Aceeași furgonetă neagră, în care fusese urcată tânăra nu demult, trecu în viteză pe lângă SolHi, forțând-o să se tragă brusc în spate, iar asta se întâmplă la răscruce când SolHi vru s-o ia spre dreapta, pe scurtătură, ca să ajungă mai repede acasă. Și, din cauza șocului, SolHi mai nu făcu infarct. Chiar și așa își veni rapid în fire. Înfuriată, strigă apoi în urma furgonetei, „Uită-te pe unde mergi, idiotule! Mai sunt și alți oameni pe drum.” Apoi, aducându-și aminte de a ei plăcere nevinovată, SolHi se uită speriată la înghețata pe care o strângea cu putere în mână. Și, văzând că e întreagă, răsuflă ușurată, „Huh, măcar de plăcerea dată nu m-a lipsit ticălosul cela. În caz de-o făcea, jur că-l verificam după camere și-i suceam gâtul. Pentru astfel de plăcere se merită.”

În timp ce-și savura înghețata, SolHi verifică și celelalte cumpărături din pachet, căci, după ce ieșise val-vârtej din apartament, după cearta cu DooSan, merse să cumpere câte ceva doar ca să se calmeze și să nu-l sugrume pe acela, căci știa că-i mai mult decât capabilă de așa ceva, precum știa și că Han DooSan n-o să plece cu una cu două din apartamentul ei.

Chiar și așa, chiar dacă văzu ulterior că ale ei cumpărături erau în regulă, SolHi tot mai lăsă să-i scape o înjurătură, căci vezi tu „Unde s-a mai văzut să circuli pe străzile Seulului ca la curse?! Putea răni pe cineva. Sau, Doamne Ferește, ucide pe cineva și apoi nici cu toate scuzele și pedepsele din lume nu-l mai întorci pe cel mort de la groapă.”

Dintr-o dată însă deveni extrem de calmă. „Suspect de calmă,” ar fi spus DooSan de-ar fi fost lângă ea. Și avea de ce gândi el astfel despre ea, căci ori de câte ori SolHi tăcea chitic ceva rău se întâmpla pentru cineva. Ba mai mult: se rănea pe sine. De aceea și preferau cei din echipa ei s-o vadă dând din limbă sau certându-se cu cineva, decât să tacă, căci măcar astfel SolHi se dădea de gol despre ale ei planuri și mai aflau și ei câte ceva. Și, deși nu prea se aveau la inimă Kan și Han DooSan, în asta coincideau, de aceea și ajunse SolHi să-i numească „partizani de război” ori de câte ori coincideau în ceva ce-o implica direct, dar n-o favoriza deloc, căci asta însemna că dacă cei doi coincideau în ceva ea la sigur nu putea face ceva de capul ei. De asta și era fericită în acel moment, căci niciunul din cei doi nu era acolo, iar asta însemna că ce și-a pus ea în gând, să vadă totuși ce-a fost cu furgoneta ceea, era un plan ușor și realizabil.

De aceea și se întoarse SolHi spre dreapta, spre scurtătura de pe care ieșise furgoneta. De înaintat însă nu înaintă, ci decise ca mai întâi să analizeze toate pro și contra. Așa că veni mai întâi partea analitică, cea care o ajuta de obicei să pună lucrurile cap la cap și apoi să schițeze planul perfect ca să prindă făptașul. Așa că primul lucru la care se gândi fu, „De ce mama naibii furgoneta ceea a ieșit de acolo? În partea ceea nu-i decât o fundătură și nimic mai mult. Nu tu case, nu tu localuri și nu tu parcare în partea aceea. Totuși a venit dintr-acolo și la mare viteză. De ce?” Apoi SolHi își luă ceva timp de gândire în liniște, căci al ei creier gândea mai bine după astfel de perioade: când nu se gândea la nimic și doar savura înghețata. Și, ca de fiecare dată, trucul ei funcționă, iar ea strigă înfuriată, „Să-i ia naiba de idioți. Mereu fac asta când nu trebuie. Și li s-a spus mereu să nu facă asta, da ei mereu o fac. Las că vă arăt eu cum se trăiește prin cartierele astea și mai ales cum e să călcați un om al legii pe nervi.” Și, după ce înfășură înghețata iar în celofanul ei, o aruncă în pungă și, înfuriată, vru să se îndrepte într-acolo.

Fu însă nevoită să calce pe frână în clipa în care simți gulerul hanoracului strângându-se în jurul gâtului ei. Motivul? Putea fi doar unul: cineva o înșfăcase de glugă și-o trase cu putere spre el. Mult nu-i fu însă dat să aștepte ca să vadă cine „îndrăznise" să facă asta, căci, imediat după asta auzi vocea lui DooSan șuierându-i la ureche, „Încotro?”

Neplăcut surprinsă să-l vadă acolo, căci asta însemna să nu cerceteze în liniște, SolHi întoarse doar capul spre el, iar după ce-și arată colții, semn că supărarea încă nu i-a trecut, iar el deja își băga iar coada în treburile ei, îi șuieră acestuia printre dinți, „În iad. Doar ți-am spus deja când am plecat de-acasă. Tu văd însă că nu m-ai crezut. Sau ce: nu-mi spune că te-ai hotărât să-ți arăt și ție cum se ajunge acolo?” DooSan însă râse. „Ce? Nu mă crezi cumva?”

