Ploua cu lacrimi amare în sufletul lui SolHi în acea seară. Se simțea abandonată de întreaga lume și lipsită de dragoste, de acel sentiment divin de care-i fusese foame o viață întreagă. Cum nu de altfel când mereu visase la mângâierea mamei, dar primise în schimb doar palme?! O lovise SinHa, o loviseră oamenii din toate părțile, la propriu și la figurat, și chiar și viața îi arăta colții din când în când ca să-i amintească să nu se relaxeze și că datorează enorm tuturor, dar mai puțin sieși.

În fața ei marea înspumată își făcea de cap. Exact opusul lui SolHi, care se simțea lipsită de puteri în timp ce valurile păreau a prinde puteri și aripi cu fiecare suflare din adâncuri. La fel și SolHi oftă dintr-o dată, strângându-și genunchii la piept și închizând ochii pentru câteva clipe când auzi pentru a enea oară șoapta mării, „De ce să nu se termine totul?”

Scutură însă brusc din cap. Nu era corect să aibă astfel de gânduri. Prea mulți contau pe ea în acele clipe ca să colapseze. Nu putea. Nu putea ceda ea, căci de-ar fi cedat ea atunci și alții i-ar fi urmat exemplul, căci „Trebuie să fiu eu exemplul chiar dacă întreaga lume îmi va sta împotrivă.” Și, șoptind aceste cuvinte mării, cu întreaga durere care-i apăsa pe suflet în acele clipe, SolHi lăsă lacrimile să-i scalde din belșug obrajii împreună cu acele picături reci aruncate de valuri pe țărm.

Și iar oftă, așa cum făcea de fiecare dată când își revenea din letargia durerii. Un oftat care părea s-o aducă la viață și apoi să-i dea aripi să zboare din nou spre soare. Spre acel mare punct galben de pe cer care-i dădea adesea lui SolHi puteri să se ridice de jos și să meargă mai departe, chiar dacă în jur era beznă sau pe cer nori negri adumbreau privirea razelor și ochii lui SolHi.

Într-un final zâmbi. O făcu cu amărăciune, printre lacrimi, cele născute din suflet, acele lacrimi care erau parte din ea și din al ei trecut și prezent dureros, dintr-o durere pe care ar fi vrut-o uitată odată și pentru totdeauna. „Și totuși o durere care-o să mă hăituiască oriunde. Indiferent în ce parte a lumii n-aș fi, căci… ah,” șopti ea, plecându-și capul, „e atât de greu să fii om…”

Tresări în clipa în care simți două palme calde atingându-i grumazul. Era DooSan, cel care-i puse a sa jachetă pe umeri și apoi se așeză alături. N-o privi pe SolHi, ci marea, deși femeia de alături îl privea confuză, căci i se părea straniu că el o găsise acolo. Da, chiar era straniu, dacă nu chiar imposibil de aflat despre acel loc, căci era un loc ascuns, a ei ascunzătoare perfectă mai bine zis. El însă era acolo… îi era alături.

Abia într-un târziu, când putu înfrunta nedumerirea din al ei suflet și amorțeala din creier, SolHi îl întrebă, „Cum mai găsit?”

DooSan zâmbi. „N-a fost chiar așa de greu să știi.”

„După mine e chiar imposibil, căci… nu l-a mai găsit nimeni până acum. Și… încetează a zâmbi atâta! De parcă ai fi triumfător doar pentru c-ai găsit acest loc. Imposibil de găsit de altfel.”

„Asta e ceea ce crezi tu, SolHi,” răspunse DooSan, zâmbind trist de data asta. Se simțea chiar melancolic, ceva simțit și de SolHi, care-l privi și mai confuză decât înainte. DooSan însă, privind iar marea, șopti, „Pentru că nu-i prima dată când vin aici. De asta și-am găsit acest loc atât de ușor.”

„Nu-i prima dată când vii aici?”

„Așa e. De altfel… nu ești singura care iubea acest țărm și aceste roci scăldate de sufletul mării. La fel de mult le iubea și YuSan. Cu el am venit aici. Și nu doar odată. Dar, trebuie să recunosc că n-am mai fost demult aici… de când el a murit.”

SolHi scutură brusc din cap ca să-și limpezească gândurile. „Nu știam că procuror Han la fel iubea acest țărm,” spuse ea după multe clipe de tăcere. Apoi, când strigătul unui pescăruș solitar fu auzit deasupra nopții, SolHi își ridică privirea, uitându-se atent la acel punct alb pe pânza neagră a nopții ce lupta cu disperare să se apropie de a sa neegalată dragoste - marea.

