Așezată pe marginea de ciment a acoperișului și privind în zare, la depărtarea orașului luminată ciudat de frumos, SolHi oftă. Se simțea nu-și de ce copleșită de emoțiile de peste zi, care-i amintiră într-un fel de viața ei și de toate întâmplările de peste zi. Mai ales simțea că se sufocă din când în când și asta pentru că nu reușise să-și scoată din minte cuvintele lui Han So Ra, scrise pe pagina ei de socializare, pe care SolHi o cercetase nu demult. Și, din aceeași cauză, că nu-și putea scoate acele cuvinte din minte, SolHi oftă iar, murmurând mai apoi, „Și totuși, era prea tânără pentru astfel de cuvinte. Era practic un copil. Cum naiba să scrie că ceva i-a fost Gaură Neagră în viață? Nici măcar n-a trăit destul sărmana ca să aibă astfel de gânduri. Dar totuși, ea le-a avut. De ce? Ce mama naibii i s-a putut întâmpla așa de strașnic ca să recurgă la un astfel de gest, sărind mai apoi de pe acoperișul școlii?”

Trebui să lase astfel de gânduri pentru mai târziu, tresărind chiar, în clipa în care auzi glasul lui DooSan nu departe de ea. „Iar tu ești din nou aici, pe vestitul acoperiș, vorbind singură,” vru DooSan s-o tachineze. Văzând-o însă încruntându-se și simțind de la ea aura stranie a tristeții, decise s-o lase mai moale cu tachinatul și-o întrebă, „Te deranjează ceva?” SolHi ridică din umeri, apoi schiță un zâmbet straniu, ceva ce-l puse în alertă pe DooSan, căci îi spuse numaidecât, „De-i despre cele întâmplate ieri să știi că-mi ies cu totul din pepeni de mai spui fie și măcar un cuvânt.”

SolHi îl privi încurcată. „Tu chiar crezi că-s aici pentru a plănui cum să-mi mai bat joc de tine după cele întâmplate ieri?” Îl întrebă ea, încruntându-se iar.

Întrebarea ei îl făcu pe DooSan să se relaxeze cât de cât. „Aaa, nu?” Întrebă el într-o doară. „Atunci, de nu-i asta, la ce anume te gândești atât de intens?”

„Han So Ra?! Mai bine zis la ce-am găsit în calculatorul ei. Un mesaj, cercetând rețelele de socializare. Sau poate mai mult decât un mesaj, un status pe care ea l-a postat acum câteva luni. Desigur având și un mesaj important pentru cineva.”

DooSan se foi nervos. „Mesaj? Care anume dacă nu-i secret?”

„Secret? Ei bine, nu-i. Cuvintele scrise de So Ra, negru pe alb: „Gaura Neagră a vieții mele.” Doar că ce cred eu că e secret e mesajul din spatele cuvintelor.”

„Unul pe care tu crezi că So Ra a încercat să-l transmită cuiva anume.” SolHi dădu din cap că da. „Crezi că i-a fost adresat iubitului mesajul ăsta profund?”

„Cel mai probabil că da. Ori poate… nu, nu-s sigură dacă sincer. La fel cum nu mai sunt sigură de nimic cu privire la tot ce se întâmplă în ultima vreme.”

„Atunci, nu crezi că-i timpul să vorbești cu cineva? Despre cele întâmplate în viața ta. Așa poate înțelegi mai bine ce se întâmplă, după ce te confesezi, mă refer.”

SolHi surâse, ceva ce-l făcu pe DooSan confuz, căci chiar nu se așteptase la reacția asta din partea ei. La un refuz da, dar nu la un zâmbet. Unul, care deși părea trist, tot îl răscoli nițel pe dinăuntru. De aceea și se uita intens la SolHi, în așteptarea răspunsului verbal, căci era absolut sigur că va fi unul. Și avu dreptate, căci după zâmbetul cela, SolHi îi spuse, „Să știi, domn procuror, ești cu adevărat impresionant când vrei.”

„Eu? Da ce-am făcut mă rog să fiu atât de impresionant?” Se umflă DooSan în pene, crezând că SolHi îi făcuse un compliment.

