„Și totuși… ar fi trebuit s-o împiedic pe SolHi să-și bage nasul în treaba asta,” murmură Kan, care continua să colinde străzile, ore bune după cearta pe care o avuse cu DooSan în parcare. „Mai ales după tot ce i s-a întâmplat. Ar fi prea crud să i se întâmple iarăși ceea ce i s-a întâmplat acum 7 ani. N-ar suporta, la fel ca… Chion A,” și-o lacrimă i se prelinse pe obraz, lacrimă pe care Kan o șterse rapid, căci prea-l durea inima să se gândească la asta.

Se opri însă dintr-o dată când simți inima zbătându-i-se ciudat în piept. Apoi, chiar în mijlocul străzii, se puse în pirostrii și-și prinse capul în mâini, fără să atragă prea multă atenție trecătorilor, care îl priveau chiorâș, de parcă un nebun s-ar fi oprit în mijlocul străzii și nu un cetățean de rând. Ba chiar începură a-și pună întrebări unul altuia, cumva pe înfundate, dar să fie auziți totuși, întrebări precum, „Ce-l apucase pe sărmanul om de ajunse să colapseze în mijlocul străzii? Mai ales, cum putea el să caute singurătatea și liniștea în plină stradă, când erau doar străini în jur și nici o față cunoscută?” Întrebări de care lui Kan îi păsa atât de puțin. Tot ce conta pentru el era să-și tragă puțin sufletul și apoi, când ar fi avut destulă forță în interior, să se ridice de jos și să meargă mai departe.

Așa fi făcu de altfel: se ridică brusc în picioare, cu gând să plece. Doar că nu făcu Kan asta pentru că îi reveniseră puterile, ci pentru că revăzu, așa, dintr-o dată, picioarele desculțe ale unei femei atârnând… nimeni alta decât a sa soție care își puse astfel capăt zilelor și pe care Kan o găsise fără suflare când se întorsese acasă noaptea târziu. „O moarte pe care n-am de gând s-o simt iar alături,” spuse Kan cu hotărâre. „Nu în persoana lui SolHi și mai ales nu pentru că n-am fost eu în stare s-o apăr.” După care, extrem de hotărât să-i facă ei dreptate, Kan o luă la picior în susul străzii, spre clubul în care se presupunea că avea loc operativul sub acoperire al lui SolHi, cel căruia avea de gând Kan să-i pună capăt.

***

Ieșind din mașina pe care o parcase nu departe de club, SolHi dădu cu ochii de DooSan. Nu chiar lângă mașină, ci undeva pe trotuar, lângă niște arbuști înalți, pe care DooSan îi alesese, gândind să se ascundă după ei în caz de-ar fi văzut vreo față cunoscută. Nu că l-ar fi putut recunoaște cineva după modul în care era îmbrăcat, căci era într-adevăr alt om, dar totuși: să se asigure că n-o punea pe SolHi în pericol fiind acolo era deja sarcina lui.

Pentru asta, DooSan alesese haine pe care în veci nu le-ar fi purtat, precum o salopetă de muncitor, de culoare neagră, o șapcă de aceeași culoare pe care o îndesă bine pe cap, ochelari de vedere cu toate că DooSan avea ochi buni, de vultur cum îi spunea SolHi adesea, și la fel încălțase niște ghete rufoase, care-l strângeau a naibii de tare și, din această cauză, putea fi auzit adesea scrâșnind din dinți.

De altfel, când SolHi trecu pe alături de „grădinarul cu imenși foarfeci” surâse. Cum nu de altfel, când în veci nu se așteptase ca DooSan să îndeplinească o astfel de „funcție.” Dar, pe lângă faptul că era amuzant să-l vadă astfel, se simțea cumva și liniștită știindu-l acolo, căci putea să respire cu tot pieptul de-l știa aproape. De aceea, când era în dreptul lui, SolHi se opri câteva secunde, prefăcându-se că căuta ceva în mica poșetă pe care o luase cu ea. Între timp însă șopti, „Mă bucur că ești aici, să știi. Chiar și după mica noastră ceartă de azi, din apartamentul tău.”

DooSan își drese glasul, privind pe furiș la ea. „Iar eu mă bucur că n-ai uitat ce ți-am spus azi: că în veci n-o să te pierd din ochi. Ceva ce-am de gând să fac de altfel, chiar și de-oi fi tu în clubul cela, iar eu aici.” Apoi, oarecum nervos, aruncă o ocheadă spre intrarea în club unde îl văzu pe „muscoi” însoțit de mai mulți indivizi. „Precum o să stau cu ochii și pe ăla de colo. Prea nu-mi place mie mutra lui.” SolHi surâse iar, fapt ce-l făcu pe DooSan să se încrunte. „Nu mă crezi cumva?”

„Ba nu-i asta. Pur și simplu mi-i straniu să te văd reacționând astfel: stângaci, chiar dacă protector. Trebuie să recunosc asta.”

„De altfel nu-i prima dată când mă comport astfel. Protector, mă refer.”

„Da, am simțit-o de atâtea ori pe piele mai înainte,” îi răspunse SolHi, cu oarecare ironie în glas. N-o făcu însă ca să-i facă în ciudă sau să-și bată joc de el, ci pentru că simțea, nu-și de ce, un dor nebun să se joace cu DooSan. La fel simțea că doar astfel o s-o ia el în serios, căci de atâtea ori le reușise acel joc mai înainte… Doar că, „Acum nu-i momentul.”

„Pentru ce anume?” Se încruntă bărbatul, auzind-o vorbind astfel.

„Pentru jocurile noastre de-a șoarecele și pisica. O să avem noi timp să recuperăm după misiunea asta, care e de altfel una simplă și de scurtă durată, sper eu.”

Bărbatul deveni dintr-o dată serios, simțind că SolHi nu era destul de precaută de acea dată. Din această cauză și-i spuse, „SolHi, nu fă asta.”

„Ce anume?”

„Nu trata misiunea asta ca pe o simplă joacă. Știi prea bine că orice misiune implică riscuri. Mai ales pentru că nu știm nimic despre individul de colo.”

„Pentru asta și-s aici, nu? Ca să aflăm mai multe despre el. Și, cu puțin noroc, îl băgăm după gratii, iar noi ne reluăm jocul preferat: să ne scărmănăm blănile și să ne rănim inimile. Suntem buni la asta, nu?”

DooSan îi aruncă o ocheadă ciudată. „Să știi că n-a sunat deloc bine. Mai ales: de când fac eu tot ce fac doar ca să te rănesc? Știi că eu…”

„Da știu eu, știu, stai fără grijă: ești un bărbat căruia îi place să aibă grijă de cei ce-l înconjoară. Chiar și așa, de multe ori, ești un exagerat. Exact ca acum când vezi în mine un începător neexperimentat gata să se arunce cu capul înainte în cușca leului fără un plan B.”

