„În noaptea aceea Min Ho ne-a chemat să jucăm baschet. Era mult mai nervos decât de obicei când ne-a chemat, iar asta ne-a atras atenția, căci nu înțelegeam nici unul de ce. Chiar și așa n-am întrebat motivul, pentru că Min Ho… ei bine, el e genul cela care nu explică nicicând lucruri. Doar… își arată nemulțumirea și cam atât.”

„În ce fel își arată nemulțumirea?” Se interesă Kan, care-l interoga pe Yun Shik, unul dintre prietenii lui Min Ho, împreună cu Yoon Suk.

„Călcându-i în picioare sau luându-i la pumni pe toți?” Îi răspunse tânărul c-o altă întrebare. Și, spunând asta, Kan și Yoon Suk își dădură seama că tânărul era cu adevărat speriat, căci fusese luat pe sus de polițiști și adus și el la interogatoriu, după ce Min Ho le spuse celor de la procuratură că fusese cu amicii săi în acea seară și nu singur, sperând astfel să aibă un alibi solid pentru cele întâmplate cu So Ra.

După astfel de cuvinte, Kan și Yoon Suk schimbară priviri, căci pentru ei era chiar greu de crezut că un puști cum încă părea a fi So Min Ho putea fi atât de violent. Înțelegând însă că Yun Shik nu mințea deloc spunând astfel de lucruri, traseră adânc aer în piept, înjurând în sinea lor, căci prea era greu de crezut totul. Abia după asta Yoon Suk întrebă, „Cum rămâne cu bănuielile voastre?” Tânărul îl privi încurcat. „Mă refer la ce-ar fi putut cauza furia lui Min Ho?”

„Știu și eu?!” Răspunse tânărul într-o doară. „N-aș putea spune exact, căci… îmi făceam mai mult griji pentru mine să nu fiu linșat, decât de ce era el furios.”

„Linșat?” Întrebă Yoon Suk încurcat. „Chiar atât de departe poate ajunge So Min Ho când își iese din minți?”

Yun Shik surâse. „Se pare că habar n-aveți cu cine aveți de-a face, nu?”

„Cam așa ceva. Tu însă pari să știi și destul de bine cu cine te-ai înhăitat.” Yun Shik își feri privirea când îl surprinse pe Kan privindu-l cu mare atenție. „Și am dreptate se pare: chiar ești îngrozit de ce ți se poate întâmpla de ieși de aici și amicul tău află c-ai ciripit.”

„N-ai simți la fel, detective?”

„Să simt ce?”

„Groază? Că îți poți pierde viața doar pentru că ai vrut să fii amic cu cineva?”

„Deloc,” îi răspunse Kan sec. „Și știi de ce? Pentru c-ai fi putut pleca oricând. Nimeni nu te poate obliga să fii amicul cuiva. Nu în zilele noastre.”

„Nu și dacă a pleca de lângă un amic e echivalentul „morții sociale,” nu-i așa?” Întrebă Yoon Suk, făcându-l pe Yun Shik să tresară și să-l privească speriat. „Am avut dreptate: So Min Ho te are cu ceva la mână.” Yun Shik dădu din cap că nu. „De nu-i asta atunci ce-i?”

„Doar… nu puteam să plec. Atât.”

„Iar asta îmi dă de înțeles că tu și amicii tăi sunteți implicați în ceva ce pute.”

„Cam așa ceva.”

„Ceva precum?”

„Precum a-i acoperi spatele?” Întrebă tânărul într-o doară, luându-i prin surprindere pe cei doi detectivi. Ba chiar îi făcu pe aceștia să-l privească cu ochii cât cepele când Yun Shik le spuse, „Mai bine zis în a trece sub tăcere faptul că în seara aceea Min Ho s-a întâlnit cu cea mai bună prietenă a iubitei sale, Ko Cha Yoon. Sau, ca să fiu mai exact, că și-a ieșit complet din minți când Cha Yoon i-a spus că amica sa So Ra și-a găsit pe altcineva. Asta l-a transformat pe Min Ho într-o bestie.”

„O bestie care a distrus tot ce-a întâlnit în cale, nu-i așa?”

Yun Shik privi o vreme la Kan, după ce auzi întrebarea. Înțelegând într-un final că n-avea încotro și că era absolut necesar să spună tot ce știe, dădu din cap că da. „S-a întâmplat pe teritoriul școlii de altfel, unde am mers să jucăm baschet. Acolo e unde a primit apelul de la Cha Yoon, când și-a ieșit complet din minți după asta.”

„Și? Ce-a făcut mai exact după ce-a aflat despre So Ra?”

„Doar… a lovit tot ce-a întâlnit în cale. Și, de Min Ho e furios, nu contează cine suferă. Poate ucide de-i stă cineva în cale. Așa arăta și în acel moment, de parcă Cha Yoon ieșea la întâlnire și nu amica sa.”

Yoon Suk și Kan schimbară iar priviri. După asta Kan întrebă, „Kan So Ra și So Min Ho, se întâlneau cumva cei doi?” Yun Shik dădu din cap că da. „Asta explică multe atunci, căci… motiv pentru crimă se pare că avea deja.”

***

„În noaptea aceea, după ce-a distrus tot ce-a putut, Min Ho ne-a spus că So Ra a plecat la întâlnire cu un altul,” îi spuse DuJin, al doilea amic al lui Mi Ho, lui Yu, pe care inspectorul îl interoga împreună cu SolHi.

„Iar tu știai se pare că prietenul tău, So Min Ho, și Kan So Ra se vedeau pe ascuns, nu?” Întrebă SolHi.

„Nu din prima. Am aflat pe parcurs.”

„Cum rămâne cu Ko Cha Yoon? Știa ea că iubitul o înșela cu nimeni alta decât cu cea mai bună prietenă?” Se interesă Yu.

„Desigur că nu, căci Cha Yoon e un înger pentru Min Ho. Unul pe care-l ține departe de nebuniile sale, căci e singura care-l poate scăpa de sărăcie. Un fel de „Lampa lui Aladin” sau ceva de genul.”

„Lampa lui Aladin?” Întrebă SolHi, încruntându-se. Aducându-și aminte că aflase că părinții lui Cha Yoon erau bogați, privi la Yu și-i spuse, „Să-i întindă covorul roșu spre pătura de sus.”

„Așa e,” răspunse DuJin. „Ko Cha Yoon era biletul de salvare și cea care-l putea scăpa de sărăcie, în timp ce Han So Ra… era cea care-l putea ajuta să scape de stres. Mai bine zis prada lui, căci pe ea se descărca ori de câte ori avea nevoie. Și făcea asta tocmai pentru că știa că So Ra îl iubea și-i apăra spatele și că n-o să spună nicicând nimic. Ba chiar îi permitea să se comporte astfel cu ea.”

„Te referi la faptul că era violent?” Se interesă Yu.

