„Ne întâlnim numai în situații neprevăzute și a naibii de… interesante după părerea mea,” spuse Lee pe un ton jucăuș, văzându-l pe Kan intrând în biroul lui. Nu era surprins de vizita detectivului, căci Kan îl sunase înainte să se prezinte în biroul căpitanului. Mai bine zis Kan îl sunase pe DooSan și DooSan pe Lee, căruia îi spuse, „Trebuie să punem numaidecât laba pe toți cei care i-au făcut rău lui SolHi, căpitane. Pentru asta îl trimit pe Kan Gi Yon la tine cu mai multe informații. În caz contrar, jur că devin criminal.”

Auzindu-l pe Lee vorbindu-i astfel, Kan surâse. „Aș fi mai tentat să spun că situațiile interesante și neprevăzute sunt din cauza dvs, căpitan Lee.”

„Așa să fie?! Și… se poate de știut care îmi e vina?”

„Doar… simt că avem mai multe pe cap după ce ați apărut în viața noastră. Mai ales decând cu cazul lui Gu SilGi și Park Yu Ra. De atunci s-au întors toate pe dos și ne simțim ca borcanul cu miere care atrage toate muștele. Și, cel vinovat pentru c-am ajuns noi toți momeală, sunteți desigur dvs, căpitane.” Apoi, aruncând un teanc de poze pe masa căpitanului, poze cu „muscoiul” lui SolHi, Kan îi spuse acestuia cât se așeză pe scaunul din fața lui Lee. „Și-l vreau viu. Am de gând să-l las fără cap cu mâna mea.”

Lee îl privi pe sub sprâncene pentru câteva secunde. Apoi, luând teancul de poze în mână, începu a le răsfoi. Nu-i spunea însă nimic chipul din poze, de aceea și întrebă, „Cine-i tipul?”

„Habar n-am care îi e numele. Sper să-l aflați dvs totuși, căci nu degeaba sunteți căpitanul Grupului de Crimă Organizată, nu?”

Lee țâțâi din dinți, căci „mușcătura” lui Kan nu fusese chiar pe placul lui. După care spuse pe un ton ironic, „Văd că Han DooSan va dresat bine pe toți. Ca pe adevărați câini de vânătoare de altfel.”

„Și nu doar ne-a dresat, dar ne-a ascuțit și colții. De asta și-i suntem fideli. Și, de vreți să profitați și dvs de „fidelitatea” asta, v-am fi recunoscători dacă ne-ați face favoarea să-l prindem pe individ. De restul mă ocup eu, căci chiar am de gând să-l las fără aripi și cap după ce i-a făcut lui Ian SolHi.”

„Acum înțeleg,” spuse Lee pe un ton serios. „Nu Han DooSan avea nevoie de favoare, ci tu.” Apoi, sprijinindu-se cu coatele de masă, Lee privi țintă în ochii lui Kan.

Detectivul nu se pierdu cu firea și nici nu fu intimidat de privirea ceea. Din contră, luând-o ca pe o invitație la conversație, spuse, „Nu e doar pentru mine favoarea dacă sincer, ci și pentru Han DooSan. La fel e o favoare care vă poate fi de folos, căpitane.”

„Și se poate de știut cum îmi va fi mie de folos?” Se interesă Lee, încă privindu-l pe detectiv cu seriozitate. Chiar și așa, îi sclipea curiozitatea în priviri, căci era din acele firi cărora nu le scăpa nimic dacă din asta se putea de profitat. De aceea, când Kan îi făcu cu capul spre poze, Lee le privi mai cu atenție, văzând-o în sfârșit pe SolHi într-una din ele. „Acum înțeleg: fata din gașca buldogului Han DooSan. Doar că nu înțeleg ce treabă are ea în toată afacerea asta.”

Kan nu-i răspunse imediat la întrebare. Doar surâse, căci i se părea straniu să-l audă pe Lee numindu-l pe DooSan „buldog.” Nu era însă o ofensă, ci o tachinare prietenească pe care Lee o deprinse încă de pe vremea când trăia Han Min San, tatăl lui DooSan, pe care îl apreciase enorm. Doar când fu sigur că-l lăsase pe căpitan să aștepte destul, Kan îi spuse, „Pentru că e anume Ian SolHi implicată.”