Complet absorbit de gânduri, DooSan nu spuse nimic. Doar într-un târziu, când putu învinge acea mică luptă cu el însuși, își scoase telefonul din buzunar și-i arătă lui SolHi o poză cu el și YuSan anume pe acele roci, într-o seară când soarele roșu se scălda la orizont, grăbindu-se la culcare. Și, dându-i telefonul lui SolHi ca să poată vedea mai bine poza, DooSan șopti, privind iar zarea, „De altfel nu ești singura care consideră acest loc al ei refugiu de suflet. La fel îl considera și YuSan, căci… ori de câte ori al meu frate simțea greul apăsându-l venea anume aici.”

„Dar… nu înțeleg, DooSan. De ce anume acest loc? Din câte știu procuror Han n-avea de unde ști aceste locuri.”

„Asta deja n-o mai știu. De unde a aflat de acest Paradis. Nu l-am întrebat dacă sincer. Doar țin minte că mi-a spus odată că le-a văzut întâmplător când trecea pe aici și de atunci s-a îndrăgostit iremediabil de ele. Locuri pe care cred că le poartă și acum în suflet, oriunde n-ar fi.”

SolHi se încruntă. „Nu mi-a vorbit nicicând că ar fi știut de satul ăsta,” murmură ea, luându-l pe DooSan prin surprindere. „Mă refer la faptul că fratele tău știa care-mi e locul de baștină. N-a spus nimic despre asta.”

„De ce ești atât de sigură că YuSan știa că ești de prin părțile astea?”

„Pentru că a văzut asta în dosarul meu?” Întrebare care-l încurcă și mai mult pe DooSan. „Mă refer la mărturia mea, cea pe care am dat-o atunci când… știi tu, cazul pe care fratele tău îl investiga înainte de moarte.”

„Cel în care cerceta abuzul asupra studentei tale.”

„Exact. Atunci a fost când am scris prima dată din ce parte sunt. Ceva ce mi-a părut că i-a atras atenția. Dar, când l-am întrebat atunci ce s-a întâmplat, a spus… „Nimic.” Apoi a plecat.”

„Straniu atunci pentru că YuSan nu avea de ce să ascundă că știa acest loc.”

„Ori poate nu ți-a vorbit ție despre motivele pentru care ascundea asta?”

„Nu cred. Eu și YuSan eram destul de apropiați. Da, înainte de moartea lui am avut noi o ceartă, dar… nimic care să-l facă să treacă sub tăcere lucruri importante precum faptul că știa prea bine un loc pe care îl iubea. Mi-ar fi vorbit de-ar fi fost ceva important. Adică… de-ar fi fost ceva ce l-ar fi deranjat și ar fi vrut să ascundă.”

„N-ai de unde ști DooSan. E posibil ca fratele tău să fi avut mai multe secrete decât noi putem bănui.” DooSan scrâșni din dinți. „Știu că-i greu de crezut și că ți se pare imposibil pentru că YuSan era fratele tău. Totuși nu poți să nu iei în calcul asta. Până la urmă toți avem secrete.”

„Aici trebuie să-ți dau dreptate, dar… totuși, SolHi. Mi se pare absurd să crezi că YuSan știa de acest loc și că nu ți-a vorbit intenționat. Cel mai probabil s-a gândit că n-avea de-a face cu tine și de asta a tăcut.”

„E posibil și asta. Dar… să vorbim mai bine despre motivele pentru care Han YuSan venea aici. Căuta ceva în particular?”

„Nu, din câte știu. Ceea ce știu însă e că anume aici găsea liniștea, căci… poate tu nu știi, dar YuSan s-a despărțit de logodnica lui înainte de nuntă. Atunci multe vise i s-au năruit… ca un castel de nisip.”

„Han YuSan a fost logodit?”

„Mmm, pentru vreo doi ani. N-a mers însă. O poveste lungă și… dureroasă de altfel, despre care nu vreau să vorbesc.”

După astfel de cuvinte, DooSan simți că-l apăsa greu pe suflet. La fel își simți capul greu, din cauza gândurilor care-i dădeau năvală, a amintirilor dureroase și-a regretelor, cele care reușeau adesea să-l îngenuncheze… iar și iar. Doar într-un târziu, când o auzi pe SolHi întrebând, „Ești sigur că nu vrei să vorbești despre asta?” Dădu din cap că da.

