ZIUA CAZULUI „CUTIA”

Când se auzi soneria, Mire era în baie, pregătindu-se să-și spele fața. Era deja târziu în noapte și nu aștepta pe nimeni. De aceea, auzind pe cineva bătând la ușă atât de târziu, fu ceva surprinzător pentru ea. De aceea și se uită cât de curând la ceas, care arăta 10.50, o oră destul de târzie. De asta și se încruntă Mire, șuierând printre dinți într-un final, „Un vizitator? La ora asta?” Și, deși i-ar fi plăcut să-l ignore pe vizitator și să meargă să se culce, îi fu imposibil, căci acela începu să lovească într-un final cu toată puterea în ușă. De aceea și se văzu Mire forțată să meargă să deschidă, iar când dădu ochii cu Ha Ni, care era beată criță și pusă pe ceartă, înțelese că seara ei liniștită, la care visase o zi întreagă, rămânea doar un vis.

De cum dădu ochii cu Mire și-o văzu făcând fețe-fețe, deloc satisfăcută s-o vadă, Ha Ni rânji, spunându-i în batjocură, „Salut, idioată! Mă așteptai cumva? De nu, păcat pentru tine, căci aici sunt!” După care, fără să aștepte ca Mire să-i permită să intre, Ha Ni o împinse din calea ei, încercând să treacă pe alături. Astfel o forță pe Mire s-o apuce de haine ca s-o împiedice să treacă. De aceea și se puse Ha Ni agresivă, începând nu doar să se lupte cu Mire ca să treacă, ci chiar îi și strigă într-un final, „Lasă-mă să trec, idioato! Nu plec, așa că nu mă mai împinge, t…ă!” După care, într-un atac de furie, o împise pe Mire atât de tare încât aceea se lovi cu capul de ușă, de-i mai dădu și ușa două.

Simțind lovitura în moalele capului, Mire își simți dintr-o dată urechile țiuind. Ba chiar și sângele începu ai curge vertiginos prin vene. Astfel, neimaifiind în stare să se controleze pe sine, închise ușa trântind-o, după care se apropie de Ha Ni, apucând-o de păr. O ajunse pe Ha Ni din urmă chiar în mijlocul sufrageriei, unde era destul spațiu nemobilat, ceva ce le permise să lupte în voie.

Astfel, prea furioase ca să se poată controla, ambele femei începură a-și împarte pumni și picioare, a se zgâria până la sânge și a se insulta cu cele mai urâte cuvinte care le-ar fi putut trece prin minte în acele clipe. Apoi, când simțiră adrenalina curgându-le prin vene, se începu un adevărat meci de box între ele, ceva care nu le răni doar stomacele când pumnul rivalei lovea cu putere, dar la fel le răni și genunchii și palmele în contact cu podeaua. Chiar ajunseră de se traseră de păr cu atâta putere încât floace de păr pluteau prin aer în mijlocul sufrageriei.

Și era ciudat. Totul: de ce se loveau și de ce se urau atât de mult. Ba chiar, era ciudat că Ha Ni, care abia se ținea pe picioare, rezultase un oponent deloc ușor. Din contră, părea că doar se preface a fi beată și că era mai mult decât decisă să scape de rivală în acea noapte și să-l aibă pe urmă pe Min SinJu doar pentru ea. Astfel, de i-ar fi reușit planul să scape de Mire, avea de gând să însceneze totul ca fiind o sinucidere. Doar că, dintr-o dată, se simți atât de amețită. Chiar mai amețită decât se simțise venind acolo.

„Ce-i în neregulă cu mine?” Se întrebă Ha Ni, când își simți stomacul întors pe dos. „N-am băut decât un cocktail. Nu poate fi din cauza asta.” Apoi, atât de brusc c-o luă chiar și pe ea prin surprindere, își pierdu echilibrul, căzând în genunchi într-un final.

Văzând-o pe Ha Ni în genunchi, Mire, care stătea așezată pe podea, la doar doi pași de rivală, se încruntă. Era prea mult chiar și pentru ea s-o vadă pe Ha Ni arătând atât de rău și mai ales că-i era greață. O văzu chiar și chircindu-se la un moment dat, atingând podeaua cu fruntea când vru să se ridice.

Într-un final, înțelegând că n-o ajuta la nimic să stea locului, Mire se ridică în picioare, fără s-o piardă pe Ha Ni din ochi. Se temu chiar și se simți confuză, văzând-o pe cealaltă atât de amețită și capabilă de orice în acele clipe. Astfel, conștientă de faptul că se putea întoarce totul împotriva ei de rivala își venea în simțiri, Mire întrebă, „De ce ești aici, Ha Ni? De ce-ai venit iar, când ți-am spus să te pierzi, odată și pentru totdeauna? Tu însă n-asculți niciodată, căci… e al meu, Ha Ni! E doar al meu și n-am nici cea mai mică dorință să-ți cedez locul sau să-l împart cu tine.”

„E un obiect cumva?” Întrebă Ha Ni în batjocură. „Are dreptul să aleagă pe oricine dorește. Ceva ce cred c-a făcut deja, deși petrece nopțile în brațele mele.”

„Nopțile! Desigur, că… și le petrece și te-a ales, căci pentru asta există prostituatele, nu?! Ca bărbații să facă cu ele ceea ce nu le permit iubitele și soțiile acasă. Fetele decente ca mine mă refer.”

