„Iaca și „mâța!” Șuieră SolHi printre dinți când dădu cu ochii de Kan și văzu în ce hal arăta. Nu doar el, ci și Yu. Cum arăta însă inspectorul n-o interesă prea mult și asta din cauza că, aruncând o privire asupra lor și alta asupra lui DooSan, văzu că rănile lui erau similare celor avute de detectiv. Ceva ce-o puse pe gânduri. Mai ales o făcu să se întrebe, „Ce pun ăștia doi la cale? Mai ales pe la spatele meu.” După care îl străfulgeră pe DooSan cu privirea, semn că „mâța” din sufletul ei se trezise iar la viață. Semn rău, așa cum înțelese și DooSan, care își dădu imediat seama că seara avea s-o pățească, căci de mâța SolHi își ascuțea ghearele însemna că avea de gând să scarmene pe cineva. Pe nimeni altul decât pe el desigur.

Văzându-l pe DooSan făcând schimb de priviri cu SolHi și mai ales când o văzu pe ea arătându-le colții, Kan se încruntă. „Ce-i cu voi? Am crezut că ați făcut pace aseară.”

„Așa am crezut și eu, că eram bine. Și-am fost până a văzut „mâța” care mi-a aranjat buza de jos și iar i s-a pus pata pe mine.”

„Să înțeleg acum că „mâța” sunt eu?”

„Fără doar și poate. Acum zi-mi care-i faza cu subsolul. Ați găsit ceva?”

Fu rândul lui Kan să strâmbe din nas. „Nimic important. Doar o invitație la joacă.”

„Invitație la joacă? Asta ce mama naibii ar trebui să însemne?” Tăcu însă DooSan și privi atent la Yu când Kan îi făcu cu capul spre inspector. Astfel îl văzu nu doar pe acela, ci și capul de urs pe care Kan avusese grijă să-l aducă în ultimul hal. Ceva ce-l făcu pe DooSan atent. Mai ales când văzu bucățile din ceea ce părea să fi fost o cameră de luat vederi sau cel puțin ce rămase din ea.

La fel de uimit ca și DooSan fu SuJin. Acesta, văzându-l pe taică-su cu capul de urs în brațe, așezându-se pe biroul lui și privindu-l atent, își scoase căștile și se încruntă. „Asta ce mai e?”

Yu rânji. „Dovezi noi le spunem.” După care, punând resturile camerei pe masă, rânji iar.

SuJin însă nu căzu în plasă. Prea i se părea lui suspectă reacția părintelui. Cum nu de altfel când Yu acționa ca un adolescent care tocmai făcuse o boroboață, dar nu știa cum să-i spună despre asta lui taică-su?! Dar, deși simțea el că nu era ceva de bine, SuJin tot întrebă, „Dovezi or fi, da iaca nu pot înțelege de ce-s pe bucăți. Mai ales, ce-i cu fața ta? Te-ai bătut pentru „dovezile” astea sau ce? Sau nu, stai: lasă-mă să ghicesc - ai vrut s-o faci pe cavalerul și te-ai ales cu un cap de urs drept trofeu.”

„Vrei să nu strigi?” Îi șuieră Yu printre dinți. După asta inspectorul se uită cu atenție în jur, să fie sigur că ceilalți nu erau cu ochii pe ei. Dar, de unde?! Știau prea bine cei din biroul lui DooSan că acolo era loc de bârfe picante. Iaca și stăteau numai ochi și urechi. Chiar și așa, decis să rămână între el și fecior măcar ce-o zice după asta, se aplecă peste masă și întrebă, „Crezi c-o poți face să arate ca nouă?”

„Iar tu mă crezi Dumnezeu? Ori poate vreo babă cloanță cu palantir? Nu, frate: sunt specialist IT. Eu repar lucruri nu înviu morții, căci asta e caz pierdut.”

Cât de curând, când o auzi pe A Rim murmurând sub nas, „Palantirul arată viitorul nu întoarce timpul înapoi,” îi arătă colții, semn că își băgase nasul nu unde îi fierbea oala. A Rim însă, specialist deja în a-i face zile fripte lui SuJin, îl privi țintă și-i spuse, „Spun doar adevărul și-i învăț pe puști despre viață, căci vrăjile nu se fac cu palantirul, dar în cazane vechi. Ar trebui totuși să încerci. Cine știe?! Poate ție îți reușește.” Văzându-l pe SuJin trăgându-se brusc spre ea, cu tot cu scaun, și apoi privind-o țintă și rânjind în timp ce-și sprijinea bărbia cu palma, A Rim se încruntă nițel, „Ce de data asta?”

„Nimic. Doar mă întrebam cum de știi tu toate astea. Despre vrăji mă refer. O fi pentru că le-ai încercat?”

„Și nu doar le-am încercat,” i-o trânti A Rim fără să se piardă cu firea. „Dar și-i ceva ce-mi reușește de minune, de altfel. Precum… să transform pici de-alde tine în broaște râioase.” După care, țâfnoasă, împinse scaunul lui SuJin cu piciorul ca să-l întoarcă la locul lui.

Cât feciorul lui și A Rim schimbară replici veninoase și apoi își aruncară săgeți cu ochii, Yu îi privi cu atenție. Apoi, calm, le spuse, „Până voi vă hotărâți ce vrajă să folosiți să renașteți morții sau să întoarceți timpul, eu propun să începem prin a repara asta.” Și, cuminte, puse în fața feciorului telefonul său, telefon care avea ecranul spart, deși îl cumpărase doar cu vreo câteva zile în urmă.

Îi țiuiră inspectorului urechile cât de curând când SuJin urlă practic, „Tată! Ai fi putut avea măcar de ăsta grijă. Era un cadou din partea mea dacă ceva.”

„Zi-mi ceva nou!” Răspunse inspectorul, dregându-și glasul. „Oricum n-a fost cu intenție. Doar… un mic accident.”

„Mic?” Strigă iar SuJin.