„Vrei să spui acum că n-am dreptate și nu intri acolo fără un plan B?”

SolHi strâmbă din nas. Trebuia să recunoască că Han DooSan avea dreptate de data aceea și chiar n-avea ea un plan B de-ar fi mers lucrurile nu cum voia ea în clubul cela. Despre asta decise însă să nu-i spună lui DooSan, ca să nu-l îngrijoreze și mai mult. La fel nu-i spuse nimic pentru că era sigură c-ar fi înșfăcat-o de mână după asta și-ar fi închis-o naiba cine știe unde doar ca s-o știe în siguranță. De aceea și spuse după asta, „Am nu doar un plan B, ci și C și D și toate planurile pe care le vrei tu. De nu mă crezi, doar… stai și așteaptă! Și, domn grădinar, depuneți măcar un pic de efort la a da formă tufișurilor celea. Nu de alta, dar… chiar arată a la Han DooSan.”

„Asta ce mama naibii se presupune a fi?” Întrebă el, deranjat de comentariu. Privind însă înspre locul în care stătuse SolHi până atunci, n-o mai văzu acolo. Ea era deja mulți metri în fața lui, îndreptându-se cu pași siguri spre club. „Ceva ce mă scoate de altfel din sărite. Nu comentariul ei, ci siguranța asta prostească, de-a se arunca în foc fără protecție. Dar, vorbim noi despre asta după ce se termină jocul ăsta, Ian SolHi! Atunci o să auzi tot ce-am de spus. Acum doar… la naiba, chiar arată rău tufișul ăsta!” Mârâi el, văzând că foarfeca mușcase adânc din tufiș, făcând o gaură urâtă în peretele cela verde. Astfel mai înțelese și că avuse SolHi dreptate dojenindu-l.

***

Intrând în club, SolHi se încruntă. Prea multă lume se afla acolo în acea noapte. La fel erau prea multe fețe necunoscute și din cele care-i aruncară ocheade „urâte” cum i se păru ei, „De parcă ar vrea să-mi facă felul aici și acum.”

„De asta și-am zis eu că nu-i timpul să intri în clubul cela,” auzi ea glasul lui DooSan în cască. „Tu nu, însă: dai cu capul de-un perete tare, dar tot continui să-l împungi cu coarnele.”

„Vrei să nu exagerezi acuma? Nu-s atât de încăpățânată pe cât susții.”

„Da nu mai spune?! Să-ți amintesc poate de toate dățile când ai acționat astfel? Impulsiv și fără să te gândești la consecințe, de exemplu?”

„Nu-i nevoie. Le știu eu și singură. Chiar și așa, cred că grija ta, „papi,” e mult prea exagerată. La fel nu uita că nu suntem singurii care pot auzi conversația dată. Așa că, de nu vrei să fii nevoit să te însori cu mine după asta, doar ca să înceteze bârfele despre noi doi, ți-aș sugera să te abții de la comentarii.”

„De parcă astfel de trucuri ieftine m-ar putea pe mine forța la ceva,” bombăni el. Se auzi însă destul de bine în cască ceea ce spuse, ceva ce-o făcu pe SolHi să zâmbească. Făcu ea asta nu pentru că-i reușise iar să-l pună pe DooSan în încurcătură, ci pentru că simțea că într-adevăr DooSan ținea la ea, o grijă după care tânjise atâta amar de vreme mai înainte și pe care o găsise într-un final în al ei „declarat dușman.”

În cele din urmă, dându-și seama că era nevoie de puțină seriozitate în seara aceea, mai ales c-ar fi putut-o auzi cineva vorbind astfel de lucruri, SolHi își drese glasul și-i spuse, „Nu, fie pe-a ta: de nu vrei să recunoști adevărul, n-ai decât. N-o să te forțez. Nu acum, ci după ce ies de aici. Atunci când am de gând să încerc totuși trucul cu „Han DooSan beat criță.” Cine știe, poate data asta îl vedem pe Batman în acțiune și nu pe Superman cântând la ghitară.”

„Iar ce-am eu de gând după operativ e să-ți sucesc gâtul, căci prea ești nesuferită în ultima vreme și… Alo, ia, Ian SolHi, nu-mi zi că ai închis casca?!”

SolHi nu-i răspunse, deși auzise prea bine întrebarea lui. Doar surâse, dulce de altfel. După care, văzându-l pe muscoi făcându-i cu mâna să se apropie, forță un zâmbet și se îndreptă anume spre grupul de tineri cu care se afla bărbatul.

***

„A naibii cobră!” Șuieră DooSan printre dinți în clipa în care își dădu seama că SolHi închisese totuși casca ceea. După care, ca să-și arate furia, lovi o piatră, care se duse de-a dura pe trotuar.

Piatra ceea n-ajunse prea departe de DooSan totuși: doar până sub talpa lui Kan, care o opri de parcă ar fi fost minge. Apoi, văzându-l pe DooSan strâmbându-se la el și cu mâinile cruciș pe piept, întrebă, „Ce acuma?”

„Nimic. Doar… nu știam că marele detectiv Kan Gi Yon iubește să bată mingea. În timpul operativelor importante de altfel.”

Kan îi arătă colții. „Primul care a „bătut mingea” ați fost dvs, domn procuror. Sau… mi s-a părut mie cumva? Nu cred, la cum se rostogolea mingea asta ar fi ajuns la sigur pe lună de n-o opream eu.”

„Dacă zici?!” I-o întoarse DooSan sec. „Și, lăsând bătutul mingii pentru altă dată, ce-ar fi să-mi spui de ce ești totuși aici, detectiv Kan! Nu că nu te alăturai operativului dat nici mort? Sau… nu-mi zi: ai murit cumva și de asta ești aici? Ca fantoma detectivului Kan, cel care-i gata să ne urmărească până în pânzele albe doar ca să-și facă dreptate!”

„Asta-i ce cauți cumva?”

„Ce anume?”

„Moartea mea?” Întrebă Kan, șuierând cuvintele printre dinți. Văzându-l pe DooSan „bătând în retragere,” îi mai arătă odată colții, după care îi spuse, „Spre nenorocul dvs, domn procuror, îs cât se poate de viu și cu ochii pe voi. De aproape de altfel, ca ghid pentru telepați.”

„Funny, dar nu amuzant,” i-o întoarse DooSan sec, arătându-și și el colții. „Dar dacă vorbind totuși serios, de ce sunteți aici, detectiv Kan?”

„Să disting atmosfera,” mârâi Kan. „La fel să mă asigur că bomba din interiorul meu nu explodează înainte de vreme. Una cu numele de Ian SolHi, care… apropo, unde-i?”

„Înăuntru. Numai ce-a intrat. Și… colac peste pupăză, a închis și casca, să n-auzim noi nimic din ce se întâmplă înăuntru.”