Ha Ni pufni în râs. „Asta ți-a spus? Că are nevoie de… o altfel de fată cu care să facă anumite… lucruri? Și tu l-ai crezut? Dacă da, atunci chiar că ești proastă. De ce? Pentru că un bărbat nu alege o femeie doar pentru că are o anumită… profesie. O alege pentru că la ea găsește ceea ce nu are acasă. Astfel, cum tu nu ești decât una din mulțime, o să am grijă să scap de tine odată și pentru totdeauna. Doar astfel îl voi avea doar pentru mine, căci am obosit să te văd învârtindu-te pe lângă el. Sunt sătulă de tine, mă faci să vreau să vomit ori de câte ori te văd, căci nu ești decât o vacă proastă care încearcă să-i ia alteia bărbatul doar pentru că nu-i în stare să-și găsească singură unul.”

„Ce-ai zis?” Șuieră Mire printre dinți, complet înnebunită. Apoi, incapabilă să mai gândească normal, se năpusti asupra lui Ha Ni, apucând-o de păr. Un cot în stomac o făcu să se chircească însă. Făcu câțiva pași în spate încercând să calmeze durerea, dar se împiedică, căzând la podea într-un final. Și, în acel moment, când atingea podeaua cu palmele, își văzu salvarea… crosele de golf… nu departe de ea… la doar o mână întinsă distanță. Astfel, când o văzu pe Ha Ni cu spatele la ea, împleticindu-se pe picioare în timp ce părea să caute cu privirea ceva ca să-și rănească rivala, Mire luă decizia finală. Da, o luă în doar secunde: înșfăcă o crosă de golf și lovi… o singură dată doar lovi, dar fu de ajuns, căci Ha Ni căzu inconștientă la podea…

***

NOAPTEA ÎN CARE MIRE A FOST ARESTATĂ

Când își aminti de ce se întâmplase în noaptea aceea, Mire își dădu seama că încă tremura ca naiba. Se afla chiar în mijlocul sufrageriei în acel moment, cu bagajul pregătit, la picioarele ei. Da, avea totul pregătit să plece, doar că ceva continua s-o țină locului, legată parcă de acel apartament.

Da, Mire pur și simplu nu putea lăsa acel apartament. Era ceea la ce visase de mică: să aibă o casă doar a ei și, pentru a o avea, avuse nevoie de mult timp și efort depus. De fapt, tot din cauza asta și intrase în patul lui SinJu. Văzuse în el o sursă de bani și siguranța de avea ce-și dorea: să câștige mai mult și să-și cumpere un apartament. Ceva ce-și putu cumpăra într-un final, dar cu prețul unei mari suferințe și palme primite repetat de-a lungul anilor. De ce? Pentru că ceea ce ea considera fericire și realitatea ei era doar visul prostesc al unei inocente. Un vis care o împinse la extreme într-un final, ucigând pe cineva doar ca să poată supraviețui. O decizie mai bine zis care o punea pe drumuri în acele clipe, căutându-și iar salvarea.

Dintr-o dată îi sună telefonul, un sunet care o făcu pe Mire să tresară. Și, dintr-un motiv necunoscut, îi fu teamă de acel sunet. Cu toate acestea, chiar dacă nu-și dorea să răspundă la apel, când văzu „EL” pe ecranul telefonului, răspunse numaidecât. Nu spuse nimic, doar ascultă ce-i spuse EL, „Ieși naibii din apartamentul cela, Mire! Acum!” Era SinJu cel care-i spusese aceste lucruri. O voce dură care o convinse în cele din urmă. Și, înșfăcându-și geamantanul cu puține lucruri, Mire fugi spre ușă.

Ieșind din apartament și nevăzând pe nimeni în hol, Mire răsuflă ușurată. În sfârșit părăsea acel loc unde fiecare vecin ajunse s-o urască. Tot din cauza lui Ha Ni, care venise zilnic la ușa ei în ultimele luni, făcând un mare tărăboi de fiecare dată când apărea la ușa ei. Din această cauză și ajunseră vecinii lui Mire să se plângă atât de mult. Ei chiar îi ceruseră să se mute de acolo dacă nu putea păstra ordinea. Ceva ce nu le reușise într-un final datorită lui Min SinJu, care o ajută să-și păstreze apartamentul. Ceva ce-i era chiar și lui imposibil în acele clipe.

În acel moment, nici măcar ea nu se putea ajuta pe sine. Tot ce putea face era să fugă. De asta și se apropie în grabă de ascensor, apăsând de câteva ori butonul ca să-l cheme. Dar, văzând că așa și nu vine, Mire alese scările într-un final. Astfel, înșfăcând geamantanul de mâner, Mire începu a fugi în timp ce cobora scările. Din cauza fugii își simți inima bătându-i nebunește în piept și simți că nu mai avea aer, ceva ce-o făcu să simtă că acea fugă era ceva peste puterile ei. Chiar și așa nu se opri să-și tragă sufletul, căci realiza prea bine că de-ar fi făcut asta, le-ar fi dat șansa celor care erau după ea s-o prindă mult prea ușor.