Da de unde?! Înțelese cât de curând că greșise cu astfel de gânduri când o auzi pe SolHi spunând, „Crezând că poți fi toate într-un singur flacon: și procuror și fratele cuiva și preot, de te aștepți la confesiuni din partea mea.”

DooSan strâmbă din nas. „Doar ziceam și eu, că o să-ți fie mai ușor pe suflet de spui cuiva ce simți. Nu de alta, dar când ții totul în tine poți ajunge cu adevărat rău. Ca Han So Ra de exemplu, care a ținut problemele doar pentru ea și la urmă… a sărit în gol, neputându-le face față de una singură.”

Înțelegând în sfârșit unde bate DooSan, SolHi strâmbă din nas. Nu-i plăcea ei când o făcea DooSan pe deșteptul și mai ales nu-i plăcea când încerca el să scoată informație din ea, în special despre cele întâmplate în urmă cu șapte ani. Dar, cum n-avea altceva ce face decât să-l pună la locul lui, SolHi se ridică în picioare într-un final și, pășind spre DooSan, se tot încrunta, ceva ce-l făcu pe acesta să se tragă câțiva pași în spate, încă cu mâinile în buzunare și privind-o chiorâș. „Ce acum?” Îndrăzni el să întrebe într-un final.

„Nimic important. Doar mă întrebam cum de-ți reușește totul atât de bine.”

„Îmi reușește? Ce anume? Ia, Ian SolHi, vorbește clar, că n-am timp pentru astfel de puzzle-uri complicate.”

„Iar de ce n-am eu timp e ca tu să-ți bagi nasul în viața mea. Așa că, ține-te departe de mine, Han DooSan și concentrează-te pe ce e important: pe cazul ăsta mă refer, căci… fata asta chiar are nevoie de ajutor și să i se facă dreptate, chiar dacă după moarte.”

„Ok, ok, am înțeles eu,” bătu DooSan în retragere, un pic supărat că nu-i reușise trucul. „Iar dacă ești atât de agresivă înseamnă că ceva te-a deranjat. Ce anume?”

SolHi inspiră adânc ca să se calmeze. Apoi spuse, „Mai bine decât să-ți spun o să-ți arăt. Așa că… vino după mine!”

Văzând-o plecând, DooSan strâmbă din nas. „La sigur nu-mi place mie când comandă. Dar… are totuși dreptate: altceva e important pe moment.” După care, chiar dacă nu avea el chef s-o facă, tot o urmă pe SolHi, căci de-i vorbise de caz însemna că găsise o pistă importantă spre aflarea adevărului.

***

La câteva minute după ce părăsiră acoperișul, DooSan și SolHi începură a răsfoi prin pozele publicate de So Ra pe rețelele de socializare. Nu prea multe, dar totuși destul de expresive, căci multe dintre ele o arătau ca fiind o ființă veselă, iubitoare să facă poze și să-și arate astfel fericirea, pe când altele o arătau un cu totul alt om, de parcă ceva o schimbase peste noapte, căci „E cu adevărat straniu dacă te uiți atent la asta,” spuse SolHi după ce terminară de privit toate pozele. „La fel cum e straniu că toți o descriau ca fiind o persoană agresivă și depresivă. În aceste poze însă pare destul de caldă.”

„Caldă? În ce fel?” Se interesă DooSan, un pic confuz, căci el chiar nu vedea diferența ceea despre care vorbea SolHi.

De asta și se încruntă SolHi într-un final, privindu-l mai apoi pieziș. „Pentru un procuror experimentat pari chiar novat să știi de nu vezi diferența despre care vorbesc.”

„Iar tu, pentru persoana drăguță care vrei să pari, îți arăți prea des colții, nu crezi?”

„Bine că le știi tu pe toate,” mârâi SolHi într-un final, căci avea el până la urmă dreptate: prea își arăta ea des colții în ultima vreme, iar asta avea fără doar și poate de-a face cu el. Dar… n-avea de gând să-i spună despre asta și să se bage iar în probleme. Doar se mulțumi să-i arate pozele în care So Ra zâmbea larg, „Ceea ce ne spune că pentru o copilă cu atât de multe probleme acasă, Han So Ra iubea viața. La asta mă refer. Ceva ce totuși s-a schimbat, radical aș putea chiar spune, în noaptea de 23 ianuarie.”