„Mai mult decât s-o lovească, Min Ho o folosea pe So Ra, căci ea era „amica” care-i permitea lucruri pe care Min Ho nu le putea face cu Cha Yoon. O „amică” pe care avea de gând s-o lepede odată ajuns la universitate. Doar că lucrurile s-au schimbat în clipa în care Han So Ra și-a dat seama de asta și au început să se certe, tot mai des în ultima vreme.”

„S-au certat și în noaptea de 14 decembrie când ați luat-o din fața clubului?”

„Da, pentru că Min Ho simțise nevoia să-i reproșeze „trădarea.”

„Cel care înșela două fete s-a simțit lezat pentru c-a fost trădat?” Întrebă Yu ironic, DuJin dădu din cap că da. „Minunat, ce pot spune?! Dar… cum nu e momentul să fac concluzii pripite, zic să ne spui unde anume s-au certat, căci, din câte am văzut din înregistrări, în fața clubului nu și-au zis nimic.”

„Da, așa e, căci de cum So Ra s-a apropiat de mașină, Min Ho i-a ordonat să urce, spunându-i că trebuiau să discute.”

„Iar So Ra nu s-a opus?” Se interesă SolHi.

„După cum am spus So Ra făcea tot ce-i cerea el. De asta și-a urcat în mașină fără să crâcnească.”

„Ok, era de la sine înțeles odată ce-l iubea. Totuși rămâne întrebarea unde ați mers după ce ați plecat din fața clubului, căci la sigur n-ați dus-o acasă la Cha Yoon.”

„Nu din prima. Adică am dus-o pe So Ra la casa lui Cha Yoon după asta. Mai întâi însă Min Ho a condus pe un câmp.”

„Pe un câmp? La mijlocul lui Decembrie?” Întrebă Yu cu ochii cât cepele. „Pentru ce?”

„A zis că aveau nevoie să discute departe de ochii lumii.”

„Voi erați acolo?”

„Eram, lângă mașină. Ei însă au mers mai departe. Mult prea departe de noi. Mai bine zis Min Ho a înșfăcat-o de mână și-a tras-o departe de vehicul, spunându-i că trebuie să discute neapărat.”

„Iar voi doar ați stat și ați privit cum el o trata ca pe un nimeni?”

„Ne temeam,” spuse DuJin, tremurând, privind în pământ când SolHi îl privi. „De asta și-am stat deoparte, deși am înțeles că n-o să se termine bine că ne-am dus-o acolo.”

„Ce anume va făcut să credeți că n-o să se termine bine?”

„Faptul că So Ra a acceptat să-l urmeze?! Oh, omule, era de la sine înțeles că Min Ho n-o să „vorbească” cu ea doar, ci o s-o „pedepsească” pentru că a mers la întâlnire cu altul. Chiar și așa So Ra l-a urmat ca un cățel.”

„Poate doar voia să fie iubită, nu credeți?”

„Da, eram sigur de asta. Și și-a găsit iubirea pe care o căuta: pe-un câmp rece, forțată să fie a lui, deși nu era prima dată când cei doi erau în doi.”

Spunând asta, DuJin începu să tremure, căci prin cele spuse își dădea prea bine seama că nu făcea decât să-și semneze sentința. De ce? Pentru că era clar că fuseseră complici la un viol, iar asta mirosea a închisoare fără doar și poate. Nu era cale de întors însă, la fel cum se pare că nu mai era salvare pentru ei. Doar privi la cei doi detectivi, care stăteau în tăcere în fața lui, privindu-l oarecum dezgustați, căci era cu adevărat greu de digerat cele spuse de el.

Doar într-un târziu, când în sfârșit fu în stare să se ia în mâini, SolHi întrebă, „Cum rămâne cu voi sau cu So Ra? Chiar n-a vorbit nimeni despre asta cu cineva?” DuJin scutură din cap că nu. „De ce?”

„Ne era frică. Tuturor, căci, după cum am spus, So Min Ho poate fi diavolul de își propune. De altfel nu odată am simțit furia lui pe piele, de asta și n-am riscat să spunem cuiva. Nici măcar So Ra. Ea însă, spre deosebire de noi, care ne-am continuat viața, s-a schimbat enorm în acea noapte.”

„S-a schimbat? În ce fel?” Întrebă SolHi.

„Știu și eu?! Din fata drăguță care zâmbea mereu și era mereu bună cu toată lumea a devenit fantomă?!” Yu și SolHi se încruntară, apoi schimbară priviri. „Mă refer la faptul c-a devenit o umbră: nu vorbea cu nimeni, se ferea de toată lumea, era mai mereu retrasă și, de-l vedea pe undeva pe Min Ho, îl ataca pur și simplu. Chiar a încercat să-i deschidă ochii lui Ko Cha Yoon cu privire la el. Doar că Cha Yoon, fiind prea orbită de-a ei dragoste, a preferat să întrerupă orice relație cu So Ra decât să renunțe la Min Ho.”

„Iar asta a fost plănuit de el, nu?” DuJin dădu din cap că da. „Și tot el a împrăștiat zvonurile că So Ra ar fi fost însărcinată și că a făcut un avort, nu?” Întrebă inspectorul.

„La asta am participat în trei și asta după ce Min Ho ne-a povestit că So Ra a rămas însărcinată în noaptea aceea, pe câmp. Ne-am temut că ne poate demasca și, după ce Min Ho ne-a povestit că au mers în doi în Cartierul Chinezesc unde au scăpat de copil, am pus la cale s-o speriem pe So Ra astfel și s-o facem să tacă.”

„Fără să vă gândiți la consecințe, nu?” Întrebă SolHi cu ochii jucându-i în lacrimi, în timp ce Yu, abia putându-se controla, aruncă dosarul pe masă. „Și nu doar că ați împins-o spre marginea prăpastiei, povestind altora prin ce-a trecut, ca să fie numită gunoi, dar ați și avut tupeul s-o acuzați tot pe ea pentru ce vi s-a întâmplat.”

„Doar… ne-am apărat spatele. Cum am putut și noi.”

„Ce-ați făcut voi se numește lașitate,” strigă Yu. „Se numește a fi gunoiul societății, căci doar unul ca voi poate fi atât de mârșav încât să arate o fată cu degetul, acuzând-o că-i vinovată de tot ce i s-a întâmplat, când de fapt n-ați fost în stare să vă recunoașteți propria vină.”

„Doar am vrut să fim liberi,” strigă DuJin. „Am vrut să ne continuăm viața și să mergem mai departe. Nu văd ce-i rău în asta, când So Ra singură și-a făcut-o cu mâna ei, căci știa prea bine cine-i So Min Ho, dar chiar și așa a continuat să se agațe de el.”

„A făcut-o pentru că voia dragoste, pentru că voia să fie acceptată de cineva,” strigă și SolHi. „A vrut protecție și prieteni, când n-a dat decât de dobitoci care au stat pe margine în timp ce amicul lor îi distrugea viața unei fete.”

„Nimeni n-a pus-o să-l iubească,” spuse DuJin cu aroganță.