„Asta e pentru că-i fată deșteaptă.” DooSan îl privi pe sub sprâncene. „Nu vorbesc despre întâmplarea de la cafenea, când v-ați arătat gelozia tuturor, ci despre faptul că s-a camuflat bine. Sau ați uitat acuma că în orice club sunt sisteme avansate de supraveghere? Astfel, închizând casca cât trece filtrul, s-a asigurat că iese din clubul cela vie. Ceva ce-a învățat de la mine, desigur.”

„Ce n-ați învățat-o însă a fost să reconecteze casca ceea după ce-a trecut filtrul, pe care sunt sigur că l-a trecut deja, odată ce-i înăuntru de minute bune deja,” mârâi DooSan cu reproș.

„De n-a făcut-o a fost la sigur pentru ceva. O s-o facă însă. Stați fără grijă, căci nu-i decât o tactică de camuflaj. Una a naibii de eficientă de altfel. Cred eu.”

„Mai degrabă e din cauza încăpățânării ei. Una deprinsă tot de la dvs, să știți. De altfel, când acționați astfel, păreți ambii născuți de-o mamă.”

„Nimic rău de altfel. Asta înseamnă că n-o să mai fiu acuzat de „sentimente” pentru ea. Doar de cele „frățești,” nu?” Văzându-l pe DooSan pe cale să-i sară asupra, Kan bătu în retragere. „Era o glumă, frate. Nici glumele nu le mai înțelegi mai nou! Fie pe-a ta, oricum n-am timp de jocuri. Mai bine zi-mi cine-i înăuntru cu SolHi!”

„Câțiva dintre băieții din Kanam, conduși de detectiv Mo. Gi și restul sunt în dubița de colo, cea pentru curățat covoare.”

Uitându-se cu atenție în jur, Kan văzu în sfârșit furgoneta despre care îi vorbise DooSan. Apoi, puțin mai departe de ea, îi văzu pe doi dintre detectivii cu care lucrase cât fusese la secția din Kanam. Păreau agitați detectivii, ceva ce-i atrase atenția și lui Kan, căci strâmbă din nas, „Am zis eu că ceva îmi miroase urât în toată afacerea asta.”

„Ce anume?”

„Faptul că nu-l văd pe maimuțoiul căruia i-ai întors fălcile pe dos când a plesnit-o pe SolHi în fața secției de poliție.”

„Nam Yun Ho?!” Kan dădu din cap că da. „Nu înțeleg, dacă sincer. Ce-are a face dobitocul cela cu operativul ăsta?”

„Desigur că are. Și încă cum, căci zona asta e controlată de el și de oamenii lui. Oameni pe care îi cunoaște foarte bine de altfel, precum știe toți „șefii” de bandă din zonă. De asta și mă miră că nu-i aici, iar asta înseamnă doar un lucru: nu-i de partea noastră în operativul dat și știe despre SolHi.”

„N-aș fi atât de sigur, Kan! Să nu exagerăm acum, căci da, poate și n-o are pe SolHi la inimă, dar nu-i prost. Nu s-ar da în gât singur doar ca să-i facă rău ei.”

„Aici trebuie să vă dau dreptate: Nam Yun Ho nu-i prost. E doar un idiot cu sentimente, cel care la sigur s-a simțit ofensat după ce-a fost refuzat de ea și apoi plesnit de „noul iubit.” DooSan se încruntă iar. „Chiar dacă nu vă place, e adevărul, domn procuror. Unul care de altfel e șoptit de buzele tuturor în ultima vreme.”

„Și totuși un adevăr inventat, căci eu și SolHi nu suntem împreună.”

„Asta doar n-ați recunoscut-o voi. Nu încă, deși vă comportați demult ca doi hulubași. Problema nu-i asta acum: de sunteți sau nu împreună cu SolHi, ci… ce-i poate mintea lui Nam Yun Ho, mai ales când se crede nedreptățit. Iar pumnul cela în față și amenințările… la sigur l-au lezat, vă asigur.”

Deveni Kan și mai atent în clipa în care trecu pe lângă el un jeep cu geamuri fumurii. Și nu doar trecu mașina pe alături, ci mări viteza, făcând șinele să șuiere când făcură la dreapta la următoarea intersecție. Reacție a lui Kan care îl făcu și pe DooSan atent. Mai ales când văzu că jeep-ul nu micșoră viteza în intersecție, ci o mărise. „Un alt Schumacher pe străzile Seulului cumva?”

„Nimic nou și nimic care să vă mire, procuror Han. De ce? Pentru că șefilor din zonă nu le pasă de poliție sau de amenzi. Ei doar știu alți șefi, din cei care-i scot basma curată indiferent de situație.”

„Ceva care mă face să-mi doresc și al naibii de mult să încep ai cerceta pe „șefii” ăștia. Măcar să știu cu cine avem de-a face.”

„N-ați face decât să vă pierdeți timpul. Nu-i de competența dvs să vă luptați cu mafia stradală.”

„Măcar pot încerca. Nimeni n-a fost ucis pentru asta, nu?”

„N-aș fi atât de sigur,” mârâi Kan. „Dar, cum încercarea vină n-are, s-ar putea să aveți și dvs dreptate. S-o lăsăm însă pe mai târziu. Asta cu cercetarea șefilor. Acum să vedem ce-i cu șoarecii de colo, căci prea au început a foi și nu-mi place.”

Cuvintele lui Kan îl mirară la culme pe DooSan, căci chiar nu putea înțelege la ce „șoareci” se referise detectivul. Doar când o văzu pe So apropiindu-se în fugă de ei și părând speriată, înțelese că lupul bătrân din interiorul lui Kan se trezise iar la viață și nu dăduse greș în mirosi urme, căci So le spuse cu glas tremurat când ajunse în dreptul lor, „Ian SolHi! A dispărut! Nu-i de găsit, procuror Han și…”

„Despre ce mama naibii vorbești acum, detective?” Strigă DooSan. „Cum adică SolHi nu-i înăuntru? Doar am văzut-o intrând, pentru numele lui Dumnezeu.”

„La destinație n-a ajuns însă,” spuse Kan sigur pe el și calm, deși fierbea pe dinăuntru, căci avusese dreptate când îi sugerase lui DooSan s-o țină pe SolHi departe de probleme. Avertismente pe care procurorul le ignorase și pentru care avea de gând să-i plătească cu vârf și îndesat după asta. Pe moment doar le spuse, „Să mergem înăuntru să vedem ce și cum! Pe urmă îmi scot pârleala și cu voi.” Apoi, fără să le mai atragă atenția lui DooSan și So, care schimbară priviri, Kan fugi spre intrarea în club, luptându-se cu bodyguarzii ca să fie lăsat să intre.