„Sunt cât se poate de sigur, SolHi, căci… nu-i un lucru despre care să vreau să vorbesc. Ce m-ar interesa însă e… pot să-ți pun o întrebare personală?”

„N-ai vrut s-o răspunzi tu și mi-o pui mie?”

„Doar… să zicem că-i mai ușor când vorbim despre alții,” răspunse DooSan, surâzând.

SolHi însă deveni dintr-o dată serioasă. Chiar nu voia să vorbească despre viața ei, căci mereu o ținuse departe de ochii lumii. În special prefera s-o țină departe de colegii ei, căci simțea nu-și de ce că i-ar fi fost al naibii de greu să lucreze după asta cu ei… chiar nu voia să vadă mila în ochii lor. În acele clipe însă, după ce DooSan îi aflase marele secret, înțelese totuși că n-avea de ales. De aceea și-i spuse într-o doară, „Depinde de întrebare și dacă voi fi dispusă să răspund la ea.”

„Nu cred să fie ceva despre care să nu vrei să vorbești. Cred. Oricum nu-i despre tine personal, ci… despre mama ta.” SolHi îl privi confuză. „Mă întrebam de ce n-o internezi, căci e clar că nu mai faci față singură. Chiar și cu ajutorul bătrânei Yejin nu mai faci față, SolHi. Trebuie să recunoști asta.”

„Nici n-am ascuns-o dacă sincer. Doar… mă tem!”

„Te temi? De ce?”

„De singurătate?!” Ochii lui SolHi se umplură din nou de lacrimi. „Știi, mulți mă consideră chiar mai nebună decât mama când mă aud spunând asta, dar e adevărul: fără ea m-aș simți pustie. Da, poate că nu m-a iubit nicicând și nu i-a păsat nicicând de mine, dar… știind că ea e aici, singura mea familie de altfel, simt că mai am un loc drag pe care-l pot numi acasă. Un loc care-mi dă puteri să mă ridic. Ori de câte ori mi se întâmplă ceva greu, DooSan. De altfel anume faptul că mai am mamă, una care depinde de mine, m-a ajutat să mă ridic de jos acum șapte ani. De asta și n-o pot defrauda. Nu acum când are cea mai mare nevoie de mine.”

„Cum rămâne cu tine, SolHi? De tine cine are grijă?”

Întrebarea lui DooSan o făcu să se cutremure. Da, la asta nu se gândise niciodată: la cine avea grijă de ea. De altfel nu-și pusese nicicând o astfel de întrebare, căci era obișnuită să aibă grijă singură de ea. De mic copil avuse grijă de ea și de SinHa, de aceea îi era al naibii de greu să se gândească că alții puteau să-i poarte de grijă. În acele clipe însă, cu DooSan alături, care o privea insistent în așteptarea răspunsului, SolHi înțelese că greșise amarnic în tot acel timp… ea chiar avea nevoie să știe că era cineva acolo, doar pentru ea. Chiar și așa spuse într-un târziu, „Eu… nu merit asta, DooSan: ca cineva să aibă grijă de mine. La fel cum n-am dreptul la fericire.”

DooSan o privi perplex. „E cumva din cauza celor întâmplate acum șapte ani? Că nu-ți amintești de ce s-a întâmplat atunci, mai bine zis?”

„Nu doar din cauza asta. Pur și simplu… simt că nu merit mai mult decât am acum. Nu-i pentru mine să trăiesc simțind grija cuiva. Și… nici nu-i ceva de care să-mi fie dor. Prea m-am învățat să fiu independentă, să am grijă de mama și de alții. Ar fi ciudat să am pe cineva care să se preocupe pentru mine cum spui.”

„Degeaba ai astfel de gânduri, SolHi. Nimeni în lumea asta nu poate trăi singur. Nici chiar tu. Ai nevoie de cineva alături ca să te simți liberă, iubită, completă.”

„Și crezi că n-am încercat? Să mă bucur de viață? Să cer ajutorul? Să fiu alături de cineva?” Întrebă SolHi. Îi tremura vocea pentru că se forța să nu izbucnească în hohote de plâns. Mai ales când spuse, „Am încercat tot ce-a fost posibil ca să fiu completă, DooSan. Am cerut ajutorul, dar nu l-am primit. Doar singurătatea mi-a fost alături în toți acești ani, pe când oamenii, cei despre care tu-mi spui c-ar fi trebuit să le cer ajutorul, m-au arătat cu degetul și m-au umilit mereu. Nu toți, trebuie să recunosc asta. Majoritatea însă au făcut-o.”