„La fel cum nu te-a pus nimeni să te înhaiți cu So Min Ho. Ai făcut-o însă și, pentru că i-ai apărat mârșăvia, împingând o fată să sară de pe acoperișul școlii după asta, ajungi în închisoare. Nu pentru complicitate, ci ca participant direct la delict, acuzat de viol, extorsiune, forțare la a face avort și câte altele. Deci, ce pot să-ți spun tinere?! Nimic altceva decât că ai tras lozul cel mare. Ce ai câștigat?! Destui ani în Centrul de Detenție, iar astfel plătești tu pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Han So Ra, căci chiar n-am de gând să vă las să scăpați basma curată din asta, chiar și de dai vina pe So Min Ho. De ce? Pentru că ai făcut totul deși erai conștient de rezultate, iar asta se pedepsește fără doar și poate să știi.”

Abia stăpânindu-se din cauza furiei care-l măcina pe dinăuntru, Yu se holbă multă vreme în ochii lui DuJin, care izbucni în cele din urmă în plâns. Se scutura tânărul cu tot trupul în acele clipe, înțelegând că era pierdut pentru că se încrezuse într-un prieten. Nimănui nu-i era milă de el însă, cel puțin nu lui SolHi și Yu, care sperau ca măcar astfel tânărul să înțeleagă prin ce trecuse So Ra chiar înainte să sară de pe acoperiș, dorindu-și un singur lucru doar: să dispară de pe fața pământului.

***

Destul de încrezător în norocul său și c-o să scape basma curată, So Min Ho continua să privească țintă la DooSan. Ba chiar și rânjea ciudat, văzându-l pe procuror tăcând, în timp ce stătea chiar în fața lui, așteptând parcă o reacție sau un gând bun de la tânăr. Acesta însă tăcea de ore bune, de când fusese adus la Procuratură, și asta pentru că aflase de undeva că cel mai bine pentru un deținut e să-și țină limba după dinți până îi vine avocatul. Era de altfel sigur c-o să aibă unul, plătit de tatăl lui Cha Yoon, căreia îi trimisese deja un mesaj, cerându-i să-l ajute. Și, tocmai pentru că era atât de încrezut de reușită, Min Ho continua să lovească cu degetele în masă, sperând să-l scoată pe DooSan din sărite și astfel să poată acuza procuratură de abuz.

Nici DooSan nu era prost însă și nici la primul infractor de teapa lui So Min Ho pe care-l prinsese. De aceea, când consideră de cuviință și că trecuse destul timp, iar avocatul așa și nu apăruse, îi ceru lui Min Ho, „Măcar spune-mi de-ai simțit satisfacție făcând ce-ai făcut.”

„Făcând ce-am făcut? Nu înțeleg despre ce naiba vorbiți, domn procuror, căci eu sunt mai curat chiar și decât lacrima. Și, de cum avocatul meu apare, o să vă demonstreze asta.”

„Da nu zău?!” Spuse DooSan cu vădită batjocură în glas. „O să te salveze avocatul? Care anume?”

„Cel pe care l-am chemat?”

„Sau cel care așa și nu vine?! Ceva ce-mi dă de înțeles că ai fost lăsat baltă, So Min Ho.”

„Mă îndoiesc, căci știu prea bine cât de mare e iubirea lui Cha Yoon pentru mine, iar ea o să facă totul să mă scoată de aici.”

„Ar fi făcut, de n-ar fi aflat ce clasă de gunoi ești,” spuse DooSan sigur pe sine, punând poze cu So Ra în fața tânărului. Fotografii cu trupul tinerei mai ales, ceva ce-l făcu pe Min Ho să se încrunte, apoi să-i tremure mâinile. Ba chiar privi în altă parte la un moment dat când surprinse privirea lui DooSan ațintită asupra lui, o privire triumfătoare, căci DooSan era și el sigur de reușită, mai ales când îi spuse, „De n-ai făcut nimic, atunci… de ce tremuri?”

„N-ai face la fel de-ai vedea poze cu un trup?” Scrâșni Min Ho printre dinți.

DooSan zâmbi straniu. Se simțea dezgustat de tânărul din fața lui, care părea să evite a privi la cea căreia îi „jurase iubire veșnică.” O tânără care-și dăduse viața din cauza lui, dar chiar și așa So Min Ho părea să nu simtă remușcări. Doar… dezgustul de-a privi la trupul lui So Ra. „Care de altfel a sărit de pe acoperiș pentru că te iubea, dezgustată de tine și dezamăgită de viața care a făcut-o să creadă c-o iubești, în timp ce tu n-ai nici măcar curajul s-o privești cum arăta după moarte.”

„Nu înțeleg de ce aș face-o când n-am fost el cel care a împins-o. A sărit singură și știți mai bine decât mine asta.”

„Poate. Că a sărit singură mă refer. Dar totuși a sărit pentru că tu ai împins-o de la spate. Știi când? Atunci când ai transformat-o în „fantoma” școlii ca să ascunzi un viol.” Min Ho înghiți în sec, privind iar în altă parte. „Văd că știi despre ce vorbesc, nu?”

„Ba bine că nu. Chiar n-am idee despre ce vorbești.”

„Ba eu cred că da. Dar nu înțeleg motivul. Sau… a fost pentru că era mai vesel așa?”

Min Ho privi cu ură la DooSan. Apoi, întorcând pozele să nu mai vadă trupul lui So Ra, șuieră printre dinți, „N-am făcut decât să mă apăr și să-i dau unei t…e ceea ce merita.”

Răspunsul tânărului îl copleși pe DooSan. Se simțea dezgustat de felul în care idiotul din fața lui vorbea despre o tânără cu suflet bun, care se sacrificase ca să-l apere astfel, când ar fi putut pur și simplu să-l declare și să scape de el. De asta și strigă DooSan dintr-o dată, lovind cu pumnul în masă, „În locul tău mi-aș ține gura, țâncule!”

„De ce? Pentru că spun adevărul?”

„Nu, pentru că-ți permiți s-o insulți pe cea care te-a iubit, forțând-o să sară de pe acoperișul cela și ucigând astfel două suflete.”

„Am ucis? Eu? Nu fi prost, procuror Han, căci eu nicicând n-am ucis pe nimeni.”

„Desigur c-ai ucis și știi prea bine pe cine: pe So Ra și pe copilul de care ai forțat-o să scape. Asta și te face criminal.”

„Ba bine că nu. Și știi de ce? Pentru că atâta timp cât era și copilul meu aveam dreptul să decid de se naște sau nu.”