În locul inspectorului, îi veni lui Kan geniala idee să răspundă la întrebarea lui SuJin, bombănind sub nas, „Desigur că mic, căci s-a rostogolit doar pe zece scări. De altfel, băiete, ar trebui să-i fii recunoscător telefonului celuia, nu să țipi la taică-tu.”

„S-ar putea să știu mă rog pentru ce?”

„Pentru că dacă nu s-ar fi spart el și-ar fi rupt taică-tu capul. Sau ce, ai observat doar telefonul și nasul lui spart nu? Dacă da, ești chiar orb puștiule!”

Yu îi arătă colții lui Kan. „Vrei să stai în banca ta? Mă descurc și singur cu feciorul dacă ceva.”

„Da, văd și eu cât de bine te descurci: te-a luat la rost pentru un telefon de parcă tu ai fi feciorul și el taică-tu. Dar, ce pot spune: recunoscător băiat ai! N-am ce spune!”

„I-aș fi fost recunoscător de-ar fi venit cu telefonul întreg,” mârâi SuJin printre dinți. „M-a costat un salariu! Tata nu, însă: a preferat să-l facă bucăți, după care a mai avut și tupeul să-mi ceară să i-l repar! Ceva ce în veci nu vede de la mine.” După care, nervos, își puse căștile, dând volumul la maxim, continuând încă să bombăne ceva neînțeles sub nas. Yu însă era sigur că era la adresa lui fără doar și poate.

Văzându-și feciorul atât de arțăgos, Yu scutură din cap cu reproș. După care trase adânc aer în piept și, apropiindu-se de Kan, îi șuieră la ureche, „Aține-te, frate iepure! De azi înainte toate secretele tale or să fie dezvăluite și altora. De altfel… chiar acum pot să… SolHi,” strigă el. Se auzi însă strigătul cela înfundat, căci Kan îi astupă gura cu palma, după care îl trase după el afară din birou.

SolHi nu înțelese nimic din tot circul cela. De asta și privi țintă la DooSan, întrebându-l din priviri ce se întâmplase. Nu era însă DooSan prost să-i spună ce și cum. Doar ridică din umeri, după care ieși grăbit din birou, chipurile cu „treburi.”

„Numai mie mi s-au părut cei trei stranii?” O întrebă ea pe A Rim.

„Stranii? Da de unde?! Bărbații noștri nicicând n-au fost astfel. De altfel n-au cum fi, căci… minte n-au!” După care, nervoasă, începu a trânti lucrurile pe birou, sub pretextul că făcea ordine acolo.

Doar SolHi stătu calmă după asta. Cu ochii pe ușă de altfel, căci… avea un dor nebun să-l urmeze pe DooSan și să înceapă de pe atunci chelfăneala plănuită pentru seară. Doar că, amintindu-și de amenințările lui de mai devreme, decise totuși că era mai sănătos pentru ea să stea locului și să-și caute cuminte de treabă.

***

Văzând că Nam Yun Ho continua să-i dea răspunsuri vagi și nimic care să-l ajute în anchetă, căpitan Lee explodă. „Să te ia naiba de idiot!” Îi șuieră acesta printre dinți, apucându-l pe Yun Ho de guler și apoi împingându-l în perete. „N-ai de gând să vorbești, nu-i așa?”

„De ce aș face-o?” Răpunse Yun Ho rânjind ironic. „E dreptul meu să păstrez tăcerea. În caz contrar ce spun poate fi folosit la proces împotriva mea, nu? Plus la asta, ceea ce faci se numește abuz în serviciu, căpitane. Mă pot plânge să știi!”

„N-ai decât!” Mârâi Lee la el. „Sunt sigur însă că n-o să poți dovedi asta odată ce n-ai răni din partea mea. Chiar și de ți-aș fi sucit fălcile pe dos chiar aici tot n-ai fi putut demonstra asta. Și știi de ce?”

„Da. Că ai închis camera. Iar rănile le puteai pune pe seama lui Han DooSan, căci anume ăla m-a lăsat în halul ăsta.”

„Și ce-ai fi vrut să facă? Să te mângâie pe cap pentru cele făcute lui Ian SolHi?”

„Era dreptul meu.”

„Da nu mai spune?! Și se poate de știut de când ai tu drepturi asupra cuiva? În special asupra lui Ian SolHi?”

„De când eu o cunosc înaintea lui și i-am declarat sentimentele tot înaintea lui. Iaca asta îmi dă mie drepturi.”

Lee izbucni în râs. Apoi, dându-i voie lui Nam Yun Ho să respire, făcu câțiva pași prin cameră. „Drepturi?” Spuse căpitanul ironic, ceva ce-l făcu pe Yun Ho să-l privească chiorâș. „Asupra lui Ian SolHi și asta pentru că ți-ai declarat iubirea?”

„Da. Și nu văd ce-i de râs în asta,” bombăni Yun Ho, așezându-se pe scaun.

„De când îți închipui că ai drepturi asupra tuturor, idiot ce ești!” Urlă de data asta căpitanul, lovind cu ambele palme masa. „Sau ce, ai uitat-o deja pe Lee Da Hi? Asupra ei tot ți-ai „declarat drepturile.”

„Lee Da Hi? Iar asta e?” Întrebă Yun Ho cu prefăcută uimire.

„Cea pe care ai abuzat-o fără milă în subsolul clubului de unde ai răpit-o mai apoi pe Ian SolHi.”

Nam Yun Ho rânji. „Nu pot să cred. Ticăloasa ceea m-a denunțat pentru abuz? Pe mine? Cel cu care petrecea adesea în ipostaze nu chiar… creștinești? Atunci e proastă de-a făcut asta, căci n-are cum demonstra.”

„Ba bine că are, căci avem martori.”

„Cine anume? Ian SolHi?”

„Da. Și nu doar ea. La fel cum avem dovezi contundente, precum un trup. Cel al lui Lee Da Hi de care ai avut grijă să te descotorosești după ce „ipostazele fierbinți,” de care tot te lauzi atâta, au ucis-o.”

