„Simt că n-am aer,” murmură DooSan pe înfundate, descheidu-și doi nasturi ca să-i fie mai ușor pe suflet. Nu găsi el pacea și nici nu respiră mai bine după. Din contră: se simțea și mai amețit decât înainte, iar în cap, la fel ca în suflet, era furtună. Cum nu de altfel când atât de multe întrebări îi roiau în minte și atâtea mii de răspunsuri că singur nu mai știa ce era corect și ce nu. Ce știa însă sigur era fără doar și poate că „Am fost orb. Atât de orb am fost de n-am văzut adevărul în fața ochilor. Ah, să mă ia naiba de netot, chiar am fost orb și-am rănit-o pe cea pe care am ajuns s-o iubesc din suflet.”

Într-un târziu, când nu-și mai putu controla furtuna din suflet, DooSan se opri. Chiar în mijlocul străzii se opri el, simțind o mare greutate pe inimă: era vina. Da, vina pentru a sa neștiință, pentru ura simțită de-a lungul timpului, pentru toate tâmpeniile pe care i le spuse ei, toate acuzele aruncate la întâmplare și chiar prostia lui de-a se fi aruncat în luptă, având-o pe SolHi drept țintă și dușman principal, fără a fi sigur că era pe meritate. Regreta însă. Atât de mult regreta a sa snobie în acele clipe, căci „Chiar n-am vrut să fie așa,” își spuse dintr-o dată DooSan. „Chiar n-am vrut să rănesc pe nimeni. Doar… am vrut să fiu eu fericit și să-i fac dreptate lui YuSan.”

În acele clipe însă, când își puse următoarea întrebare, „Cine totuși i-a făcut dreptate ei?” DooSan își acoperi fața cu mâinile. N-avea niciun răspuns în minte la această întrebare, la fel cum își dădu seama că era atât de debusolat. Era imposibil să fi fost altfel, căci, până atunci, îl ajutase să meargă mai departe ura și dorința de răzbunare. În acele clipe însă, când pierduse ținta spre care se mișcase continuu în ultimii ani și mai ales când nu mai avea nici motiv să continue să se îndrepte spre ea, lui DooSan nu-i rămânea decât să se lase pradă deznădejdii, să se prăbușească pe undeva și să se facă uitat de lume.

Lumea însă… nu l-ar fi uitat nicicând. Era sigur de asta: că lumea nu uită, iar dovadă vie era SolHi, cea care mereu fusese judecată pentru cele întâmplate în urmă cu șapte ani, chiar dacă lumea ceea, cea care o judeca continuu, nu era deloc sigură că anume SolHi era vinovată de ce se întâmplase. Lumii însă nu-i păsa de asta. La fel nu-i păsase nici lui DooSan de adevăr. Până în acele clipe când, stând pe stradă și privind la oamenii grăbiți, ce treceau în fugă pe lângă el, i se păru că lumea îl judeca anume pe el.

DooSan era sigur că în acele clipe era judecat de ochii lumii și de inima umană. Vedea acea sclipire ciudată în ochii trecătorilor ce-l priveau pieziș și chiar i se păru la un moment dat că-l arătau cu degetul. Să fi avut halucinații oare? Nu era atât de sigur. Doar bănuia că râdeau astfel de el pentru că fusese un prost, căci… cum naiba să judeci o femeie și apoi să te îndrăgostești de ea fără să știi cine e? Mai ales, cum poți fi atât de orb încât să negi evidentul și să ignori indiciile pe care viața ți le puse în față?

Ce indicii anume? Faptul că SolHi se temea de lume. De altfel auzise adesea că lui SolHi nu-i plăcea să fie atinsă, în special de bărbați. Nu se întrebase nicicând de ce ar fi făcut asta. De-ar fi făcut-o ar fi putut bănui măcar că era din cauza celor întâmplate în urmă cu șapte ani și-ar fi căutat mai apoi alte dovezi ca să afle adevărul. El nu însă: încăpățânat ca un catâr, se concentrase doar pe adevărul știut de el, cel în care el și YuSan erau victimele, iar Ian SolHi călăul. De asta și-l plesnise viața atât de dureros în acea seară, o palmă pe care o simți atât de bine peste față, când află în sfârșit adevărul din spatele durerii femeii iubite.

„Eu însă am fost atât de orb,” își spuse DooSan, închizând brusc ochii când simți că-l deranja lumina farurilor mașinilor ce treceau pe alături. La fel îl deranjau privirile ațintite asupra lui, ale trecătorilor care nu dădeau doi bani pe el și îl mai deranjau și șoaptele lor, cele ce păreau a-i fi judecată divină.

Dintr-o dată, simțind că cineva îl apucase de mână și mai ales când auzi alături de el „Sunteți bine?” DooSan deschise ochii, văzând o femeie tânără lângă el. Nu halucina: era ea reală, căci, văzându-l clătinându-se pe picioare și cât pe ce să calce în afara trotuarului, chiar între mașini, se grăbise să-l apuce de mână și să-l aducă mai aproape de realitate. Apoi, cât DooSan o privi tâmp, căci el nu-și putea da seama până la urmă de era ea reală, tânăra îl privi insistent, cu oarecare părere de rău în priviri, neînțelegând ce i se putuse întâmpla acelui muncitor de ajunse sărmanul să hoinărească de nebun pe străzi.