„Da, absolut. De ce? Pentru că asta e deja drumul spre casă, iar asta înseamnă că-s scutit de o vizită la cel cu cornițe. L-ai vizitat tu deja noaptea asta. Pentru mine e suficient. Și cred că și pentru el, căci, la cum te știu, l-ai lăsat la sigur c-o imensă durere de cap.”

„Bine că le știi tu pe toate. Și acum: dă-mi drumul! N-auzi? Am zis să dai drumul la glugă! Sau ți-ai pus în gând să mă sugrumi acuma?” Se înfurie SolHi. Se liniști însă doar când se văzu liberă. Apoi îl străfulgeră pe DooSan cu privirea. „Iar ție nu ți-i tot una?”

„În legătură cu ce?” Întrebă DooSan încurcat.

„De vin eu sau plec spre iad, la fel de cineva are sau n-are dureri de cap din cauza mea? Și acuma: șterge-o de aici! N-am timp și de tine. Am lucruri mai importante de făcut.” Și-i întoarse spatele cu gând să se îndrepte totuși spre fundătura ceea.

Departe însă n-ajunse, căci DooSan o înșfăcă de după gât cu brațul, exact cum făcea Kan de voia s-o țină pe loc. Și nu-i dădu el drumul nici după ce primi un cot în stomac, care se simți de altfel destul de bine. El doar scrâșni din dinți și-i șuieră lui SolHi să stea cuminte de nu voia chiar să dea de dracul în seara aceea, în persoana lui.

„Tu acuma mă ameninți cumva?” Îl întrebă SolHi pusă pe harță.

„Ba nu: doar îți arăt cum o să meargă lucrurile de acum înainte între noi.”

SolHi îl privi pe sub sprâncene, „Între noi? Ia, procuror Han, tu acum auzi ce spui? Între noi nu-i nimic. Așa că nu căuta nod în papură și nici nu încerca să-mi pui bețe în roate la muncă, căci tocmai voiam să investighez ceva, căci furgoneta ceea la sigur venea din…”

„Superman?” O întrebă DooSan încruntându-se.

„Ce?” Și SolHi cu adevărat era confuză, căci n-avea nici cea mai vagă idee de ce-ar fi putut fi în capul lui. „Tu acum despre mine? Mă refer la…”

„Da. Desigur că despre tine, căci numai ție ți-ar putea trece prin cap s-o faci pe eroul din basme, noaptea, în plină stradă când nu-i nici țipenie pe drum, mergând să cercetezi un loc dracu știe unde da care mai e și întunecat de-ți poți vârî singur degetele în ochi și spune apoi că te-au atacat alții.” SolHi strâmbă însă din nas. „Ce acum?” Se burzului DooSan la ea. „Nu mă crezi sau cum?”

„Eu? Desigur că te cred. Și totuși: nu mi s-a urât mie cu viața precum nu-s singură aici. M-am ales cu tine pe cap, nu?! Cred că-i suficient, căci tu faci cât șapte de-alde mine.”

„Mă bucur c-ai înțeles ideea. Asta înseamnă că singură de capul tău și mai ales pe timp de noapte nu te duci.”

„Ba bine că da. Sau ce: detectivii stau departe de locul crimei doar pentru că un anumit loc e întunecat? Desigur că nu, și cum detectivul dintre noi doi sunt eu, eu și-o să decid de ceva trebuie investigat sau nu. Așa că: stai deoparte!” Și-l împinse în lături din calea ei.

Se lovi însă de-un perete, ceva ce i se păru al naibii de straniu, căci mai înainte, când făcea asta, Han DooSan se ducea de-a berbeleacul. Acum însă nu se mișcă niciun milimetru din locul lui. De asta și-i șuieră ea printre dinți, „Ți s-a urât cu viața?”

„Singura căreia i s-a urât cu viața ești tu. Și degeaba te lauzi că ești detectiv, căci, de-ai fi fost unul adevărat, ai fi chemat întâi întăriri și abia când aveai spatele asigurat te-ai fi avântat cu capul înainte în probleme. Tu nu însă: vezi că-i tare și nu se sparge, dar mai dai odată cu capul. De asta nu te înveți nicicând minte.” Drept răspuns însă, SolHi îi puse pachetul cu cumpărături în brațe și-l apostrofă mai apoi:

„Doar încearcă să înfuleci tot până mă întorc și la sigur îți arăt unde iernează racii.” După care îi întoarse spatele și se îndreptă spre locul de unde văzuse că ieșise furgoneta.

Privind în urma ei și mai ales înțelegând că iar pierduse în fața ei, DooSan șuieră printre dinți, „A dracului femeie. La sigur a fost tanc în altă viață. Altfel nu-mi pot explica cum poate dărma tot în calea ei, iar ea rămâne mereu în picioare, de parcă ar fi mâță și-ar avea șapte vieții.” Și, după ce-și răcori sufletul, se porni în urma ei, căci singură s-o lase nu se încumeta.

Ajuns însă la colțul străzii, acolo unde era și SolHi oprită, DooSan privi în aceeași direcție în care lumina a ei lanternă. Dar… nimic din ceea ce se așteptase ea nu găsiră acolo: nici tu gunoi aruncat ilegal după cum obișnuiau unii, nici altceva suspect. Asta deja nu-i mai fu pe plac, căci însemna că trebuia să recunoască apoi în fața lui DooSan că al șaselea ei simț dăduse greș de data aceea.

