„Miroase a lavandă," gândi DooSan, inspirând adânc parfumul părului lui SolHi. Se aflau ambii în ascensor în acele clipe, îndreptându-se spre biroul lor de la etajul unsprezece. Și, în timp ce DooSan începuse a visa iar la ea, îmbătat de parfumul părului ei, SolHi privea la săgeata roșie care indica cât de greu urca ascensorul. Mult prea lent în opinia lui SolHi, care simți dintr-o dată că e pe cale să explodeze. Asta se întâmplă din cauza că simți că acel ascensor era mult prea mic ca ei doi să fie singuri acolo, mai ales după ce se întâmplase între ei c-o seară în urmă.

Într-un final, SolHi tresări când auzi întrebarea lui DooSan, „Ești bine acum?”

„Mmm,” murmură ea, fără să-l privească.

Din această cauză DooSan se încruntă, căci întrebarea lui era menită să rupă gheața dintre ei nu să facă lucrurile să fie și mai tensionate, așa cum se întâmpla în acele clipe cu ei se pare. Ba chiar se decise să spună ceva ca să alunge stânjeneala dintre ei, căci… prea ciudat se simțea el lângă ea. Mai ales cu acel parfum îmbietor de lavandă ce se simțea de la SolHi.

Spre deosebire de el, care încerca să facă lucrurile să meargă între ei măcar ca între colegi, SolHi își dorea să fie cât mai departe posibil de el. Își dorea asta nu pentru că se temea de el, ci pentru că începuse să se simtă la fel: stângace și ciudat de agitată. Mai ales din cauza acelui sărut care i se tot învârtea în cap, unul fierbinte și care i-ar fi putut apropia de n-ar fi alungat ambii magia c-o seară în urmă din cauza încăpățânării și-a urii dintre ei. De aceea, când ascensorul se opri nu-și de ce la etajul nouă, SolHi pur și simplu țâșni din el fără să dea prea multe explicații. După care, luă scările să urce ce mai rămase de urcat până la biroul lor.

***

„Sunt cu siguranță proastă," tot bombănea sub nas SolHi în timp ce urca scările. Bombănea însă nu din cauza c-ar fi urât să urce scările, ci din cauza că-i părea rău că acționase atât de prostește lângă Han DooSan, căci, de cum intrase în ascensor și dădu ochii cu el, primul ei gând fu despre sărutul fierbinte dintre ei și nu că încercase s-o sugrume c-o seară în urmă. „De parcă nicicând în viața mea nu mai sărutasem pe nimeni," șuieră printre dinți într-un final. „Cum naiba să te gândești la asta atât de intens, SolHi? Ești toantă sau ce? Ticălosul cela a încercat să te asfixieze noaptea trecută. Te vrea moartă, pe când tu… Ah, nu pot să cred că mă gândesc la astfel de lucruri acum," strigă ea într-un final, făcând să răsune puternic casa scărilor.

Într-un final se opri și, așezându-se pe una dintre scări, inspiră și expiră atât de repede că simți un bâzâit ciudat în urechi la un moment dat. Și nu era singurul lucru care o făcea nervoasă. Se simțea astfel și din cauza imaginilor pe care le tot vedea în fața ochilor, fragmente din seara trecută și sărutul fierbinte. Apoi, când își amintise că, pe lângă sărut, DooSan o și salvase, SolHi se încruntă, murmurând, „Și totuși m-a ajutat noaptea trecută. În depozit, chiar dacă crezusem că plecase. Și… e sexy ticălosul. Cu siguranță e un vampir ce suge sânge, căci… Ah, Ian SolHi, cum naiba ai putut să decazi atât de mult? Să-l săruți? Era ultimul lucru pe care l-ai fi putut face vreodată, chiar și ca să-ți salvezi pielea. Mai ales, de ce anume un sărut? Ar fi putut fi o palmă sau să vă prefaceți că vă certați. Ar fi ajutat și asta la sigur pe post de camuflaj. Tu nu însă… ai ales sărutul. De asta și zic că ești proastă, căci, să te gândești la imposibil când între voi doi poate fi doar moarte, e deja prea mult."