Fericirea ciudată de pe fața lui Nam Yun Ho se transformă dintr-o dată în seriozitate. Apoi se încruntă când întrebă, „Moartă? Despre ce mama naibii vorbești acuma?”

„Despre ea,” șuieră căpitanul printre dinți, aruncând în fața lui Yun Ho câteva poze cu Lee Da Hi în tomberon, poze pe care le scoase dintr-unul din dosarele din fața lui. „Mama unui copil. Cel pe care l-ai lăsat orfan și l-ai condamnat la o viață crudă doar pentru că nu ți-ai putut ține în frâu instinctele sălbatice, câine.”

„Oho! Stop! Nici chiar așa! Da, recunosc că poate am exagerat un pic când… știi și tu, dar… respira când am plecat din camera ceea.”

„Atunci? Cum explici faptul c-a ajuns la tomberon? Moartă? S-a ucis singură sau cum?”

„Cel mai probabil că da. Ce știu eu?! N-am făcut decât să-mi declar anumite drepturi asupra ei odată ce-i plătisem. Atât. Cum a ajuns la tomberon e deja treaba ei.”

„Ba nu, e treaba ta. Și știi de ce? Pentru că toate dovezile te arată pe tine. Expertiza medico-legală te arată tot pe tine ca făptaș, căci… erai… euforic și tu în acea noapte, la fel cum se pare c-ai obligat-o și pe ea să consume, ceva ce i-a provocat un atac de cord și apoi moartea.”

„Droguri? Eu nu i-am dat nimic!”

„Poți demonstra?”

Nam Yun Ho înghiți în sec: nu putea demonstra că nu el îi dăduse drogurile tinerei pe care o abuzase și nu putea demonstra tocmai pentru că fusese el cel care oprise camerele de la subsol ca să nu fie mai apoi învinuit de dispariția lui Ian SolHi. Ceva ce începu a regreta mai apoi, căci însemna că din proprie prostie își legase ștreangul de gât și-și cumpărase bilet direct spre eșafod. Chiar și așa, știind că singura lui șansă să supraviețuiască era să nu-i dea pe alții în gât, se ridică brusc în picioare și, într-un atac de furie, aruncă scaunul de podea. După care urlă la căpitan, care stătea și-l privea cuminte, de niciun mușchi nu i se mișcase pe față, „Ce? Sunt vinovat pentru c-o altă t…ă a ajuns la gunoi, îngrășământ? Ba bine că nu, căci de-a intrat în afacerea asta știa prea bine ce face!”

„Da, se prea poate că știa în ce și-a băgat capul. Chiar și așa nu merita să moară, nu crezi?”

„Asta deja n-o mai știu eu! De merita sau nu! Ar trebui s-o întrebi pe ea de ești atât de inteligent la acuzații. Plus la asta, eu sunt de vină și că bastardul ei a rămas orfan? De avea copil trebuia să stea acasă nu să-și flușture coada prin fața bărbaților, provocându-i! Doar o… e în stare de așa ceva!”

Lee surâse, deși nu-i era deloc a surâde în acele clipe. „Vasăzică nu-ți pare rău deloc de ce-ai făcut, nu?”

„Nu. Doar am plătit altora după merit!”

„La fel cum ți se va plăti și ție: tot după merit. Știi cum?”

„Închisoare pe viață?”

„Moarte!” Îi spuse Lee calm, privindu-l țintă în ochi, ceea ce-l făcu pe Yun Ho să înghită în sec. „De altfel nu va trebui să mișc un deget pentru asta. Și știi de ce? Pentru că vor avea alții grijă să nu ieși de aici viu. Și, de asta se întâmplă, te mai asigur încă de ceva: că tu n-o să ajungi la sigur într-un tomberon să te găsim, ci naiba știe în ce gaură de guzgan puturos, așa cum și meriți.” După care porni Lee spre ușă, gândind că interogatoriul cela era inutil să-l mai continue odată ce Yun Ho nu spunea nimic folositor.

Lângă ușă însă se opri, auzindu-l pe Nam Yun Ho spunându-i, „Ce dacă te înșeli, căpitane? Ce dacă tot ce s-a întâmplat n-a fost din inițiativa mea, ci a fost ordinul cuiva? Și nu mă refer aici doar la Ian SolHi, ci și la Lee Da Hi.”

Lee surâse. Era însă sigur că nu triumfase și că Nam Yun Ho doar tatona terenul, căci cel care îi apărase spatele până atunci era la sigur cineva sus pus și nu l-ar fi trădat Yun Ho atât de ușor. Nu de voia să scape cu zile. Chiar și așa, căpitanul decise să-și joace ultima carte și-i spuse, „De-mi dai nume, putem și să negociem!”

„Nume?” Surâse Nam Yun Ho, ridicând scaunul și așezându-se după asta pe el. Apoi, privind țintă la căpitan, îi spuse cu vădită ironie în glas. „N-ai decât să-l afli singur, de ești atât de inteligent, căpitane! Și știi de ce? Pentru că eu nu-s prost să-mi pun ștreangul de gât cu mâna mea. Singur ai spus-o doar: de aici pot să nu scap viu de ciripesc. Da iaca dacă mă scapi de închisoare și-s liber să fac ce vreau după asta pot și să mă gândesc la a încheia un pact cu tine.”

„Atunci n-ai decât să putrezești aici, Nam Yun Ho, căci nu-s deloc prost, chiar dacă unora le par!”

„Serios? Nu, da, trebuie să recunosc că prost nu sunteți. Chiar și așa inteligent tot nu vă pot numi, căci… doar o persoană inteligentă poate să accepte oferta propusă de mine, ceva ce i-ar asigura la sigur și promovarea.”