Răspuns însă nu primi decât după clipe bune de stat și privit țintă unul la celălalt. Abia atunci DooSan bâigui un „Sunt bine!” După care își eliberă brațul. O făcu însă cumva dintr-o smucitură, făcând-o pe tânără să se clatine pe picioare. De asta și se grăbi DooSan să-și ceară scuze, cum că a fost ceva involuntar. Ea însă, încruntându-se ușor, păru supărată de-al lui comportament.

Pentru astfel de supărări pasagere c-o străină DooSan simți că n-avea timp. Așa că, înainte ca tânăra să apuce să se dezmeticească și poate să-i accepte și scuzele, DooSan îi întoarse spatele și porni în susul străzii, încotro se îndreptase și până atunci. Tânăra însă, văzând în el un nerecunoscător probabil, scutură din cap cu reproș, după care îi întoarse și ea spatele, pornind în direcție opusă.

Întorcând capul pentru câteva clipe, DooSan o văzu plecând. La fel văzu că ea nu privise spre el nici măcar odată, să se asigure că era bine. De ce-ar fi făcut-o totuși, când era el doar un străin, „Un needucat,” cum ar fi putut gândi ea, căci DooSan chiar fusese grosolan când își retrăsese brațul. Doar că… „Nu pot să mă gândesc acum și la asta,” își spuse el dintr-o dată, privind spre mașini în acel moment, cele care se grăbeau undeva, orbindu-l pe alocuri cu a lor lumină orbitoare.

Din cauza acelorași lumini, când se simți amețit și deloc în stare să-și continue drumul, DooSan se așeză pe caldarâm. Apoi, prinzându-și capul în palme, bâigui pentru sine, „Ce mi se întâmplă? Mai ales… ce se întâmplă cu noi?” Întrebări pe care le pusese în șoaptă, în timp ce ochii îi lăcrimară din belșug. Lacrimi pe care DooSan le șterse mașinal, căci îi aminteau de vise uitate, de tristeți și durere, la fel cum îi amintea de acea lume câinoasă, care-l pândea adesea pe la colțuri doar ca să mai mârâie odată la el și să-i arate că nu-l uitase, că-l pândea din umbră și că era gata oricând să-i sară asupra și să se răzbune pe el pentru toate câte le făcuse DooSan altora, pentru acele păcate fără vină cum se gândise el adesea, dar care erau totuși păcate în ochii lumii.

În clipa în care își aminti de cele spuse mai devreme de Kan, mai bine zis când îi pusese acela întrebarea, „Te întreb direct acum, domnule procuror atotștiutor: dacă SolHi a fost scoasă din acel depozit pe bucăți, cum ar fi putut ea să-ți ucidă fratele?” DooSan se cutremură, după care ridică brusc capul, privind cu mare atenție în jur, căci i se păruse nu-și de ce că întrebarea i-o pusese Kan direct și nu fusese doar o amintire.

Kan însă nu era acolo. Erau doar amintirile cu DooSan și trecătorii, străinii mai bine zis, căci, în acele clipe, doar ei îi puteau ține companie unui străin nebun ce nu se încrezuse în suflet și nici nu crezuse în femeia iubită, cea care-i demonstrase de atâtea ori că era o femeie de treabă. El însă căutase dovezi ale vinei ei, dovezi inexistente, dar care lui i se păruseră adesea atât de reale.

Amintindu-și de ea, DooSan tresări iar, chemând-o pe nume. Apoi se ridică în picioare și privi iar speriat în jur, de parcă n-ar fi știut încotro s-o apuce. Știa însă inima, căci anume ea părea să-l cheme spre locul în care ar fi putut fi SolHi: acasă, acolo unde îi și ceru șoferului de taxi să-l ducă, pe care-l oprise stând chiar în mijlocul carosabilului și fără să-i fi păsat de claxoanele vehiculelor ce treceau în goană pe lângă el și nici că putea fi ucis. De tot ce-i păsa era să ajungă la ea și s-o găsească cât mai curând posibil.

***

„SolHi! Ești aici? SolHi, mă auzi?” Strigă DooSan, intrând în viteză în apartamentul ei și scoțându-și din mers pantofii. SolHi nu era acolo însă. N-o găsi nici în apartamentul lui sau în cafeneaua unde obișnuia ea să meargă adesea, când era tristă, ca să asculte jazz. Nici chiar pe acoperișul clădirii procuraturii n-o găsi, deși acela era locul ei preferat când voia să fie uitată de lume și să îmbrățișeze singurătatea, exact ca în acele clipe când fugise de lume, vrând să se izoleze complet de ea.

Negăsind-o nicăieri, DooSan se simți disperat, căci „Unde s-ar fi putut duce? Mai ales la ora asta și în halul în care era,” se tot întreba el. Stătea în acele clipe chiar lângă marginea acoperișului, cumva chircit și privind în jos, la mușuroiul format din mașinile ce treceau în goană pe marea stradă din fața procuraturii. Mașini care nu doar că scoteau un zgomot infernal cu ale lor claxoane, dar păreau să orbească și zarea: atât de multe treceau pe acolo în acel moment.