„Asta e pentru că tu te încăpățânezi să nu vezi realitatea. Să…”

„Ba nu. E ceea ce trăiesc. Știu prea bine care-mi e viața și care îmi e locul în lumea asta. Ceva ce-mi dă adesea de înțeles că ce mi s-a întâmplat acum șapte ani a fost pe meritate.”

„Ai căpiat?” Aproape că strigă DooSan. SolHi se încruntă, dar nu-l privi. „Dacă toată lumea ar gândi ca tine… n-ar mai exista fericire și nici încredere pe pământ.”

„Spune-mi ceva nou, Han DooSan. Știu prea bine asta. Doar că realitatea mea și-a ta se diferențiază atât de mult.”

„Nu văd prin ce, dacă sincer.”

„Prin simplul fapt că eu am fost acuzată de crimă, tu nu. Asta e ce ne face diferiți. Anume acest mic și nesemnificativ detaliu cum ți se pare ție face diferența în viața cuiva, căci… mereu o să fiu monstrul. N-o să se schimbe nicicând nimic. De asta trebuie să învăț a trăi cu ce mi-i dat să trăiesc, DooSan. Cu temerile mele, cu părerile de rău, cu prejudecata și cu privirile pline de ură ale oamenilor. Cei care habar n-au ce-am pierdut în acea seară.”

Dându-și seama că vorbise prea mult, că era pe cale să-i spună lui DooSan despre copilul pe care-l pierduse în acea noapte, SolHi se sperie. De asta și privi brusc în altă parte, înghițind în sec. Chiar nu voia să-i spună despre asta și să fie privită cu milă de el. Prea o durea faptul că aflase parte din nefericirea ei. Nu voia ca el să știe despre fiecare eșec pe care-l suferise în viață. Nu, chiar nu voia asta. Ce-și dorea era să fie completă în ochii lui, o femeie veselă, capabilă să iubească. Doar că se mințea atât de mult pe sine, căci era de fapt o pasăre fără aripi, cu inima frântă și cu sufletul în flăcări.

„Ar trebui să pleci,” îi spuse ea într-un final. „Chiar nu cred că se merită să continuăm discuția asta.”

„Desigur. Cum poate fi diferit acum când mereu ai făcut asta: ai fugit de responsabilități și de discuții importante?!” Și, prinzând-o de mână, DooSan o forță să stea locului, căci SolHi se ridicase brusc, dând să plece. Apoi, fără s-o privească, DooSan întrebă iar, „Cât o să mai fugi de soartă, SolHi? Cât o să te mai ascunzi de alții și-o să-i eviți pe cei ce țin la tine doar pentru că te temi?”

„Nu-i vorba de teamă, DooSan. Doar… accept ce mi se dă. Nici mai mult, nici mai puțin.”

This story has been taken without authorization. Report any sightings.

„Atunci meriți ce ți se întâmplă,” spuse DooSan. Era dezamăgit să realizeze că femeia de lângă el se încăpățâna să-l țină cât mai departe de ea. Apoi, ridicându-se de jos, părăsi primul plaja fără să mai privească în urmă.

Privi în schimb SolHi. Multă vreme privi în urma lui. Și, pentru prima dată de când Han DooSan apăru în viața ei, SolHi începu să se teamă: că-l va pierde și că chiar avea interzis la fericire alături de el.

***

După mica ceartă avută cu SolHi pe plajă, DooSan se simțea mizerabil. De asta abia își târa picioarele pe acel drum de țară, îndreptându-se spre casa lui SinHa. Dar, mai mult decât din cauza faptului că se simțea al naibii de straniu, de parcă s-ar fi certat cu femeia iubită, DooSan își hârșâia pașii sperând să fie ajuns din urmă de SolHi, căci se temea ca ea să nu fugă iar și apoi să fie nevoit s-o caute naiba cine știe pe unde.

Privind în urmă, pentru a nu știu câta oară de când părăsise plaja, n-o văzu. „Are de gând să se încăpățâneze până la urmă, nu?! Să arate cine-i șefa dintre noi doi. Nu, dacă asta îți e pe plac, n-ai decât, Ian SolHi: îngroapă-te în satul ăsta uitat de lume și să nu mai dăm de tine în veci.”

Se hotărâse să plece imediat ce avu acest gând. Nu voia nici el să piardă sau să-i arate că era slab și că nu putea trăi fără ea. Dar, după câțiva pași grăbiți în față, se opri, dădu cu piciorul unei pietre, trimițând-o la dracu în praznic, după care, fosăind înfuriat, căci ura el când nu deținea controlul, se întoarse brusc cu gând să dea iar de SolHi și, înșfăcând-o de mână, s-o oblige să-l urmeze.