Tocmai din această cauză se întoarse spre DooSan cu gând să-l apostrofeze să-și țină gura, căci era sigură că venise după ea. Numai că în loc să-l facă pe el să tacă, strigă ea ca din gură de șarpe când lanterna ei îi lumină bărbatului fața, iar ea-i văzu rânjetul cela demonic de pe față. De asta și spuse apoi, „Să te ia dracu de psihopat! De când rânjești astfel în plină noapte? Vrei să ucizi pe cineva de un infarct sau ce?”

„Ba nu,” răspunse bărbatul calm. „Doar încercam să-mi arăt satisfacția de-a fi pierdut în fața mea. Se poate totuși să fi exagerat nițel.”

„Doar nițel?” Îi strigă SolHi înfuriată. Văzând însă că n-are cu cine vorbi, dădu din cap cu reproș. După care înșfăcă pachetul cu cumpărături din brațele lui DooSan și-și scoase înghețata cu gând s-o termine până nu se dezgheață.

De savurat o savură însă DooSan, care se apropie de ea cu pași rapizi, pe la spate. Și, nici una, nici două, mușcă mai mult de jumătate din ea. SolHi, care era pe cale să-l ia la pumni, îl privi furioasă. El însă doar ridică comic din umeri și spuse, „Sorry, dar îmi era poftă. Și… ar fi trebuit să nu fii zgârcită și să-mi iei și mie.”

„Ție nici zăpadă iarna!” I-o întoarse SolHi. După care acoperi cu ambalajul înghețata mușcată de DooSan, privindu-l cu oarecare ironie și țâțâind în batjocură la el, „Și eu care credeam că-s pisăloagă. Mi-ai luat însă tu nu doar coroana, dar și tronul. Dar… să-ți fie de bine. Poate așa te ia cineva odată și-odată de soție.”

„Ia, Ian SolHi, tu acum pui la îndoială cumva a mea bărbăție?”

„Da. Absolut. În caz contrar nu făceai astfel de scene de gelozie ca o nevastă pisăloagă în plină stradă.”

„Iar tu ar trebui să fii mai atentă la dorințe acum că trăim împreună. Într-una dintr-astea pot să-ți demonstrez cât sunt de bărbat.” Și DooSan se umflă puțin în pene.

Pe SolHi însă n-o dezarmă deloc. Din contră: ea îl privi ciudat, imitând un mârâit de câine, după care-i spuse scurt și clar, „Încearcă doar! De vrei să experimentezi pe propria piele cum se simțeau eunucii în Epoca Cioson.” Și SolHi făcu un pas spre el.

„Ce? Ce acum?” Bombăni DooSan, trăgându-se în spate. Sări însă în sus când SolHi se înfipse spre el. Dar, când văzu că ea doar luă o altă înghețată din pachet după ce-i puse în mână cea pe care o avea mușcată pe jumătate, DooSan răsuflă ușurat, murmurând un abia auzit „A fost cât pe ce.”

„De ce?” Întrebă SolHi calmă. „Ai crezut cumva altceva?” Și-i întoarse brusc spatele.

„Nu, dar eu doar… și, ia, Ian SolHi, aceea-i preferata mea. Cu fructe! Nu…”

„Trebuia să te gândești la asta înainte de a mușca din preferata mea. Și încetează a te mai plânge ca un copil, procuror Han. Ești atât de patetic.”

Anume acest comentariu îi închise gura lui DooSan. Totuși el grăbi pasul și-o ajunse din urmă, căci era o noapte neagră noaptea aceea și nu voia s-o lase singură. Dar… se simțea totuși și obijduit, asemeni unui copil, privind cu jind la înghețata cu fructe pe care SolHi o mânca cu mare poftă de parcă i-ar fi făcut în ciudă. Altă șansă decât să muște din a sa, cea pe jumătate mușcată deja, n-avea. Așa că… se mulțumi doar cu cea de vanilie.

***

Deși era trecut de 2 noaptea, SolHi nu dormea. Stătea așezată la masa de la bucătărie, extrem de gânditoare, privind țintă la un punct undeva în fața ei în timp ce mâna ei stângă strângea cu putere bețișoarele pentru mâncat. „Și totuși, sunt sigură că am auzit un strigăt,” murmură ea dintr-o dată, luându-l pe DooSan prin surprindere, care era așezat în fața ei, terminându-și cina târzie.

„Strigăt? Ce fel de strigăt?” Întrebă DooSan, continuându-și liniștit cina.

„Ceva ce-am auzit în stradă. Înainte să ne întâlnim. Exact înainte ca acea furgonetă neagră să treacă prin fața mea de mai nu m-a doborât din picioare. Și… mi s-a părut că cineva striga după ajutor. O fată.”

„Ești sigură că nu ți s-a părut totuși? Nu de alta, dar… singură ai spus că te întorceai din iad atunci. Acolo-s destule suflete chinuite. Știi tu, lângă ceaunul cel mare de pe focul veșnic și…,” comentariu care-o făcu pe SolHi să trântească bețișoarele metalice pe masă, făcând să răsune încăperea. Iar DooSan, făcând-o pe prostul, se uită în altă parte, bombănind, „Ori poate mi s-o fi părut mie?!”

„Tu acuma cauți ceartă? Ori poate insinuezi că am vedenii?”

„Nici una, nici alta. Ce cred însă e că exagerezi și asta din cauza instinctului cela de copoi pe care te bazezi atâta.”

„Da nu mai spune?!” O trânti SolHi, făcând o mutră serioasă, deși vruse să sune cele spuse pe un ton batjocoritor. „Și… de ce crezi tu asta?”