„Liniștea,” își spuse dintr-o dată bărbatul, ridicându-se brusc în picioare. „SolHi mereu caută liniștea când se simte tristă și debusolată. Exact ce are nevoie în aceste clipe, iar locul perfect ar fi acel motel. Da, cel despre care mi-a vorbit în noaptea când au concediat-o din supermarket. A spus atunci că e o oază de liniște, exact când treceam prin fața lui. Dar… să fi mers acolo până la urmă? Nu, nu cred, ar fi prea mult de-ar fi mers anume într-acolo.”

Deși nu era de tot convins, DooSan tot se îndreptă într-acolo în cele din urmă. Voia să-și încerce măcar norocul, ca să nu regrete după asta, căci simțea că trebuia s-o facă: s-o caute și-n gaură de șarpe de trebuia doar ca s-o găsească. Trebuia s-o găsească în acea seară, vie și în siguranță. De nu, de i s-ar fi întâmplat ceva lui SolHi în acea noapte, DooSan la sigur nu și-ar fi iertat-o nicicând.

***

Destule sticle goale, de soju și de bere, zăceau peste tot pe podeaua rece, din lemn, al unei camere prost mobilate și deloc primitoare. Erau probabil în jur de zece sticle aruncate acolo. Și, deși păreau aruncate la întâmplare, nu era chiar așa, căci aveau o poziție ciudată totuși: de parcă ar fi fost valuri sau poate sentimente în derivă, din cele ce-ți apasă adesea pe suflet când simți că lumea întreagă îți stă împotrivă.

La fel simțea și SolHi în acele clipe. Stătea așezată pe podea, cu spatele lipit de peretele rece, continuând să bea fără încetare, în timp ce alte sticle, de data asta pline și încă nedesfăcute, stăteau în dreapta ei. Sticle care își așteptau cuminți rândul, căci erau sigure ele că SolHi își va aminti și de ele într-un final și le va lua în brațe.

Deloc un gând rău asta cu „SolHi își va aminti,” căci chiar dacă părea complet ruptă de realitate, cât umblă hai-hui pe străzi, tot își aminti de acel motel, ce-o făcuse cândva să simtă atâta liniște în suflet. „Locul perfect de ascuns,” așa cum își spusese ea adesea, căci mereu își dorise un cuibușor doar al ei, neștiut de nimeni, unde să se poată retrage în clipele de criză și de grea încercare și unde să n-o poată găsi nimeni, nicicând de-ar fi fost posibil.

De fapt, când SolHi își spuse că trebuie să găsească un loc perfect de ascuns, se afla încă așezată pe podeaua rece a ambulanței. Nu-i păsa însă de nimic în acele clipe: nici de cuvintele paramedicilor, care îi măsurau pulsul, încercând să-și dea seama cât de gravă era starea ei și nici de cele întâmplate în acea seară cu Nam Yun Ho. De fapt nu se mai gândea deloc la el și nici la faptul că fusese iar drogată. Voia doar liniște și să se ascundă. Voia să fie singură și să n-o găsească nimeni. Pentru asta însă trebuia să fie lăsată în pace, iar singura șansă de-a scăpa de paramedici era să mintă.

La „mințit” SolHi se pricepea cel mai bine. În special la a se minți pe sine. Un truc pe care-l învățase încă de mică când, ori de câte ori i se întâmpla ceva grav, mintea ei „acoperea” durerea și ei i se părea că nimic rău nu i se întâmplase. Doar astfel putea merge mai departe: uitând întâmplările cu adevărat dureroase și văzându-și de viață.

Făcu la fel și în acele clipe. Se minți pe sine că nu se întâmplase nimic în acea seară și-i spuse paramedicului c-ar vrea să meargă acasă și să se culce. Nu-i păsă nici când acela îi spuse că cocktailul care-i fusese administrat putea să-i facă rău. Îi spuse doar că va fi bine, după care, împingându-l de lângă ea, se pierdu în noapte.

După aceea, colindă de nebună pe străzi ore bune. Își tot trecea adesea mâna prin păr când simțea c-o treceau fiorii și începea să-i fie frică, de parcă asta ar fi ajutat-o să se simtă mai bine. După care, privind speriată în jur, cu ochi pierduți, vedea doar fețe necunoscute și neprietenoase, care-i rânjeau continuu și-i voiau răul.

Din această cauză și se grăbi să intre într-un supermarket întâlnit în cale. Se simțea prea sufocată umblând pe străzi. La câteva minute după asta, ieși cu două pachete cu cumpărături și se îndreptă spre acel motel unde își spuse că trebuia neapărat să se ascundă. „Locul perfect de ascuns,” cum își spuse ea iar, căci mereu găsea câte un „astfel de loc perfect.” Le găsea de altfel ori de câte ori se simțea sufocată de lume și de ea însăși. La fel se ascundea când băteau problemele la ușa ei.

Acest „se ascundea” nu era doar un capriciu de-al lui SolHi. Era un mecanism de apărare, la fel ca cel al struțului, care-și bagă capul în nisip ca să nu vadă problemele. Asta nu însemna că scăpa de ele după asta și nu era nevoită mai apoi să le facă față. Nu, SolHi trebuia apoi să lupte cu ele și să le rezolve. Doar că, pe moment, cât se simțea neputincioasă în fața lor, prefera să se ascundă și să adune puteri, ca să le poată face față după aceasta.