DooSan lovi iar cu pumnul în masă. „Aveai dreptul?” Șuieră acesta printre dinți. „Ba bine că nu-l aveai, cretine. Și știi de ce? Pentru că, atâta timp cât ai forțat-o să fie cu tine în noaptea când a rămas însărcinată, nu-ți dădea dreptul s-o forțezi să scape de copil. Dar… poate că a fost mai bine așa. Pentru acel suflet ce nu s-a născut, căci cu un astfel de tată, un gunoi care nu merită să i se spună tată, ar fi avut la sigur o viață de coșmar. Asta însă nu mai contează pe moment, ci ceea ce-o să se întâmple cu tine, căci o să am grijă să stai în spatele gratiilor o viață întreagă de-mi stă în putere.”

Furia din sufletul lui DooSan n-avea margini în acele clipe. Își dorea să-l termine pe tânărul din fața lui cu propriile mâini. Știa însă că asta n-ar fi servit la nimic și că ar fi fost o pedeapsă mult prea ușoară pentru Min Ho. De aceea decise doar să-l dea pe mâna autorităților și să-l facă să plătească astfel cât mai mult posibil.

În clipa în care se ridică însă, cu gând să plece, DooSan auzi cu stupoare cum Min Ho urlă din toți bojocii, ca o fiară nebună scăpată din cușcă. De asta și-l privi cu coada ochiului, neînțelegând cum avea acela tupeul să urle astfel când ar fi trebuit să plece capul și să se căiască pentru cele făcute. O dorință ce nu-și avea locul, căci So Min Ho nu doar simțea remușcare pentru cele făcute lui Han So Ra, ci se simțea el lezat, căci, după ce aruncă scaunul ce trecu pe lângă DooSan, urlă iar la el, „La răcoare? Pedeapsă? Nu fiți idiot, procuror Han, căci de când unul merge la răcoare doar pentru c-a petrecut o noapte c-o fată? Mai ales, de când se consideră o partidă de amor, de comun acord, viol?”

„De când unul e adult și altul minor? Mai ales, de când amicii tăi au confesat că Han So Ra a fost forțată să fie în acea noapte cu tine?”

Support the creativity of authors by visiting the original site for this novel and more.

„Au confesat? Idioții ceia au spus că eu am forțat-o pe So Ra să fie cu mine?”

„Da. La fel cum mi-au spus că nu mai ești minor de mult și la fel, tot datorită lor, am aflat că ai fost atât de prost și leneș încât ai tăi te-au forțat să repeți anul după ce n-ai trecut examenele. Asta te face apt să mergi direct la închisoare, prietene. Mai mult de atât: am aflat că odată ce-ai forțat o minoră să facă sex n-ai nicio șansă să scapi basma curată la proces.”

Min Ho pufni dintr-o dată în râs, luându-l pe DooSan prin surprindere. „Chiar crezi asta? Că n-am dovezi că n-a fost forțată So Ra să fie cu mine în acea noapte? De crezi asta ești prost.”

Fu rândul lui DooSan să surâdă, făcându-l pe Min Ho nervos. Mai ales când îi spuse, „Dintre noi doi cel mai prost ești tu, So Min Ho. Și știi de ce? Pentru că, spre deosebire de tine, care te lauzi cu „dovezi” ale dragostei lui So Ra pentru tine, noi le avem deja. Ce dovezi? Jurnalul.”

„Cel în care So Ra a scris totul despre iubirea noastră. Despre fiecare întâlnire mai exact și că n-am nicio legătură cu moartea ei.”

„Atunci… chiar ești prost, să știi, căci nimic din toate astea nu-i scris în jurnal. De nu mă crezi, poți arunca o privire.”

Aruncând jurnalul din piele neagră în fața tânărului și mai ales văzându-l pe acesta frunzărindu-l cu mâini tremurânde, DooSan savură din plin victoria. Mai ales când îl auzi pe Min Ho urlând, „Nu poate fi! So Ra nu m-ar fi trădat astfel. Am văzut clar mesajele care le scria despre noi. Am văzut asta.”

„Și poate că ai dreptate: poate și a scris despre a voastră iubire. La început. Într-un jurnal pe care l-am găsit ars, în camera ei, iar asta îmi dă de înțeles că știa prea bine că te-ar fi putut ajuta în caz de-am fi descoperit mârșăvia ta. Astfel, nevrând să-ți dea șansa să scapi basma curată, a scăpat de acele dovezi.”

„Asta e obstrucționarea justiției,” se bâlbâi el, apucând cu ambele mâini de jurnal când DooSan vru să-l ia. „Pentru asta trebuiesc eliberat imediat, căci ticăloasa ceea mi-a înscenat totul.”

Aplecându-se ușor peste masă și apucând jurnalul strâns, DooSan îl trase brusc spre el, forțându-l pe Min Ho să-i dea drumul. Apoi, privind țintă în ochii tânărului care tremura ca varga, îi spuse, „Eu n-aș paria pe înscenare, So Min Ho și știi de ce? Pentru că ce-a fost în trecut e de domeniul trecutului. Acum ce-i important e prezentul și ce i-ai făcut tu lui So Ra. În special ce-a scris ea în acest jurnal: pagină cu pagină în care te-a descris ca pe cel mai mare ticălos, cel care a forțat-o la multe lucruri și nu doar la o partidă de amor și apoi la avort. „Dovezi” care-ți asigură o sentință a naibii de lungă, amice, exact așa cum ai vrut tu pentru ea.”

„Am vrut doar s-o sperii,” spuse Min Ho printre lacrimi. „Proasta însă a ales să sară de pe acoperiș. De ce trebuie să plătesc eu pentru asta?”

„Simplu: pentru c-ai fost tu cel care i-a îndreptat pașii spre acel acoperiș. Prin tot ce-ai făcut, iar asta te face criminal, So Min Ho. Un gunoi ce nu merită să trăiască nicicând printre oameni.” Spunând asta, DooSan îi întoarse spatele fără să-i pese că tânărul plângea în hohote. Părea că So Min Ho începu să-și regrete faptele aflând tot prin ceea ce trecuse So Ra. Lui DooSan nu-i păsa însă de acele lacrimi de crocodil, căci acel tânăr nu era decât un nimeni pentru el în acele clipe, iar important era faptul că-i făcuseră dreptate lui So Ra.

***

La două zile după ce reușiră să-l facă pe So Min Ho să accepte implicarea sa în moartea lui So Ra, SolHi decise să le arate și colegilor adolescentei cât de mult greșiseră acuzând-o fără dovezi. De asta și veni în acea dimineață în fața clasei, ca să citească scrisoarea pe care Han So Ra o scrisese chiar înainte să moară:

„Da, am făcut greșeli, recunosc!” Își începu So Ra acea scrisoare. „Nu-s singura însă. N-am făcut singură greșeli, căci… fiecare adolescent și fiecare om le face măcar odată în viață. De ce? Din neștiință, din prostie sau pur și simplu pentru că n-are cine să le arate drumul corect în această viață.”

Citind asta, SolHi se opri pentru câteva clipe, privind cu atenție la fețele adolescenților, care ascultau în tăcere acele cuvinte. Nu putu citi nimic pe fețele lor însă. Doar Cha Yoon se vedea plângând în pumn, căci ei i se păruse că greșise de fapt cel mai mult în trădarea lui So Ra. N-avea ce face însă decât să plângă, căci timpul să-l întoarcă n-avea puterea și nici să mai schimbe ceva.