„De asta mi-am dat seama și singur, căci știu cine-i. La fel știu că-i partenera lui DooSan. Da iaca nu pot înțelege care-i legătura dintre ea și tipul din poze. La fel nu știam că iubește să poarte astfel de… haine,” aluzie care fu fără doar și poate datorită rochiei mini pe care SolHi o purtase ca să fie sigură că-l prinde pe „muscoi” în plasă.

„Doar… operativ sub acoperire,” spuse Kan sec, când se simți ca la interogariu. Ceva ce ura de altfel, căci nu-i plăcea lui să-și dea arama pe față sau să spună lucruri pe care ar fi preferat să le țină pentru el. Înțelegând totuși că doar vorbind îl putea face pe Lee să fie de partea lor, adăugă, „Ce ține de rochie a fost doar o mască, ca să-l prindă pe tip în flagrant.”

„Colecționari de femei cumva?” Întrebă Lee, ridicându-se în picioare și făcând câțiva pași prin birou.

„Așa e. De fapt n-a fost cazul nostru, ci al echipei din Kanam. Am ajuns și noi implicați până la urmă, ceva ce regret enorm de altfel.”

„Chiar și așa e ceva ce nu poți schimba, detective. La fel cum nu mă poți acuza că-s singurul vinovat de problemele voastre.” Văzând mutra acră a lui Kan, Lee spuse, „Doar… spunem tot ce știi.”

„Nu prea multe dacă sincer. Doar că tipul e știut ca Do Hun Sok și că are 30 de ani. De-i adevărată informația despre el sau e doar un raport fals, salvat în baza de date a poliției, nu-s sigur. Am totuși senzația că da, căci, cercetând mai amănunțit, ne-am dat seama că suntem în încurcătură și că mare lucru cu datele astea nu aflăm.”

„Ceva ce nu mă miră de altfel și ceva ce-mi dă de înțeles că a fost ajutat din interior să schimbe datele.”

„Cam așa ceva și cred că a fost totul înscenat anume de Nam Yun Ho.”

„Detectivul din grupul lui Gi?”

„El însuși. Și nu doar în asta e implicat, ci în multe altele. Precum și în atentatul asupra lui Ian SolHi din seara asta. L-am săltat de altfel dintr-un motel în timp ce încerca să abuzeze de ea după ce-a răpit-o din clubul în care se presupunea că trebuia să afle informații despre acest Do Hun Sok. S-a adeverit însă că era doar o capcană și că Nam Yun Ho a planificat totul ca să pună mâna pe ea.”

„Ia stai așa,” strigă Lee, scuturând brusc din cap. „Despre ce vorbim acuma? Care răpire, abuz, organizație criminală și tot restul? Privim vreun film SF cumva? E imposibil ca toate astea să se fi întâmplat în cadrul poliției.”

„Îmi pare rău să te dezamăgesc, căpitane, dar… da, s-a întâmplat chiar sub nasul poliției.”

„Atunci e grav. Mai ales: nu-l puteți descoase din câte înțeleg. De asta și ai nevoie de mine.”

„Cam așa ceva, căci Nam Yun Ho și-a ales cel mai prost moment să-și țină limba după dinți. O să vorbească totuși: mai devreme sau mai târziu, iar de asta o să am grijă eu. Ca și de altă problemă.” După care, scoțând telefonul, Kan îi arătă căpitanului mesajul pe care îl primise de la SolHi în acea noapte, „Sombe, subsolul!”

„Subsolul?! Iar asta ar trebui să însemne?”

„N-am nici cea mai mică idee. Dar, vom afla.”

„Cum ai de gând să afli? Vorbind direct cu Ian SolHi, despre care n-aveți idee unde e?” Kan îi arătă colții, semn că nu-i plăcuse comentariul „inteligent” al căpitanului. „Da, da, am înțeles: am trecut peste anumite granițe.”

„Nu… să zicem doar că nu mi-a plăcut să mi se amintească că am și eu anumite limite. De altfel nu putem da nu doar de ea, ci de procuror Han.”

„Răpire?”

Kan surâse. „Doar dacă procuror Han a pus mâna pe ea. Cum sunt sigur că încă n-a găsit-o, căci SolHi a dispărut imediat ce au venit paramedicii, puțin probabil că cei doi sunt acum împreună. Cert e totuși că-s unul după celălalt.”