Mai înainte, cât încă trăia a sa mamă, SolHi se ascundea doar pentru scurtă vreme. Maxim rămânea în carapacea ei pentru o zi și asta din cauza că se simțea responsabilă pentru SinHa. În acele clipe însă, odată ce SinHa nu mai era în viață, SolHi își putea în sfârșit permite luxul să se ascundă de lume pentru multă vreme. La fel își permitea în sfârșit luxul de a-și trăi propria viață după bunul plac sau poate să și-o distrugă, așa cum își dorise adesea, dar nu-și putuse permite.

De fapt, la asta cu „distrusul propriei vieți” SolHi se pricepea cel mai bine. O făcea însă de multe ori inconștient. Alte dăți, când simțea că nu mai avea puteri să lupte, o făcea și în cunoștință de cauză. Chiar și așa, deși ea spera ca astfel să colapseze într-o zi și să se termine totul, acel „să distrug totul” era de fapt mecanismul perfect ce-o propulsa să meargă mai departe și să găsească noi puteri să se apere de probleme și de lume. Alte dăți, când nici măcar asta cu ascunsul n-o mai ajuta, SolHi recurgea la alt șiretlic: cel în a-și îneca problemele în alcool, așa cum făcu și în acea seară, chiar dacă ar fi trebuit să nu pună picătură de soju în gură, după ce Nam Yun Ho îi dăduse acel cocktail „fals.”

Nu-i păsa de nimic însă. Nu-i păsa de ce i s-ar fi putut întâmpla și nici să recupereze lucrurile de valoare pe care i le lăsase vânzătorului de la supermarket drept amanet în schimbul băuturii: o pereche de cercei scumpi, pe care îi primise pentru operativ și o brățară de aur. Pe aceasta din urmă o „șterpelise” de la DooSan, fără să se întrebe de unde o avea acela. La fel nu-și bătu capul cum va plăti după asta pentru camera de motel, căci, când intrase și-i ceruse recepționerului o cameră, îi spuse că partenerul care va veni după ea o să-i plătească. Când anume îi va plăti, SolHi nu-i spuse și nu menționă ea asta pentru simplul fapt că nu știa nici ea când sau dacă o va găsi cineva acolo. Nici nu conta prea mult de altfel: de va fi găsită sau nu sau de va trebui să plătească pentru cameră sau nu. Important era să poată fi singură, să bea în liniște și să fie doar ea și demonii ei în acea sărăcăcioasă cameră de motel.

Asta cu „proprii demoni” nu era deloc o metaforă, căci SolHi îi simți jucându-i în spate de imediat ce părăsi ambulanța. Îi simți apoi dansând în jurul ei tot drumul până la motel. Ba chiar îi simți alături și după ce închise ușa, dându-i un picior, ca mai apoi să se lase să cadă la podea după doar câțiva pași dați de lângă ușă.

Căzând la podea, SolHi scrâșni din dinți. Simți durere în umărul drept pe care și-l luxase în timpul accidentului cu DooSan. La fel simți durere și în încheieturi, o durere care o făcu să le privească insistent, văzându-le astfel înroșite după ce fuseseră strânse îndelung cu acea curea. Din această cauză și șuieră ea printre dinți la un moment dat, „La naiba, chiar doare!” După care, ca să-i scadă din intensitate durerea ceea, SolHi dădu peste cap o sticlă de soju.

I se făcu mai ușor pe suflet după ce goli prima sticlă. Parcă și mintea i se mai limpezi nițel și zâmbi, deși trist, în timp ce-și privea vânătăile de pe brațe și picioare. N-o dureau însă. Cel puțin nu realiza ea asta, căci nu-i prea păsa de ele. Dar, deși nu-i păsa de vânătăi, tot îi aduseră ele aminte de Nam Yun Ho, „De acel câine care mușcă mâna stăpânului care l-a hrănit.” După care, vărsându-și astfel oful, se sprijini cu ambele mâini de podea și se trase mai aproape de perete.

If you discover this tale on Amazon, be aware that it has been unlawfully taken from Royal Road. Please report it.

Simțind răceala peretelui în spate, SolHi oftă. Apoi trase adânc aer în piept și, atât de neașteptat, izbucni în râs. Era un râs isteric ce-i ieșea din piept, de parcă și-ar fi pierdut mințile sau ar fi avut ea una dintre faimoasele crize de schizofrenie ale mamei ei. Nu era însă nici una nici alta: SolHi nu-și pierduse mințile și la fel nu suferea de schizofrenie. Ce-o „amuză” într-atâta fu să-și amintească că din proprie prostie devenise victimă în acea noapte. Prea mult se încrezuse ea în faptul că se putea apăra și că putea duce pe alții de nas și nu se gândi nici măcar o clipă la faptul c-ar fi putut fi ea cea prostită până la urmă.

Înțelese asta însă după ce se apropie de „muscoi” în acea noapte. O făcu chiar dacă se simțea nesigură și cumva ruptă de lume. Își spuse însă să nu se panicheze înainte de vreme și că va avea timp să se gândească la cum să scape de probleme după asta, de-ar fi fost nevoie, căci se pricepea la lupte și putea învinge.

Și-ar fi învins SolHi fără doar și poate, de-ar fi fost o luptă cinstită. N-a fost însă, căci păru că până și Soarta îi râsese în față în acea noapte. Cum anume? Simplu: se „înșelase” pe sine și băuse până la urmă cocktailul oferit ei de „muscoi,” deși îi spusese acestuia când i-l oferise, „Nu-i prea devreme să ne apucăm de băut?”