Curând însă se roti pe călcâie și începu a fluiera a pagubă. Motivul? Ian SolHi, care apăru dintr-o dată la orizont, mergând agale, de parcă nu stătea nimeni s-o aștepte la o răscruce de drumuri. De altfel nici nu se gândise că Han DooSan o s-o aștepte. De aceea și se încruntă văzându-l. Nu-i spuse însă nimic. Doar grăbi pasul când înțelese că era totuși necesar să facă asta. Apoi, umăr la umăr, porniră agale spre casă.

„Îmi pare rău,” îi spuse DooSan într-un târziu, forțând-o pe SolHi să-l privească cu ochii cât cepele. „Despre cele întâmplate mai devreme,” îi explică el. „Doar… m-am aprins nițel. Și, nu înțelege greșit: nu te așteptam pe tine aici! Doar… admiram peisajul!”

„De parcă nu te-aș cunoaște. Și… încetează a te forța să minți, că nu-ți reușește deloc.”

„Da știu eu și singur. Doar… mă simțeam stângaci. Atâta tot. Cu tine mereu mă simt stângaci, să știi. Mai ales în ultima vreme.”

„Și miracolul ăsta?” DooSan ridică pur și simplu din umeri, chipurile nu știa. Doar nu era prost să-i spună că se simțea atras de ea și de asta se comporta ca un puștan ori de câte ori se afla prin preajma ei. SolHi însă surâse. „Am înțeles.”

„Ce anume?”

„De ce te simți astfel. E pentru că nu vrei să pierzi, nu?”

„O poți numi și astfel. Precum și… las-o baltă, că pornim iar cearta.” Spre marea lui surprindere, SolHi se opri locului. Îi radia privirea și părea chiar plăcut surprinsă de reacția lui. „Ce acum?” O întrebă el, încurcat.

„Doar mă miră că marele Han DooSan caută să aplaneze un conflict și nu să-l provoace. Straniu pentru tine, căci nu asta îmi aduceam eu aminte de șeful meu.”

„Asta înseamnă că te întorci?”

„N-am spus asta. Sau… poate da?! Încă nu m-am decis.” După care, abținându-se să nu pufnească în râs, căci mutra lui DooSan din acele clipe era cu adevărat comică, SolHi grăbi pasul să se îndepărteze de el.

DooSan o urmă numaidecât. Nu singur, ci cu șirul întrebărilor după el. „Atunci? Ce te poate convinge să te întorci? Șeful ăsta sexi poate?”

„Aha, s-o crezi tu. Da iaca unei măriri de salariu nu i-aș zice nu.”

„Ceri și tu imposibilul,” mârâi bărbatul. „Știi prea bine că nu eu decid asta.”

„Aaa, nu?! Credeam că da. Atunci, de nu poți să-mi îndeplinești măcar cerința asta, poți face stânga împrejur și să mă lași aici.”

„Nici chiar așa, Ian SolHi! Știu că ești mai mult decât capabilă să mă trimiți la dracu în praznic, da nici chiar pe față, ok?! Fii și tu mai diplomată.”

„Ce obțin de fac asta?”

„Un șef mai bun?!” Forță DooSan un rânjet. SolHi scutură din cap că nu. „Un sărut poate?”

„Ce zici de un ochi vânăt? M-ar convinge asta.”

„Zic: pass, căci ultima dată când ți-am permis ceva, în apartamentul meu, am fost acuzat de… abuz… prin haine.”

„Vrei să nu exagerezi?”

„Ba nu exagerez eu deloc. Spun doar adevărul.”

„Iar eu sunt Maica Tereza.”

„Nici chiar așa, căci Maica Tereza în veci n-ar fi tăiat frânele la mașina cuiva. Tu însă ai făcut-o!”

„O meritase. Și nu frânele i le-am aranjat lui San DuSik, ci… firele de la acumulator. Ce-i distinct.”

„Nu, poate că și ai dreptate. Și, dacă tot vorbim de San DuSik, cred că am un motiv mai convingător ca să te întorci la oficiu.”

„Nu văd ce-ar fi! Doar dacă și-a luat mașină nouă, iar tu plănuiești să-i faci și ăsteia felul.”

„E o idee. Dar… o las pe mai târziu. Acum te întreb asta: în ce crezi că-i implicat iubitul nostru șoarece de bibliotecă?”

„Știu și eu?! Se gudură pe lângă cineva?”