„Sau au dispărut împreună,” glumi Lee, făcându-i mai apoi cu ochiul detectivului.

„Nu, nu cred, căci… problema e că SolHi a dispărut după operativ, fiind sub influența stupefiantelor, iar procuror Han a plecat în căutarea ei.”

Fu nevoit detectivul să-și astupe urechile în clipa în care Lee urlă, „Cum adică stupefiante, Kan? Mai ales, cum naiba ați lăsat-o să umble singură pe stradă?”

„Și? Ce-am fi putut face? Doar nu era s-o legăm. Plus la asta, când noi am aflat despre ce i s-a administrat, SolHi era deja departe. Și, de SolHi decide să dispară, cam greu de dat de ea după asta.”

„Atunci va trebui să așteptăm ca ea să apară. Sau măcar Han DooSan, de care am de gând să dau da sau da.” Sunându-l pe DooSan însă, intră direct căsuța vocală, ceva ce-l făcu pe Lee să strâmbe din nas.

Kan însă zâmbi triumfător. „V-am zis eu că nu-s de găsit ambii, dar nu m-ați crezut.”

„Iar tu ai fi crezut de erai în locul meu? Nu cred. Nu după ce cel dispărut m-a sunat nu demult să-mi spună că devine criminal de nu-l ajut, ca apoi să dispară. Și, colac peste pupăză, mă trezesc cu tine pe capul meu: scriitor de romane polițiste stranii, cu răpiri și tot restul. Cred eu că nu-i ceva ușor de digerat povestea voastră, dacă sincer.” Îi atrase atenția lui Lee rânjetul ciudat de pe fața lui Kan după asta. „Ce pui de data asta la cale?”

„Nimic ieșit din comun: doar mă asigur că digestia să nu vă fie deloc ușoară.” Apoi, aruncă o altă poză în fața lui Lee.

Aruncând o privire fugară peste poză, Lee se încruntă, văzând că era al unui trup. Făcu însă brusc ochi mari când văzu cine era tânăra din poză: nimeni alta decât cea văzută de SolHi în acel subsol și care fusese abuzată de Nam Yun Ho. Aceasta nu mai era deja în viață și fusese aruncată la tomberon, după ce-o înfășuraseră mai întâi într-un covor. „Să fiul al naibii!” Șuieră Lee printre dinți.

„Și nu doar o să fiți al naibii, dar o să vă meargă toate de-a-ndoaselea după asta. Și știți de ce?”

„Da, pentru că pe tipa asta au scos-o probabil din același local de care ți-a vorbit Ian SolHi în poză.”

„Ceva ce cred și eu. Nu sunt oricum sigur. Dar, trebuie să aflăm, nu credeți?”

„Eram deja în asta,” îi răspunse Lee printr-un mârâit. După care, înșfăcând pozele de pe masă, părăsi biroul, dând mai întâi un apel secretarei, căreia îi ceru să adune toți agenții în sala de ședințe.

Când ușa se închise în urma căpitanului, Kan strânse din umeri. „Și eu care credeam că eu îs straniu. Sunt alții mai stranii ca mine se pare.” După care, ridicându-se încet de pe scaun și cu mâinile în buzunare, părăsi biroul căpitanului, fluierând a pagubă.

***

„Ne-am fript cu toții și a dracului de tare,” mormăi Gi, trecându-și brusc degetele prin păr, după care și le mișcă rapid încolo și-ncoace, încâlcindu-și chica nu prea mare. Avea și de ce să fie nervos, căci trupul din tomberon îi fusese asignat lui și echipei lui. Mai ales, i se încredință cercetarea cazului lui Nam Yun Ho și-a clubului din care dispăruse SolHi în noaptea aceea. „O pedeapsă mult prea mare,” cum credea Gi. Simțindu-se cu musca pe căciulă însă și vinovat pentru cele întâmplate cu SolHi nici nu crâcni că era prea mult de cercetat și se apucă să dezlege ițele acelui caz al naibii de încurcat.

Din această cauză și se prezentă la fața locului, gândind să găsească dovezi și să-l bage pe vinovat la răcoare. Ajuns la fața locului însă și văzând toată încurcătura de acolo și mai ales trupul, i se păruse că se cam pripise acceptând cazul cela. Doar că… era deja prea târziu să-l mai refuze.