„Deloc,” îi răspunse acela surâzând, luând un alt pahar de pe tava chelnerului ce trecea pe alături. „E doar începutul.” După care râse, făcându-i și pe ai lui prieteni să râdă.

Singura care nu râse la „gluma” lui fusese SolHi. Făcu ea asta pentru că se simțea straniu să fie în acea companie: vedea doar fețe necunoscute în jur, fețe neprietenoase, care-o avertizau neîncetat să „nu se amăgească și să servească din băutură.” Chiar încercase să scape iar paharul din mână. Numai că „muscoiul,” deja deprins cu șiretlicurile ei se pare, o prinse brusc de mână și-o forță să bea, spunându-i, „Astfel ajungem să ne cunoaștem mai bine. Și… nu-ți fie teamă: toți cei de aici au servit la vremea lor câte unul din astea.”

Ar fi trebuit să-i fie un semnal de alarmă acele cuvinte. Mai ales când el îi șopti mai apoi la ureche, „După asta urmează lucruri fierbinți între noi.” SolHi însă doar surâse la acele cuvinte și-i spuse individului că era de acord cu el, căci „Încălzirea trebuie să fie pe măsura continuării. Doar astfel se puteau ei apropia în acea noapte.” Doar că… ah, cât de greșită fusese gândind astfel. Ar fi trebuit să-i întoarcă spatele și să lase baltă operativul cela, așa cum îi promisese și lui DooSan. N-o lăsa însă inima și la fel nu voia să se spună mai apoi despre ea că fusese lașă și fugise când ar fi trebuit să stea. Așa că, în locul propriei siguranțe, SolHi alese să riște și să se îndrepte spre necunoscut.

La câteva clipe după ce bău acel cocktail, SolHi se simți amețită. Nu reuși să bâiguie nimic, deși avea destule să-i spună idiotului care o drogase. Doar căzu. Nu simți însă durere, ci doar o amețeală stranie când își reveni după asta și-și dădu seama că era pe umărul cuiva, bălăbânindu-se în ritmul pașilor lui. Din această cauză și vedea cum îi juca totul în fața ochilor, deși simțea clar sub ea trupul musculos al „butoiului,” pe umărul căruia fusese aburcată într-un târziu.

Nu-i atrase prea multă atenție individului care o căra pe umăr, ci locului în care se afla. Își spuse să memoreze cât mai mult posibil, ca mai apoi, de scăpa vie, să poată să descrie acel loc. Din această cauză și-și mijea ochii, încercând să vadă unde anume se aflau.

Tot privind în jur, își dădu seama că înaintau printr-un coridor cufundat în semiîntuneric. După umiditate și miros își dădu seama că era un fel de subsol, unul secret fără doar și poate, judecând după ușile văzute de-o parte și de alta a coridorului. La fel auzi, din spatele acelor uși, sunete ciudate. „Probabil clienți care se bucură de trupul tinerelor pe care le-au plătit,” își spuse SolHi. „Și-i straniu, căci, din câte știu, în acest local nu se prestau astfel de servicii.”

Se înșelase însă se pare, căci nu doar că se prestau astfel de servicii, dar erau din cele secrete. Altfel n-ar fi existat în veci un astfel de subsol și astfel de separeuri acoperite, în interiorul căruia s-ar fi putut întâmpla orice și nici chiar Dumnezeu să nu fie conștient de asta după aceea. Asta însă nu fu tot ce-i atrase lui SolHi atenția, ci faptul că din unul dintre separeuri, unul aflat mult în fața lor, păreau să se audă strigătele înfundate ale unei tinere ce cerea ajutor.

Anume când se auziră clar acele strigăte, „butoiul” ce-o purta pe SolHi pe umăr se opri. Și nu degeaba îl numi SolHi „butoi,” căci era un bărbat înalt și zdravăn, c-o burtică ușor rotunjită, clar văzută prin pânza cămășii albe, pe care o purta sub sacoul negru. Un sacou pe care se vedeau destule scame albe, pe care bărbatul le ignorase ori poate n-avuse timp să le curețe, fiind prea ocupat cu astfel de îndeletniciri, precum acelea de-a căra fete pe umăr, exact așa cum se întâmpla cu SolHi în acele clipe.

Tot analizând sacoul individului, SolHi deveni atentă, căci strigătele din spatele acelei uși, în fața căreia se aflau, se auzeau deja mai rar și mult mai pe înfundate. Chiar și așa o făcură pe SolHi să se întrebe, „Ce mama naibii se aude de acolo?” Se întrebă doar în mintea ei, închizând ochii ca să se poată concentra mai bine. Ba chiar scutură puțin și din cap, ca să fie sigură că-și punea ordine în idei. Nu-i reuși însă, căci așa și nu înțelese ce s-ar fi putut întâmpla în spatele ușii închise.

Doar într-un târziu, când se auzi clar un geamăt, cel al unui bărbat, SolHi tresări. „Plăcere,” își spuse ea, privind la ușă. „Una bolnăvicioasă, căci altfel nu-mi explic de ce s-au auzit mai înainte acele strigăte. Erau anume de aici.” Și, înțelegând asta, SolHi simți că-i venea să vomite. Ba chiar icni la un moment dat și asta din cauza că „butoiul” se forță s-o ridice mai bine pe umăr pentru că-i alunecase puțin.