„Pentru că… numai gândește-te și singură: locul ăla e al naibii de obișnuit. L-ai văzut doar: nimic suspect. Plus la asta, când furgoneta ceea a trecut pe lângă tine: ai auzit sau nu pe cineva strigând din ea după ajutor? Ori nu știu să lovească în geam ca s-o observi?!”

„Nu. Sunt sigură că nu.” Spuse SolHi gânditoare.

„Nu, vezi?! Am avut dreptate. Iar ce ține de cel cu furgoneta: poate fi doar un idiot ce se credea pilot de curse pe străzile Seulului, știi și singură că-s destui în ultima vreme întâlniți pe aici. Și, dacă asta o să te facă să te simți mai bine, o să-l rog mâine pe Kan să cerceteze asta, în special dacă s-a întâmplat ceva straniu pe aici în ultima vreme. Măcar așa o să dormi liniștită nopțile.”

„Nu că aș fi stat trează din cauza la așa ceva. Dar totuși… n-ar strica de verificat.”

DooSan strâmbă din nas, simțind ironie în glasul ei. Nu se dădu bătut însă, „Desigur că nu strică, chiar dacă-s sigur că te-ai înșelat, căci…”

„De data asta ai totuși dreptate,” spuse dintr-o dată SolHi, ceva ce-l luă pe DooSan prin surprindere. „Că m-am înșelat mă refer. Dar te asigur că s-a întâmplat doar o singură dată la viața mea: asta cu greșitul și nici n-ai idee cât de mult regret asta,” și-și fixă apoi privirea asupra lui DooSan.

DooSan însă, neînțelegând totuși aluzia, o privi curios, convins fiind c-o să afle ceva interesant, ce-ar putea folosi mai apoi împotriva ei. „Doar o singură dată? Și… când a fost asta?”

„Când te-am cunoscut pe tine,” o trânti SolHi pe nepusă masă, iar DooSan strâmbă din nas. „Și știi de ce-am greșit? Pentru că am crezut că ești un bărbat bine, dar a rezultat că iubești să fii întreținut. Straniu, dar… cât se poate de adevărat.”

Stolen content warning: this content belongs on Royal Road. Report any occurrences.

„Tu acum cauți ceartă?”

„Ba bine că nu. Doar… menționam faptele. Ador să fac asta. De ce? Pentru că-s detectiv și iubesc să spun lucrurilor pe nume, iar la a face concluzii logice mă pricep cel mai bine. Precum această concluzie la care am ajuns numai ce: dacă tot eu sunt cea care a plătit pentru masa asta și-am fost și cea care a gătit, tu speli vasele!” Și intră cât de rapid putu în baie, căci văzu în ochii lui DooSan dorință de ceartă.

„Wow, nu degeaba am zis eu că-i viperă!” Șuieră DooSan printre dinți, trântind lingura pe masă. Și… era cu adevărat stupefiat. „Prima dată când am intrat în casa asta mai nu mi-a scos ochii, pe urmă m-a numit „întreținut,” ca acum să mă pună să spăl vasele. Arăt a femeie de serviciu sau ce?! Las că-ți arăt eu ție cine-i Han DooSan. Numai dă-mi șansa!” Tot bombăni el, în timp ce strângea de pe masă și punea în lavoar. Dintr-o dată însă își aduse aminte că când se certaseră mai devreme SolHi-l amenințase chiar și cu arma. „N-ar îndrăzni!” Spuse bărbatul dintr-o dată, privind spre pat. „Sau poate…,” și ochii i se ațintiră asupra pernei, „…ar merge atât de departe încât să mă înădușe cu perna în timp ce dorm? Ei, nu cred. O fi ea ranchiunoasă, dar au trecut totuși 7 ani de-atunci. Și…”

Ochii i se ațintiseră însă în cele din urmă spre comodă, acolo unde se afla telefonul lui SolHi. „Tentant!” Murmură el. Apoi privi spre ușa de la baie și ascultă cu atenție apa curgând în duș. „Și totuși nu pot sta locului!” Spuse el, scoțându-și rapid mănușile de gumă, căci tocmai se pregătea să spele vasele. După care se apropie rapid de comodă cu gând să-i verifice telefonul. Dar… surpriză: verifică Han DooSane telefonul cela doar dacă știi parola. „Firar tu de… la blocat cu amprenta. Asta la sigur e pentru că ascunde ceva. Dar, Ian SolHi, nu ți-ai găsit tu omul cu mine care să nu afle ceva anume dacă și-a pus asta în gând.”

Și, auzind apa oprindu-se în duș, lăsă rapid telefonul pe comodă și vru să plece spre bucătărie să termine cu vesela ceea. Se întoarse însă din drum, înșfăcă una dintre perne și, cât ai zice pește, se aruncă pe sofa și se prefăcu că doarme taman în clipa în care SolHi ieși din baie.

Văzându-l „dormind,” și mai ales că vesela era nespălată, SolHi șuieră un „trântor” printre dinți, după care aruncă prosopul cu care își ștersese părul la coșul de rufe. „Nu-i nimic. O să le speli tu mâine, căci aici nimeni nu trăiește pe gratis,” și intră iar în baie.

DooSan se ridică numaidecât în capul oaselor și privi atent în jur. Apoi privirea i se aținti totuși asupra veselei, căci… simțea adânc în interiorul său că era o idee a naibii de bună să se ridice totuși și s-o spele. Dar nici să se dea de gol că se prefăcuse că doarme nu voia. Așa că, în clipa în care SolHi ieși din baie, gata îmbrăcată pentru somn, DooSan „dormea” deja cu capul sub pernă.