Se certă astfel pe sine simțindu-se a naibii de aiurea. Numai că, în momentul în care își aduse aminte că cel ce-o strânsese la piept și apoi o sărutase primul fusese DooSan, tresări. Apoi, ridicând o sprânceană mult prea sus decât de obicei când își aminti că sărutul fusese din cauza lui și nu a ei, sări brusc în picioare, șuierând iar printre dinți, „Al naibii idiot! Nu mi-am imaginat eu asta, ci a fost real. Cu adevărat m-a sărutat el primul când eu doar mă prefăceam. De asta… nici să nu încerce să dea vina pe mine. De ce? Pentru că suntem de altfel ambii de vină pentru cele întâmplate noaptea trecută."

În momentul în care auzi vocea lui Kan în spate, când acesta o întrebă, „Mai nou vorbești singură sau cu fantomele?" SolHi tresări și, încruntându-se, privi în urmă. Îl văzu astfel pe detectiv la vreo zece scări mai sus, privind-o țintă și încruntându-se și el , confuz, căci chiar nu înțelegea ce-o adusese acolo și mai ales ce o făcuse să vorbească de una singură. La fel îl privea și SolHi - țintă, căci chiar nu se asteptase să-l vadă acolo. Dar, când își aduse aminte c-o putuse auzi vorbind, făcu ochii cât cepele, întrebându-se cât auzise Kan din cele spuse și mai ales de când stătea el acolo. Un gând pe care trebui să-l lase pentru mai târziu, căci îl auzi pe Kan spunându-i, „Văd că am avut dreptate și ești anume aici. Mai mult după ce te-am văzut cu Han DooSan în același ascensor. Ceva al naibii de suspicios în opinia mea."

„Ce găsesc eu suspicios, sombe, e că ești tu aici. Ce? Încerci cumva să-mi afli secretele sau ce?" Întrebă ea asta nu pentru că era curioasă, ci pentru că încerca să tragă de timp ca să găsească o cale și s-o șteargă de acolo.

Șiretlic care nu funcționă de data aceasta, căci Kan, văzând-o acționând astfel, înțelese imediat că era ceva putred la mijloc, ceva care trebuia să afle numaidecât. De aceea și spuse el dintr-o dată, „Ce consider eu al naibii de suspicios e că ai dispărut atât de brusc seara trecută. Nu singură, ci cu monstrul Han DooSan. Ceea ce-mi dă de înțeles că voi doi ascundeți ceva sau… încercați cumva să schimbați ura pe pasiune? Mai bine zis pe-un sărut fierbinte după ce-a ajuns să te salveze de undeva. Așa că, ia zi: când s-a întâmplat? Sărutul mă refer: după sau înainte să te salveze?"

„Ești cumva zombie?" O trânti SolHi dintr-o dată. O întrebare care-l făcu pe Kan să zâmbească.

„Ce? Ascunzi ceva de-ai trecut la atac personal și insulte?"

„Insulte? Eu? Ba nu, sombe: spun doar lucrurilor pe nume. De ce? Pentru că ești oriunde, vezi tot și mai ales știi tot. Așa că, ia azi: ești fantomă sau bufniță de ești la curent cu fiecare detaliu?" După care, văzându-l pe Kan privind în jur, îi întoarse spatele atât de brusc gândind să spele putina.