Știa prea bine și SolHi asta: că nu putea schimba nimic. Chiar și așa decise să termine acea scrisoare cu orice preț, sperând ca măcar un singur suflet să fie mișcat de cele scrise de So Ra, „De altfel nu-s singura care a suferit în urma alegerilor făcute. Nu-s singura care-a greșit, dar am fost singura căreia prietenii i-au întors spatele și-au arătat-o cu degetul. A fost mai simplu așa: să vedeți paiul din ochiul meu, dar nu bârna din ochii voștri. A fost mai ușor pentru voi să mă arătați pe mine cu degetul, decât să recunoașteți că suferiți și voi, căci… e mai simplu să vezi pe altul călcat în picioare decât să fii tu cel călcat de tălpile „dușmanilor,” cei transformați în fiare pentru plăcere: voi.

M-au rănit enorm ale voastre cuvinte. M-a rănit faptul că m-ați tratat ca pe-un nimeni într-un final. N-a fost însă asta ce m-a rănit cel mai mult, ci faptul că am realizat mult prea târziu că nu știm practic nimic despre viață. Tot ce știm e că vrem să încetăm a fi copii, că vrem să luăm propriile decizii și să fim noi cei ce-și decid soarta, fără să știm de fapt că-i mai bine să fim copii și să ne trăim fericirea așa cum se poate. De ce e mai ușor să fim copii decât adulți? Pentru că-i mai simplu așa, pentru că avem mai mult timp pentru noi astfel, nu ne temem pentru ziua de mâine și nici nu ne amintim de coșmarul de ieri.

Adulți însă vedem acel coșmar zi de zi. Îl vedem în ochii celor ce trec pe lângă noi, îl auzim în insultele celor în care am crezut cândva, cei care spun atât de ușor cuvinte precum „gunoi” sau „fată ușoară.” Chiar și „t…ă” mi s-a spus cândva. Pentru ce? Pentru c-am iubit m-ați numit voi astfel. Chiar și așa nu v-a păsat de asta și nici să aflați adevărul. Tot ce-ați vrut a fost un țap ispășitor: pentru ale voastre eșecuri și deziluzii, nimeni alta decât eu.

Vă întrebați acum pe cine am iubit? De-am iubit poate cu adevărat vă întrebați? Vă răspund simplu: am iubit - cu sufletul, cu inima, cu regrete. M-am îndrăgostit de el căutând scăparea din iadul de acasă. Am vrut să am pe cineva alături care să-mi spună că și mâine răsare soarele. În schimb n-am primit decât palme, insulte și păreri de rău, căci… chiar n-am trăit iubirea, chiar dacă mi s-a părut că mi-a bătut ea la ușă când l-am întâlnit pe el.

Răzbunare probabil vă gândiți acum: că scriu aceste rânduri și că povestesc lumii prin ce-am trecut căutând răzbunare. Vă înșelați însă, căci nu să mă răzbun scriu asta eu, ci ca să spun măcar la despărțire lumii prin ce-am trecut. Eu… am vrut doar să explic de ce iubirea doare. La fel am vrut să vă arăt cât de tare m-ați rănit vorbindu-mă de rău și neînțelegându-mă când cel mai mult am căutat în voi sprijin.

Vouă însă nu v-a păsat de asta. Nu v-a păsat nici de dragoste și nici de suferință. Tot ce-ați vrut a fost să mă vedeți târându-mă la picioarele voastre, înjosită când mă numeați „nimeni” sau „gunoi” și chiar văzându-mă plângând v-a făcut să vă simțiți mai bine. Dar… oare a fost mai bine pentru voi? Să vedeți un suflet călcat în picioare mă refer, un suflet care-a fost destinat să sufere în loc să fie iubit, un suflet care speră să trăiți voi o mare iubire, una pe care am sperat eu să trăiesc, fără să știu că m-am condamnat pe mine la o mare de suferință în clipa în care am ales tăcerea și-am trădat prietenia, nespunând lumii adevărul meu.

Care adevăr vă întrebați probabil?! Cel în care există doar dezamăgire, căci iubire demult nu mai există. Un adevăr presărat cu păreri de rău, căci chiar îmi pare rău că n-am știut a mă iubi mai întâi pe mine. La fel îmi pare rău că n-am spus mai înainte că eu am fost prima. Da, am fost eu mai întâi, apoi a fost Cha Yoon. Am tăcut însă, am trecut cu vederea, sperând că mai apoi voi fi din nou doar eu. M-am înșelat atât de amarnic însă, căci am fost doar folosită, dată la o parte, trădată și insultată de voi, cei care ați decis atât de simplu că trădam eu, când trădată de toți eram eu.

Ah, atât de mult am iubit la început. Am crezut atunci că am îmbrățișat fericirea și că-mi era destinat să fiu împlinită și eu. Dar iar m-am înșelat atunci, căci în clipa în care Cha Yoon l-a cunoscut și mi-a spus că-l iubește a trebuit să renunț la fericire, de dragul ei. Am tăcut atunci și nu pentru că el mi-a cerut să tac. Aș fi tăcut și fără să-mi spună el ce să fac. De ce vă întrebați probabil?! Pentru iubire. Nu pentru el, nu, că Min Ho chiar n-a meritat asta, ci pentru Cha Yoon, căci în ciuda faptului că am fost acuzată ca fiind o ființă rea, care râvnea la a ei fericire, n-am făcut decât să încerc să-i deschid ochii.

O proastă de fapt. De ce? Pentru că prietena pentru care m-am jertfit nu m-a crezut atunci. Sau poate am fost proastă că n-am plecat în acele clipe? Nu-s sigură dacă sincer. Doar… n-am vrut să sufere nimeni, nici măcar eu. Am încercat s-o apăr, i-am spus cât rău îi poate face acea presupusă iubire. Nu m-a crezut însă, iar viața mi-a dat palme atunci: mi-a luat în acele clipe și liniștea și fericirea și poate și cea mai bună prietenă. Chiar și așa nu vreau să sufere Cha Yoon, căci viața asta îți dă mai mulți spini decât roze, o umbră de iubire și-o dragoste ce nu există de fapt.”

Terminând de citit acest fragment, SolHi păstră liniștea. Văzu tristețea adumbrindu-le privirea adolescenților, dar iar doar Cha Yoon plângea. Nu-i părea însă rău lui SolHi pentru acele lacrimi, căci atât de rău o dureau și pe ea cuvintele lui So Ra. Îi aminteau de-a ei durere, îi aminteau de oameni ce au aruncat cu pietre în ea, numind-o în fel și chip și nu pentru iubire ca în cazul lui So Ra, ci pur și simplu pentru faptul că încă respira.