Privindu-l, SolHi inspiră adânc, apoi expiră, încercând să se calmeze, că de nu… avea o dorință să-l sugrume… a naibii de puternică. Dar… se mulțumi doar cu a stinge lumina și-a se băga apoi în pat. De adormit însă nu adormi atât de repede precum și-ar fi dorit. Tocmai de aceea se tot foia de pe-o parte pe alta, lucru care-l nemulțumea pe DooSan, căci el ar fi vrut ca ea să adoarmă mai repede ca el să-și poată calma în sfârșit viermele cela al curiozității care-l tot scormonea pe dinăuntru.

Trebui însă să aștepte vreo două ore până SolHi adormi, iar pentru a rămâne treaz, căci el era dintre cei care dormea de cum punea capul pe pernă, DooSan trebui să se ciupească de vreo câteva ori. Odată chiar se ciupi atât de tare, că-i veni să urle. Își mușcă însă limba și se chirci pe sofaua ceea doar ca să nu se dea de gol, căci de-ar fi urlat în momentul cela la sigur s-ar fi ales cu un șut în fund din apartamentul cela.

Răsuflă însă ușurat în clipa în care auzi respirația calmă a lui SolHi. De ridicat însă se ridică din pat abia după ce se asigură că ea nu se prefăcea. După care, înarmându-se cu curaj, se ridică de pe sofa și se apropie tiptil de patul ei. Se iți apoi asupra ei și-i trecu de vreo câteva ori mâna prin fața ochilor, chipurile „de se preface, rămân fără mână de mă vede.” Chiar și așa decise să riște mâna ceea, mai ales când văzu că SolHi nu clinti niciun deget. Și, cu mare grijă de-ai fi zis că muta un obiect de porțelan de mare importanță, îi luă mâna și deblocă telefonul. Dar… surpriză: în clipa când se pregătea să-i pună mâna înapoi pe corp, SolHi se întoarse brusc spre el, iar DooSan, ca să-și aducă aminte ce învățase în armată, se culcă pe burtă, direct pe podea. Ba chiar nici nu respira de teamă să nu fie prins. SolHi însă nu stătu mult pe partea ceea și, cât de curând, îi întoarse spatele.

„Huh, a fost cât pe ce!” Bombăni DooSan. După care, stând în genunchi, se iți puțin deasupra patului să se asigure că nu-l vede verificându-i telefonul. De mâncat însă se pare că-l mânca limba ceea tare, căci, în loc să-și caute de treabă, decise să continue să bombăne, „Nu degeaba am numit-o vrăjitoare - simte tot în jur. Brrr, doar câteva ore în compania ei și deja mă trec fiorii de-am ajuns să mă tem pentru viața mea.” Și, în timp ce bombănea, verifică telefonul, dar nu găsi nimic. „Asta ce dracu mai e acum?” Strigă el în capul lui. „Nici tu cont pe rețelele socializare, nici tu mesaje suspecte, nici chiar un număr straniu. Doar… poze cu ea și doctorița. Astea două ce: și-au declarat iubire până la moarte sau cum?”

Îi atrase totuși atenția o poză de-a lui SolHi în care era îmbrăcată într-o rochiță albă, lungă până la genunchi, cu mâneci scurte și purtând sandale albe cu toc. „Arată de parcă s-ar fi pregătit de întâlnire. Întrebarea rămâne cu cine totuși s-a întâlnit atunci?” Apoi strâmbă din nas, simțind gelozie. Tocmai de asta și închise furios telefonul, bombănind cuvinte neînțelese la adresa „rivalului.” După care lăsă telefonul la locul lui și decise să se furișeze spre culcușul lui.

Se opri însă la jumătatea drumului și privi mai întâi spre comoda pe care lăsase telefonul și în sertarul căreia știa că SolHi își ținea arma. Tocmai de aceea se furișă iar spre acel loc, deschise sertarul cu mare grijă, scoase încărcătorul din armă, după care puse arma la loc, luând încărcătorul cu el. În drum spre sofa însă trecu mai întâi prin locul unde SolHi își lăsase ghetele, scoase șireturile, căci îi trecuse dintr-o dată prin minte, chiar dacă nu se gândise niciodată la asta, că SolHi era mai mult decât capabilă să-l stranguleze cu ele. După care, fericit că eliminase toate pericolele, merse de se culcă pe sofa. Și, imediat ce puse capul pe pernă, adormi buștean, strângând în mână atât încărcătorul de la armă, cât și șireturile.

***

După ce-și îmbrăcă scurteica și-și luă telefonul și cheile, SolHi decise s-o șteargă mai repede din apartament înainte ca DooSan să iasă din duș, căci… una la mână: nu voia să-i mai vadă încă odată mutra atât de dimineață, și doi la mână - nu voia să fie văzuți ieșind în doi din apartament. Numai că când să se încalțe: surpriză - ia șireturile de unde nu-s. „Asta ce drăcovenie mai e?” Bolmoji SolHi crucindu-se. „Aseară erau puse. Sunt sigură. Eu însămi am verificat după ce le-am pregătit pentru azi. Acum însă…,” și se uită rapid prin cameră, convinsă fiind să găsească totuși „intrusul,” căci era sigură că șireturile celea nu se scoseseră singure din ghete.