„L-am numit șoarece, SolHi, nu câine să se gudure.” Văzând-o încruntându-se, scutură din cap cu reproș, „Oricum, după ce afli asta, la sigur te transformi iar în mâță… doar ca să-l prinzi, căci anume San DuSik ți-a înscenat totul acum câteva zile.”

„San DuSik? Nu ticălosul cela de Nam Jin Guk?”

„E și ăla implicat. Dar iaca nu înțeleg de unde până unde cei doi s-au aliat.”

„Da, sigur nu știi: doar i-ai spus ticălosului că, citez, „Ce? Am sărutat o femeie atunci sau ce? N-aș repeta asta nici dacă în joc ar fi viața mea.”

„Ți-a spus?!”

„Ceva mai bun de atât: mi-a dat să ascult ce-ai spus, căci te-a înregistrat atunci. Ceva ce mă face să-mi doresc altceva: să-ți fi văzut mutra când spuneai cuvintele acelea. Pariez că erai în al noulea cer.”

„Nici chiar așa, căci… da, am zis-o! Și ce? Eram supărat pe tine pentru ce-ai spus la masă, de față cu toți. Am vrut să mă răzbun!”

„Și ți-a reușit! De minune de altfel, căci… m-ai trimis la naiba chiar a doua zi! Cu fanfară de altfel!”

„N-a fost vina mea întâmplarea din fața blocului și tu știi asta.”

„Ce știu e că nu știu nimic. În special despre tine. Și… mișcă odată că chiar nu vreau să întârzii mâine la serviciu. Nu din cauza ta!” După care, nervoasă, SolHi trecu pe alături.

DooSan rânji fericit. „Dacă aș fi știut că te pot convinge așa ușor să te întorci, aș fi început cu asta. Dar, rămâne pe altă dată, SolHi! Și… hei, așteaptă-mă! Doar ai nevoie de mine să conduc mașina ceea, nu?!” Văzând însă că SolHi nici nu se sinchisi să-l privească, DooSan grăbi pasul, căci chiar n-avea chef să fie lăsat în urmă. Nu în seara aceea.

***

Deși inițial își puse în gând să plece fără să-și ia rămas bun de la SinHa, SolHi n-o putu face. De asta, chiar înainte de-a intra în mașină, îi spuse lui DooSan, „Așteaptă-mă puțin!” După care intră în casă.

DooSan așa și făcu, căci chiar dacă SolHi nu-i spuse motivul pentru care se întoarse din drum, înțelese că n-o lăsa inima să plece fără să-și ia rămas bun de la a ei mamă. De altfel i se păru mai bine așa, căci de-ar fi plecat fără să-și ia rămas bun la sigur SolHi ar fi suferit mai mult. Astfel însă, simțind căldura mamei alături, chiar dacă probabil imaginară, era sigur că și ei îi va fi mai bine și mai calmă va fi după asta.

De altfel nu greșea deloc bărbatul gândind astfel, căci anume căldura mamei o căută SolHi în camera lui SinHa. Vru să-i simtă respirația calmă, să-i atingă mâna chiar dacă SinHa dormea și să-i spună c-o iubește, căci în ciuda durerii și-a suferințelor SolHi o iubise mereu pe a ei mamă și-o vruse mereu alături, căci „E imposibil să te urăsc, mamă,” șopti ea într-un târziu. „Am încercat, dar mi-a fost imposibil. Chiar dacă nu înțeleg motivul.”

Îngenuncheată lângă SinHa în acele clipe, SolHi oftă. Îi strânse mâna la piept, apoi i-o sărută prelung, căci chiar dacă nu-și amintea de asta, copil fiind, își imaginase adesea că SinHa îi mângâiase cu ea părul. O mângâiere după care tânjea SolHi atât de mult. Probabil de asta și-și culcă dintr-o dată capul pe pieptul mamei, simțindu-i respirația calmă dansându-i pe pielea obrazului.

Stând astfel, ca un copil în brațele iubirii, SolHi simți o lacrimă curgându-i pe obraz. I se întâmpla de altfel să plângă de fiecare dată când vorbea cu SinHa, iar aceasta dormea. Pentru SolHi însă acea scurtă apropiere dintre ele însemna Paradisul, așa cum era un dar divin pentru ea să simtă respirația caldă a mamei alături de chipul ei. Probabil de asta și murmură dintr-o dată sărmana, înecându-se în lacrimi, „Mai naște-mă o dată, mamă! Dă-mi voie să-ți mai stau alături și-n altă viață. Numai că, în viața viitoare, lasă-mă pe mine să-ți fiu mamă, să te învăț ce-nseamnă dragostea și cum iubește a mea inimă, Ku SinHa. Și, de-o vrea viața asta să mă nasc iar copilul tău, atunci… te rog, mamă, măcar odată în viață, spune-mi că mă iubești și că-ți sunt dragă! Nici nu știi ce bucurie vei aduce în inima unui biet copil!”