Cu toate acestea, anxietatea din suflet nu dură mult. Doar până ajunse afară, iar aerul rece al nopții îi revigoră trupul. Totuși, chiar dacă era un sentiment plăcut… aerul din jur și libertatea, Mire nu-și permise să se bucure de ele pentru mult timp. Doar lăsă geamantanul pe pământ, trăgându-l după ea spre drumul principal unde avea de gând să prindă un taxi. Era absolut necesar să ajungă acolo de fapt, căci de-ar fi ajuns la drumul principal ar fi fost salvată. Doar că… în noaptea aceea părea că totul îi mergea prost. Până și Universul era împotriva ei, căci, dintr-o dată, auzi sunetul unei motociclete în depărtare. Ceva ce ei i se păru că se apropia de ea și nu doar trecea pe alături. Mai ales, se simți pierdută în clipa în care una dintre roțile geamantanului rămase blocată într-o gaură în caldarâm și-i fu imposibil s-o scoată. Și, simțind anxietatea din suflet revenindu-i, Mire strigă înfuriată, „Haide odată, ticălosule, chiar n-am toată noaptea la dispoziție cu tine.”

Dintr-o dată deveni mult prea altertă. Același sunet al motorului motocicletei din depărtare o făcu să tresară. Și, când observă în cele din urmă motocicleta condusă de DooSan oprindu-se nu departe de ea, Mire își simți sângele îngețându-i în vene.

Ba chiar Mire simți la un moment dat că i se oprise și respirația când dădu ochii cu el. Ceva ce-o făcu să vrea să strige din tot sufletul, dar totuși ceva ce nu putu face, de parcă nici coardele vocale n-ar fi ajutat-o în noaptea aceea. Aceasta o făcu să se simtă mai nervoasă ca niciodată, mai ales când îl recunoscu în persoana motociclistului pe DooSan. Da, îl recunoscu după siluetă, deși nu-i văzuse fața din cauza căștii puse. Îl știa însă prea bine din cauza lui Min SinJu, care-l ura pe DooSan din tot sufletul. De altfel nu doar odată îl auzise pe acela înjurând și blestemându-l pe Han DooSan pentru că-i sufla în ceafă. La fel, nu doar odată, Mire fu martoră a crizelor de nebunie ale lui SinJu, când acela strigase că-l urăște pe DooSan de moarte și că l-ar vrea trei metri sub pământ. O ură de care Mire era sigură că-i reciprocă, căci aflase că și Han DooSan îl ura pe SinJu. Astfel, când își aduse aminte de asta și că DooSan era procuror, Mire începu să tremure ca varga. Cum nu când își dădu seama că dacă Han DooSan era acolo însemna că aflase deja adevărul despre moartea lui Lee Ha Ni.

Într-un final, când îl auzi pe DooSan spunând, „A chemat cineva taxiul?” Mire o zbughi din loc, lăsându-și geamantanul în spate. Nici măcar nu se uită în urmă să vadă de DooSan o urmă. Era sigură c-o va face, căci îl auzi șuierând printre dinți, „Să fiu al naibii! Sunt prea bătrân să fug și mai ales noaptea!” După care îi auzi pașii în urma ei. Era din ce în ce mai aproape. Îi auzea sunetul pașilor atât de clar în urma ei. Ceva ce-o făcu să se simtă neputincioasă și să vrea să plângă, dar totuși ceva ce n-o putu forța să renunțe la fugă într-un final.

Fu nevoită însă să facă asta când făcu dreapta la următoarea răscruce și dădu nas în nas cu Oh Yoon Suk. De cum îl văzu, Mire împietri. Pentru secunde doar, după care vru să se întoarcă înapoi, dar drumul cela era blocat de DooSan deja. De acela n-ar fi trecut la sigur chiar dacă îl auzea clar respirând greoi după fuga trasă. Astfel, opriți locului, cei trei se spionară o vreme, fără să facă vreo mișcare. Până ce Yoon Suk nu observă semnul lui DooSan și, când avu ocazia, o înșfăcă de braț și forță cu ea ca să-i pună cătușele. Îi citi și Amendamentul Miranda, din care Mire auzi doar un sfert, căci prea era concentrată pe lupta ei și încercarea disperată de a se elibera și fugi de-acolo.

Într-un final trebui să se conformeze și să-l urmeze pe Yoon Suk spre patrulă. Și, în timp ce se îndreptau spre mașina de poliție, Mire văzu un taxi trecând pe alături. Îl privi cu groază, dându-și seama că acel taxi era ultima ei speranță la fericire, ceva pierdut pentru totdeauna. Și, înțelegând asta, ochii lui Mire se umplură de lacrimi, căci pierduse totul pentru că fusese încăpățânată și se agățase de-un bărbat care nicicând nu fusese doar al ei.

***

PREZENT. PROCURATURA. CAMERA DE INTEROGATORIU

Față în față cu Mire, care nu spusese nimic de când fusese adusă la Procuratură, DooSan și SolHi o priviră și ei în tăcere, așteptând o reacție ceva din partea ei. Se scurseră astfel vreo două ore, fără ca Mire să spună un cuvânt. Ea nici măcar nu clipi când o întrebară despre crimă. Astfel, văzând că n-o s-o poată face să vorbească pe Mire, DooSan îi spuse lui SolHi într-un final, „Cheamă-i un avocat, așa cum a cerut! Unul din oficiu, căci tare mă îndoiesc că altcineva o să-i accepte cazul.”

Nici nu termină DooSan bine de vorbit când își auzi urechile țiuind. Fu din cauza lui Mire, care strigă cât de curând, „Un avocat din oficiu? Ia, ticălosule, cine te crezi că ești, aaa? Cheamă-mi avocatul, nu unul din oficiul! Avocatul meu!”

Auzind-o pe Mire vorbind atât de încrezută cât își ceruse avocatul, SolHi zâmbi ironic. „Pe cine anume?” O întrebă ea. „Unul plătit cumva de Min SinJu?”