De asta și citi mai departe acea scrisoare când simți o grea apăsare pe suflet, căci „Doare…,” scria So Ra. „A naibii de tare mai doare, ca un fier roșu ce ți-a trecut prin inimă, lăsând o gaură adâncă în ea. Și da, la fel de rece e și acest acoperiș pe care stau acum, singură, căci nu-i nimeni în lumea asta dornic să urce și el aici doar ca să mă salveze.

Nu-i nimeni aici, știu asta, simt asta, căci i-am îndepărtat pe toți atunci. De ce? Simplu: n-am vrut ca alții să-mi vadă suferința și nici golul din suflet. Un gol pe care nu l-am putut umple cu nimic de când viața mi-a luat cel mai de preț dar: al meu copil. Am înțeles asta însă mult prea târziu, când nu mai era deja, iar asta m-a făcut să simt mereu rece în jurul meu.

Și… doare iar: amintirea lui, amintirea acelui copil de care-mi amintesc doar eu, un nume ce există în capul meu doar, dar care va înceta să există în clipa în care nu voi mai fi eu. Se va face dreptate însă… în clipa în care n-oi mai fi… poate. Oamenii o să-și găsească iar fericirea și liniștea, cred eu, căci… n-o să le mai pară rău pentru mine și nici țap ispășitor nu voi mai fi sau poate sunt doar speranțe deșarte?! Nu-s sigură de asta. Nicicând nu voi fi. Chiar și așa simt că nu va durea mai puțin nici după moarte.

De-o fi să-și amintească cineva de mine după ce voi pleca, tot ce-mi doresc e să nu simt lacrimi. Nu vreau nici să le vărs și nici alții să le verse pentru mine. Tot ce-mi doresc e să mă strângă cineva în brațe, tu, Cha Yoon, singura care merită să-i spun „Îmi pare rău.” Apoi voi pleca. Cât mai departe posibil, acolo unde nu mă cunoaște nimeni și de unde poate o voi lua iar de la capăt, visând la fericire. Numai că…

…servesc oare la ceva cuvintele? Cele înșirate pe o biată foaie albă de hârtie. Nu probabil. Nu servesc ele la nimic, căci chiar și de le vor citi cândva n-o să le înțeleagă nimeni, căci eu nu voi mai fi în astă lume să le explic. Poate e mai bine așa însă, să nu mai fiu aici când veți citi această scrisoare, căci chiar nu vreau să văd „compătimirea” în ochii voștri, cea falsă, când mai înainte v-ați delectat din plin cu a mea suferință.

Și… da, Cha Yoon, chiar îmi pare rău c-ai avut parte de-o astfel de prietenă. Una rea, care-a tăcut despre tot până la sfârșit, care nu ți-a spus măcar „Adio” la despărțire, dar care totuși te-a iubit atât de mult. N-am spus nimic pentru că n-am vrut să suferi. Am crezut că de sufăr doar eu va fi de ajuns. M-am înșelat însă, căci n-am rezistat destul și la fel nu am reușit să te îndepărtez de cel care-ți va face la sigur atâta rău.

Sper doar să deschizi ochii înainte să fie prea târziu. Sper doar să nu fii și tu în locul meu. Și, de-o fi totuși să treci prin aceleași lucruri ca și mine, te rog mult: nu fă ce-am făcut eu! Să nu treci sub tăcere suferința. Spune altora despre ceea ce simți, cere ajutor și mergi mai departe, căci meriți toată fericirea, Cha Yoon. Chiar meriți să trăiești și să mergi mai departe, lăsând în urmă amintirile dureroase despre faptul c-ai avut o astfel de prietenă precum am fost eu.

Și, la despărțire, aș vrea să-ți spun iar că-mi pare rău, Cha Yoon. Îmi pare rău că n-am avut încredere în tine și că nu ți-am spus despre ceea prin ce treceam. Am greșit. Știu asta acum când e prea târziu și când nu-i loc de întors înapoi. Și, de-o fi să-ți amintești de mine, măcar din când în când, Cha Yoon, să zâmbești. E tot ce-ți cer, căci pentru asta ți-am fost eu alături, să te iubesc din tot sufletul și să-ți spun că-mi pare rău,

a ta Han So Ra, pe veci!”

***

CU CÂTEVA CLIPE ÎNAINTE DE MOARTEA LUI SO RA

Împăturind foaia de hârtie pe care își scrisese ultimele gânduri, So Ra lăsă să-i scape un oftat dureros din piept. Privi apoi în zare, prin perdeaua de lacrimi care-i umbrea privirea, la orizontul încălzit de un soare frumos. Văzu atâta lumină acolo și atâta căldură. De asta și zâmbi într-un final. După care, ștergându-și lacrimile, își adună lucrurile în ghiozdan și se ridică de jos.

În picioare deja stătu pentru câteva clipe astfel. Oftă iar strângând mânerul ghiozdanului în mâini. Apoi, când simți că nu era totuși corect, scoase scrisoarea din ghiozdan și-o ascunse sub o piatră, acolo, pe acoperiș, în timp ce ghiozdanul îl lăsă în locul în care stătuse mai înainte. După asta, oftând iar, urcă pe marginea acoperișului și privi iar în zare.

Nu era nimic special la acel acoperiș. Era unul obișnuit, ca orișicare altul: vopsit în verde, cu vopsea scorojită pe alocuri și cu atât de multe vechituri uitate pe el. Un loc uitat de alții, dar atât de iubit de So Ra, căci doar acolo își găsea ea liniștea ori de câte ori alții o călcau practic în picioare.

„Și-i frumos totuși. Atât de frumos!” Spuse ea dintr-o dată. „Atât de frumos că vreau să trăiesc. Viața asta însă… o viață de câine… n-o să-mi dea nicicând șansa la fericire, chiar și dacă n-am înțeles de ce. La fel nu m-a tratat nimeni ca pe-o ființă umană. Cel puțin nu în ultima vreme. De asta și-am căutat iubire, acolo unde viața mi-a arătat că-s spini. Am ignorat avertismentul însă și m-am aruncat în vâltoarea nebuniei și-a iubirii oarbe, o iubire care m-a adus într-un final aici, alungându-mă dintre prieteni, de lângă a mea familie și chiar și de lângă cel pe care atât de mult eu l-am iubit. Și da, vreau atât de rău să trăiesc, viață! E oare asta un lucru rău? Că vreau să trăiesc și că vreau iubire? Nu, nu e, dar chiar și așa tu asta n-o să-mi permiți nicicând.”

Oftând iar, neconsolată, So Ra privi în jos. Nu era nimeni în curte. Nu era nimeni s-o vadă și apoi să-i vină în ajutor așa cum So Ra spera. Îi păru astfel că viața îi râdea în față și-o îndemna la nebunie prin tot ce făcea. O nebunie pe care So Ra și-o permise într-un final, întinzând mâinile în lături, închizând ochii și bucurându-se din plin de soarele cald văzut la orizont. O căldură plăcută, „Înainte de frigul etern,” cum șopti So Ra chiar înainte să sară în gol.