***

Forfota din interiorul clubului era de nedescris. Cum nu de altfel când încă continuau micile lupte dintre polițiști, detectivi și clienții care încercau să plece de acolo cât mai repede posibil sau între angajații localului și forțele de ordine, pe care le acuzau că le-au stricat buna orânduire și le-au speriat clienții?! Doar DooSan stătea stană de piatră în mijlocul clubului, privind țintă în față, dar fără a vedea nimic, căci se simțea cu adevărat copleșit de tot ce se întâmplase în acea zi. În special se simțea rău din cauza lui SolHi, de urma căreia așa și nu dădură, deși scotociră clubul cela prin toate ungherele. Ea însă… dispăruse fără urmă.

„Ceva imposibil. Nu poate fi! Asta nu-i drept!” Murmură DooSan îngrozit. Ba chiar începu a tremura din toate mădularele, căci… avuse dreptate Kan - o pusese pe SolHi în pericol, deși vruse doar s-o scoată din prăpastia în care căzuse odată cu moartea mamei. „O prăpastie pe care-am săpat-o și mai mult. Eu… cu mâinile mele!” Spuse el cu glas tremurat, privind de data asta la mâinile care-i tremurau puternic.

Apucat dintr-o dată de guler, de Kan, DooSan îl privi cu ochi pierduți. Dar, deși privea țintă la detectiv, n-auzi nimic din ce acela îi strigă, că „SolHi trebuia să stea departe de locul ăsta. V-am spus doar! Trebuia s-o țineți cât mai departe de operativul dat, dar nu m-ați ascultat! Nu m-ați ascultat, procuror Han. Doar dvs sunteți de vină pentru tot ce i s-a întâmplat. Iar de i se întâmplă ceva cu adevărat grav, jur că vă omor cu mâinile mele. M-ați auzit? Vă omor cu mâinile mele!”

Strigătele lui Kan îl făcură pe DooSan să tremure și mai tare decât înainte. Ba chiar simțea că n-avea aer. De respirat însă nu găsi curajul, căci nu merita el să respire în timp ce SolHi dispăruse. Doar că, în clipa în care își aduse aminte de jeepul de culoare neagră, ce trecuse nu demult pe lângă ei, își reveni brusc în fire, murmurând abia auzit, „Mașina, Kan!”

„Mașina? Care mașină?” Întrebă detectivul, neînțelegând o iotă din bolboroseala lui DooSan.

Nu la fel se întâmpla cu procuror Han: el știa prea bine despre ce vorbea, chiar dacă părea încă absent, incapabil să înțeleagă realitatea. De altfel DooSan vedea clar acea mașină trecând pe lângă ei, chiar dacă erau încă în interiorul clubului. „Mașina șefilor,” cum îi spuse el mai apoi lui Kan. „Jeep-ul de la intersecție. Ei au luat-o pe SolHi, Kan! Anume ei!”

This tale has been unlawfully lifted without the author's consent. Report any appearances on Amazon.

„Să-i ia naiba!” Strigă detectivul, eliberându-l pe DoSan. „Cum de nu m-am gândit la asta?! Aceea era mașina lui Nam Yun Ho și nu al șefilor, procuror Han! Anume el a luat-o pe SolHi! Așa că, de vrem s-o găsim în viață, dați-l în urmărire generală! Acum!”

Cu mâini tremurânde, DooSan își scoase telefonul din buzunar și-i dădu un telefon lui Iun Min Hiok, cerându-i să-l ajute. Îl imploră chiar să-l ajute s-o găsească pe SolHi și să pună mâna pe Nam Yun Ho. În caz contrar devenea criminal în acea noapte. După care, închizând brusc apelul, fără să-i dea prea multe lămuriri lui Min Hiok despre ce mama naibii vorbise, ieși în fugă din club, în urma lui Kan. Nu singuri plecară, ci alături de Gi și cei doi ajutori ai lui, căci ei se simțeau cei mai vinovați cu dispariția lui Ian SolHi.

***

CENTRUL DE VIGILENȚĂ STRADALĂ. CAMERA MONITOARELOR. 30 MINUTE MAI TÂRZIU.

„Ți-aș fi recunoscător dacă am rezolva asta mai repede,” îi spuse Kan ofițerului care derula imaginile pe ecran. Pe niciuna dintre imagini însă nu se văzu mașina pe care o căutau. Din această cauză și se simțea detectivul agitat, cumva că n-avea aer, deși aerul condiționat circula destul de bine în acea cameră. De altfel nu era singurul care se simțea altfel, căci DooSan, care era în dreapta detectivului, se simțea poate chiar mai nervos decât acesta. Chiar și așa, Kan nu-l menajă deloc, considerându-l singurul vinovat pentru cele întâmplate cu SolHi. N-avea însă când să-l ia la șuturi pe procuror și să-i reproșeze că nu-i dăduse crezare. Tot ce puteau face în acele clipe era să uite de rivalitate și supărări și să coopereze. Și, cum Kan era până la urmă un profesionist, înghiți într-un final în sec, după care privi la DooSan, pe care-l întrebă, „Vedeți ceva ce ne-ar putea fi de folos?”

DooSan scutură din cap. „Nimic. Se pare că l-a înghițit pământul. La naiba!”

„Ba uite-l colo!” Le strigă ofițerul, arătându-le cu capul spre marele ecran din stânga lor. „A luat-o la dreapta spre viaduct. E drumul cel mai direct spre Râul Han, dacă nu mă înșel.”

„Ba nu,” spuse DooSan cu încredere. „Acolo sunt trei drumuri și nu doar cel spre Râul Han. De altfel nu cred că spre Râu le era drumul.”

„Ce te face să crezi asta?”

„Pentru că, detectiv Kan, de aveau de gând să scape de ea astfel, ar fi ucis-o pe loc. Nu s-ar fi deranjat s-o răpească. Cred că au alte scopuri în minte, iar asta ne dă nouă puțin timp și s-o găsim.”

„Sper să ai dreptate, Han DooSan,” îi spuse Kan, uitând și de respect și de rang și de tot. „În caz contrar, ajungi la sigur și tu hrană la pești!”

DooSan îl privi furios. „Ar fi o idee bună să lăsați amenințările și răzbunările pentru mai târziu, nu credeți? Plus la asta, prea mulți martori avem în jur. De mi se întâmplă ceva, ești primul pe lista suspecților.”

„Și pe bună dreptate, căci la sigur voi fi eu primul care scapă de tine.” După care, Kan îi întoarse spatele îndreptându-se spre ușă.

„Să vă trimit coordonatele?” Îl întrebă ofițerul pe DooSan, care încă privea țintă la ușa închisă.

„Absolut, căci măcar avem o pistă s-o găsim!”

„Ori o pistă spre mormântul nostru,” îi spuse Gi, trecând pe alături. „Sper doar să n-ajungem cu toții îngropați sub apele râului Han, îngropați de nimeni altul decât căpcăunul cela, care a plecat fără noi.”