În clipa în care simți pașii cuiva apropiindu-se de el, pași cunoscuți de altfel, Gi privi furios în stânga, unde îl văzu pe Kan. Și, de cum dădu cu ochii de el, îi spuse, mârâind cuvintele, „Numai tu mai lipseai aici!”

Kan surâse. „Asta înseamnă că nu mă așteptai!”

„Da. Cam așa ceva. Doar că minunea în care am sperat nu a avut loc până la urmă că m-am ales cu tine pe capul meu.”

„Pe meritate însă, căci sunt aici să mă asigur că oamenii mei vor fi răzbunați pentru ce li s-a făcut de către oamenii tăi, Gi. Oameni pe care n-ai fost în stare să-i ții în frâu, ceea ce te face și pe tine vinovat.” Apoi, fără să-i pese de mutrele acre făcute de Gi, Kan se apropie de tomberon, privind cu atenție la trupul tinerei, pe care medicii legiști nu-l scoaseră încă pentru că erau necesare dovezi de recoltat. „Noutăți?”

„În afară de faptul că-mi sufli iar în ceafă, nimic nou,” bombăni Gi. Era cu adevărat furios, căci Kan îl învinovățea anume pe el, deși era totuși pe meritate. Văzându-l pe Kan privindu-l țintă, se rățoi la el, „Nu ce? Ce acum? Ce mai vrei de la mine?”

„Să-mi spui despre moartă. Ați aflat cine-i?”

„Nu. Ce-am aflat însă e că mi-ar fi plăcut să fii tu în locul ei. Așa nu-mi mai băteam capul măcar să te identific,” îi răspunse Gi pe un ton țâfnos. Apoi îi întoarse detectivului spatele.

„Să știi că astfel de dorințe se pot întâmpla cu ușurință,” aruncă Kan fraza, după care porni pe urmele lui Gi. Căsca dulce în timp ce-și urma colegul, încă ținând mâinile în buzunare și aruncând câte o ocheadă grupului de criminaliști care cercetau dovezile. În special se cercetau urmele lăsate de cauciucuri pe astfaltul străzii principale, care se afla nu departe de locul în care era tomberonul.

This narrative has been purloined without the author's approval. Report any appearances on Amazon.

„Vrei să nu cobești?” Îl apostrofă Gi, privind atent în jur să vadă de găsea un indiciu ceva de la care să pornească ancheta. „Mi-i de ajuns că nu-s camere aici. Nici nu mai vorbesc de martori. Suntem legați de mâini și de picioare, sincer.”

„Da. Al naibii caz complicat, cred și eu. Chiar și așa, ar trebui să depui măcar un pic de efort, nu? Măcar să pară că ești entuziasmat să faci parte din anchetă.”

„Și aș fi entiziasmat de nu mi-ai sta tu pe capul meu. Da nu, de unde să am eu așa noroc?!”

„Chiar și așa ar trebui să-mi mulțumești pentru că-s aici. E cu noroc, să știi!”

„Da nu mai zi! Și… se poate de știut de unde atâta noroc?”

„Pentru că datorită mie o să ai ajutoare de nădejde în ancheta asta.” Apoi, fericit nevoie mare și schițând un zâmbet de la urechi la urechi îi arătă lui Gi mesajul primit de la Lee, „Suntem acolo în cinci minute.”

În loc să-i mulțumească, Gi se încruntă. „Se poate de știut ce-a pierdut căpitan Lee pe aici?”

„Nimic important. Doar… pe unul dintre agenții săi. Nimeni alta decât moarta ta.”

„Ce?” zbieră Gi. „Decedata e de la Crimă Organizată?”

„Nu, ceva de genul. Agent… agent, mi se pare că nu era. Chiar și așa fusese „convinsă” să lucreze cu ei la caz. Nenorocul ei, căci a ajuns aici în loc să primească o primă frumușică.”

Gi se scărpină în cap de data asta. „Acum înțeleg,” spuse el într-o doară.

„Ce anume?”

„De ce „muscoiul” n-a căzut în plasa lui So: știa că-i urmărit de polițiști.”

„La fel cum știa de SolHi. Chiar dacă nu putem demonstra asta. Nu încă.”

„E deja clar cine le-a ordonat să pună mâna pe Ian SolHi. Nimeni altul decât Nam Yun Ho. Doar trebuie de demonstrat.” Kan scutură din cap că nu. „Nu ești sigur că Nam Yun Ho e de vină?”