***

Scrisoarea emoționantă lăsată în urmă de So Ra o convinse în sfârșit pe Cha Yoon că greșise atât de mult judecând-o. De asta și se decise să vină într-un final la mormântul fostei ei bune prietene. Nu singură, ci împreună cu SolHi, căreia îi ceruse s-o însoțească.

Ajunsă la mormânt, Cha Yoon lăsă flori pe pământul proaspăt săpat, întrebând-o apoi pe SolHi, „Credeți că de So Ra ar fi spus altora ce i se întâmpla nu s-ar fi ajuns la asta?”

„Nu știu dacă sincer, Cha Yoon. Chiar nu știu răspunsul la această întrebare. Pot doar presupune c-ar fi fost mai bine așa. Cel puțin n-ar fi plecat cu durerea în suflet.”

„De asta și mă simt atât de vinovată pentru moartea ei. Precum ar trebui să se simtă toți cei care au tratat-o rău înainte de moarte. Cel puțin ar trebui să învățăm ceva din asta și să ne gândim de două ori înainte de-a spune ceva, căci… cuvintele chiar pot lua vieți.”

SolHi zâmbi trist după astfel de cuvinte. Știa că Cha Yoon avea dreptate, dar n-avea puterea să-i spună că trecuse de fapt prin ceva similar, dar chiar și așa alesese viața în locul morții, deși vruse de atâtea ori să procedeze la fel ca So Ra. Doar într-un târziu, când se simți stăpână pe sine, SolHi spuse, „Știi, cred că până la urmă nu-i vina nimănui aici. Mă refer la tine și la colegii care doar au vorbit-o de rău. Sau poate e vina tuturor?! Asta deja o va judeca Bunul Dumnezeu, la momentul potrivit. La fel cred că e și vina lui So Ra aici, căci, de-ar fi vorbit cu cineva înainte să urce pe acel acoperiș, poate că n-ar fi recurs la acel gest extrem. Dar, cum ai spus și tu: e timpul să învățați din greșeli și să mergeți mai departe.”

„Chiar dac-o să doară mereu? Chiar dacă So Ra n-o să mai aibă șansa asta?”

„Da, Cha Yoon: chiar și dacă So Ra nu mai are șansa asta, o șansă la care singură a renunțat de fapt.”

Spunând asta SolHi pur și simplu întoarse spatele mormântului și plecă. Nu privi în urmă nici măcar o clipă, căci prea o rodea pe dinăuntru vinovăția la fel ca și pe So Ra: cea cauzată de moartea copilului ei, cel pe care nu-l putuse apăra. Spre deosebire de So Ra însă, SolHi nu renunțase la lupta ei, o luptă pe care avea de gând s-o ducă până la capăt, pedepsindu-i pe vinovați indiferent de consecințe, chiar dacă-i ardea inima în flăcări în acele clipe și se simțea neputincioasă.

***

„Detectiv Ian, ești cu noi?” Auzi SolHi vocea lui A Rim de undeva din depărtare. Asta o făcu să privească într-acolo, cu ochi goi, c-o privire pierdută și cu un zâmbet tâmp schițat de ale ei buze, căci nu înțelese până la urmă nimic din ceea ce-i spusese A Rim.

Doar când realiză că erau încă la cină cu toată echipa înțelese ce făcuse din ea acel caz: îi răscolise trecutul și-o lăsase goală pe dinăuntru, un gol pe care-l umplură cât de curând regretele și agonia. De asta și-și dori să fi plecat acasă și nu să-și însoțească colegii la cină. Era însă mult prea târziu, căci chiar n-avea cum să scape de-acolo. Nu până nu ar fi plecat și ceilalți.

Colegii ei însă păreau să nu se grăbească acasă. La fel părea că nu suferiseră nicicând tragedii în viața lor și că nicicând destinul nu le fusese de coșmar așa cum simțise SolHi de-atâtea ori. Spre deosebire de ei însă, SolHi își amintea totul: fiecare moment de coșmar trăit, fiecare caz pe care-l investigase și fiecare poveste pe care o trăise ca pe cea proprie. Și, chiar dacă știa că-i greșit să trăiască astfel, nu putea face nimic să împiedice asta să se întâmple.

Doar putu zâmbi tâmp într-un final când surprinse privirile celorlalți ațintite asupra ei, șoptind după asta un abia auzit, „Aș vrea să-mi mai torni în pahar, sombe!”

Auzind-o cerându-i asta, Kan nu întrebă nimic. Doar umplu paharul și scrâșni din dinți, realizând cât de mult suferea SolHi în acele clipe, căci el era unicul care știa că SolHi trăia tragedia altora ca pe a ei. Știa asta, dar nu spuse nicicând nimic, sperând ca ea singură să scape de acel viciu pe care-l căpătase odată intrată în poliție.

După ce-i umplu paharul, privi atent la SolHi, care-l goli dintr-o dată. Apoi, forțând un zâmbet, SolHi privi la colegii ei, care-și continuară veseli conversația de parcă nimănui nu iar fi păsat de ea. Se înșela însă, căci era cineva acolo căruia îi păsa de ea: DooSan. Acesta, așezat chiar în fața ei, o privea pe furiș, căci i se părea ciudat al ei comportament. I se părea straniu ca „monstrul care-i dăduse viața peste cap în urmă cu șapte ani să știe ce-i suferința.” Vedea clar în acele clipe că suferea SolHi, că suferea atât de mult, iar asta-l făcu să se întrebe dintr-o dată, „Simte? Îi pare rău? De ce?”

Răspuns n-avea cine să-i dea însă. La fel n-avea de cine să întrebe. Trebui doar să se frământe singur, turnându-i și lui SolHi în pahar după ce-și turnă mai întâi lui. Bău pahar după pahar de altfel, golind și el lichiorul tare așa cum făcea și ea. Și, atât de straniu că se cutremură când realiză asta, DooSan înțelese că voia de fapt s-o vadă zâmbind și nu suferind, așa cum vedea că sufere în acele clipe.

SolHi însă nu-i atrase prea multă atenție. La fel părea să nu-i pese că anume DooSan îi umplea paharul și nu Kan. Doar când îi atinse mâna lui DooSan, în clipa în care el îi mai umplu odată paharul, tresări și ridică privirea, uitându-se țintă în ochii lui. Nu spuse nimic SolHi. La fel nu spuse nici el. Doar se priviră în tăcere, multă vreme, întrebându-se din priviri cât adevăr și câtă minciună era de fapt în a lor viață.

Gânduri pe care trebuiră să le lase pe altă dată când auziră întrebarea lui Kan, „Filmați cumva o scenă de dragoste?” Cuvinte care-i făcu pe ceilalți să tresară, privind la ei mai târziu, uimiți.