Ceva ce nu funcționă nici de acea dată, căci Kan, surprinzându-i mișcarea furișată, o apucă brusc de glugă, forțând-o să stea locului. Ba chiar strânse nițel că SolHi își simți gulerul hanoracului strangandu-i-se în jurul gâtului. Nu cu forță, dar totuși suficient ca să-i dea de înțeles că de acolo nu pleacă până nu spune ce știe. Din această cauză și strâmbă ea din nas, mai ales când îl auzi pe Kan spunându-i, „Nici să nu-ți treacă prin minte s-o ștergi din loc, Ian SolHi! De ce? Pentru că, pe lângă fantomă și bufniță cum m-ai numit, mai sunt și un câine de vânătoare al naibii de bun. Așa că, de nu vrei să-mi înfig colții în primul rând în gâtlejul tău, cățeluș Ian SolHi, îți sugerez să mă urmezi!" După care o trase după el, fără să dea drumul glugii, căci nu-i putea permite s-o șteargă din loc la vreo cotitură ceva.

***

„Ce-ai spus? Un depozit abandonat? Ești sigură de asta?” O întrebă Kan pe SolHi după ce i-ai povesti ce se întâmplase c-o seară în urmă. Se aflau în acele clipe pe clădirea procuraturii, privind de sus orașul aglomerat.

„Absolut, sombe, sunt cât se poate de sigură. La fel cum sunt sigură că acolo este și-un câmp de lavandă. Și, nu știu de ce, dar am impresia că ce ni s-a întâmplat în acea noapte, mie și lui Han YuSan, a fost anume acolo și nu unde ne-ați găsit.”

„Ce te face să crezi asta?”

„Gaura din podea. Sau din tavan dac-o privești de la etajul unul. Și, îți amintești că ți-am pomenit de asta? În timpul interogatoriilor?”

„Da, îmi amintesc câteva ceva. Ai spus atunci ceva despre miros de mucegai și-un pilon în mijlocul camerei. Ceva ce n-am găsit la scena crimei.”

„Ceva ce v-a făcut pe toți să credeți că mințeam. De fapt, tot din cauza asta și m-a târât Yun Marie prin tribunale după aceea, pentru că n-a crezut deloc în mărturia mea. De fapt și eu m-am îndoit de asta la un moment dat, căci, după ani de investigații în care n-am găsit nimic, am crezut că am avut atunci vedenii. Dar… nu, sombe! E totul cât se poate de real. M-am convins de asta aseară. Și… nu doar eu am văzut asta, ci și Han DooSan.” Kan o privi cu ochii cât cepele. SolHi surâse. „Da, a văzut, dar n-a crezut prea mult din toate astea. Cel puțin nu-i convins că poate fi adevărat. Și, sombe, după noaptea trecută, încep să fiu tot mai convinsă că a fost mai mult decât uciderea procurorului de caz atunci.”

Kan se încruntă. „SolHi, înțeleg prea bine ce spui,” murmură el într-un final. „Chiar și așa, nu cred că-i vorba de răzbunare. De ce? Pentru că nimic personal nu vă lega pe tine și pe Han YuSan. Erați implicați doar profesional atunci, în cazul pe care îl investiga, iar tu erai martoră.”

„Da, poate că-i cum spui, sombe. Cel puțin așa a fost până noaptea trecută, când mi-am amintit ceva în timpul crizei de astmă. Atunci, în timp ce deliram, mi-am adus aminte o parte din ce mi-a spus acel ticălos atunci… „Tu trebuie să mori ca el să sufere” … sau ceva de genul.”

Auzind cele spuse de ea, Kan se încruntă din nou. Nu făcu asta pentru că n-o credea, ci pentru că devenea din ce în ce mai îngrijorat. De aceea și-și luă un scurt răgaz de gândire, după care spuse, de parcă ar fi fost în transă, „Tu trebuie să mori ca el să sufere.”

Kan se opri într-un final când o surprinse pe SolHi privindu-l. Mai ales, deveni atent când ea spuse, „Exact asta a spus el atunci, sombe. Cuvânt cu cuvânt.”

„Ceva ce mă duce cu gândul la idea că atacatorul te considera femeia lui Han YuSan. Ceva ce n-are sens totuși, căci acel copil nu era al lui. Sau era, SolHi?”