„Nu-i treaba ta, t…ă!” Strigă iar Mire. „Și nu vorbesc fără avocat, căci îmi știu drepturile!”

„Nu mai spune?!” Spuse SolHi pe-un ton ironic. „După mine ar fi trebuit să te gândești la ce drepturi ai înainte ca să confuzi capul cuiva c-o minge de golf. De ce? Simplu: astfel n-ai fi fost în pericol să-ți petreci întreaga viață după gratii cum pari a fi în acest moment. De ce? Pentru că „iubitul” tău n-o să miște un deget să-ți salveze pielea. Și știi de ce? Pentru că-i ceva al naibi de convenient pentru el. De ce? Pentru că în timp ce tu îți vei trăi viața în închisoare, printre criminali unde îți e locul, el va trăi printre oameni „normali,” într-o categorie în care tu singură l-ai plasat, ținându-ți gura.” După care, SolHi se ridică în picioare și se îndreptă spre ușă. Plecă singură, nu urmată de DooSan, care rămase locului în speranța că Mire va vorbi după cele spuse de SolHi. Văzând însă că Mire continua să-l privească cu ochi reci, se ridică și DooSan de jos și părăsi camera de interogatoriu în urma lui SolHi.

Rămasă singură, Mire inspiră adânc, încercând să se calmeze. N-o ajută într-un final, căci simți o și mai mare durere pe suflet. Apoi… anxietatea reveni. Era cu adevărat confuză, căci chiar nu putea înțelege nimic din ceea ce se întâmpla. Mai ales ce se întâmpla cu Min SinJu, căci îl sunase, dar nu-i răspunse la apel. Apoi, când rugă polițistul de serviciu să-l mai sune odată pe SinJu, numărul aceluia nu mai era valabil. Ceva ce-o făcu să șuiere printre dinți într-un final, „Ce mama dracului se întâmplă aici?” După care, nemaifiind în stare să se controleze pe sine, într-un atac de furie, Mire își zgârie fața până la sânge. Dar… cam atât putea face în acel moment, căci în rest… doar întunericul și necunoscutul îi rânjeau în față, șoptindu-i să fie cuminte de voia să scape de acolo vreodată…

***

„Credeți că va vorbi curând?” Îi întrebă Yoon Suk pe ceilalți, în timp ce-o urmăreau pe Mire din Sala Monitoarelor.

„Mă îndoiesc,” spuse Yu. „La cum îl știm pe Min SinJu, care-i capabil de orice, n-o să spună un cuvânt. Nu dacă știe ce fel de clasă de diavol e. Și, dacă știe, o să-și țină limba după dinți chiar de-o fi să facă închisoare în locul lui.”

„Și ai dreptate, Yu, căci am văzut cu toții de ce-i în stare nemernicul cela. Noaptea trecută, când a fost cât pe ce să scape de SolHi. Nu într-un mod foarte plăcut de altfel.” După care Kan părăsi camera, urmat de Yu și Yoon Suk.

Rămași singuri, DooSan și SolHi păstrară tăcerea o vreme. Doar priviră la Mire prin geamul de protecție, ambii cu brațele cruciș pe piept și privind doar înainte și nicidecum la celălalt. Dar, chiar dacă părea că priveau ambii la același obiect, gândeau ei totuși diferit, iar asta se află în momentul în care SolHi spuse:

„N-o invidez deloc să știi, căci chiar a ajuns în iad când am adus-o aici.”

DooSan o privi confuz la început. Apoi, înțelegând la ce se referise ea, zâmbi și spuse pe-un ton ușor ironic, „Vorbești din experiență proprie cumva?”

„Absolut,” răspunse SolHi cât de curând, fără să-l privească. „Tocmai pentru că știu ce se simte să fii acolo, ca acuzat, și n-o invidez, Procuror Han. Spre deosebire de dvs, care nu știți cum se simte să fii acuzat și judecat, eu știu cum e. La fel știu cum se simte anxietatea pe piele și cum e ca necunoscutul să-ți rânjească în față. Mai ales atunci când în jurul tău sunt doar cei pe care nu-i cunoști. Ceva ce te face să-ți dorești să fii mort mai bine, decât în viață.” După care, SolHi plecă, trântind ușa în urma ei.

This story has been stolen from Royal Road. If you read it on Amazon, please report it

Privind o vreme la ușa închisă, DooSan zâmbi într-un târziu. Pentru un motiv anume era fericit să audă că SolHi se simțise astfel cât fusese târâtă pe la Procuratură sau prin tribunale. Totuși, n-a durat mult: fericirea lui, căci, curând după asta, își simți inima bătându-i într-un mod ciudat, ceva ce-l făcu să simtă slăbiciune într-un final. Tocmai din această cauză și-și trase un scaun mai aproape pe care se așeză. N-o scăpa pe Mire din ochi însă, pe obrajii căreia văzu lacrimi în cele din urmă.

Acele lacrimi îl calmară nu-și de ce, ca un fel de sedativ pe care nicicând mai înainte nu-l încercase. Ba chiar îl făcură și să rânjească într-un final când spuse, „Nimeni nu te-a pus să te încurci cu de-alde Min SinJu. Totuși ai făcut-o: singură ai crezut în acel diavol, unul care n-are respect pentru femei și nici nu simte vină pentru nimic. Unul deștept la sigur dacă i-a reușit să te trimită aici pe tine pentru ceva ce-mi pare c-a făcut el.” Aceste ultime cuvinte DooSan le șuieră printre dinți, simțind furia curgându-i prin vene, ceva ce-l făcu să strângă și pumnii într-un târziu. Era cu adevărat furios că Min SinJu îi scăpase iar printre degete și nu-l putuse trimite la închisoare, pentru a nu știu câta oară. Dar, deși știa asta, că Min SinJu era vinovat de moartea victimei, nu putea dovedi asta. Nu dacă Mire nu recunoștea. Ea însă prefera să păstreze tăcerea, ceva ce-l înnebunea pe DooSan încet-încet.