Tăcu apoi SolHi. Lacrimile i se scurgeau pe obraz în timp ce coșul pieptului o durea enorm din cauza altor lacrimi ce încă nu reușiră să răbufnească afară. Nu putea face nimic altceva însă ca să-și liniștească focul din suflet. Doar să privească la chipul adormit al lui SinHa, invidiindu-i odihna și calmitatea, ceva ce SolHi demult nu simțise. Era însă o invidie bună, una născută din iubire, căci nu putea simți altfel un copil pentru femeia ce-i dăduse naștere din al ei pântec.

Într-un târziu, înțelegând că stătuse prea mult în acea cameră mică și întunecată, SolHi își lipi fruntea de cea a mamei, pentru câteva secunde doar, plecând curând după asta. Se furișă practic afară din cameră ca să n-o trezească pe SinHa și s-o vadă plecând, căci știa că plecarea ei putea fi o durere pentru a ei mamă. Cel puțin SolHi spera ca SinHa să simtă asta măcar odată în viață, ceea ce-ar fi însemnat că măcar odată în viață Ku SinHa își iubise copila.

Ce nu știa însă SolHi sau ceea ce preferase deliberat să ignore era faptul că SinHa nu dormea în clipa în care ea intrase în camera ei. Și nu doar nu dormea SinHa în acea noapte, ci era cât se poate de lucidă, căci, când ușa se închise cu grijă în urma lui SolHi, femeia șopti un abia auzit, „Iartă-mă, scumpo, chiar n-am știut să iubesc! Nimeni nu m-a învățat să fiu mamă, tu însă ai învățat singură să fii copil. De asta și-aș vrea să pot da timpul înapoi și să trăim o altă viață. Dar, cum nu-i posibil, e mai bine să nu știi de asta. Doar trăiește-ți viața și urăște-mă de asta îți va face bine. De altfel va fi mai bine așa!”

Strângând păpușa la piept, SinHa oftă. Stătea cu ochii închiși în acele clipe, simțind atât de clar în suflet durerea vieții. Un sentiment pe care îl avea adesea în momentele ei lucide, căci în rest viața îi pregătise o pedeapsă mult prea mare pentru că nu știuse nicicând a fi mamă… o condamnase la suferință în întunericul propriei minți.

***

Stând sprijinit de mașina parcată nu departe de casă, DooSan privea în depărtare. Părea absent, oarecum gânditor. Dar chiar și așa, când auzi ușa camerei lui SinHa deschizându-se, privi spre casă și-o văzu pe SolHi venind spre el. La nici câțiva pași de el, SolHi se opri locului și privi o vreme la marea care începuse dintr-o dată să se agite.

Privind în aceeași direcție, DooSan nu văzu însă nimic. Nu spuse însă nimic și nici n-o grăbi pe SolHi ca să plece de acolo. Doar îi dădu răgaz și timp… doar ea și marea… așa cum îi sugerase bătrânul Pan în acea zi. Spera să câștige puncte cu SolHi astfel, cea pe care o voia fericită.

Făcu bine bărbatul dându-i acel scurt răgaz lui SolHi, căci ea privi marea nu pentru a-și lua rămas bun de la ea, ci pentru că se lupta cu proprii demoni interiori. La fel simțea nu-și de ce că ar trebui să rămână în timp ce altă parte îi striga să fugă din acele locuri și cât mai departe. SolHi însă ar fi vrut să rămână. Nu singură, ci alături de cineva drag, să petreacă o noapte pe plajă, cu marea dansând în fața ochilor și să simtă că-i era dragă cuiva.

De altfel trăise o astfel de noapte. Anume acea noapte când ea și DooSan stătură pe malul mării, pe acele roci de lângă mare, și priviseră în larg. Anume în acele clipe simți SolHi că-i trebuia cuiva, că ar fi plâns cineva de-ar fi dispărut ea. Și, pentru prima dată în viață, se simți atât de bine să știe că ținea măcar cineva la ea.