„Ba nu, sombe! Han YuSan nu era tatăl copilului meu. Sunt sigură de asta, chiar dacă nu-mi amintesc încă fața acelui bărbat cu care am petrecut o noapte atunci. De altfel… chiar l-am întrebat pe Han YuSan despre asta.”

„Ce?” Întrebă Kan cu ochii cât cepele. „L-ai întrebat pe Han YuSan dacă și-a petrecut noaptea cu tine?”

„Da, l-am întrebat… din cauza a ceva ce-a spus atunci. Cu toate acestea, nu era el.”

Privind ca un prost la SolHi, Kan scutură brusc din cap ca să-și limpezească mințile. După care, când se putu concentra din nou, o întrebă, „Și? Ce-a spus atunci?”

This tale has been unlawfully lifted from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

„Că nu. Că și-a petrecut noaptea acasă. Ceva ce-a putut dovedi de altfel, cu înregistrările navigatorului GPS, care mi-au arătat adresa lui.”

„Și l-ai crezut? Ar fi putut fi doar o abilă strategie să te facă să crezi ce nu era de fapt.”

„Nu cred că-i cazul, sombe. Poate și că e ok să gândești astfel, căci nicicând n-o să ajungem să cunoaștem pe cineva cu adevărat, dar… Han YuSan chiar n-avea de ce să mintă. Mai mult decât atât, am avut senzația că dacă ar fi fost tată copilului meu, și-ar fi acceptat responsabilitatea. Chiar părea un om bun.”

„Atunci… să vedem de-i adevărat ce presupui!”

„Întrebarea rămâne cum de făcut asta, sombe.”

„Simplu: verificând depozitul cela încă odată. Sunt sigur că dacă mergem iar acolo putem găsi măcar ceva.”

Auzindu-l pe Kan vorbind astfel, SolHi se cutremură din cap până în picioare. Cu siguranță era terifiată de câmpul cela de lavandă. Începuse să fie îngrozită de el după seara trecută când aproape că o trimisese pe lumea cealaltă. Chiar și așa știa că nu avea de ales și că trebuia să-l urmeze pe Kan, căci chiar avea încredere în instinctul lui de copoi. Era cu siguranță un bun câine polițist detectivul, unul care rezolvase destule cazuri grele și care o putea ajuta și pe ea să-și rezolve problemele.

***

Florile de lavandă își mișcau încet căpșoarele violet în dulcea îmbrățișare și sărutare a vântului. În dansul lor atingeau ușor și picioarele lui SolHi și Kan, care traversau acel câmp de lavandă în acele clipe. Și era ciudat, în special pentru SolHi… să fie acolo, înconjurată de lavandă, care în multe dintre cazuri ar fi putut fi mortală pentru ea, dar ea fiind totuși liniștită în acele clipe. Și da, chiar era calmă și nici măcar acea stranie senzație de sufocare n-o mai simțea, așa cum se întâmpla de fiecare dată când avea o criză de astm.

Dintr-o dată, Kan se opri, forțând-o și pe SolHi să se oprească. „Vei fi bine după o astfel de plimbare?” O întrebă el, preocupat. „Nu de alta, dar… chiar n-avem nevoie de-o altă criză azi.”

„Știu, sombe! Nu-ți face griji, căci azi m-am asigurat și am băut din timp pastila,” îi spuse SolHi, zâmbind. „Cu siguranță n-o să se întâmple nimic.”

„Sper, căci… sunt prea bătrân ca să te car în spate!” Spunând asta, Kan își întoarse spatele și se îndreptă spre depozitul văzut în depărtare.

La doar doi pași în spatele lui, SolHi zâmbi. Știa prea bine tot ce era legat de Kan și de „bătrânețile” acestuia, căci, nu doar odată, fusese martora scandalurilor provocate de una dintre amorezele detectivului. Din cele care făceau „vizite sociale” la locul de muncă, cum ajunse de le spunea SolHi, scoțându-i detectivului mai mulți peri suri de câți avea deja. Anume acest gând și-o făcu pe SolHi să zâmbească iar, murmurând, „Desigur, sombe, cu siguranță ești tu bătrân."