***

Când părăsi în cele din urmă Camera Monitoarelor, DooSan își observă echipa nu departe pe hol. Păreau că discută ceva important, căci prea erau concentrați la ale lor. Dar, chiar dacă înțelese că discutau ceva legat de caz, DooSan nu-și de ce simți nevoia să nu se apropie. Ceva ce făcu totuși când o auzi pe SolHi spunându-i lui Kan, „Sombe, a zis Min SinJu ceva de Lee Ha Ni când a fost aici cu avocatul?”

„De Lee Ha Ni nu, dar a spus de Park Mire. A spus c-a mers la apartamentul ei în jurul orelor 10 noaptea, au avut momente de… plăcere, după care a plecat. Singur, după cum a spus el.”

„E rapid ticălosul,” șuieră DooSan printre dinți, batjocoritor când se opri în dreptul lor. Se miră însă să-i vadă pe ceilalți privindu-l țintă, când crezuse că spusese acele cuvinte doar pentru el. Într-un final însă, înțelegând că le spusese totuși în voce, se încruntă, întrebând, „Ce acuma? N-am spus decât adevărul.”

Găsind momentul perfect să-și bată nițel joc de el pentru cuvintele celea spuse de DooSan la întâmplare, SolHi întrebă, „Procuror Han, chiar m-ați făcut curioasă prin ce-ați spus. Despre faptul că Min SinJu e rapid. L-ați încercat cumva de știți cât de rapid e?”

DooSan îi arătă însă colții, „De mai insinuezi vreodată că eu și el suntem amanți, jur că-ți crăp capul, Ian SolHi.” Numai că, deși crezuse că o astfel de amenințare o va face pe SolHi să-și retragă cuvintele sau să se scuze, DooSan se uimi enorm s-o vadă privindu-l țintă. Ba chiar zări și-un zâmbet șiret în colțul buzelor, în timp ce-l privea țintă. Ceva ce-l scotea cu adevărat din minți: că fata asta găsea pretexte după pretexte să-și bată joc de el și pe meritate, căci singur căuta problemele cu lumânarea, doar pentru că nu-și putea ține adesea gura închisă. Dar, chiar și așa, erau cuvinte pe care le spunea pe negândite tocmai pentru că-l ura enorm pe Min SinJu, ceva ce-l făcea adesea să-și piardă controlul.

Spre deosebire de el însă, SolHi văzu în comportamentul lui șansa perfectă de-a câștiga în fața lui. Și era chiar fericită să vadă ura scânteind în privirea lui DooSan, chiar dacă acea privire îi dădea de înțeles că bărbatul era mai mult decât gata să rupă pe cineva în bucăți. Ceva ce-o făcu să simtă o dorință nebună de-a continua să-l tachineze. Doar că, dându-și seama că astfel le-ar fi creat probleme și celorlalți membri ai echipei, decise să lase batjocura pe mai târziu și să se concentreze pe important: pe cazul pe care-l investigau. De aceea și luă telefonul din mâna lui Kan într-un final și, pornind videoul la care se uitaseră ei cât DooSan fu în Camera Monitoarelor, i-l arătă și lui. Un video cu Min SinJu și Mire sărutându-se la început, ca să urmeze scene destul de fierbinți după asta. Și, cât DooSan se uită la acel video, SolHi îi spuse, „Sper că după astfel de dovezi renunțați la obsesia dvs pentru domnul Min, căci acesta pare să aibă alte interese decât cele pe care le urmăriți dvs, Procuror Han.” O remarcă care-l făcu pe DooSan să vrea să urle la ea, dar își ținu totuși gura când SolHi îi făcu semn să tacă, șoptindu-i pe un ton poruncitor, „Iar acum c-ai înțeles de ce-i în stare „amantul,” ce-ai zice să cercetăm și alte lucruri mult mai importante decât asta? Mă refeream la lucruri mult mai importante decât gelozia dacă ceva.” După care, întorcându-i spatele, SolHi se îndreptă spre ieșire.

Inspirând adânc ca să se calmeze, DooSan privi chiorâș în urma ei o vreme. Ar fi vrut zău s-o învețe bunele maniere, dar fu nevoit să lase și asta pe mai târziu când observă privirile celorlalți ațintite asupra sa, în așteptarea reacției sale. Ceva ce veni numaidecât, căci DooSan le spuse pe un ton poruncitor, „De măcar unul din voi mai zice un cuvânt pe tema asta, jur că-l las fără cap!” Apoi, dându-i telefonul lui Kan, se porni în urma lui SolHi, care demult nu se mai vedea prin preajmă.

În urma lui, ceilalți pufniră în râs. Doar Yu îndrăzni într-un final să șoptească cât se îndreptau spre birou, „Va fi se pare incendiară vara asta!”