„Ba mă lipsesc!” Spuse Lee liniștit. „Nu pentru promovare te-am săltat, ci să fac altora dreptate. Pentru asta nici n-o să accept oferta ta. Tu însă pe a mea o s-o accepți la sigur, în clipa în care o să înțelegi că-s singura ta șansă să nu dai duba!” După care, surâzând, Lee ieși, închizând cu grijă ușa în urma lui.

„Să-l ia naiba de idiot!” Mârâi Yun Ho sub nas. Era cu adevărat furios, că nu-i ieșise trucul și nu scăpase de închisoare, ceva ce începu a-l roade pe dinăuntru, căci asta însemna că-i erau zilele numărate de nu ieșea de acolo.

Astfel, rămas singur, Nam Yun Ho într-adevăr simți frica strecurându-i-se în oase. Avea și de ce să se teamă, căci știa prea bine cu cine se înhăitase și ce-l aștepta. Ba chiar avuse tupeul să-i și amenințe pe acoliții săi, gândind că dacă ei nu cedau ar fi cedat atunci Lee și avea astfel o șansă să scape. În acea zi însă i se năruiră toate planurile și începu a merge pe drum sigur spre moarte.

Înțelegând asta, Yun Ho își prinse capul în mâini la început, după care începu a lovi cu el de masă, făcând să răsune nițel acea cameră de interogatorii. Și, cât timp își făcea rău cu mâna lui, fostul detectiv începu a-și spune „Îs prost. Îs fără doar și poate prost de-am ajuns să decad atât de jos și mai ales că m-am lăsat prins și asta doar pentru că am vrut să învăț pe cineva minte. Ah, Ian SolHi, ah: chiar mi-ai fost beleaua, așa cum mi-ai și prezis cândva. Eu însă, de prost ce sunt, n-am crezut nicicând ale tale cuvinte. Ar fi trebuit însă. Astfel n-aș fi ajuns nicicând aici.”

Era însă prea târziu pentru regrete. La fel era prea târziu pentru lacrimile ce începură ai curge pe obraz. Erau lacrimi de suflet, de teamă și de căință, doar că nu mai serveau ele la nimic. La fel cum n-ar fi servit la nimic să nege că nu el încercase să pună mâna pe parte din afacerea lui Min SinJu, de care era sigur că acela știa deja.

Enjoying this book? Seek out the original to ensure the author gets credit.

„Să vă ia naiba pe toți!” Spuse el într-un târziu, încetând a se mai bate cu capul de masă. „Nu sunteți decât niște câini! Javre care sar la beregata celui rănit și nu-l lasă liber decât atunci când încetează să respire. De altfel, de ce-mi plâng de milă când știam prea bine cu cine m-am înhăitat… cu javre râioase și nu prieteni, deși m-am încrezut multă vreme în voi.”

Mințea însă Nam Yun Ho spunând astfel de cuvinte. Mai bine zis se mințea pe sine, căci nu fusese credulitatea cea care-l îngropase într-un final, ci prostia. Cum anume? Se crezuse prea deștept ca să poată face afaceri cu Min SinJu. La fel se încrezuse în a sa lăcomie și începu cu a lua mită pentru a închide ochii când descoperea ilegalități. Apoi se implică ușor-ușor în afaceri murdare, căci începură să-i placă banii făcuți ușor, pe când, fiind polițist cinstit, i-ar fi fost al naibii de greu să ajungă sus, așa cum își dorise intrând la Academia de Poliție. La fel se mințise și pe sine când susținuse că cineva anume îi ceruse să scape de Lee Da Hi când nu fusese așa.

De altfel Lee Da Hi îi nimerise sub labe întâmplător lui Nam Yun Ho. O prinsese odată în stradă, într-o zonă interzisă pentru racolarea clienților. O lăsă însă liberă, după ce-i luă toți banii pe care îi câștigase ea în acea seară. Apoi, fiindu-i totuși pe plac, o „angajă” în clubul secret al lui Min SinJu. Pentru asta avea un comision bunicel din partea ei și la fel din partea clubului. Nu-i era de ajuns însă, căci începu s-o dorească tot mai des. Da Hi însă începuse de la o vreme să-l evite, ceva ce nu-i fu deloc pe plac lui Yun Ho, de aceea și-și spuse într-o zi să-i predea o lecție din cele ce nu se uită niciodată.

În seara ceea, când avu loc operativul lui SolHi, încă înainte să fie anunțat de oamenii săi că ea va veni în club, Yun Ho își spuse să o pună pe Lee Da Hi cu botișorul pe labe și să nu-i mai stea împotrivă nicicând. Pentru asta o chemă în separeul pe care obișnuia să-l păstreze pentru el când avea chef de petrecut cu vreo fată sau să folosească anumite substanțe. De altfel, când Da Hi fu adusă cu forța în separeu de bodyguarzi, Yun Ho tocmai trăgea pe nas un anumit praf alb. Și, de cum o văzu, speriată și tremurând ca varga, îi spuse, „Dezbracă-te!”

Lee Da Hi refuză însă, căci știa prea bine ce demoni îl apucau pe Yun Ho când era drogat. Pentru asta fu pedepsită aspru, lovită cu bestialitate până o lăsă inconștientă. Nu-i fu de ajuns însă, căci își spuse că în seara aceea o va avea iar și fără greș. Pentru asta și se înfruptă mai apoi cu nesaț din trupul ei. Dar, chiar și așa, era sigur că respira atunci când părăsi camera ca să se ocupe de SolHi.

La interogatoriu însă, Lee îl anunță că Da Hi fusese găsită moartă, în tomberon, după ce i se dăduse o supradoză. „Ceva imposibil,” își spuse el. „Lee Da Hi nicicând nu consumase, căci spunea că avea nevoie să fie trează mereu pentru copilul ei. Chiar și așa a fost găsită fără suflare din cauza substanțelor pe care mereu le refuzase. Înseamnă că cineva a obligat-o! Cine anume? Mai ales de ce? Cui i-a servit moartea ei, căci nu cred c-au făcut-o doar ca să mă facă pe mine țap ispășitor? S-o fi cerut asta Min SinJu? Dacă da, de ce? Pentru c-a aflat de afacerea pe care voiam să i-o suflu de sub nas? Nu, nu cred, căci era ceva sigur și știut doar de mine și de oamenii mei. Chiar și așa simt că prin moartea t…ei celeia au vrut să scape de mine.”