Într-un final se opriră ambii în fața depozitului. Astfel, văzându-l la lumina soarelui, lui SolHi nu-i mai păru la fel de înfricoșător ca în noaptea trecută. Totuși, uitându-se cu atenție la el, nu putu înțelege de mai văzuse acel loc mai înainte sau fusese doar o farsă jucată de creierul ei amețit din cauza lavandei.

Tocmai de asta, pentru că era prea cufundată în gânduri, SolHi tresări când Kan spuse, „E aici unde Han DooSan te-a salvat în noaptea trecută, nu-i așa?” SolHi dădu din cap că da. „Straniu dacă sincer,” adaugă el.

„De ce spui asta?”

„Pentru că, din câte îmi aduc aminte, te vrea moartă. Aseară însă chiar ți-a făcut respirație gură la gură ca să te salveze. Să te aducă înapoi din lumea morților, mai bine zis. Ceva ce-mi dă de înțeles că chiar te place.”

„Nu vorbi prostii, sombe. De nu, o să mă faci să regret cu siguranță că ți-am spus despre aseară.” Spunând asta, SolHi îi întoarse spatele și intră în depozit.

„N-o lua personal, SolHi,” se milogi Kan c-o voce șireată. „Doar spuneam și eu așa. Știi și tu doar că lupul e înțelept nu pentru că știe multe, da pentru că e bătrân.” O remarcă care o făcu pe SolHi să se oprească brusc, iar pe Kan să se tragă în spate când îi surprinse mișcarea. Ba chiar, văzând-o privindu-l țintă, se încruntă și spuse, „Ce de data asta?”

„Nimic ieșit din comun, sombe. Doar mă gândeam la ale tale… „bătrâneți,” ceva ce menționezi de fiecare dată când vrei să-ți bați joc de cineva și ceva al naibii de suspicios în opinia mea. De ce? Pentru că o consider a fi un truc ieftin folosit ca să atragi atenția doamnelor. Așa că, ia zi-mi: ar fi sau nu o idee bună să-i dau doamnei San noua adresă de la birou? Sunt sigură că-mi va fi veșnic recunoscătoare pentru asta.”

„N-ai îndrăzni, Ian SolHi!” Mârâi Kan la ea.

„Pune-mă la încercare și-o să vezi de îndrăznesc sau nu!” Îi șuieră SolHi printre dinți. După care, rânjind ciudat, îi întoarse spatele și se apropie de pilonul din mijlocul camerei. Acolo, oprită chiar lângă pilon, începu a mirosi aerul, spunând la doar secunde distanță, „A mai trecut cineva pe aici. Sunt sigură.”

Kan o privi pieziș, apoi bombăni, „Cu siguranță vede prin spațiu.” În voce însă întrebă, „Ce te face să crezi asta?”

„Mirosul. Nu-l simți și tu? Un parfum bărbătesc de altfel.”

Mirosind și el aerul, Kan dădu într-un final din cap că nu, căci singurul miros pe care îl simțea acolo era cel de mucegai și lucruri vechi. Ceva ce-l făcu să spună în glumă în cele din urmă, „Și… se poate de știut al cui parfum îl simți acum? Al lui Han DooSan cumva?” Își ținu însă limba după dinți când văzu preocuparea din privirea ei, ceva ce-l făcu să înțeleagă că nu bătea ea câmpii așa cum crezuse el la început. Era cu siguranță ceva acolo, ceva ce el nu putea vedea, dar ea da, datorită unui instinct înăscut polițienesc ce-o ajutase în multe dintre cazuri. Tocmai de asta, pentru că știa ce poate ea face și că avea încredere în ea, Kan se apropie un pic mai mult de ea. Putu vedea astfel o mare pată neagră pe acel pilon, nu departe de SolHi. O pată în fața căreia îngenunche în cele din urmă, privind-o cu mare atenție.