***

Intrând în club, SolHi și DooSan fură întâmpinați de privirile furioase ale bodyguarzilor, în care se citi ura de altfel. Ceva ce-l uimi pe DooSan enorm, căci nu putea înțelege de ce. Doar când își aminti de noaptea când SolHi și Yu intraseră în club, surâse, dându-și seama că anume din cauza asta era posibil ca bodyguarzii să se comporte astfel. Nu spuse însă nimic despre asta. Doar privi în jur, extrem de uimit să vadă atât de mulți clienți, deși era încă ziuă.

Cel uimi mai mult de atât însă fu să observe privirea asasină a moticicliștilor, care n-o scăpau pe SolHi din priviri, neplăcut surprinși de „îndrăzneala” ei de-a intra acolo după tot ce se întâmplase. Ba chiar, doi dintre ei, avură de gând să se apropie de ea și s-o învețe minte pentru umilința din seara aceea. Doar că, observându-i pe bodyguarzii lui SinJu atingându-și armele, stătură cuminți și se întoarseră la locul lor, o ascultare care-l făcu pe DooSan să murmure, surâzând, „Văd c-ai devenit legendă pe aici!”

Încruntându-se, căci chiar nu înțelegea la ce mama naibii se referise DooSan, SolHi privi în jur. Observând și ea același lucru ca și DooSan, surâse, deși DooSan crezuse c-o să simtă tensiunea în vocea ei când îi spuse, „Să zicem doar că ador când sunt ținută minte. La fel ca tine, partenere, căci… uite-ți „amantul,” chiar acolo!” După care, fără să atragă atenție faptului că DooSan îi arătă iar colții, SolHi se îndreptă spre masa lui SinJu.

Eventual, când cuvintele ei îi răsunară iar în urechi, DooSan scutură brusc din cap, întrebându-se, „S-a lăudat sau a s-a confesat acuma?! Chiar n-am înțeles.” După care, lăsă gândul cela pe mai târziu, mai ales când o văzu pe SolHi făcându-și loc printre amicii lui SinJu, care stăteau la aceeași masă cu el, ca să ajungă la un scaun liber aflat între ei. O decizie a ei care-l făcu pe DooSan să se plesnească peste frunte, bolmojind, „La sigur nici azi nu se termină bine.” După care, se apropie de grup, convins să nu piardă niciun detaliu din ce urma.

Spre deosebire de DooSan însă, care era un pic nervos, SolHi arăta destul de calm. Ea, după ce se așeză pe scaun, privi țintă în ochii lui SinJu, deloc deranjată să-l vadă pe acela încruntându-se, căci chiar nu era fericit s-o vadă iar acolo. Ba chiar decise să-l tachineze puțin, căci îi spuse cât de curând, „Ei bine prietene, chiar dacă nu arăți chiar fericit să mă vezi, aici sunt. O vizită care-s sigură c-o să-ți lase un gust al naibii de neplăcut pe limbă.”

SinJu zâmbi. „Și eu sunt fericit să te văd iar, Detectiv Ian,” îi spuse el după ce înțelese că nu scapă prea ușor de ea. De aceea și decise să nu-i dea șansa să se facă prea confortabilă în fața lui.

SolHi însă, înțelegând prea bine jocul lui, rânji. „Dacă zici?!” Îi spuse ea pe-un ton ușor batjocoritor. „Că-i ceva plăcut să mă vezi mă refer. Ceva ce-s sigură că nu-i chiar așa, judecând după mutra ta acră și după ochii de cățeluș care mă imploră să mă car naibii de aici.”

Spre surprinderea lui SolHi, SinJu zâmbi iar. Apoi, văzându-l pe DooSan venind spre ei, spuse pe-un ton batjocoritor, „Singurul cățeluș dintre noi sunteți dvs, detective. Cel puțin așa pare la prima vedere.”

„Doar cățel zici tu?! De ce mă rog? Din câte-mi amintesc, data trecută când am trecut pe aici, m-ai numit Câine de Vânătoare. Sau… nu-mi zi c-ai uitat deja?”

„Desigur c-a uitat,” interveni DooSan în discuția lor. „Prietenul” nostru, aici prezent, are creier de găină când vine vorba de anumite… lucruri.” Remarcă care-i făcu pe prietenii lui SinJu să zâmbească.

Acea remarcă însă îl făcu pe SinJu să înțeleagă că dacă continua conversația ceea în fața prietenilor ar fi putut ieși destul de șifonat. De aceea și le făcu cât de curând semn să plece. Iar aceia, ca niște cățeluși ascultători, plecară cât de curând cu coada între vine. Apoi, când rămase singur cu cei doi pitbulli din fața lui, cu ochii scăpărând de furie, SinJu spuse totuși calm, „Luați loc, domn procuror! Sau… nu-mi ziceți că stați în picioare sperând ca astfel să mă acuzați mai apoi că-s neospitalier în propriul club?”

Rânjind, în timp ce urcă cele câteva scări până la masa lui SinJu, Doosan spuse, „Ei, domnule Min, nu-s eu chiar atât de mercantil. Chiar pot face diferența când unul e ospitalier cu prietenii și cum e cu dușmanii.”

„Să înțeleg că mă considerați dușman?”

„Prieten la sigur nu-mi ești. Și… cred că și partenerul meu gândește la fel. Așa-i, partenere?”

„Absolut, căci poate că domnul procuror n-o fi mercantil, eu însă sunt. De ce? Pentru că chiar nu pot fi prieten cu cei care m-au amenințat cu moartea. Ups, voiam să zic să mă dea în judecată.”

„Ce-am zis eu atunci, detectiv Ian, a fost s-aduceți un ordin judecătoresc dacă vreți răspunsuri la întrebări, nu c-o să vă dau în judecată.”