În momentul în care SolHi icni, „butoiul” o lăsă jos. Mișcarea bruscă a bărbatului o făcu pe SolHi să se simtă și mai amețită decât înainte, chiar dacă starea ceea de greață, pe care o simțea în stomac, părea atât de nesuferită. De vomitat însă așa și nu vomită SolHi, căci odată stând pe picioarele ei se putu controla cât de cât. La fel îi reuși să privească țintă la fața bărbatului, încercând să-i memoreze trăsăturile. „Curiozitate” care fu răsplătită cu un mârâit, după care individul îi șuieră printre dinți, „Nici să nu-ți treacă prin cap.”

La ce anume se referise el, SolHi așa și nu-și putu da seama. De altfel nici n-avea ea când să-și bată capul cu el, căci la ce visa era la un pat bun pe care să se arunce și apoi să doarmă îndelung ca să-și revină. Doar că trebui să lase gândurile celea pentru mai târziu când auzi pașii cuiva apropiindu-se de ușă. De asta și deveni atentă. Și nu doar ea, ci și cei șase pinguini care erau cu ea, incluzându-l pe „butoi.”

Privind în jur și văzându-i pe cei șase indivizi, SolHi surâse. „Nici nu știam c-o să am vreodată șansa să ajung la Polul Nord și să văd pinguinii. Sau… era necesar s-ajung doar într-un subsol prăpădit ca ăsta ca să dau ochii cu ei?” După care râse pe înfundate.

În clipa în care simți calul nărăvaș din suflet, cel ce-i purta râsul pe spate, pe cale să-i iasă din piept, SolHi își dădu capul pe spate, iar asta o făcu să-și piardă echilibrul. Se culcă însă cât de curând pe-o rână când „butoiul” o prinse de braț. Din această cauză și scheună ea jalnic, simțind durerea ceea ascuțită în umăr. După aceea simți durere și după ce atinse podeaua cu fundul, căci individul îi dădu apoi drumul, permițându-i să „sufere din plin în acea seară.”

SolHi îi arătă colții după asta cât timp își atinse umărul rănit. Nu pentru multă vreme însă, căci gâfâitul și pașii cuiva, pași apăsați pe-o podea de lemn, o făcură atentă. Ba chiar își opri și respirația cât așteptă să vadă ce-o să se întâmple după asta. Din această cauză și auzi apoi stranii pulsații în urechi: din cauza respirației ținute în coșul pieptului, ceva ce-o făcu iar să vrea să vomite.

Uită de-a ei dorință în clipa în care ușa din spatele ei se deschise brusc, iar SolHi dădu cu ochii de vârful pantofilor cuiva. Erau pantofi negri, ai unui bărbat, era sigură de asta. A cui însă, nu știa. Avea de gând să afle totuși. De aceea și-și ridică privirea și-i fu dat să vadă vârful curelei ce se bălăbănea în aer, în timp ce cel cu pantofii se chinuia să-și închidă nasturele de la pantaloni.

Nu-l privi SolHi pe individ pentru multă vreme, căci cureaua ceea, ce se bălăbănea în aer, îi aduse aminte de acea noapte, din urmă cu șapte ani. Privind pe lângă individ însă, îi fu dat să vadă o tânără ce zăcea pe podea, în camera din care ieșise el. Nu era însă o halucinație de-a lui SolHi, cum i se întâmpla să vadă adesea când își amintea de trecut și de ea: era realitatea, căci acea tânără era reală. Ba chiar zăcea într-o baltă de sânge după ce fusese bătută cu bestialitate, ca mai apoi ticălosul care îi rănise corpul să se înfrupte aprig din ea doar ca să-și îndeplinească un capriciu bolnăvicios.

Privind țintă la tânăra care zăcea inconștientă, SolHi se cutremură. Mai ales când auzi glasul lui Nam Yun Ho în urechea stângă, căci anume el o rănise pe acea tânără. Acesta, văzând-o pe SolHi așezată pe podea și privind țintă la acea tânără rănită, se puse în pirostrii lângă ea și-i șopti la ureche, „Nu ce, iubire, acum mă crezi când îți spun că ce-mi doresc mereu se întâmplă? Ce anume? Noi doi împreună, în ipostaze tandre.” După care, văzând clar că SolHi tremura ca varga în timp ce-l privea țintă, o sărută pe frunte, după ce-o apucase de după ceafă și-o trase cu putere spre el.

Mirosul înțepător de parfum și transpirație, ce se simțea de la Nam Yun Ho, o făcu pe SolHi să se simtă și mai amețită decât înainte. Din cauza asta și închise strâns ochii. La fel îi închise ca să n-o mai vadă pe acea tânără întinsă pe podea, o tânără care îi amintea atât de mult de ea, căci și ea zăcuse la fel în urmă cu șapte ani. „Și probabil o să zac și acum, căci odată ce i-am căzut ăstuia în labe nu-i mai scap,” își spuse SolHi în gând exact în clipa în care își pierdu cunoștința în brațele lui Nam Yun Ho.

***

„A fost totul real,” murmură SolHi, bând mult din sticla de soju după asta. „A fost cât se poate de real și… s-a simțit la fel. Simt încă totul pe piele și în suflet, la fel cum se simte în moalele capului, căci ticălosul cela chiar n-a avut milă când m-a tras de păr.” După care, încurcându-și părul cât își frecă creștetul capului, SolHi oftă.