Aceste întrebări nu-i puseră ordine în gânduri însă. La fel nu-l făcură să se simtă mai bine. Din contră: se simțea al naibii de agitat și, colac peste pupăză, simți nevoia de o doză, ceva ce în veci n-ar fi avut atâta timp cât era în celulă. Să iasă de acolo însă era la fel un vis imposibil, căci „Ian Hion Uk, ticălosul cela, s-a spălat într-un târziu pe mâini, trimițând doar un novat din biroul lui să mă apere. Unul care mi-a transmis doar să-mi țin gura de vreau să trăiesc și cam atât. Ce? Chiar cred că-s atât de prost să accept să mă manipuleze cum vor? Ba bine că nu, căci singur m-am ridicat înainte, la fel o s-o fac și acum, tot singur. Numai că, odată ieșit de aici, ațineți-vă toți, căci vă jur că veți fi voi carne pentru viermi și nicicând eu. În special tu Min SinJu: ai grijă ce faci, căci prea multe secrete îți știu, ceva ce înclină la sigur balanța în favoarea mea.”

***

Deși Lee le ordonase oamenilor săi să nu-l scape din ochi pe Nam Yun Ho, mai ales să nu-l lase nimeni singur, tot fu găsit acesta mort la câteva ore după interogatoriu. Cauza morții? Strangularea! Fusese de altfel strangulat cu propriile șireturi. Da iaca cine anume îi făcuse felul nu putură afla, căci camerele de luat vederi de la celule se „defectaseră” atât de oportun și nimeni nu știa cum anume murise Nam Yun Ho.

***

Ușa trântită, cea care ducea pe acoperișul procuraturii, făcu să răsune zarea în clipa în care metalul atinse cu putere peretele de ciment. Cine anume trânti ușa ceea? SolHi, căci, aflând despre moartea lui Nam Yun Ho, simțise că se înăbușă. De asta și fugi practic din birou și se îndreptă anume spre locul care îi reda adesea liniștea: acoperișul.

Odată pe acoperiș însă nu simți aerul intrându-i în plămâni, ci picături sărate: lacrimile care-i curgeau din belșug pe obraz și pe care nu și le putea controla defel. La fel cum nu mai fu în stare să-și controleze acea stare de panică, ce-o făcea să se agite din ce în ce mai mult în timp ce murmura întruna, „Nu poate fi! Nu, nu e posibil! Chiar nu e posibil.”

În urma ei, apăru cât de curând DooSan, căci anume el și ieși în urma ei din birou după ce căpitan Lee îi vesti de moartea lui Nam Yun Ho. Crezuse însă că SolHi va merge la sală, să lovească sacul de box până și-ar fi răcorit sufletul. În schimb, ea ajunse pe acoperiș, acolo unde putea oricând să colapseze și Doamne Ferește să cadă în gol. Și nu-și făcea DooSan degeaba griji, căci, ajungând lângă ea și văzând în ce hal era, o apucă brusc de brațe și începu a o scutura puternic s-o facă să-și revină. Ba chiar îi strigă la un moment dat, „Ajunge am zis! N-ai de ce să-ți pierzi mințile pentru un ticălos ca acela!”

„Nu știi nimic!” Îi strigă SolHi printre suspine. „Nu pentru moartea lui plâng, ci pentru că nu mi s-a făcut dreptate.”

„Știu. La fel știu cât doare, SolHi, și că-i nedrept. Chiar și așa, nu poți să te ucizi tu doar pentru că ticălosul cela n-a primit după merit.”

„Chiar și așa, DooSan! De ce? De ce l-au ucis când eram atât de aproape să-l fac să plătească pentru toate câte mi le-a făcut de-a lungul timpului?”

„Asta deja n-o mai știu, dar o s-o aflăm, promit! Împreună de altfel, căci cazul ăsta la sigur nu-l las pe mâna altcuiva. Plus la asta, tu ești mai puternică de atât, SolHi! Nu poți colapsa! Nu acum! Doar treci peste și concentrează-te pe important: să-i facem pe cei ce ne-au făcut rău să plătească!”

„Cum?” Strigă SolHi. „Cum să trec peste tot ce mi s-a întâmplat, DooSan? Cum să uit durerea, căci mă ucide pe dinăuntru! Chiar nu pot trece peste, căci nu știu cum.”

„La fel nu știu și eu,” șopti DooSan, strângând-o brusc în brațe și permițându-i să plângă în hohote. „O să aflăm împreună însă! Promit!”

SolHi părea să nu-l audă însă, căci continuă a striga printre suspine, „Simt că mor, DooSan! Atâta nedreptate e în jurul meu că nu mai rezist! Chiar nu mai rezist, căci… n-am făcut nimic rău să merit toate astea! Chiar n-am făcut nimănui niciun rău ca viața asta să mă pedepsească atât de crunt. Mereu îmi dă palme și-mi pune în cale ciulini când credeam că iaca-iaca o să apară soarele pe cer. În schimb sunt trimisă în întuneric, înlănțuită și forțată să plătesc iar și iar pentru ceva ce nu înțeleg.”

„Nu ești însă singură!” Spuse bărbatul, forțând-o să-l privească în timp ce-o strângea de brațe. „La fel nu poți să cedezi din cauza ticălosului celuia de Nam Yun Ho. Nu acum când a recunoscut că a fost din ordinul cuiva c-ai trecut aseară prin ce-ai trecut.”

„Spune-mi ceva ce nu știu, DooSan! Chiar și dacă știu cine e de vină, căci doar Min SinJu poate fi, n-am cum demonstra asta. De ce? Pentru că mi s-a interzis să investighez asta. Sau ai uitat deja?”