„Nu. Ei bine, cred că nu-i doar meritul lui că SolHi a pățit azi ce-a pățit. Mai e un altul implicat.”

„Min SinJu?”

„Cine altul?! Doar el are pică pe SolHi, într-atât încât s-o vrea moartă cu orice preț.”

„Ceva ce mie îmi dă de știre că suferi de paranoia, frate. De ce? Pentru că Min SinJu nu-i prost și tu știi asta. N-ar fi atacat-o pe SolHi așa direct, mai ales după ce ea l-a acuzat că i-ar fi ucis mama acum câteva zile. Mai ales: n-avea de unde ști Min SinJu c-o să fie implicată în caz.”

„A aflat pe urmă. De asta n-am dubii. De la cine? De la Nam Yun Ho al nostru.”

„Acum chiar bați câmpii!”

„Ba nu, Gi. Bănuiam demult că Nam Yun Ho e implicat în afacerile lui Min SinJu, doar că n-am avut când demonstra. La fel cum cred că era implicat în afacerile în care au fost implicați Park Yu Ra și Gu SilGi.”

„Ce te face să crezi asta?”

Kan își mușcă ușor buza de jos. Apoi, tot strâmbând din nas, făcu câțiva pași spre Gi, ceva ce-l puse pe celălalt în alertă, căci i se păru suspect comportamentul lui Kan. Chiar și așa stătu cuminte până acela ajunse lângă el și-i spuse, „Ți-i minte că ți-am spus că SolHi a văzut pe cineva pândindu-ne cât eram în camera de interogatorii, încercând să facem legătura cu traficanții de pe Piața Neagră de Organe?”

„Așa, și?! Din câte țin mine n-ai putut afla cine s-a furișat atunci în camera monitoarelor.”

„Asta e ce n-am spus, Gi. De știut am știut eu.” După care îi arătă video-ul cu Nam Yun Ho intrând și ieșind pe furiș din camera monitoarelor în acea zi.

„Să te ia naiba, Kan! De ce-ai tăcut de știai dară? Puteam pune mâna pe el demult.”

„Nu eram sigur. Că era implicat în ceva ce pute. Doar bănuiam că era din cauza lui SolHi, care îi stătea în gât. S-a adeverit c-am greșit totuși, căci căuta atunci să ne prăvălească cazul.”

Gi oftă. „De-i adevărat ce spui, nu înțeleg de ce n-a spus despre asta șefilor și ne-a lăsat să punem mâna pe cei doi curieri.”

„Pentru că se temea. La fel cred că știa deja că-l am în vizor. De asta și-a preferat să-și salveze pielea, decât pe a altora.”

„Are sens ce spui. Dar totuși, Kan: mi se pare prea mult, căci… pentru numele lui Dumnezeu, omul ăsta a fost întotdeauna sub nostru. Chiar sub nasul nostru, iar noi nu știam nimic.”

„Aici cred că nu e doar vina ta. Până la urmă am fost și eu în echipă până acum câteva luni, dar tot nu l-am putut demasca.”

„Wow, ceva nou pentru tine: ca lupul bătrân, Kan Gi Yon, să-și accepte vina.”

„Nu-i loc pentru ironii dacă ceva. Doar… pentru a trage concluzii și-a rezolva cazul ăsta cât mai rapid posibil.”

„Aici coincidem dacă sincer. Doar că… nu înțeleg cum, Kan. N-avem nici o pistă și nici nu știm de unde să pornim.”

„De la subsol.”

„Subsol? Care anume?”

„Cel prin care SolHi a fost scoasă din club.”

„Ești sigur? Că prin subsol au scos-o din club?” Kan dădu din cap că da. „Imposibil, căci n-am găsit noi nici o intrare suspectă acolo, Kan. Am căutat toate ungherele, dar nu era nimic straniu acolo.”

„Asta pentru că s-a căutat totul în grabă, încercând să dăm de SolHi. Acum însă o putem face cu calm, căci anume SolHi mi-a spus despre el.”

„SolHi? Ai vorbit cu ea?”

„Nu. Mi-a scris doar un mesaj. Și, de SolHi mi-a vorbit despre asta, deși nu era în apele ei, înseamnă că-i ceva important, iar eu am de gând să aflu, Gi: fără doar și poate.”