Și făcu bine căutând, căci, imediat ce se uită spre sofa, văzu unul dintre șireturi atârnând de sub perne. Apoi se uită spre pat și abia atunci realiză că dormise doar cu una. Dar, cât de curând, își scoase arma din suportul său și când o verifică văzu cu stupoare că și aceea era fără cartușe. De asta și-o umflă râsul, „Va să zică s-a asigurat că se trezește dimineața.” Apoi se plesni cu palma peste frunte, scuturând din cap cu reproș, „Am ajuns mai nou Jack Spintecătorul, de ăsta și-a luat toate măsurile de precauție ca să supraviețuiască unei nopți petrecute în aceeași cameră cu mine.”

Apoi se apropie de sofa și, dintr-o mișcare, scoase șireturile de sub pernă, tot bombănind, „De parcă asta m-ar fi putut opri de-mi puneam în gând să scap de el. Sunt încă atâtea metode lăsate în urmă, precum acela de a-mi fi lăsat una dintre perne. La asta nu s-a gândit. Da iaca să-mi scoată șireturile din ghete ca să mă facă să pierd timpul de draga dimineață l-a dus capul,” și, înșfăcând gheata de jos, începu a-i pune șiretul cu mișcări bruște. De tăcut însă nu tăcu, „Și ce mama dracului caută în casa asta de se teme de mine mai ceva ca de drac? Să fi stat acasă ar fi trebuit. Da el nu: mi-a venit aici, căutând naiba cine știe ce și asta doar ca să-mi scoată mie peri suri. Ce? L-aș fi strangulat prin somn? L-aș fi înădușit cu perna? În propria casă ca pe urmă să mă ducă direct pe eșafod? Wow, idiot! Dacă și voiam să-l ucid o făceam pe câmpul cela de lavandă unde nu l-ar fi găsit nimeni în veci. Măcar astfel ar fi murit gata îmbălsămat. Da el, nu. El…”

Tăcu însă și privi furioasă spre ușa de la baie, care se deschise, iar DooSan, crezând că-i singur, ieși din baie înfășurat doar în prosop. Sări însă în sus când SolHi îi strigă furioasă, „Ia, Han DooSan, tu acum Jack Spintecătorul mă crezi sau ce?” Și se apropie de el, fluturându-i și gheata și șireturile prin fața ochilor. „Cum naiba să-ți treacă prin cap că eu aș fi putut să te sugrum cu ele?” Înghiți însă în sec, când în sfârșit observă ce purta acela pe el și că DooSan încerca să-și acopere partea de sus, destul de greu de altfel, din cauza că prosopul pe care-l înșfăcase să-și șteargă părul era mic, dar el mare. Și, ca la comandă, SolHi se întoarse cu spatele spre el.

Asta-l făcu pe DooSan să se bâlbâie, căci nu se așteptase ca ea să fi fost încă în apartament. „N-ai plecat,” murmură el. „Da eu credeam că da. Cel puțin mi s-a părut c-am auzit ușa adineauri, căci…,” se trase însă brusc în spate când SolHi-i puse șireturile sub nas.

„Trebușoara ta? Mă refer la șireturile scoase.”

„Nu, da,” se bâlbâi DooSan. Totuși decise să stea ferm pe poziții dacă nu voia să se aleagă cu un ochi vânăt de draga dimineața. „Doar… să zicem… măsuri de precauție?!”

„Și la asta nu te-ai gândit înainte să-mi apari la ușă, nu? Că te-aș putea ucide în somn.” Și ochii ei cu adevărat scăpărau de furie.

„Dacă sincer nu. Aveam alte lucruri la care să mă gândesc atunci.”

„Precum acela de-a umbla dezbrăcat prin casa unei femei singure și nemăritate? La asta te-ai gândit, da la faptul că și femeia ceea ar putea avea suflet și…,” tăcu brusc și înghiți în sec, înțelegând că vorbise prea mult.

Asta fu însă un avantaj pentru DooSan, care surâse. Apoi făcu un pas spre ea, iar ea unul în spate și tot așa până SolHi atinse peretele cu spatele și înțelese că nimerise în capcană, mai ales când DooSan îi bară trecerea cu brațele. Asta o făcu să-l privească în ochi. Dar văzu doar al lui piept dezgolit, tentant de altfel să fie atins. De asta și se bâlbâi ea văzând c-o privea insistent. „Ce?”

„Asta ar fi trebuit să fie întrebarea mea: ce? Acum te plângi că cineva umblă prin fața ta gol. Da iaca la asta nu te-ai gândit nicicând, la ce simt alții, când ești tu cea care umblă dezgolită, nu-i așa? Ca de exemplu scena de la secția de poliție Kanam?” SolHi îl privi furioasă. „Exact. Cea de la dușuri. Și… să zicem că eu atunci am văzut mai mult decât un prosop înfășurat în jurul trupului tău… apetisant. Iar eu, spre deosebire de tine, sunt bărbat și…”

„Ia, tu…,” îi trecu lui SolHi prin minte să strige. Sughiță însă brusc, când DooSan o prinse în brațe și-o lipi de pieptul lui gol, care încă avea câteva picături de apă care nu fuseseră șterse. „Tu ce acum?” Și ea privi în altă parte.

„Nimic special. Doar îmi țin cuvântul dat aseară.”

„Cuvântul? Ce cuvânt?” Se tot bâlbâi SolHi tot privind în lături.

„Acela de a-ți arăta dacă-s bărbat sau nu. Și… cred că avem destul timp pentru niște demonstrații înainte să devin eunuc,” și se aplecă spre ea cu gând s-o sărute.