Uitându-se în aceeași direcție, chiar dacă Kan crezuse că ea era mult prea concentrată pe mirosurile din jur, SolHi spuse într-un târziu, „Pare a fi sânge.”

„Și eu cred asta. Dar nu-i totuși o pată nouă, iar asta mă face să mă îndoiesc că o să ne ajute la ceva.”

„De nu încercăm măcar, la sigur n-o să ne ajute,” îi spuse SolHi sigură pe sine. După care, luând o pungă pentru dovezi din buzunar, luă o mostră de pe acea pată, înmuind un bețișor de vată în lichid special. Astfel, văzând capul alb al bețișorului înnegrindu-se, SolHi se încruntă. „E sânge. Sunt sigură de asta. Și, cu puțin noroc, putem afla și al cui e.”

„Să nu ne grăbim totuși, SolHi! Chiar de-i sânge, o să fie al naibii de greu de aflat al cui e. Știi prea bine că pe aici ar fi putut trece oricine. Chiar și un animal rănit.”

„Poate și ai dreptate, sombe, dar e totuși o pistă. Prima cât de cât plauzibilă găsită în toți acești ani. Și… cine știe?! Poate că e de acum șapte ani, iar noi am găsit dovada. Cel puțin avem o pistă de unde să începem să investigăm.” După care, punându-se și ea în pirostrii în fața acelui pilon, încercă să-și amintească ceva, așa cum se întâmplase și c-o seară în urmă. Ceva ce nu se întâmplă totuși. Cel puțin la început, căci tresări într-un târziu când un fragment dintr-o amintire îi reveni brusc în minte… cum acel maniac îi lovea fără încetare abdomenul, chiar lângă acel pilon. De aceea și-i spuse ea lui Kan mai apoi, „A început să mă lovească mai întâi aici. Pe urmă a continuat la etajul doi. Sunt sigură de asta, căci… mult prea clar văd totul în fața ochilor. Și… mă lovea atât de crunt în timp ce-mi striga fără încetare, „Copilul lui… trebuie să moară.”

Oftând, după ce spuse asta, SolHi se uită în sus, la un punct orb. Din cauza asta și mai oftă odată, căci zări iar gaura din tavan. Mai ales, își aduse aminte de cum urcase scările în noaptea trecută și cât de rece i se păru peretele pe care-l atinse cu mâna. De asta și se încrunta ea adesea, căci cu siguranță nu era deloc plăcut să-și amintească acele lucruri.

Văzând-o încruntându-se, Kan o întrebă, „Ți-ai amintit și altceva decât ceea ce mi-ai spus deja?”

„Doar teama pe care am simțit-o atunci. Și… că m-ar fi putut ucide în acea noapte. Și…”

„Să nu forțăm totuși lucrurile, SolHi,” spuse Kan, ajutând-o să se ridice. „Chiar de-i real ce ți-ai amintit și un real progres, nu ne permitem noi totuși să colapsezi iar. Nu acum când avem atât de multe de făcut. Mai mult de-atât, sunt sigur că mai devreme sau mai târziu, o să aflăm noi ce s-a întâmplat în acea noapte și fără ca tu să-ți faci rău amintindu-ți de acea întâmplare.”

„Chiar sper asta, sombe, căci… am nevoie să–l privesc pe acel ticălos în ochi și să-l întrebe de ce mi-a făcut asta.”

Kan surâse. „Ceva de care totuși mă îndoiesc… c-o să-ți spună de ce, căci, dacă-i maniacul care cred eu că e, n-o să spună nimic doar ca să te chinuie și mai mult. Asta însă nu înseamnă că nu putem afla singuri motivul. Așa că… să mergem mai întâi sus. Poate mai găsim ceva și acolo.”