„Atunci să începem cu începutul,” auziră ei glasul lui Lee în spatele lor, ceva ce-i făcu pe ambii detectivi să tresară. Privind la Lee, văzură că nu era singur, ci cu ajutorul lui, un tip masiv căruia i se spunea Bivol. Lee însă, fără să-i pese prea mult de privirile ațintite asupra lui, spuse calm și sigur pe el, „Noi luăm cazul ei în primire, iar voi vă ocupați de restul, Kan! Și… sper să aud vești bune de la voi, cât mai curând posibil!” Apoi, fără să aștepte un răspuns, Lee îi făcu cu capul ajutorului său și se apropiară de echipa legiștilor ca să le dea mai multe indicații.

„Crezi că-s de nădejde totuși?” Îl întrebă Gi pe Kan, privind oarecum cu suspiciune în urma lui Lee și-a lui Bivol.

„Nu-s sigur, dacă sincer,” răspunse Kan cu jumătate de glas. „Chiar și așa, nu ne rămâne decât să ne încredem în ei. Și, să mergem: avem încă atâtea de făcut!”

Privind după cei doi detectivi care se îndreptau spre mașina lui Kan, Lee se încruntă. Făcu asta pentru că prea mulți erau deja implicați în cazul cela. Un caz pe care-l vruse rezolvat în liniște, dar care se complicase atât de mult în ultima vreme și mai ales… un caz care făcuse atâtea victime de când îi fusese asignat.

***

O picătură căzută pe podea. Apoi o alta și încă una, transformând acea podea cafenie, decolorată de vreme și de picioarele oamenilor, într-o ciudată suprafață. Una colorată în roșul sângelui și al vieții, chiar dacă fără voie.

De ce anume fără voie? Pentru că nu era ceva ce plănuise DooSan: să se rănească în timp ce încercase s-o salveze pe SolHi. Dar, chiar dacă îl ustura rana ceea, adâncă de altfel după ce se tăiase în cioburile unei sticle de soju, era și fericit, căci reușise s-o salveze pe SolHi, care dormea în acele clipe cu capul pe pieptul lui.

În același timp era și amețit. Nu din cauza că-i sângera rana, ci din cauza a tot ceea ce i se întâmplase în ziua aceea. De altfel tot din cauza acelei letargii din suflet, simțită după ce află prin ce anume trecuse SolHi în urmă cu șapte ani, se dezechilibrase după ce-o prinsese pe SolHi în brațe, chiar înainte să cadă prin geam. Apoi, neputându-și menține echilibrul, din cauza forței cu care se trase în spate, căzu și, în cădere, mâna lui nu se sprijini de podea, ci de-o sticlă goală de soju, pe care o făcu țăndări când se sprijini de ea.

Asta însă nu-l descurajă prea mult și nici nu-l făcu să-și plângă de milă. Doar își curăță rana de cioburi când SolHi se calmă, strânsă la pieptul lui, după care îi ceru recepționistului să-i aducă trusa medicală să se bandajeze. Recepționistul sugerase chiar idea de-a chema ambulanța, o idee pe care DooSan o refuză numaidecât de teama ca nu cumva SolHi să se agite iar și să comită cine știe ce nebunie.

Văzând însă că crestătura arăta destul de urât și mai ales că sângele nu se oprea, DooSan scrâșni din dinți, începând să se îndoiască de faptul că făcuse bine când refuzase ambulanța. Dar, după cum decizia fusese deja luată, nu-i rămânea decât să suporte consecințele. Chiar și așa, se auzea din când în când șoptit de el, „La naiba, sângele ăsta pare că are de gând să curgă până la ultima picătură!”

În clipa în care o simți pe SolHi mișcându-se, DooSan tresări. Era oarecum speriat, crezând că se trezise. SolHi însă continua să doarmă, chiar dacă avea somnul zbuciumat. Și, la fel ca și el, strângea cu putere pumnii. Nu ca să-și oprească sângerarea, ci pentru că se lupta probabil cu al ei dușman în somn.