De fapt cine-o convinse pe SolHi să se întoarcă fu Yu Min, în ciuda durerii din suflet s-o știe cu altul și s-o știe iar plecând. Atunci, înainte ca ea să coboare de pe punte și să se întâlnească cu DooSan, îi spuse, „De-ți propune să te întorci, fă-o, SolHi! Nici nu te gândi să renunți, m-auzi? Acolo e viața ta și nu aici! De aceea… întoarce-te cu el!”

„Dar, Yu Min… știi prea bine ce s-a întâmplat între mine și Han DooSan. Cum îmi poți cere să mă întorc anume cu el?”

„Da, știu asta. Știu cine-i el și cât ai suferit de când i-ai cunoscut familia. Dar chiar și așa, SolHi: îți va fi mai bine alături de el decât aici. De ce? Pentru că aici e trecutul în timp ce acolo poate fi viitorul. Sau ce, crezi că ascunzându-te aici trecutul n-o să te găsească?”

„N-am zis nicicând asta. Doar că… aici e acasă, Yu Min!”

„Aici e suferința și nu casa ta, SolHi. N-a fost de altfel niciodată. Faptul că viața te-a adus aici și te-a forțat să trăiești atât de multe dureri în acest loc nu înseamnă că trebuie să te îngropi în satul ăsta, SolHi.”

„Locul ăsta e casa mea, Yu Min. Marea îmi e prieten. Tu.”

„Niciunul din noi n-a reușit însă să te facă fericită. Ei însă da. Bărbatul cela, care a bătut atâta amar de drum ca să te întoarcă înapoi, dacă-i așa cum cred eu, a făcut-o totuși. Tu însă preferi să suferi, SolHi. Să te ascunzi de realitate. Una de care nu te poți ascunde aici. Nu pe barca asta de pescuit. Nu luându-mi locul!”

SolHi zâmbi. „Credeam că-ți place să lucrăm împreună.”

„Da, nu neg că e vesel cu tine. Dar… munca e muncă și prietenia e prietenie, SolHi. La fel… nu-i momentul ca să te îngropi pe barca asta de pescuit. Nu tu. Pentru tine viața are alte planuri. Sunt sigur de asta. La fel cum tu ai nevoie de bani ca să supraviețuiești. Bani pe care nu-i faci stând aici, iar mama ta are nevoie de multe cheltuieli și știi prea bine cât se cheltuie pe ea.”

„Da, știu, dar… am obosit.”

„Nu neg asta. Știu c-ai obosit și c-ai vrea să renunți. Nu acum însă. Nu aici, SolHi și cu noi.”

După astfel de cuvinte, Yu Min plecă. Îl simți SolHi supărat, dar nu putea înțelege motivul exact, căci… nu putea fi pentru că ea pleca. Chiar nu putea fi, pentru că anume el îi cerea să plece.

Ignora SolHi însă un mare adevăr: că Yu Min suferea anume din cauza ei în timp ce ea se încăpățâna să sufere din cauza vieții. El însă nu-i spuse nicicând despre asta. Nu-i spuse pur și simplu pentru că nu voia să fie și el un chin în viața ei și așa în ruine.

***

Ajunși în Seul, DooSan opri mașina nu departe de casa lui SolHi. Privind-o, își dădu seama că încă dormea și zâmbi, căci o văzuse tristă mai tot drumul, privind depărtarea, cu acea privire pierdută pe care doar durerea o poate întruchipa. În acele clipe însă, văzând-o dormind, pe jumătate întoarsă spre el și zâmbind frumos, prin somn, bărbatul surâse și el, căci înțelese că ea se calmase în sfârșit.

„Asemeni unui copil pe care nu te saturi să-l privești,” își spuse el, apropiindu-și fața de a ei. Nu ca s-o sărute se apropie DooSan de ea, ci ca să coboare scaunul. Apoi, acoperind-o cu jacheta lui, se culcă pe scaunul de alături, privind-o îndelung, analizându-i fiecare trăsătură a feței și bucurându-se din plin s-o aibă atât de aproape, măcar pentru încă o noapte.

Văzând-o încruntându-se, se încruntă și DooSan. Ura s-o vadă făcând astfel de mimici prin somn, căci și atunci când dormiră împreună le văzuse, „Întruchiparea viselor urâte,” cum își spusese el atunci. Și, la fel ca în acea noapte, atingându-i fruntea cu degetul, lui DooSan îi reuși s-o facă iar să zâmbească, redându-i parcă libertatea, ca unui pescăruș agitat ce și-a găsit brusc liniștea deasupra mării. „Unul care miroase totuși atât de plăcut a lavandă.”