Dând din cap că da, SolHi îl urmă. Numai că, la etajul doi, în locul dovezilor, găsiră o curățenie ideală. Chiar mai curat decât poate fi în laborator era acolo. Dar, chiar și așa, privind în jur, SolHi își aminti de acel celofan negru pe care îl văzuse c-o seară în urmă. Dar, apropiindu-se de gaură, nu-l mai văzu pe acel pilon cum își amintea. „De parcă mintea mi-ar fi jucat o festă,” murmură ea, încruntându-se. „Nu, sunt sigură că nu-i așa. Chiar am văzut celofanul cela noaptea trecută. Chiar înainte ca Han DooSan să mă apuce de mână și…”

„Celofan? Ce fel de celofan?”

„Unul negru. Sunt sigură că l-am văzut chiar acolo. Acum nu-i și totuși sunt sigură că n-a fost doar imaginația mea.”

„Și ai totuși dreptate, căci… uite, a mai rămas o bucată iaca colo.” Privind spre locul în care îi arăta Kan cu mâna, SolHi văzu o bucată din celofanul cela prinsă de un fir metalic al pilonului. „Iar asta îmi dă de înțeles că cineva a avut grijă ca dovada ceea să dispară într-un final,” adăugă Kan.

„Cineva? Cine anume?”

„Nu-s sigur, dar o să aflăm curând. Fără doar și poate. Iar acum, să ne întoarcem la birou până Han DooSan nu ne-a simțit lipsa. În caz contrar e vai și-amar de noi. Și… ce ține de dovada ceea… o să fie mai în siguranță la mine. Așa că, dă-o încoace!”

Fără prea mare tragere de inimă, SolHi îi dădu punga cu dovezi. O privi însă țintă o vreme până ce Kan nu i-o luă din mână. După care, băgând dovezile în buzunar, Kan o apucă de mână și-o trase după el spre ieșire, temător să nu fi stat cumva mai mult decât era nevoie în acel loc. De aceea și se grăbi spre ieșire, convins că erau mai în siguranță printre florile de lavandă decât în acel depozit.

***

Culcați pe speteaza scaunelor din față, DooSan și GhiYon spionau mașina lui Kan, parcată nu departe de a lor. Astfel fu cum îi văzură pe Kan și SolHi ieșind din depozit și îndreptându-se spre automobil. La fel, în timp ce-i privea țintă pe cei doi, GhiYon văzu o bucată din punga cu dovezi ce se zărea doar din buzunarul lui Kan. Ceva ce-l făcu să strâmbe din nas și să spună „Se pare că și vulpoiul cela bătrân a mirosit ceva. Și n-o să renunțe până nu află ce am găsit și noi acolo.”

„Pentru asta, va trebui să ne spună el mai întâi ce-au găsit acolo, căci… ai văzut și tu punga ceea, nu?”

„Da, am văzut-o eu. De asta și sunt îngrijorat, căci au găsit o dovadă care mie mi-a scăpat. Ceva ce-mi lezează orgoliul să știi. Oricum, chiar și de-i așa, nu cred să fi găsit ceva mai important decât ceea ce-am găsit noi.” După care, aruncând punga de plastic pe care o avea în buzunar, în poala lui DooSan, porni motorul. O pungă de plastic în interiorul căreia se afla acel celofan negru văzut de SolHi c-o seară în urmă.

Strângându-l cu putere în mână, DooSan se mai uită o dată la conținutul acelui celofan: o bucată dintr-un vechi pachet de cărți, pe care se zărea încă, chiar dacă abia lizibil, un singur cuvânt - „EDEL.” Un cuvânt care nu le spunea prea multe, dar care era totuși un punct de pornire pentru noua investigație pe care aveau de gând s-o înceapă, o investigație care sperau să-i aducă mai aproape de adevăr. Ori… poate de probleme?! Cum n-ar fi, DooSan nu se temea de asta. Tot ce-și dorea era să afle ce anume se întâmplase în acea noapte… cu orice preț.