„Serios?! Ceva de care nu-mi amintesc totuși. Iar ce ține de ordinul cela judecătoresc… nu cred c-am nevoie de el în timp ce-s aici pentru un alt cocktail. Unul special de altfel, ca cel pe care l-am băut aici noaptea trecută.” Spunând asta, SolHi scoase un mic pachet cu praf alb în el din buzunar, pe care-l aruncă cât de curând în fața lui SinJu. Astfel reuși să-l uimească la culme și pe DooSan, care-o privi cu ochii cât cepele. SolHi însă, deloc deranjată că era privită țintă de cei doi, rânji iar.

Văzând-o acționând atât de lejer și deloc speriată, DooSan se uită mai întâi în jur de nu-i filma cineva. După care, așezându-se alături de ea, îi șuieră în ureche, „Ți-ai pierdut cumva mințile?”

„Ba nu, domn procuror, sunt chiar mai normală decât de obicei. Doar… voiam să văd dacă voi fi la fel de bine trată și acum, în vizită neoficială, spre deosebire de data trecută când am venit aici în mod oficial. Ba chiar, odată ce nu-s în interes de serviciu aici, ce-ar fi să-mi pregătiți un alt cocktail ca cel servit atunci, Min SinJu?” Întrebă ea, împingând pliculețul cu praful alb spre el. „Fă-mi te rog favoarea asta, Min SinJu: pregătește-mi încă o băutură ca aceea, căci chiar mi-a plăcut la nebunie ce-am băut atunci.”

„Chiar nu înțeleg despre ce vorbiți acum,” o făcu SinJu pe prostul, înțelegând aluzia. Era al naibii de calm, că reuși s-o confunde pe SolHi, mai ales când îl văzu sorbind din băutură.

Ea însă, atât de brusc că-l făcu până și pe DooSan să tresară, pufni în râs. „Serios, domnule Min, chiar o s-o faceți pe prostul acum?” Întrebă ea în batjocură. „Dacă-i așa, atunci chiar îmi pare rău că mi-am pierdut timpul venind aici, căci chiar mă așteptasem la mai multă ospitalitate din partea patronului unui club atât de important. Așa că, nu mă fă să pierd și mai mult timp decât am pierdut deja, căci… am dovezi despre ce vorbesc, Min SinJu: că mai drogat în noaptea aceea.” După care, fără să-l scape din ochi, SolHi împinse spre el o foaie de hârtie cu rezultatele analizelor de sânge. „E scris negru pe alb,” șuieră ea printre dinți. „Că am fost „veselă” în noaptea aceea, o „fericire” gustată aici, într-un cocktail. Unul băut aici și pregătit de tine, apropo.”

„Ești sigură, detective? Că a-ți servit ceva doar aici și că a fost servit anume de mine? Din câte îmi amintesc nu v-am servit nimic atunci. Și, cum nu-mi amintesc, nu mă puteți acuza că v-am drogat. Așa că, de-ați „servit” ceva undeva pentru „curaj” cu siguranță n-a fost aici.”

Lăsându-se pe spătarul scaunului, SolHi inspiră adânc. După care, înțelegând că SinJu îi vorbea astfel încercând s-o intimideze, decise să facă la fel. Pentru asta puse picior peste picior, își sprijini coatele de genunchi și, privind țintă în ochii lui SinJu, îi spuse cu calm, deși voia să-l rupă în bucăți, „Trebuie să accept că-s cu adevărat impresionată de sângele rece de care dați dovadă, domnule Min. De fapt, nici nu înțeleg de ce mă surprinde. Atunci nici măcar n-ați clipit când mi-ați servit o băutură „aranjată,” de ce-ați zâmbi acum și-ați recunoaște când și procurorul de caz e aici? Asta însă nu mă dezarmează deloc. Din contră: mă face să mă gândesc la idea de-a chema echipa Anti-drog aici. Ce ziceți, domn procuror: ar trebui noi să-i chemăm sau nu?”

„Desigur c-ar trebui, căci sunt sigur că băieții noștri pur și simplu vor „savura” astfel de băuturi. Ce credeți, domnule Min: avem noi oare dreptate?”

„După cum am zis: încercați să dați vina acum nu pe cine trebuie. Așa că, dacă n-aveți ceva mai important de atât să-mi spuneți, ce-ar fi să vă cărați naibii din clubul meu?”

„Nici chiar atât de repede, domnule Min,” îi șuieră SolHi printre dinți. „Chiar de nu pot dovedi că m-ai drogat atunci, pot demonstra c-ai ucis-o pe Lee Ha Ni.”

Cuvintele ei îl făcură pe SinJu să pufnească în râs. Nu era însă râsul lui natural. Juca teatru doar, forțat de împrejurări, căci doi pitbulli însetați de sânge abia așteptau să sară la jugulara lui de-ar fi dat un pas greșit. Apoi, când înțelese că exagerase un pic cu reacția ceea și că putea da de bănuit, ceva ce l-ar fi putut trimite la închisoare după aceea, spuse, „Că am ucis-o pe Ha Ni? Și, cum vreți să dovediți asta? Cerând ajutorul Zânei Măseluță cumva?”

„De ce să recurg la un gest prostesc când am un martor?” Îi spuse DooSan, reușind s-o surprindă și pe SolHi astfel. „Un martor care te-a văzut lăsând cutia în fața apartamentului lui Lee Ha Ni în acea noapte.”

