJu după gratii sau măcar în genunchi în fața ei, cerșind îndurare. O dorință pe care avea de gând s-o vadă îndeplinită așa cum avea de gând să-și facă dreptate pentru moartea propriei mame și-a lui Iun Dja Iun.

***

„SolHi?” O strigă DooSan pe nume, văzând-o mult prea cufundată în gânduri. Din această cauză și tresări SolHi. Apoi, privindu-l țintă, ea spuse abia auzit, dar totuși sigură pe ea:

„Să nu pleci nicicând de lângă mine, Han DooSan! Niciodată! Chiar și dac-o să vrei să pleci, rămâi, căci… indiferent de orice nu s-ar întâmpla măcar pe tine voi putea să te protejez.”

Aceste cuvinte îl uimiră nespus pe DooSan. La fel îl preocupară, căci… simțea din tremurul vocii ei și citea în a ei privire că ceva al naibii de periculos se apropia de ei. Un pericol care avea fără doar și poate de-a face cu Min SinJu, căci anume după ce-i pomenise numele SolHi căzuse pe gânduri. Chiar și așa nu întrebă ce se întâmplase în acea noapte sau ce anume vorbise ea cu Min SinJu. Tot ce conta pentru el în acele clipe era că SolHi era bine și că era încă lângă el. De aceea îi și spuse într-un final:

„Cea care ar trebui să nu plece ești tu, SolHi. Așa că, dacă tot mi-ai cerut să-ți stau alături mereu, la fel fă și tu: promite-mi că nu pleci nicicând și la fel promite-mi că nu dispari. Doar astfel putem să ne protejăm unul pe celălalt și să supraviețuim. În doi.” Apoi, îndrăznind în sfârșit, DooSan o apucă de mână și-o trase spre el, strângând-o cu putere la piept. După care, când simțiră ambii că erau deja în stare, încă ținându-se de mână, porniră de-a lungul acelei străzi, surâzând stingher, căci deveniră dintr-o dată parteneri într-o luptă pe viață și pe moarte când mai înainte fuseseră doar soldați în tabere diferite în acel război crunt al vieții numit Dragoste și Ură.