SolHi închise brusc ochii și-și strânse cu putere buzele. Apoi începu să-l împingă cu mâinile de lângă ea. Văzând însă că el e totuși mai puternic decât ea, SolHi își aduse aminte că sunt și alte metode să scape de el, iar cel care funcționa întotdeauna era cel cu lovitul în melc. Așa că, în clipa în care piciorul lui SolHi-l lovi cu putere, DooSan urlă de durere, îi dădu drumul, iar din cauza că totul fu atât de rapid și că ea-și tot ținea ochii închiși, se dezechilibră și, în cădere, ca să se țină de ceva, se agăță din greșeală de prosopul cu care era înfășurat DooSan. Și, nici una, nici două, îl lăsă așa cum îl făcuse mama natură: gol-goluț.

Cântă trompeta când DooSan realiză ce se întâmplase. N-apucă însă să se acopere, căci SolHi, care nu realizase încă ce se întâmplase, ridică ochii spre el cu gând să-l certe. Văzând însă ce făcuse, ceva total neașteptat și mai ales auzind urletul lui DooSan ca din gură de șarpe, înșfăcă gheata ce-i căzuse jos și, în patru labe, ajunse cât ai clipi lângă ușă, iar după ce luă și a doua gheată de jos, ușa se închise cu zgomot în urma ei.

„Sunt mort!” Începu DooSan să-și plângă de milă în cele din urmă. „Cine naiba m-a pus să ies astfel din baie? La sigur azi îmi găsesc sfârșitul. Și… cum dracu să mai dau eu ochii cu ea?” După care se aruncă pe pat și, ca un copil, avu o totală criză de isterie, înfășurând pătura pe care SolHi o aranjase cu grijă pe pat în jurul lui ca să-și ascundă goliciunea.

Isteria nu dură însă mult, iar DooSan se ridică dintr-o dată pe șezute, părând gânditor. Pe urmă spuse, „Ia stai așa! Ce tot îmi plâng eu de milă? Cea care m-a lăsat gol-goluț a fost ea și nu eu. Ei ar trebui să-i fie rușine să dea ochii cu mine și nu mie. Și… desigur că s-a rușinat: doar nu toți au un corp ca al meu. Și, ce… aseară m-a numit Alfons, dar azi a șters-o ca urmărită de diavol văzându-mă gol? Nu… singură ai căutat-o, Ian SolHi! Iaca și-ai găsit-o!” Și, ridicându-se de pe pat, se apropie de sofa și, cu mișcări elegante, își puse cămașa pe el.

***

În stația de autobuze însă fu mai rău decât în apartament: stând așezată pe scaun, încălțată doar c-o gheată în timp ce-o strângea pe a doua în mână, SolHi arăta de parc-ar fi văzut o fantomă. Abia într-un târziu bolmoji, „M-am ars! Dracu m-a pus să mă agăț de prosopul cela? Acum își va bate joc de mine o viață întreagă!” Și, luându-i pe toți prin surprindere de se traseră sărmanii la o distanță rezonabilă de nebună, SolHi se apucă de păr și începu a-l încâlci și mai tare, tot certându-se, „Ești o toantă, Ian SolHi! O adevărată idioată!” Apoi începu să tropăiască pe loc.

Observându-i în sfârșit pe ceilalți călători, care așteptau autobuzul și care-o priveau ca pe-o lunatică scăpată de la azil, SolHi se forță să schițeze un zâmbet. Apoi își aranjă pe cât putu părul încurcat și, când văzu că autobuzul se apropie, se ridică de pe scaun.

În autobuz însă: plătește dac-ai cu ce. De asta și murmură SolHi ceva neînțeles. Dar, când auzi glasul șoferului, „Aveți de gând să plătiți azi sau coborâți?” SolHi privi furioasă la el și-i strigă, „Da cobor eu. Cobor! N-am oricum altceva de făcut!” Și, făcându-și loc cu coatele printre pasagerii care urcau, se grăbi să coboare.

Graba ei însă era mai mult din cauza că se simțea rușinată: una - pentru că toată lumea văzuse criza ei de isterie din stație și doi - că suferise rușinea să n-aibă cu ce plăti, căci abia după ce coborî din autobuz își aminti că pe când se târa în patru labe spre ușă ca să fugă de DooSan portofelul ei căzuse din buzunar și alunecă sub masă. „Nu, da, Ian SolHi: acum ar fi o idee bună să înveți a zbura!” Își spuse ea deja calmă după ce luă iar loc pe scaun. „De nu… în veci n-ajungi la serviciu azi. Doar dacă…,” și-și întoarse capul spre drumul care ducea spre casă. „O fi plecat deja? Nu, nu cred. Așa că…,” și, sprijinindu-și iar coatele de genunchi, se apucă cu mâinile de păr, încâlcindu-l și mai mult decât era.

Dar, deși ei i se păruse că era singură acolo, DooSan văzu totul din mașină, căci era parcat nu departe de stație. De fapt se gândise să meargă direct la birou și să încerce să nu rămână singur cu ea. Însă, când pleca din apartament, zări portofelul ei lângă masă. De aceea și se opri totuși nu departe de stație, mai ales când văzu scena ei de isterie. Nu se grăbi însă s-o scoată din încurcătură, căci… era absolut superb de privit acel show. Apoi surâse. „Absolut genial! Cu așa succese o să înceapă să-mi placă mie jocul ăsta de-a „răzbunarea.”

Și, ca să-și facă simțită prezența, apăsă cât de tare putu pe claxon. Și-i reuși, căci SolHi privi numaidecât spre el. Dar când văzu cine-i, se ridică brusc și fără să țină cont că era încă încălțată doar c-o gheată, îi întoarse spatele cu gând să se îndepărteze și cât mai repede de el.