Agitarea ei, chiar dacă în alte ocazii l-ar fi speriat pe DooSan, i se păru firească în acele clipe. Până la urmă scăpase ca prin urechile acului în acea noapte din mâinile lui Nam Yun Ho, chiar dacă tot prin ce trecuse îi readuse în minte coșmarul din urmă cu șapte ani. Chiar și așa, se calmă DooSan pe sine când își spuse, „Și totuși va fi bine! De mâine va fi bine, sunt sigur!” Apoi, atingându-i capul cu mâna dreaptă, cea sănătoasă, o trase mai aproape de el, sărutându-i într-un final creștetul și mulțumindu-i lui Dumnezeu că SolHi se salvase în noaptea aceea și nu se întâmplase o tragedie până la urmă, căci chiar crezuse DooSan la un moment dat c-o va pierde.

Ținuse însă Dumnezeu cu el, iar asta era tot ce conta. La fel de mult conta și faptul că erau ambii în siguranță, chiar dacă răniți pe alocuri. Răni de care era DooSan sigur că se vor vindeca în timp.

De altfel fu sigur că rana lui va înceta curând să sângereze în clipa în care auzi pașii recepționistului pe coridor. Tânărul de 20 și ceva de ani, care dispăruse din cameră în urmă cu un sfert de oră, se întorcea în acele momente în fugă și oarecum speriat, asta înțelegându-se după gâfâiturile scoase din gâtlej, semn că depusese ceva efort să-i aducă rănitului ceea ce căutase. Ba chiar, când dădu ochii iar cu DooSan, începu a se bâlbâi, „Cer scuze! A trebuit să merg să cumpăr alta, că cea pe care o aveam nu servea la nimic.” Își ținu însă limba după dinți când îl văzu pe DooSan făcându-i semn să tacă, căci se temea să n-o trezească pe SolHi. După care îi spuse tânărului:

„Oricum nu eram rănit de moarte. Așa că, nu-ți fă griji!”

„Arată totuși urât,” spuse tânărul când DooSan deschise palma ca să-și dezinfecteze rana. „Poate ar trebui să chemăm un medic totuși?”

DooSan scutură din cap că nu. „E un fleac. Mă descurc și singur.” După care, sprijinind-o pe SolHi de pat, începu a-și bandaja rana. Zărindu-l pe recepționist stând încă locului și privind țintă la fața lui SolHi, dar mai ales când înțelese că era nevoie ca ceea ce se întâmplase în acea noapte acolo să rămână un secret, DooSan îi spuse, „Cred că putem păstra secretul ăsta, nu? Până la urmă n-a rănit pe nimeni. Doar pe ea, dar de asta mă ocup eu.”

Recepționistul nu spuse nimic. Doar dădu din cap că înțelese, căci până la urmă era și în interesul lui să nu se afle despre cele întâmplate, căci, de s-ar fi aflat, ar fi putut să-i înspăimânte pe ceilalți clienți. La fel era sigur că fusese doar o cădere nervoasă a femeii din fața lui, asta judecând după fața speriată a lui DooSan, care părea să se confrunte prima dată cu așa ceva și mai ales care părea că trecuse prima dată prin a fi pe punctul de-a pierde pe cineva drag.

De fapt tânărului îi fu milă de DooSan de imediat ce acela intră în motel și-l întrebase de nu se cazase în acea noapte o tânără acolo. El însă nu înțelese prea bine care tânără, căci erau vreo trei acolo în noaptea aceea. Doar când DooSan îi arătă poza lui SolHi, dădu din cap că da și-i spuse în ce cameră se cazase ea. Îi spuse însă lui DooSan doar după ce acela îi arătase al său ID, demonstrându-i că era procuror și că era vital ca s-o găsească pe tânără până nu s-ar fi întâmplat ceva rău.

După ce se convinse că DooSan nu-l mințea, recepționistul îi spuse despre 403 unde se cazase SolHi și apoi îi ceru lui DooSan să-l urmeze la etajul 4. Apoi, odată ajunși în fața camerei, întâmpinară alt obstacol: ușa era închisă pe dinăuntru și era doar o cheie la camera ceea, cea pe care SolHi o luase. Ceva ce nu-l sperie prea mult pe DooSan, căci, în clipa în care o auzi pe SolHi strigându-i cuiva s-o lase în pace, dădu un picior ușii, trântind-o de perete. După care urmă ce urmase după aceea.