„Nu, n-am uitat! Ți s-a interzis însă cât Nam Yun Ho era viu. Acum că-i mort și nu mai poți fi socotită ca jertfă care vrea să se răzbune, ești iar în echipă.”

„Am fost mereu în echipă, DooSan! Am fost și atunci când Dja Iun a murit, dar nici atunci nu mi s-a dat voie să-i fac dreptate. Cine m-a ținut departe de caz? Tu și sombe Kan! Chipurile pot altera dovezi dacă investighez eu. Eu? Cea care era cea mai interesată în a-l prinde pe ticălosul care mi-a ucis prietenul era acuzată de interes în a manipula dovezi.”

„Asta n-a spus-o nimeni. Nu poți acum să susții asta, SolHi!”

„Ba bine că pot, căci așa și e, DooSan! Plus la asta: Nam Yun Ho e mort. La ce-o să-mi servească dovezile adunate împotriva lui?”

„Eu n-am zis să aduni dovezi împotriva lui, ci împotriva celui cu care el era în cârdășie. Astfel putem să facem dreptate.”

„Ceva ce nu suntem siguri că ne va reuși. Plus la asta, cum poți fi atât de calm știind că ticălosul cela de Nam Yun Ho e mort?”

„Și ce-ar trebui să fac, SolHi? Să mă dau disperării?”

„Ba nu. Nu disperării, dar totuși… oricum, nici măcar nu înțeleg pentru ce-ți reproșez asta, când n-are nicio legătură cu tine. Cea care a suferit noaptea trecută am fost eu și nu tu. Ei bine, cu excepția mâinii care ți-i rănită din cauza mea și pe care de altfel… nu înțeleg cum de nu mi-ai cerut încă să plătesc și pentru asta.”

„SolHi!” Strigă DooSan furios.

„Ce? Întrec cumva măsura?” Strigă și ea.

„Da, căci… nu pentru tot ce mi se întâmplă cer să se plătească. Nu ție! Altora însă fii sigură c-o să le cer să plătească pentru tot. Chiar și pentru ce ți-au făcut ție. Jur!” După care, uitând de tot, DooSan o strânse iar la piept, șoptind, „Eu nu uit ce-ai suferit tu, SolHi! Nu pot să uit! Chiar nu pot!”

„DooSan,” murmură ea într-un final, încercând să-l împingă de lângă ea. „Chiar nu se merită să te implici în asta. Nu când poți fi ucis, căci chiar nu pot să mai pierd pe cineva.”

„Cum rămâne cu mine, SolHi? Chiar crezi că eu pot sta deoparte când tu ești atât de aproape de pericol?”

„E de datoria mea, căci… mie mi-au făcut tot ce mi-au făcut, DooSan. Problemele mele cu Nam Yun Ho și restul n-au nicio legătură cu tine.”

„Ba bine că au. Au, atâta timp cât eu… eu…” Se bâigui el neștiind cum să-i spună despre ce simțea. „Doar dă-mi o șansă!”

„Șansă? Pentru ce?”

„Să-ți arăt că-mi pasă! Chiar dacă n-ai încredere în mine, chiar dacă mă bănuiești de tot și de toate, dă-mi o șansă, SolHi. O șansă să-ți fiu aproape.”

„DooSan, eu…!”

„Nu-mi pasă! Nu-mi pasă dacă vezi în mine doar un prieten, un coleg sau poate un străin. Vreau doar să mă accepți alături și…” o privi în ochi… cu dragoste, cu teamă, cu rugăminte, „…încearcă să înțelegi ce simte și-o inimă căruia îi este frică să te piardă.”

SolHi îl privi o vreme în ochi, încercând să citească în ei ce adevăruri încerca să mai ascundă DooSan de data aceea în spatele acelei priviri duioase, a unei priviri ce părea de îndrăgostit. Dar nu-i reuși să vadă nimic altceva decât o profundă grijă și tristețe. Totuși, se desprinse ulterior din a lui îmbrățișare și, făcând un pas în spate, spuse, „Nu cred că e cazul să exagerăm! Da, recunosc că moartea lui Nam Yun Ho m-a luat prin surprindere și am reacționat nechizbuit. Dar chiar și așa, nu am nevoie de milă! Cel puțin nu de a ta!” Și se întoarse să plece.

DooSan o prinse de mână, împiedicând-o să-l lase singur acolo. Apoi, după clipe de așteptare, care lui i se părură o eternitate, SolHi îl privi. Atunci el și-i spuse, „Nu milă simt pentru tine, SolHi!”

„Atunci?”

„Doar… simte, de nu poți crede!” După care, lipindu-i palma de pieptul lui, îi permise să-i simtă bătăile inimii, cele care băteau ritmic în coșul pieptului lui, în ritmul dragostei.

Pentru multă vreme, SolHi păru absentă. Privea țintă a ei palmă, simțind cu inima bătăile inimii bărbatului din fața ei. Părea să nu-i pese defel că DooSan aștepta un răspuns de la ea, un gest cât de mic că nu-i era indiferent. Chiar și așa ea nu spuse nimic. Doar închise ochii în clipa în care își aminti un fragment din acel trecut de care nu-și amintea: cum mâna ei atingea pieptul unui străin, unul ce purta cămașă albă, alături de care se simțea atât de bine în acele clipe. Și, la fel ca în acele clipe când atingea pieptul lui DooSan, i se păru că simțise acele bătăi de inimă și în trecut.

„Nu poate fi,” murmură ea, trăgându-se brusc în spate. Apoi, când DooSan o strigă pe nume, îl privi buimacă, căci nu mai înțelegea de fusese doar un vis ce-și amintise ori parte din realitate. Și da, chiar părea SolHi a nu ști ce făcea în acele clipe, căci, atât de brusc că și ea fu uimită, privi țintă la buzele lui DooSan, spunând în capul ei, „Aceleași buze le-a avut și el! Cel ce purta cămașă albă în noaptea aceea. Ceva imposibil totuși, căci nu poate fi el.”