Acea întrebare fu semnalul pentru SolHi și DooSan să reacționeze: își retraseră brusc mâinile și, golind paharele, priviră în altă parte. Apoi, înțelegând că era necesar să spună ceva ca să alunge acel sentiment ciudat ce se lăsase între ei, SolHi spuse, „Scenă de dragoste între doi dușmani, sombe? Pe dracu! Ce cred eu e că vezi iubire acolo unde nu-i. Și… să încetezi a mai bea desigur, că ai început a vedea lucruri stranii mai nou.”

„Crezi tu? Că văd fantome? Ba nu, SolHi: sunt cât se poate de conștient că nu mă înșel și că voi doi…” Tăcu însă Kan simțind privirile celorlalți ațintite asupra lor. Și, dându-și seama că poate vorbise mai mult decât trebuia, schimbă cât de curând subiectul, „Să lăsăm asta pe altă dată și să bem. Ia, Yoon Suk, mai cere de băut!”

SolHi strâmbă din nas auzindu-l pe Kan vorbind astfel. Se simți dată la o parte, căci spuse dintr-o dată, „De ce să nu vorbim despre iubire, sombe? Ceva ce cred că-i absolut necesar să vorbim despre în aceste clipe.”

„Iubire?” Întrebă DooSan, zâmbind batjocoritor. „Nu cred că e necesar să vorbim despre ea odată ce nu-i. Cel puțin nu între noi, doi dușmani care nu-și doresc decât să se linșeze unul pe altul.” Apoi, sub privirile țintă ale celorlalți, DooSan mai dădu un pahar peste cap, nepăsându-i defel de privirea ucigașă a lui SolHi.

Tresări însă în clipa în care o auzi pe A Rim spunând, „Iubirea dintre doi dușmani e mai intensă să știți, procuror Han. Mai ales în vreme de război. De asta și nu cred că nu se merită de vorbit despre iubire.”

„Cum rămâne cu Han So Ra, A Rim?” Întrebă SolHi. „Iubirea ei a păgubit-o doar.”

„Sunt de acord aici, căci iubirea nu-i romanță, ci tragedie,” șuieră DooSan printre dinți. „La fel cum poate fi tragedie iubirea dintre doi dușmani.”

„Vorbiți din proprie experiență, domn procuror?” Întrebă A Rim într-o doară. „Mai bine zis vorbiți astfel din cauza acelui sărut fierbinte pe care vi l-ați dat nu demult?” SolHi și DooSan o priviră cu ochi de vultur. „De reacționați astfel înseamnă că știți despre ce sărut vorbiți: unul cu iz de amantlâc, când pe alții vreți să-i faceți să creadă că sunteți dușmani. Dar, e mai incitant astfel, trebuie să recunosc. La fel se merită de vorbit mai bine despre ea, decât despre dragostea tragică a unei adolescente, nu credeți?”

SolHi zâmbi. „Să vorbim despre un sărut? Nu văd de ce când n-a fost nimic special în el. Doar… unul ca toate celelalte. Un sărut pe care mulți l-au avut la viața lor. Unul ordinar i-aș spune eu.”

Cuvintele lui SolHi răniră cumplit inima lui DooSan. Chiar și de nu voia să accepte asta, că al lor sărut fusese special, DooSan se simți zdrobit pe dinăuntru. Și, de parcă șarpele răzbunării s-ar fi strecurat înăuntrul lui, DooSan bău până la fund lichiorul pe care și-l turnase mai înainte, șuierând printre dinți, „Un sărut deloc demn de amintit. Unul de la care n-am simțit plăcere, A Rim. Doar… ceva „necesar” și ceva ce n-o să repet nicicând de altfel, nici chiar de asta depinde viața mea.”

Spunând aceste cuvinte, DooSan privi țintă în ochii lui SolHi. Zâmbi apoi, văzând-o derutată, căci la sigur nu așteptase contraatacul. Se simțea atât de bine, căci se răzbunase astfel pe ea, pentru faptul că desconsiderase al lui sărut, căci nu-l lăsa mândria pe DooSan să accepte că fusese un sărut pe care și-l dorea repetat, un sărut fierbinte ce-ar fi putut culmina c-o noapte în doi de nu s-ar fi încăpățânat s-o rănească iar și iar.

Văzu chiar lacrimi licărind în ochii lui SolHi. Nu simți remușcare însă, căci simțea că doar astfel putea câștiga acea ciudată bătălie între doi dușmani deveniți „amanți.” Cu gândul doar se iubeau, pândindu-se cu inima, dar nicicând acceptând adevărul.

Într-un final, când A Rim întrebă, „Nu credeți c-ați fost grosolan acum?” DooSan se foi nervos pe scaun. Nu spuse însă nimic, ci-și mai turnă în pahar. A Rim însă își continuă nestingherită gândul, privind țintă la SolHi, care privea absentă paharul gol, părând a fi pe cale să izbucnească în plâns, „Chiar și de-a fost în interes de serviciu, să spui că-i o greșeală ireparabilă, mi se pare o tâmpenie.”

„De nu știi istoria din spatele acestor cuvinte, A Rim, ți-aș sugera să taci!”

„De ce?” Întrebă A Rim, deși Kan le strigase să termine cearta ceea fără rost, căci chiar nu se merita să-și strice toții dispoziția. „Pentru că asta vă lezează orgoliul de macho? Pentru că SolHi a fost prima care a negat că a simțit ceva sărutându-vă?”

„Ba nu,” spuse SolHi calmă, privind la DooSan, care fierbea practic pe dinăuntru. „N-a însemnat nimic acel sărut pentru că… are dreptate procuror Han: nu poate fi iubire, acolo unde-i ură.”

„Ură? Nu înțeleg de ce, căci, din câte știu, n-a murit nimeni din cauza voastră.”

„Ba a murit, A Rim: fratele lui din cauza mea. De asta mă urăște și de asta mă vrea moartă.” A Rim o privi cu ochii cât cepele, ceilalți priviră în pământ. Doar DooSan o străfulgeră pe SolHi cu privirea, dându-i parcă de înțeles să nu continue acel gând. SolHi însă se încăpățână să nu tacă și spuse, „De altfel am fost judecată pentru moartea lui Han YuSan. Sunt încă suspectă ca să fiu mai exactă, iar asta îi dă dreptul să mă urască și să mă vrea moartă până la sfârșitul vieții lui.”

După astfel de cuvinte SolHi își turnă în pahar. Îl dădu peste cap după asta și, ridicându-se mai apoi în picioare, pur și simplu plecă. Nu privi în urmă nici măcar pentru o clipă, deși simțea clar privirile celorlalți ațintite în urma ei. Doar plecă, simțind durerea zvârcolindu-se în suflet, căci mințise atunci când spusese că sărutul cu DooSan nu valorase nimic. Din contră: acel sărut fu totul. A fost un sărut așa cum doar odată simțise. Odată demult, un sărut într-o noapte fierbinte în brațele unui străin, așa cum fusese pe cale să mai petreacă una în brațele lui DooSan. Nu vruse soarta însă - să-i lase să se apropie, condamnându-i la a fi dușmani pe veci.