Aducându-și aminte de asta, după ce termină să-și bandajeze mâna, DooSan oftă. Se simțea cu adevărat epuizat după toate prin câte trecuse în acea noapte. De aceea și se decise că era absolut necesar să se întoarcă acasă și ca SolHi să-și revină mai repede, odată ce-ar fi simțit un ambient familiar. De asta și-i ceru iar tânărului, după ce-i lăsă un bacșiș bun, „Chiar sper că n-o să afle nimeni despre asta.” Mai apoi, după ce tânărul încuviință, DooSan o luă pe SolHi în brațe și părăsi camera.

În urma lui, recepționistul se scărpină în cap. Era și el surprins de tot ce se întâmplase în seara aceea, dar mai ales din cauza bacșișului gras primit de la DooSan. Chiar și așa își spuse că mai bine primea bani decât probleme. De aceea se mulțumi cu a strânge sticlele lăsate în urmă de SolHi și-a face curățenie în camera aceea, ca să fie într-adevăr sigur că nimeni n-ar fi aflat acel mare-mic secret dintre el și Han DooSan.

***

Întâmplările de peste zi îl sleiră pe Han DooSan de puteri. Se simțea cu adevărat epuizat: și fizic și mintal, căci chiar dacă mai trăise coșmaruri mai înainte, nu-i fu nicicând dat să treacă prin ceva similar mai apoi. De asta și tresări el speriat când auzi răsuflarea șuierătoare a cuiva chiar lângă ureche. Privind însă speriat la SolHi, pe care o văzu încă adormită, DooSan răsuflă ușurat, căci i se păruse că iar avuse o criză. O teamă deloc nefondată, căci, după ce ieșiră din spital, SolHi avu una dintre faimoasele crize de epilepsie, ceva ce-l băgă de tot în boale.

Anume atunci fu când DooSan se decise și chemă ambulanța. Apoi, când i se spuse că nu era o criză de epilepsie, ci doar una din cauza că amestecase pastile și alcool, dar că răul trecuse, DooSan răsuflase ușurat. Chiar și așa, acceptă propunerea paramedicilor și SolHi ajunse internată la urgențe după asta.

Aceste amintiri îl făcură la început să se cutremure, apoi să respire ușurat. După care șopti un abia auzit „Slavă Domnului,” când își aminti că analizele care i se făcuseră lui SolHi după internare erau destul de bune și li se permitea să meargă acasă îndată ce ea s-ar fi trezit. SolHi însă continua să doarmă, deși trecuseră vreo trei ore deja după internare.

Chiar și știind asta, că SolHi era bine și că curând vor putea merge acasă, DooSan se simți vinovat. Cum nu de altfel când ignorase cerința lui Kan, de-a nu-i permite ei să se implice în acel caz, și într-un final o forțase să treacă iar prin acel coșmar. „Unul de care ar fi trebuit s-o protejez cu orice preț,” se certă el pe sine. „Și-o s-o fac la sigur după asta, căci încă nu e prea târziu.”

Privind iar la ea, DooSan simți un dor nebun să-i mângâie părul. Doar că, când s-o atingă, văzu ochii larg deschiși ai lui SolHi, ațintiți asupra sa. De asta și rămase încremenit timp de câteva clipe, simțindu-se ciudat, de parcă fusese prins la furat sau făcând altă nebunie. Apoi, când își reveni cât de cât din uimire, înghiți în sec și întrebă într-o doară, privind aiurea prin cameră, „Te-ai trezit deja?”

„Mmm,” îi răspunse SolHi sec. Apoi, sprijinindu-se cu mâinile de pat, SolHi se ridică pe șezute, privind însă țintă la DooSan: prea i se părea ei ciudat al lui comportament și faptul că privea aiurea prin cameră și nu la ea. Doar că, dându-și seama unde se aflau, se încruntă și întrebă, „De ce suntem totuși aici, DooSan?”

„Pentru că a fost necesar,” răspunse el sigur pe sine. „Un atac de panică. Când ieșeam din camera de motel. Acum însă ești bine și putem pleca de îndată ce te trezești.”

„Sunt trează, dacă ceva,” i-o întoarse SolHi brusc, privindu-l cumva pe sub sprâncene.

Reuși astfel să-l pună pe DooSan în încurcătură. Nu pentru multă vreme însă, căci, cât de curând, aruncând pătura de pe ea, îi spuse, „Să mergem atunci!” Făcu asta ca să-și alunge stângăcia, pentru că chiar nu era el obișnuit să fie luat peste picior. Trebuia să se conformeze până la urmă, tocmai pentru că trăia anume alături de SolHi.