Într-un final, închise SolHi ochii și-i permise lui DooSan s-o strângă iar la piept. Îi permise să-i mângâie părul, să simtă ale lui brațe încolâcindu-se mai apoi în jurul trupului ei și buzelor lui să-i sărute prelung creștetul. Și da, simțea că era iubită, chiar dacă de-atâtea ori susținuse că avea interzis la iubire. Cum nu de altfel, când cel pe care ajunse să-l vrea alături, să-l iubească și să-l dorească mereu era nimeni altul decât fratele victimei ei.

***

„Nu știam că se întâlnesc,” murmură Yoon Suk cu tristețe, stând în fața ușii de pe acoperiș și privind romantica scenă dintre SolHi și DooSan. Venise acolo anume ca s-o consoleze pe SolHi, gândind că era singurul căruia îi păsa de ea, singurul care știa ce-i plăcea lui SolHi și singurul pe care SolHi îl voia alături. Se înșelase însă, căci SolHi nu pe el îl așteptase acolo și nu sucurile pe care el le cumpărase de la aparat și le dorise, ci brațele cuiva care nu era Yoon Suk.

Acceptând în sfârșit acel crud adevăr, Yoon Suk se simți pustiit și abandonat. Simți că pierduse, deși luptase atâta să fie împreună cu SolHi. Nu câștigase însă nici o bătălie în acel „război” cu Han DooSan, căci, deși aflase că cei doi trăiau împreună, se amăgise adesea că erau doar aparențe și că SolHi n-avea sentimente pentru DooSan. Dar „cât de greșit am fost în tot acest timp,” murmură Yoon Suk, întorcându-le spatele celor doi îndrăgostiți și pornind spre scări: cu capul plecat, cu sufletul în flăcări, simțindu-se la propriu călcat în picioare.

În drum spre scări, Yoon Suk se opri când dădu cu ochii de Kan. Detectivul era la doar câțiva pași de el, privind țintă la mai tânărul său coleg. Nu cu reproș însă, ci cu durere, căci știa prea bine ce se afla în sufletul lui Yoon Suk în acele clipe. Și, tocmai pentru că știa prea bine asta, Kan ieșise din birou în urma tânărului, știind prea bine că va merge fără doar și poate pe acoperiș, acolo unde era sigur că se îndreptaseră și DooSan și SolHi. Și nu se înșelase, căci anume într-acolo și se îndreptase și Yoon Suk într-un final.

Durerea văzută în ochii lui Yoon Suk îl fripse pe Kan la inimă, căci și Yoon Suk era al său „copil” și nu doar SolHi. Pe el însă nu-l putea ajuta, căci cu inima femeii nu te pui, mai ales nu-i poți cere să iubească pe cineva anume, deși lui Kan i-ar fi plăcut asta: ca SolHi să-l fi ales anume pe Oh Yoon Suk și nu pe Han DooSan. Motivul? Ar fi fost în siguranță așa și mult prea departe de probleme.

Dar, cum planul lui ieșuase, cum dorințele lui rămaseră până la urmă doar dorințe, lui Kan nu-i rămânea decât să-i fie alături lui Yoon Suk și să-l sprijine în toate. De aceea și-i spuse cu blândețe într-un final, „Să mergem să servim câte un pahar! Sunt sigur că-ți va face bine!”

„Ba nu, sombe! Tot ce-mi doresc e să fiu singur,” îi răspunse tânărul. După care, grăbit, trecu pe alături, dându-i sucurile lui Kan, și pornind în drumul lui.

Privind în urma lui Yoon Suk, care cobora scările cu capul plecat și cu umerii cocoșați, Kan oftă. „Ce ți-i și cu dragostea asta,” murmură detectivul. „Niciodată nu ascultă de minte și nici nu alege cu ea. De asta și pierdem atâta în viață.”

Într-un final porni și el în urma lui Yoon Suk. Un zâmbet trist îi flutură pe buze, unul plin de amărăciune. Era un zâmbet născut din amintiri, din cele pe care le crezuse uitate, dar care se pare nu uitaseră de el. Amintiri despre o veche iubire, singura adevărată ce existase în viața lui Kan, o iubire pe care o pierduse atât de brusc, dar pe care nicicând n-o putuse uita - scumpa sa soție, Chion A, cea care sfârșise atât de tragic și pentru care Kan suferise o viață.

***

„Ne vedem în parcare,” citi DooSan mesajul primit de la Kan. Îl citi pe ascuns, tocmai când el și SolHi ieșeau din procuratură cu gând să meargă acasă.

„Numai asta îmi mai lipsea,” murmură DooSan dintr-o dată, înțelegând ce anume s-ar fi putut întâmpla și pentru ce Kan îl chema atât de secret la „întâlnire.” Dar, cum n-avea cum să renunțe, îi spuse lui SolHi, „Ne vedem acasă! A apărut se pare ceva urgent de care trebuie să mă ocup.”

„Urgent? La ora asta?” Întrebă SolHi, necrezând o iotă din spusele bărbatului. Și avea de ce, căci observă că DooSan ascundea în acele clipe telefonul la spate. „Dă-mi-l!” Îi ceru ea într-un final. De nu, îi rup mâței celeia urechile.”

„Nu-i Kan!” Minți bărbatul. „Doar ceva personal!” Apoi, când o văzu pe SolHi pornind spre el, băgă rapid telefonul în buzunar.

Spre marea lui surprindere SolHi nu insistă să vadă care era treaba cu mesajul. Doar îi ceru cheile la mașină, după care, trecând pe lângă el, șuieră printre dinți, „Nu pot să cred că o oarecare „mâță” te-a făcut să uiți atât de ușor de sentimente.”