Se opri însă locului când DooSan ieși din mașină și-i strigă, „Ia, Ian SolHi, n-ai de gând să-ți asumi responsabilitatea pentru ce mi-ai făcut azi?” Asta o făcu să facă ochi mari. După care privi furioasă spre el. DooSan rânji și continuă, „Da, da. Pentru ce s-a întâmplat mai devreme la noi în apartament. Știi tu: faza cu prosopul?” Iar tactica funcționă, căci SolHi începu a merge atât de repede spre el de ziceai că undeva arde.

Ajunsă lângă mașină, îi șuieră printre dinți, „Să-ți ții gura nu vrei?”

„De ce? E mai funny așa. Și urcă odată, că de primesc amendă că stau într-un loc interzis, jur că-ți dublez datoria.” Iar SolHi intră în mașină până să termine el de vorbit. De asta bărbatul zâmbi, „Am zis eu că găsesc ac de cojocul tău.” După care urcă și el.

În mașină însă privi pentru câteva clipe cum ea se chinuia să-și pună centura privind țintă prin fereastră. Tocmai de aceea și nu nimerea încuietoarea la centură. Asta-l făcu pe DooSan să râdă, iar după ce-i aruncă portmoneul pe brațe, termină el de pus centura ceea.

„Termino!” Îi șuieră SolHi printre dinți, văzând că încă chicotea în timp ce porni mașina.

„O termin eu! O termin!” Răspunse el calm. „Tu între timp pune șiretul cela la gheată. De nu… la sigur o să spună alții c-am avut o „noapte nebună” noi doi. Mai ales judecând după părul tău.” După care izbucni cu adevărat în râs.

***

Imediat ce DooSan opri motorul, SolHi țâșni afară din mașină. Și, privind rapid în jur ca să se asigure că nu-i văzuse nimeni, vru apoi să se furișeze spre intrare. N-ajunse însă departe, căci lui DooSan păru să-i fi plăcut s-o oprească locului apucând-o de gluga hanoracului. De asta și se întoarse spre el, furioasă, șuierându-i printre dinți, „Ce de data asta?”

DooSan doar dădu din cap cu reproș. „Mai ceva ca un copil!” Murmură el și se aplecă să-i lege șiretul pe care SolHi nici nu observase că-l legase aiurea. Asta o făcu pe SolHi să se tragă brusc înapoi. „Da stai odată locului!” O apostrofă el. „N-am de gând să leg șiretul ăsta o veșnicie.”

„Iar eu n-am de gând să știe toți că trăiesc cu… șeful!” Bombăni ea furioasă, iar când DooSan termină de legat șiretul cela, ea se trase brusc mai departe de el.

Ridicându-se în picioare, DooSan surâse privind la parcarea goală, „Să afle? Da cui crezi că-i pasă de noi? Numai privește: parcarea asta e mai goală decât pustiul Sahara.”

„Așa o fi. Numai că nu uita că și în pustiu trăiesc scorpioni. Și, în caz c-ai uitat, ultima dată când „nu i-a păsat nimănui de noi,” eu am ajuns vedetă națională, trădătoare de neam și țară, care încearcă să-l seducă pe inocentul frățior al celui pe care l-am ucis,” și ochii ei cu adevărat scăpărau. „Așa că, Han DooSan, după cum n-am de gând să mai simt încă odată cum e să fii lovit în cap de un ou zburător și asta din cauza ta, stai naibi departe de mine.” Și dădu să treacă pe alături.

Se opri însă locului când îl auzi pe DooSan spunând, „Gingaș!” De asta și se întoarse brusc spre el, privindu-l pieziș, „Mă refer la reacția ta și… la tine, desigur, căci… ar trebui să-ți vezi fața acum: e cu adevărat gingașă, chiar dacă ochii tăi scapără ca ai unei fiare sălbatice. Și…,” se aplecă ușor spre ea. „Nu-ți fă grijă pentru oule celea: Oppa e aici să te apere de ele.” După care, văzând că reușise s-o încurce pe SolHi, trecu pe alături de ea, cu mâinile în buzunare.

„Oppa, pe dracu!” Șuieră SolHi în urma lui. „Mai degrabă înfloresc cireșii iarna! Ăsta la sigur a căpiat!” Și, dând din cap cu reproș, îl urmă fără măcar să se uite în urmă.

De-ar fi făcut-o i-ar fi observat pe Kan și Yu fără doar și poate, căci cei doi stătuseră ascunși după mașină până atunci. Și… nici ei nu erau atât de siguri de ce se ascunseră. Numai că, în clipa în care mașina lui DooSan intră pe teritoriul Procuraturii, iar ei văzură că SolHi era pe scaunul pasagerului, deciseră că a sta ascunși ca să afle detalii picante nu era chiar o idee atât de rea.

Numai că ceea ce aflară fu cu adevărat impactant și nu doar o ciondăneală cu iz de amantlâc ca de fiecare dată. De asta și se scărpină Kan în cap, confuz, „Ăștia doi ce, se întâlnesc cumva?”

Yu surâse privind în urma „îndrăgostiților,” căci asta însemna că a sa teorie fusese adevărată, iar acel „trăiesc cu șeful” era cât se poate de clar. Dar nu-i spuse totuși nimic lui Kan: doar surâse triumfător și, ridicând din umeri, porni spre intrarea în procuratură, fără a atrage prea multă atenție „comediei” obișnuite a lui Kan, cea cu atacul de cord.