Auzindu-l pe DooSan vorbind astfel, SinJu crezu la început că acela joacă la cacealma. Numai că, observând tremurul abia vizibil al mâinilor lui SolHi, înțelese că DooSan nu juca teatru și chiar aveau ceva împotriva lui. Ce anume, nu era sigur, căci chiar nu-și amintea să-l fi văzut cineva în noaptea ceea. Sau nu, stai: era cineva! Vecinul din dreapta! Da, a văzut ușa ceea întredeschisă atunci, o ușă care a fost închisă cât de curând când el s-a pornit spre ea să verifice. Și, amintindu-și de asta, SinJu urlă în capul lui, „Iar broasca ceea!” Apoi, sorbind liniștit din băutură, după ce forță un zâmbet, trimise un mesaj cuiva, unul simplu „Ucide-o!” Și-l trimise zâmbind larg de altfel.

***

Conducând într-o liniște totală, DooSan privea țintă prin parbriz la coada de mașini din fața lui. Dar, chiar dacă nu spuse niciun cuvânt, nu era calm deloc. Simțea prea bine furtuna din sufletul lui, scormonindu-l, căci… încă odată SinJu reușise să-i alunece printre degete.

Dintr-o dată însă, când SolHi strigă, „Să-l ia naiba de cameleon,” DooSan privi spre dreapta, confuz. O văzu mișcându-și nervos piciorul, în timp ce mototolea foaia cu analizele în mână. „Nu pot să cred că n-avem chiar nimic împotriva lui. Nici chiar dacă-s sigură că m-a drogat atunci.”

„Nu te grăbi! Va cădea curând! Trebuie să cadă!”

„Da, când?! Când o altă victimă va fi găsită într-o cutie de cadouri și cu fundă roșie deasupra?”

„Și de ce strigi la mine mă rog? Nu-s eu vinovat că n-avem nimic împotriva lui. L-aș fi putut constrânge să vorbească, dar iar n-ar fi servit la nimic, că o astfel de declarație nu-i nicicând acceptată la proces.”

„Și acum e vina mea că nu l-ai putut forța să vorbească? De aceea te cerți cu mine?”

„Tu ai început-o! Și, dacă tot vorbim despre asta acum, ia zi-mi: ce mama naibii era în capul tău când ai băut cocktailul cela? De era mai puternic erai moartă deja.”

„Și nu asta-ți dorești? Să mă vezi moartă? De s-ar fi întâmplat asta, ți-ar fi făcut o favoare dacă ceva.”

„Desigur că nu! De ce? Pentru că mi-ar fi ruinat doar planurile. Te vreau în închisoare, nu moartă. Gândim strategic, dar diferit.”

„După mine e același drac. Scăpând de mine, într-un fel sau altul, e cel mai bine pentru tine, nu?!”

„Ai meritat-o, ok?!”

„Exact ca tine! Așa că, încetează să te mai plângi, când singur ești idiot!”

„Îs idiot mai nou? Idiot și nu curcan sau Mopsic? Ce mare salt de la o creatură la alta. Și tu cu adevărat ești bună la a insulta oameni. Adevărat geniu, ce mai.”

„Cel puțin nu-s idioată să numesc idioții creaturi.” Spunând asta, SolHi îl privi cu ochi de fiară, gata să-l rupă în bucăți De fapt chiar își dori enorm de mult să-i tragă un pumn. Doar că, dându-și seama că puteau provoca un accident, se abținu. Doar urlă în telefon când îl auzi sunând, „Spune-mi, Yoon Suk!”

Ceea ce spuse Yoon Suk fu auzit și de DooSan, căci tânărul detectiv pur și simplu urlă în telefon, „O au pe Yun Shi Yoon! Suntem după ei acum! Îndreptați-vă cât de curând posibil spre podul pricipal peste Râul Han! Acum!”

Închizând apelul, SolHi drăcui de mama focului. Între timp, deschizând geamul, luă girofarul de pe torpedou și-l puse pe acoperișul mașinii, strigându-i lui DooSan să apese naibii pedala de accelerație până la refuz până nu era prea târziu.

***

SolHi era al naibii de speriată… fugea. Fugea cât de tare putea spre acel minivan negru văzut la intrarea de pe pod. Un minivan de unde doi mascați o scoaseră pe Shi Yon din mașină și se îndreptară în fugă spre pod, cărând-o în brațe.

Văzându-i urcând-o pe balustradă, SolHi își simți respirația oprită la jumătatea gâtlejului. Mai ales când îl auzi pe DooSan strigându-le polițiștilor, „Nu-i lăsați s-o arunce în apă! Faceți ceva! Acum! Împușcați-i naibii! Acum!”

Se termină totul mult prea rapid… în doar secunde, când Shi Yon fu aruncată în apă într-un final. Apoi… un sunet asurzitor se auzi în depărtare când unul dintre polițiști trase, ca să-i facă pe infractori să se oprească. SolHi însă nu văzu nimic din ce se întâmplă după aceea. Era oprită la câțiva metri de pod, privind țintă spre balustrada peste care fusese aruncată victima. Tot ce-și amintea fu că văzuse că picioarele și mâinile lui Shi Yon erau legate cu bandă adezivă albastră, aceeași bandă pe care o văzuse lipită la gura victimei. Și, fără să gândească logic în acele clipe, SolHi fugi spre pod până ceilalți să realizeze ce făcea, sărind în apă cât de curând după aceea, urmată fiind doar de Yoon Suk.