„Ți-am spus doar că nu-i asta,” încercă DooSan să se scuze. SolHi însă nu stătu să-l asculte. Îi întoarse spatele și se îndreptă spre mașina lui, un BMW X6 Vantablack, de culoare neagră, parcat la vreo câteva mașini în fața lor. „N-ai decât să nu mă crezi de vrei. Spun însă adevărul.”

Fără să-i atragă prea multă atenție, SolHi intră în mașină și plecă. Ceva ce-l uimi pe DooSan și mai mult, căci crezuse c-o să-i stea ca o umbră alături, doar să prindă „mâța” de blană și apoi să-i scoată ochii. Dar, cum asta nu se întâmplă, DooSan răsuflă ușurat. „A fost cât pe ce!”

„Și totuși e suspect!” Se auzi glasul lui Kan în urma lui, făcându-l pe DooSan să tresară. „La fel cum sunt sigur că n-a cedat ea și n-o să ne lase în pace.”

„Ce te face să crezi asta?”

„Intuiția de lup bătrân și faptul c-o știu de ani buni. Chiar și așa zic să mergem!”

„Unde anume?”

„O să vezi!” Îi răspunse Kan scurt, pornind spre Skoda lui de culoarea ierbii crude. „Și, grăbește-te nițel, căci ne apucă dimineața.”

„Ceva ce sper să nu se întâmple, să apuc dimineața cu tine și nu în patul meu, că de nu jur că pun în aplicare „blestemul” lui SolHi.”

„Blestem? Ce blestem?” Întrebă Kan mirat, oprindu-se locului și întorcându-se brusc spre DooSan, care făcu un pas în spate. „Hai, zi! Cu ce m-a binecuvântat de data asta?”

„Cu ați rupe urechile, căci… și-a dat seama ce „mâță” m-a zgâriat dimineață.”

„Asta era. Și eu care mă întrebam ce naiba am mai făcut de toată ziua mi-a aruncat priviri furioase: își apăra teritoriul. Păcat că nu mi-am înfipt ghearele mai adânc în fețișoara ta dimineață. Astfel eram de pe atunci răzbunat. Deși nici acum nu-i târziu, căci fără SolHi prin preajmă…” Izbucni însă în râs, văzându-l pe DooSan trăgându-se brusc în spate. „Da stai tu fără grijă, că de-ți mai rup fie și un fir de păr nu doar blana mi-i în pericol, dar și ochii. Chiar n-am de gând să-mi pun mintea cu mâța Ian SolHi.”

„Mă bucur că ai înțeles asta la vreme!” Rânji DooSan. „Și, să mergem totuși, căci dacă n-ajung azi acasă cel cu gâtul frânt voi fi eu și nu tu.”

„Ceva ce totuși nu cred. Că-ți face SolHi ceva. Nu după ce m-a amenințat cu moartea ca să-ți apere ție spatele. Plus la asta, chiar și de nu dormi acasă tot n-o să conteze prea mult pentru ea. Ești în lista neagră, ai uitat? În același pat cu ea nu dormi!”

„Pe moment! O să am însă grijă să câștig teren în fața ei. Așa că nu-mi pune bețe în roate și intră odată în mașină,” îi șuieră în cele din urmă DooSan printre dinți, iar cum îl văzu pe Kan urcat în mașină, deși acela țâțâia provocator și dădea din cap cu reproș, DooSan nu mai spuse nimic și se grăbi și el de urcă lângă Kan, pe scaunul pasagerului. Apoi mașina celor doi părăsi în grabă parcarea.

***

„Personal pe naiba, Han DooSan!” Bombăni SolHi, pornind motorul, după ce văzu mașina lui Kan trecând pe lângă cea condusă de ea și-l mai zări și pe DooSan în acea mașină. „Am zis eu demult că puneți voi ceva la cale pe la spatele meu și nu m-am înșelat. Dar nu-i nimic: aflu eu singură ce puneți la cale de nu îmi spuneți voi. Și cred că-i ceva mai mult decât „personal.” De era nu vă luați la pumni de draga dimineață.” Apoi, călcând pedala de accelerație până la refuz, porni în urma celor doi.

Dar, deși vruse să-i urmeze neobservată, căci din cauza ceea se oprise într-un loc ferit, nu departe de ieșirea din curtea procuraturii, nu-i reuși asta, căci Kan o observă imediat venind în urma lor. Și, de cum o văzu în oglindă, îi spuse lui DooSan, „Șoarece la orizont! Și nici măcar nu se sinchisește să ne urmărească „din umbră.”

„Dar… cum de și-a dat seama? Doar plecase!”

„Să plece? Cine, SolHi?”

„Aga! Singur ai văzut că a plecat. Cu mașina mea.”

„Asta singur ai crezut-o! Eu eram sigur că-i undeva pe aproape, pândindu-ne, căci… după cum am spus și dimineață, nasul ei de copoi n-o să ne lase să acționăm liber.”

„Atunci? Cum o facem să ne piardă urma?”

„Simplu: ține-te bine!” După care Kan apăsă pedala de accelerație până la refuz.

„Ai căpiat?” Strigă DooSan. „Vrei să ne ucizi pe toți?”

„Ba nu ucid eu pe nimeni. Mai ales știind-o pe SolHi, căci… nu prima dată „gonește” după cineva. Așa că… ține-te bine!” După care pedala de accelerație lovi iar practic podeaua sub greutatea piciorului lui, Kan care apăsă cât de tare putu.

Nu-i reuși însă să scape de SolHi, căci îi știa ea prea bine hatârul lui Kan. „Ceva ce-mi dă un avantaj, sombe: faptul că te știu. Și, cum știu prea bine cine ești, n-o să scapi tu așa ușor de mine.” După care mări iar viteza.

Anume SolHi fu cea care porni acea cursă de mașini cu Kan, căci nu voia în fel și chip să se dea bătută în seara aceea. Mai ales, simțea ea nu-și de ce că nu era de bine faptul că cei doi erau împreună. De aceea și decise să se țină scai de ei și să-i țină cât mai departe de probleme.