„Ba n-a plecat el nicăieri. N-o să plece de altfel. Nu până nu dăm de SolHi, ca astfel să aibă șansa să fie într-adevăr primul care ne lasă fără cap.”

Spunând asta, DooSan îi întoarse spatele lui Gi și porni spre ușă. Mergea apăsat, deși își simțea inima zbătându-i-se ciudat în piept. Era frică ce simțea: nu pentru el, ci pentru ceea ce i se putea întâmpla lui SolHi de n-o găseau cât mai repede.

***

„Aceeași amețeală de acum 7 ani,” își spuse SolHi, fiind încă cu ochii închiși și simțind că totul se învârtea cu ea. Chiar și așternutul de sub ea părea să se învârtă, iar un gust amar, ce-i provoca greață, se simți dintr-o dată pe limbă. Din această cauză și se cutremură SolHi, simțind după asta un rece fior trecându-i prin tot corpul.

Curând după asta simți că n-avea aer. Chiar și așa se încăpățână să se ridice măcar în capul oaselor. Nu reuși decât să-și amplifice sentimentul de greață din stomac și să simtă că-i crăpa capul. Și, colac peste pupăză, realiză că avea mâinile legate.

„Nu poate fi,” spuse dintr-o dată vocea tremurândă din capul lui SolHi. „Nu se poate să se fi întâmplat din nou! Nu, chiar nu se poate repeta ce-a fost acum șapte ani. Da, nu e real! E doar un vis. Doar un vis,” își repeta ea continuu în cap, chiar dacă sângele îi înghețase în vene și simțea un puternic nod în stomac. Asta din cauza că se încăpățâna să nu plângă și la fel nu voia să dea altora de știre că era deja trează și că încerca să înțeleagă ce anume se întâmplase cu ea în acea noapte.

Dintr-o dată, când își aduse aminte fragmente din noaptea fatală, din urmă cu șapte ani, SolHi se cutremură, căci, „E același întuneric de atunci. La fel a fost atunci un călău. Sau… e același oare?!” Nu, nu putea fi același! Chiar nu putea fi. Din această cauză și-și tot scutura SolHi capul, încercând să alunge gândurile negre și să poată gândi iar limpede. Ceva ce nu-i reuși într-un final. Ce-i reuși însă fu să atingă din nou perna și să închidă ochii, simțind c-o lăsau puterile.

Starea de amețeală și de greață nu dură mult. Doar câteva clipe. După care, sforțându-se, SolHi se întoarse pe partea dreaptă și deschise ochii. Îi întredeschise doar mai bine zis, privind țintă în față după asta, la acel perete spălăcit, ce fusese cândva alb, și pe care se puteau desluși diverse inscripții, multe dintre ele obscene. La fel de prost-gust i se păreau și cortinele de un roșu închis de la fereastră și acel tablou cu doi amanți în ipostaze destul de… interesante.

Nu tabloul o făcu atentă într-un final, ci silueta de la fereastră. Da, era fără doar și poate silueta unui bărbat. Cine să fost el?! SolHi nu înțelese. Văzu doar că purta pantaloni la dungă, de culoare sur închis, și un sacou de aceeași culoare. Sub sacou purta o cămașă albă, iar după gulerul dat puțin într-o parte, SolHi își dădu seama că avea doi sau poate trei nasturi descheiați. Apoi, plimbându-și ochii pe brațul drept al bărbatului, ajunse să-i vadă ceasul de un argintiu viu și inelul masiv, de argint, de la degetul mic. Dar nu asta o făcu iarăși atentă, ci faptul că individul bea continuu din whisky-ul din pahar și fuma trabuc, pe care-l ținea cu mâna stângă.

Imaginea individului la costum „scump” îi aduse aminte lui SolHi de DooSan, căci și acela purtase un asemenea costum când se revăzuseră în urmă cu câteva luni. La fel gândise și despre el, că acționa „ieftin” deși purta un costum scump, iar prin trucuri „ieftine” se referea de data aceea la tipul din fața ei, care o aduse într-un motel, după toate aparențele. „Un motel ieftin și de prost gust,” gândi SolHi. „Ar fi putut alege măcar ceva mai delicat, măcar cât să se asorteze cu costumul cela idiot pe care-l poartă. Ăsta însă pare la fel de ieftin ca și motelul în care m-a adus.”

Durerea din încheieturi, pe care o simți când vru să se ridice, o făcu să geamă la început, după care să scrâșnească din dinți. Mișcare observată și de individ, care se întoarse într-un final spre ea. Nu spuse însă nimic: doar mai trase un fum din trabucul pe care-l înecă într-un final în whisky, după care, rânjind ciudat, îi întoarse spatele lui SolHi.

„L-am mai văzut undeva!” Își surprinse SolHi un gând. „Unde anume însă? La fel și parfumul: unul ieftin, ce-mi pare atât de cunoscut. De unde îl știu însă? Unde totuși l-am mai văzut?”

Nu reuși să înțeleagă până la urmă de unde-l cunoștea, pentru că individul nu-i permise acest lux. El, rânjind ciudat și, făcând-o să tresară, întrebă într-un final, „Ești sigură că te-ai trezit deja?”

„Nam Yun Ho?” Bâigui SolHi, sprijinindu-se în cotul mâinii drepte, cu gând să se ridice. Nu-i reuși însă, din cauza acelei curele cu care Yun Ho îi legase mâinile, imobilizând-o de marginea patului. O curea la care SolHi privi țintă într-un final, tremurând ca varga, căci îi reaminti de momentul de acum șapte ani când îl văzuse pe atacator jucându-se tot cu cureaua și dându-i de știre că fusese victima unui viol, așa cum părea să fi fost și în acele clipe.

Din cauza acestui gând SolHi închise strâns ochii. Îi venea să plângă și se simțea atât de dezgustată de ea însăși și de viață. La fel se simțea dezgustată de bărbatul din fața ei, care preferase mișelia și nu acceptase să piardă asemeni unui bărbat adevărat. O durere din suflet care-o făcu să-și dorească să fi murit, doar ca să nu mai trăiască odată rușinea de-a fi a cuiva cu forța.

Aducându-și aminte cuvintele lui DooSan, pe care i le spuse el în prima noapte când dormiseră împreună și apoi fu întâmpinată de mulțime în fața blocului, „Ultima dacă când am verificat obișnuiam să dorm c-o femeie dezbrăcat, nu să abuz de ea prin haine,” SolHi scutură din cap. „Da, e posibil ca să-mi fac probleme și gânduri rele degeaba. E posibil să nu se fi întâmplat totuși nimic și că nu-i totul pierdut.” După care, strângând cu putere pumnii, ca să-și facă curaj, SolHi privi țintă la Nam Yun Ho, care stătea iar în fața ferestrei.