Atât de brusc, acel oftat se transformă în plâns. Ba chiar tremura SolHi din toate mădularele în timp ce strângea sticla ceea de soju cu mâna dreaptă, iar cu stânga își acoperea ochii, de parcă n-ar fi vrut să arate lumii ale ei lacrimi. La fel, din pieptul ei, se auzeau sunete ciudate, asemeni unui hârâit, iar asta era fără doar și poate din cauza sentimentelor contradictorii care o încercau în acele clipe.

La fel de brusc precum începu a plânge, SolHi își opri lacrimile să-i curgă pe obraz. Se întâmplă din cauza ferestrei deschise, pe care o privea țintă în acele clipe. O fereastră c-o perdea albă atârnată la ea. Dar, mai mult decât fereastra ceea, îi atrase atenție lui SolHi perdeaua, cea care dansa ciudat cu vântul în acele clipe, în timp ce în spatele materialului alb, aproape transparent, se vedea o umbră neagră.

Contrastul dintre alb și negru o făcu pe SolHi să se cutremure. Compară acel contrast cu murdăria din sufletul ei, cel chinuit de atâta amar de ani, cel batjocorit de oameni și de vreme, un suflet ce căuta doar pacea în acele clipe, dar pe care n-o putea totuși avea. Și da, chiar c-o chinuiau fantomele trecutului în acele clipe, căci, în clipa în care vântul suflă mai cu putere, dând perdeaua într-o parte, SolHi văzu clar silueta unui bărbat, ce stătea cu spatele la ea, cu mâinile în buzunare, privind la depărtarea de dincolo de acel geam.

Văzându-l stând acolo, SolHi împietri pentru câteva clipe. Apoi își acoperi gura cu ambele palme când își dădu seama că acea siluetă îi era cunoscută. O siluetă care o îngrozi enorm, căci era a celui care o atacase în urmă cu șapte ani. Era clară acea imagine. Era cât se poate de clară și reală, la fel cum era el real: stând în fața acelui geam de parcă era acolo să-și scoată pârleala cu SolHi și s-o pedepsească pentru că supraviețuise în urmă cu șapte ani.

Icni SolHi în clipa în care îi văzu fața acelui bărbat: era Han YuSan. Văzu clar al lui chip și-al lui zâmbet bolnăvicios, un chip pe care-l îngropase adânc în a ei minte și pe care și-l dorise să nu-l mai vadă nicicând. Chiar și așa el revenise iar în viața ei în acea noapte, una neagră în care nu era sigură pe ea și nici stăpână pe ea. Nu doar din cauza drogurilor administrate și-a alcoolului pe care îl băuse singură după asta, ci din cauza că nu se simțea sigură pe ea și a groazei ce-o paraliza pe dinăuntru.

Scăpând sticla din mână, SolHi permise alcoolului să se prelingă liber pe podea. Ea însă se lipi complet de zidul cela, tremurând toată, căci îl văzu întorcându-se spre ea. Și, în timp ce-i zâmbea atât de ciudat, începu a păși încet spre ea. SolHi însă, care nu realiza deloc ce făcea în acele clipe, se trase pe lângă perete, vrând parcă să se îndrepte spre ușă.

În clipa în care spatele ei atinse golul, căci peretele se termină într-un târziu, SolHi se cutremură iar. În cap strigă cu toată forța un „Nu, nu poate fi,” căci acel perete îi fusese sprijin până nu demult. În acele clipe însă fusese lăsată singură, în fața sorții. Chiar și așa nu se dădu bătută, ci începu a se târî pe podea, de data asta spre geam, în timp ce silueta din fața ei păși în cerc, parcă imitându-i mișcarea.

Se mișcară astfel până se auzi destul de clar în acea cameră sunetul strident al unor picioare de metal atingând cimentul. Era același sunet din noaptea fatală, când individul ce-o agresase târâse scaunul, pe care se așezase după asta, pe podea. Un sunet ce-o sfredeli pe dinăuntru dintr-o dată, făcând-o să strige curând după asta, „Ajunge! Nu mai vreau să aud! Ajunge!” După care, apucând strâns o sticlă de soju, pe care o simți alături, o aruncă cu putere înspre individ. Iar sticla, trecând pe lângă el, lovi peretele, făcându-se țăndări curând după asta.

Han YuSan râse de-a ei stângăcie. Râse scoțând-o practic din minți după asta și făcând-o să-și dorească să-l mai ucidă odată, chiar dacă ceva îi spunea că-i mort. Era o voce ce se auzea slab în capul ei, care-i tot spunea, „E mort, SolHi! El nu-i real! E doar o iluzie, căci anume tu ai fost acuzată de moartea lui!”

SolHi nu-i dădu crezare vocii însă, ci-l întrebă pe acel Han YuSan din fața ei, „De ce? Ce ți-am făcut atâta de vrei să mă nimicești? De ce? Nu-s decât un om care vrea să trăiască! Doar dă-mi voie să trăiesc, odată ce ești mort! Pentru numele lui Dumnezeu!”