Într-un târziu, când decise că era deja timpul pentru jocul său bolnăvicios, Nam Yun Ho se întoarse spre SolHi și zâmbi. Zâmbi el ciudat, ceva ce-o trecu pe SolHi cu fier roșu prin inimă, dându-i de înțeles că al ei chin abia începea în acea seară. Mai ales se cutremură când îl văzu pe individ dând un picior pantofilor ei, de care se împiedică întâmplător, iar unul din pantofi, ce lovi cu putere peretele, rămase într-un final fără toc.

Văzându-i ochii scăpărând de furie, din cauza unui pantof, SolHi se simți și mai scârbită de el. De asta și-i șuieră apoi printre dinți, „Ți-a spus cineva vreodată că nu ești decât un gunoi, Nam Yun Ho? Unul care nu merită decât palme și asta din cauza că preferă mișelia în locul bărbăției?”

Cuvintele ei părură a nu-l fi jignit pe bărbat, căci acesta, de imediat ce se așeză pe pat, întinse mâna spre ea cu gând să-i mângâie părul. Înțelegând ce avea el de gând, SolHi se trase brusc în spate. Se simți iar amețită după asta, lăsând mai apoi să-i cadă capul pe pernă, când și-l simți de plumb. La fel simțea că n-avea puteri să lupte cu el. Nu în acele clipe, când își simțea întregul trup de plumb. Chiar și așa o fierbea pe dinăuntru și voia cu tot dinadinsul să-l termine acolo și asta doar pentru că îndrăznise s-o supună dându-i un puternic cocktail „aranjat.”

Într-un final, dându-și seama că dacă nu se ajută ea n-o s-o ajute nimeni, SolHi îl privi cu ură. Asta păru a-l întărâta pe Yun Ho, căci o prinse cu putere de după ceafă. Apoi, strângând cu putere, o trase spre el, șuierându-i printre dinți imediat ce frunțile lor se atinseră, iar ochii lor își aruncară săgeți de foc, „N-are rost să te împotrivești, scumpo! Nu acum când e rândul nostru să fim fericiți: fără muște roind în jurul nostru, fără piedici inutile și fără gânduri banale precum acela că te simți dezgustată de mine, când singurul lucru pe care mi-l doresc eu e să te fac fericită.” Apoi, cu mișcări delicate, începu a-i mângâia gâtul îndreptându-se spre decolteu.

Atingerea bărbatului, fără voia ei, o făcu pe SolHi să se cutremure. Apoi simți greața revenindu-i în stomac și amintiri în minte, de acum șapte ani când fusese la fel victimă fără voie. Și nu doar amintirile îi reveniră în minte, ci și senzațiile, căci, deși stătea pe pat, SolHi începu să-l simtă rece de parcă ar fi stat pe podea sau ciment. Mai ales o făcu să simtă teroare faptul că-și simți mâinile legate, indiciu clar că de acolo nu putea scăpa și că va deveni iar victimă fără voie. Nu, era ceva peste puterile ei: ca un om bolnav, de tipul lui Nam Yun Ho, să-i aibă iar trupul fără ca ea să-și dorească asta. Din această cauză și începu să se lupte cu el, măcar cât o țineau puterile, încercând să-și elibereze mâinile și apoi să scape.

Strigătul individului, „Nu te mișca sau te omor!” o făcură pe SolHi să-și oprească brusc mișcarea involuntară. Apoi, cu ochii groazei, se uită în cei ai lui Nam Yun Ho, care se aflau la doar câțiva centimetri de ai ei, în timp ce mâna lui dreaptă o strângea cu putere de după ceafă. Astfel, privind țintă în ochii lui, SolHi se decise: era el sau ea, era viața lui sau a ei. Și, decisă să moară decât să cadă iar victimă unui dement, îi spuse:

„Mă omori? N-ai face decât să-mi faci o favoare, Nam Yun Ho, căci mai bine moartă decât să-ți permit să mă atingi cu ale tale mâini murdare.” După care, atât de brusc că Nam Yun Ho se cutremură, îl scuipă în față. Asta-l forță pe bărbat să-i dea drumul: șansa perfectă pentru SolHi, căci, profitând de faptul că el își ștergea fața, neplăcut surprins de acea turnură de situație, SolHi îl lovi cu putere în stomac, trântindu-l la podea. Apoi, simțind adrenalina curgându-i nebun prin vene, începu să se zbată în încercarea disperată de a-și dezlega mâinile.

Nu-i reuși lui SolHi să-și elibereze mâinile, căci cureaua ceea se strângea tot mai mult și mai mult în jurul încheieturilor cu fiecare efort depus. Asta o făcu să se agite și mai mult, mai ales când observă că Nam Yun Ho se ridica deja în picioare. După care, scoțându-și cureaua de la pantaloni, o strânse cu putere în mână, pregătindu-se s-o lovească. Ba chiar urlă la ea odată ce fu în picioare, „Chiar crezi că-i atât de ușor să scapi, Ian SolHi? De mine? Ba bine că nu, căci eu nicicând nu scap din labe prada. Nu pe cea pe care mi-am dorit-o o viață.” Strigând asta, Nam Yun Ho părea să-și fi ieșit cu adevărat din minți. Îi luceau ochii într-un mod ciudat, îi tremurau mâinile și chiar și un ciudat scrâșnet din dinți se auzi curând, sunet ce-o făcu pe SolHi, chiar dacă tremura încă toată, să simtă că era în pericol. Cum nu de altfel, când își dădu seama că bărbatul era nebun și că o voia anume pe ea în acea seară, cu orice preț de altfel. Deloc un gând greșit, căci, după ce se apropie iar de ea și-i apucă strâns bărbia cu mâna, Yun Ho îi spuse, „O plăcere pe care am de gând s-o savurez lent astă seară. După care pot lăsa viața asta de câine.”

„Viață de câine? Vrei să spui că te arunci după asta de pe vreo stâncă?”

„Ai vrea tu, SolHi. Dar nu, nu la asta m-am referit, ci la viața de câine polițist, pe care de altfel mereu am urât-o. O viață pe care am acceptat-o doar ca să mă asigur că mai devreme sau mai târziu nimeni n-o să-mi pună bețe în roate când voi decide să-mi urmez adevărata vocație, precum aceea de-a te face pe tine să plătești pentru moartea lui Han YuSan.”

SolHi se încruntă. „Despre ce mama naibii vorbești acuma? Și mai ales: ce treabă ai tu cu Han YuSan?”

„Cu el n-am! Da iaca cu fratele lui am. Știi de ce? Pentru că anume el m-a angajat să te fac să plătești pentru toată suferința prin care a trecut familia sa. Și nu-i singurul care mi-a cerut asta, să știi: detectiv Kan e de partea noastră.”

„Minți!” Strigă SolHi, tremurând toată. „DooSan n-ar face așa ceva. La fel și sombe Kan. Ei, de-ar fi vrut asta cu adevărat, s-ar fi răzbunat singuri, fără ajutorul unei hiene ca tine. Sau ce, crezi că-s proastă să cred asta după ce DooSan te-a pocnit în fața mea?”

„Asta a fost exact ce-a vrut să crezi,” îi spuse Nam Yun Ho sigur pe el. „A jucat doar teatru, ca să te facă să ai încredere oarbă în el. După care, sperase omul că o să găsească dovezile cum că l-ai ucis pe frate-su. Doar că… să zicem că s-a săturat să aștepte și a decis că-i timpul să se întoarcă la viața lui în timp ce restul plătesc pentru vechi păcate. O lovitură pe care am de gând să i-o întorc totuși, căci… a durut ca naiba.”

„Nu ești decât un laș, Nam Yun Ho. Un ticălos care-i capabil să mintă doar. Și nu te cred: DooSan nu te-ar fi angajat pe tine ca să mă rănești, pentru simplul motiv că noi aveam o înțelegere.”

„Atunci ești cu adevărat proastă,” îi spuse Nam Yun Ho printre hohote de râs. „De crezi în pactul vostru, căci Han DooSan nu-i prost să-și mânjească mâinile cu sângele uneia de teapa ta… o femeie ușoară pe care doar cei ca mine o pot învăța bunele maniere. Știi, de-ai fi acceptat atunci să fii a mea, poate te-aș fi tratat acum cu mai multă blândețe. Tu însă ești din cele care iubește să fie totul dur. Iaca și-o să fie, te asigur.” Apoi, cu lăcomie, Nam Yun Ho încercă s-o sărute.

O lovitură în stomac îl aruncă cât colo de pe SolHi. Lovitură de genunchi care îl scoase cu totul din sărite, strigând ca apucatul, „Ah tu, cârpă! Cum îndrăznește una ca tine să mă lovească? Pe mine! Cel care n-a vrut decât să te facă să te simți femeie!” După care, fără să se poată controla, apucă strâns cureaua și se pregăti să lovească.

Rămase Nam Yun Ho cu mâna în aer în clipa în care ușa camerei se dădu de perete, după ce Yu îi dăduse un picior. Apoi, fără să stea mult pe gânduri, Yu îl amenință cu arma, strigându-i, „Pune cureaua jos, Nam Yun Ho sau jur că trag!”

„N-ai decât!” Îi strigă acesta, după care lovi.

Lovi însă în gol, patul, căci SolHi reuși să-și tragă la timp picioarele, chircindu-se. Se aștepta însă la o a doua lovitură, căci era sigură că Nam Yun Ho n-o să rateze șansa. Doar că se înșelase, căci în loc să simtă mușcătura adâncă și tăioasă a curelii, auzi lucruri căzând cu zgomot la podea. Asta o făcu să deschidă brusc ochii. Nu văzu însă ce se întâmpla acolo: doar chipul detectivei So, care îi dezlega mâinile.

Simțindu-se într-un final liberă, SolHi izbucni în plâns. Tremura toată strânsă în brațe de-o străină, căci, chiar dacă și lucrară împreună, So Hi Na era doar o străină pentru SolHi, căci ea ar fi vrut să fi fost DooSan acolo. El însă nu era.

Se înșela însă SolHi: DooSan era acolo, căci, în clipa în care Nam Yun Ho lovise prima dată, îi sărise asupra, cărându-i mai apoi pumni cu nemiluita când îl văzu pe acela la pământ. Nici măcar Gi și Mo, care săriră să-i despartă, nu-l scoaseră pe Nam Yun Ho din mâinile lui DooSan, care părea scăpat cu totul de sub control în acele clipe, gata să ucidă. O furie pe care SolHi o văzu doar în clipa în care So Hi Na o scoase cu forța din cameră, urmate fiind de Kan, care așa și n-o atinse pe SolHi. Și n-o atinse el din cauza lui Yu, căci, în clipa în care Kan vruse să se apropie de SolHi s-o elibereze, inspectorul îl prinse de mână și-i spuse, „De nu vrei s-o omori cu adevărat, n-o atinge, Kan!”

„Despre ce mama dracului vorbești acum?”

„Despre faptul că de ce n-are nevoie SolHi acum e să fie atinsă de tine: un bărbat, Kan. SolHi n-are nevoie de noi acum, ci de ea.” Apoi, când Kan privi la So Hi Na, Yu îi făcu detectivei cu capul și anume ea fugi s-o elibereze pe SolHi, înțelegând că avea inspectorul dreptate: SolHi fusese victima unui abuz, iar asta lăsa urme adânci în suflet, răni care nu puteau fi lecuite în acele clipe de atingerea unui bărbat.

***

Însângerat și abia ținându-se pe picioare, Nam Yun Ho fu scos din cameră practic pe brațe de doi polițiști. N-avu doar el nevoie de ajutor să se ridice de jos, ci și DooSan, căci, deși fusese cel care lovise cel mai mult, mai primise câteva înapoi. La fel arăta ca după război și după lupta avută cu Gi și Mo, când încercară aceia să-l elibereze pe Nam Yun Ho din mâinile lui. Astfel, cu părul vâlvoi și hainele în dezordine, continuă să privească o vreme spre ușa prin care ieșise SolHi cu doar minute în urmă. Nu vedea însă ușa, ci momentul în care, intrând în cameră, o văzuse chircită, pe cale să fie rănită. Anume atunci își pierduse complet mințile, fiind gata să ucidă.

Își reveni din acel colaps mental când Gi îi atinse brațul. „Îmi pare rău, procuror Han. Noi am crezut că…”

Privindu-l cu ochi de fiară, DooSan îi șuieră printre dinți, „Ați crezut? Ce? Că nu i se va întâmpla nimic?”

„Da, căci operațiunea părea sigură. Noi… noi n-am luat nicicând în calcul că Nam Yun Ho se va implica.”

„Nu doar s-a implicat,” strigă DooSan, gata să-i sară lui Gi asupra. Și i-ar fi sărit la sigur, de nu l-ar fi oprit Yu. Chiar și așa, privindu-l cu ură pe detectiv, îi strigă, „Să nu văd pe niciunul din voi aici, căci jur că termin cu voi ce-am început cu nemernicul cela. Ce? Căutați criminali pe străzi când aveți unul în propria echipă?”

„Mi se pare că săriți calul acuma, procuror Han,” spuse Mo. „N-aveam de unde ști că ticălosul cela plănuia ceva împotriva detectivei Ian.”

„Ba bine că era treaba voastră,” urlă DooSan la el. „De ce? Pentru că de asta depind vieți, mizerabili ce sunteți. Voi însă ați preferat să cercetați superficial, căutând câștig acolo unde pândea moartea. Așa că, de nu vreți să înfundați și voi pușcăria împreună cu javra căreia i-ați apărat spatele, aștept un raport detaliat din partea voastră. De nu, vă arăt eu ce pot face când ticăloși de-alde voi îmi rănesc oamenii.” După care, smulgându-se din mâinile lui Yu, DooSan ieși, trântind ușa în urma lui.