„Să-ți dau voie să trăiești?” O întrebă acel Han YuSan imaginar. „De ce? Dacă eu sunt mort, nici tu nu poți trăi. Mai ales: de ce să te las în pace când te pot chinui? Iar și iar până n-o să-ți pierzi mințile de tot! Am puterea și-o s-o fac, Ian SolHi: o să te fac să te târâi ca râma pentru ce mi-ai făcut.” Apoi râse. Bolnăvicios râse Han YuSan până în clipa în care SolHi spuse:

„Ești fals. Ăsta nu ești tu. Nu, tu nu ești acel Han YuSan pe care îl știam.” Apoi, după ce spuse aceste cuvinte, SolHi închise strâns ochii, vrând parcă să fugă de realitate.

Îi deschise brusc, în clipa în care auzi zgomot în stânga ei. Privind într-acolo, îl văzu pe Han YuSan, cel în costum sur, aruncându-se asupra altuia, ce purta haine cernite în acea noapte. Apoi, când ușa camerei de motel se deschise cu zgomot, lovind peretele din dreapta, SolHi tresări și privi cu groază într-acolo. Nu-i văzu însă pe DooSan și pe recepționist în fața ușii, ci doar golul din spatele lor.

Văzând-o complet ruptă de realitate, DooSan împietri. Mai ales se cutremură în clipa în care ea zvâcni de jos și se opri apoi cu spatele la fereastra deschisă, atingând marginea pervazului. Și, în timp ce-l privea țintă, SolHi tremura ca varga, ceva ce-i dădu de înțeles lui DooSan că avea halucinații. De asta și-i spuse cu glas blajin, „Sunt eu, SolHi! Mă recunoști? Sunt DooSan.”

SolHi scutură brusc din cap. Nu încercând să-și limpezească mintea, ci ca să alunge din cap imaginea ciocanului însângerat, pe care îl strângea cu putere în mână în timp ce acel Han YuSan, pe care ea îl lovise, cel în negru, se clătina pe picioare. Ba chiar, fiind totul atât de real pentru ea, SolHi începu a strânge la propriu mâna dreaptă, rănindu-și palma până la sânge.

„Ascultă, SolHi,” îi spuse DooSan, văzând-o tremurând toată. „O să mă apropii de tine acum, ok? O s-o fac încet, fără mișcări bruște. Doar mă apropii. Nu-ți fac nimic! Vreau doar să vorbim, stând unul lângă celălalt și nu atât de departe unul de altul. Așa cum am făcut mereu: doar am vorbit. Bine?”

Tresări sărmanul și înghiți în sec când SolHi îl întrebă, „Sunteți bine, procuror Han? Acum sunteți mai bine?” O întrebare care-i bulversă complet atât pe DooSan cât și pe recepționist, care schimbară priviri.

Într-un târziu, înțelegând că singura lui șansă de reușită era să-i facă jocul, DooSan dădu din cap că da. „Sunt cât se poate de bine. Mai ales acum că te văd și că ești în siguranță. Doar mă vezi, nu? Sunt Han DooSan, sunt bine.”

„Ba nu,” murmură SolHi cu glas stins. „Nu sunteți cel pe care îl cunosc.”

Broboane reci de sudoare îl trecură pe DooSan auzind șoapta ei. Mai ales când SolHi atinse cu ambele mâini tocul ferestrei. Chiar și așa, temându-se ca naiba ca ea să nu sară într-un final pe geamul cela, spuse, „Desigur că-s cel pe care îl cunoști. Nu mai există un alt Han DooSan, SolHi. Doar mă cunoști.”

„Am crezut că te cunosc, dar nu… nu te-am știut nicicând. M-am mințit doar că vă cunosc ca să nu simt vina asta, căci… chiar am vrut să-ți cer iertare pentru ce ți-am făcut atunci.”

„Ce tot îndrugă acolo?” Se întrebă DooSan în șoaptă. „Mai ales, de ce am impresia că nu vorbește cu mine? De-i așa, cu cine vorbește atunci?” Nu avea idee însă ce era în mintea lui SolHi în acele clipe. De aceea și-o întrebă, „SolHi, tu știi cine-s eu? Eu, știi cine-s, că eu nu-mi amintesc deloc.”

SolHi îl privi țintă de data asta. „Ești Han Do… nu, Han Yu… nu, nu pot să-mi amintesc deloc. Nu știu cine ești și de ce ești aici. Ai venit după mine cumva?” Spuse ea printre lacrimi.

„Da,” se grăbi DooSan să o asigure. „Doar știi că eu sunt mereu lângă tine. La doar un pas în urma ta.”

„De ce? Pentru că mă urăști și vrei să mă vezi moartă, nu-i așa? Ceea ce vrei e să te răzbuni pentru cele întâmplate acum 7 ani, atunci când eu… când eu am făcut ce-am făcut atunci.”

„Despre ce vorbești acum, SolHi? Cum poți spune că sunt aici să-ți fac rău? Nu vreau decât să-ți fiu alături și să te știu în siguranță.”

„Ba nu. Ce-ți dorești e să scapi de mine! Așa cum ați vrut toți în tot acest timp. O plăcere pe care o să v-o dau acum și șansa de-a scăpa de mine, odată și pentru totdeauna,” strigă SolHi. Apoi… se mișcă brusc în spate, lăsându-se să cadă peste pervazul geamului deschis. Nu singură, ci cu DooSan, care sărise s-o apuce de mână și rămase apoi atârnând în neant.