Mo strâmbă din nas după ce DooSan ieși. „Înțeleg că-i supărat, dar… e prea mult chiar și pentru el. Ce? Am apărat cuiva spatele? Ba bine că nu, căci nu suntem noi de vină pentru ce i s-a întâmplat lui Ian SolHi.”

„Ba bine că suntem vinovați,” îi spuse Gi, străfulgerându-l cu privirea. „Era de datoria noastră să ne asigurăm că detectiv Ian era în siguranță odată ce a acceptat să ne ajute cu operativul dat. Noi însă am preferat să ignorăm, gândind că vânam doar proști, când de fapt de proști eram luați noi. Și… nici nu vreau să mă gândesc la asta, căci… de-am fi întârziat, fie și măcar câteva minute, ar fi fost cu adevărat strașnic totul.”

„Deja e,” îi spuse Yu. „Un coșmar peste care nu-s sigur că Ian SolHi va trece cândva.” Apoi, fără să atragă atenție privirilor celorlalți, care îl priveau cruciți, Yu ieși și el din cameră.

***

„Cum adică detectiv Ian a plecat?” Strigă DooSan. Era cu adevărat furios, căci află de la paramedic că SolHi refuzase să fie îngrijită. Și nu doar refuzase ajutorul medicilor, dar mai plecase naiba cine știe unde, fără a spune altora încotro se îndrepta.

„Îmi pare rău, domn procuror,” se scuză paramedicul. „Chiar n-am putut-o opri. Probabil din cauza drogurilor administrate, dar era chiar violentă. N-am reușit să reacționez și era deja departe.”

„Droguri?” Se auzi vocea lui Kan în spatele lor, ce-i făcu pe cei doi bărbați să tresară. Kan însă, fără să atragă atenție prea mult schimbului de priviri dintre DooSan și paramedic, întrebă iar, „Ce anume?”

„Nu știu exact. Cred însă c-au fost mai multe. Probabil un cocktail.”

„Chiar și așa, ați lăsat-o să plece.”

„N-am reușit s-o ținem locului, domn procuror. Detectiv Ian…”

„…era pacientă,” strigă Kan. „De trebuia s-o legați, trebuia s-o faceți, nu s-o lăsați să umble de nebună pe străzi.”

„Măcar auzi ce spui?” Întrebă DooSan. „Legată? Pentru numele lui Dumnezeu, a fost legată azi de ticălosul cela. Cum crezi că s-ar fi simțit dacă o legau și paramedicii?”

„Măcar ar fi fost în siguranță.”

„Și cine spune că nu va fi? Să nu uităm că SolHi s-a isprăvit bine data trecută, cu cocktailul lui Min SinJu. Va fi bine și acum!”

„Ești sigur, procuror Han?” Strigă Kan iar. „Că va fi bine? După teatrul vostru ieftin, care n-a făcut decât s-o facă să treacă iar prin iadul de acum șapte ani? Un iad care o poate face să sfârșească mai rău decât Nam Yun Ho avea pregătit pentru ea.”

„Vrei să nu cobești atâta? SolHi o să fie bine. E puternică. Poate face diferența dintre bine și rău și…”

„Chiar ești prost, Han DooSan,” spuse Kan cu dispreț, luându-l pe DooSan prin surprindere. „Și la fel habar n-ai prin ce i-a fost dat lui SolHi să treacă atunci.”

„Da, nu știu ce i s-a întâmplat atunci, căci niciunul din voi nu vorbește!” Strigă și DooSan înnebunit. „Oricum, ce nu i s-ar fi întâmplat, poate trece peste și merge mai departe!”

„Peste un viol nu se trece, bucată de… ce ești!” Șuieră Kan printre dinți, cuvinte care-l făcură pe DooSan să-l privească tâmp. Kan, fără să-i atragă prea multă atenție, îi spuse, „De asta și n-am vrut ca ea să fie în operativul dat. N-am vrut să sufere iar. Tu însă te-ai încăpățânat s-o faci să treacă iar prin acel coșmar: pierdea copilului, violul, faptul că a fost la un pas de moarte. Ce pot spune, Han DooSan? Ți-a reușit: te-ai răzbunat cu vârf și îndesat pentru pierderea ta.”

Dezamăgirea văzută în ochii lui Kan în acele clipe n-avea margini. Se simțea chiar dezgustat de viața pe care o trăiau, la fel cum se simțea dezgustat de oamenii care-l înconjurau, din cei care într-adevăr nu meritau să aibă alături prieteni devotați. Era însă prea târziu să mai schimbe ceva: n-o putuse proteja pe SolHi, deși luptase pentru asta. Din această cauză și se putea încadra și el perfect la categoria ticăloșilor care-o aduseră iar în genunchi în fața sorții.

Într-un final, când DooSan murmură, „Cum adică viol, Kan? Despre ce vorbim acum?” Detectivul zâmbi trist și spuse:

„Adevărul, Han DooSan: că SolHi a fost victimă și nu asasină în acel depozit abandonat. Și… m-ai tot întrebat în ultima vreme ce-am găsit eu și SolHi atunci, în acel depozit: sânge, asta e ce-am găsit. Sângele ei, căci… asta au arătat analizele.”

DooSan îl privi și mai buimac ca înainte. „Cum adică sângele ei?”

„Cum ai auzit, Han DooSan: în acel depozit, pe pilonul de ciment de la etajul unu, era o mare pată neagră. Nu era de glod, ci de sânge. Destul de mare de altfel, ceea ce-mi dă de înțeles că SolHi a pierdut destul sânge în acea noapte. Ceea ce mă face să te întreb acum, domnule procuror atotștiutor: dacă SolHi a fost scoasă din acel depozit pe bucăți, cum ar fi putut ea să-ți ucidă fratele? Mai ales… cine mai era în acel depozit în acea noapte, căci… nu cred că Han YuSan s-a sinucis atunci. Nu: Han YuSan a fost ucis și nu de SolHi. Cine anume l-a ucis?! Nu știu, dar voi afla, iar atunci când voi afla cine anume l-a ucis pe Han YuSan, vin și după tine, Han DooSan, căci tu vei plăti pe urmă pentru ce-ai făcut: pentru c-ai distrus o femeie minunată precum Ian SolHi.”

Kan plecă apoi. Fără să privească în urmă și fără să-i pese de ce se va întâmpla mai apoi. Doar plecă, lăsând un DooSan înnebunit, îngenuncheat, lângă ambulanță, și plângând în hohote, ca un copil ce-a pierdut totul în viață și avea interzis la fericire.