Schimbând pozele, de la una în care So Ra zâmbea larg în timp ce se juca cu un pui de labrador, la una în care era îmbrăcată complet în negru și ținând o țigară aprinsă între degete, SolHi privi insistent la fața lui DooSan, așteptând să vadă reacția lui. O reacție care întârzia să apară, deși DooSan privea țintă la pozele celea. Doar într-un târziu, după ce păru să fi observat în cele din urmă țigara, întrebă confuz, „Han So Ra fuma?”

„Asta-i tot ce-ai văzut după atâta timp de holbat la poze?” Îl întrebă SolHi pe-un ton ușor batjocoritor. Văzându-l însă privind-o pieziș, chipurile „Cauți ceartă?” se grăbi să-i răspundă, „Cel mai probabil că da. N-am întrebat-o pe prietena ei despre asta. Sau poate fi doar pentru show.”

„Show sau nu se vede clar schimbarea. Poate mai găsim și alte detalii de vedem restul pozelor.”

„Restul? Ba nu, sunt doar astea.”

„Doar astea?” Întrebă DooSan încurcat, căci chiar nu-i venea să creadă că o adolescentă veselă precum părea a fi So Ra avea doar zece poze pe rețelele de socializare. Dar… așa era, căci după ce luă mouse-ul din mâna lui SolHi și mai cercetă odată pozele pe care le văzuseră deja nu găsi nimic altceva straniu. „Ceva ce-mi dă de înțeles că era doar de fațadă contul ăsta.” SolHi îl privi insistent. „Mă refer… fetele iubesc de obicei să posteze multe poze, în căutare de atenție desigur. Han So Ra pare să fi fost diferită însă.”

„Sau poate le-a șters pe restul într-un moment de furie, căci… dacă te uiți atent pozele date sunt din cele mai vechi. Nimic nou după 23 ianuarie. Și, dacă e să ne uităm cu și mai mare atenție la ele, o să vezi că 9 dintre poze o arată extrem de fericită în timp ce doar una, cea cu țigara, postată exact pe 23 ianuarie, e total opusul celorlalte.”

„Un fel de punte între trecutul fericit și prezentul dureros.”

„Cam așa ceva. Ce mă deranjează pe mine însă e că a șters restul pozelor. Cele în care s-ar fi putut să fi apărut și „EL.”

„Cel care putea să fi avut acces la contul ei și să fi șters restul pozelor, nu crezi?”

„E și asta o probabilitate. Totuși, sunt mai tentată să cred că a făcut-o cu mâna ei. Și, dacă nu greșesc, ar fi putut-o face din cauza furiei simțite pentru ceilalți colegi după ce a fost ștearsă din chatul școlii.”

„Ce? Han So Ra a fost ștearsă din chat? Când anume?”

„În aceeași zi în care a sărit de pe acoperiș. De ce? Crezi că suferea de bullying?”

„Sau altceva mult mai grav s-ar fi putut întâmpla. Ceva ce-ar trebui să aflăm și cât mai curând posibil.”

„Cum anume? Cercetând un chat în care nu găsim nimic pentru că a fost totul șters? Haide, Han DooSan, poți mai mult de atât.”

DooSan o privi pe sub sprâncene, „Eu mă refeream la ai investiga pe cei încă aflați în chatul școlii, SolHi. Cei care au totul încă fresh în minte. Precum Cha Yoon. Așa că… ce-ar fi să-i faci o vizită?”

„Una care n-o să ne ajute la nimic de Cha Yoon reacționează ca la primul interogatoriu. Dar totuși ceva ce-ar trebui încercat.”

„Atunci… fă-i o vizită și află ce anume s-a întâmplat pe 23 Ianuarie. Asta cred că e important și nu de ce a fost ștearsă din chatul școlii.”

„Ceva ce nu-s de acord, căci… s-ar putea să fie legate și… Ia stai puțin!”

„Ce de data asta?”

„Postarea,” DooSan o privi și mai încurcat decât înainte. „La „Gaura Neagră a vieții mele,” mă refer, DooSan. Acest mesaj a fost postat pe 25 ianuarie.”

„Parcă era 23 Ianuarie, SolHi? Cum am ajuns la 25?”

„Pentru că pe 23 a fost postată poza în care So Ra fumează, iar pe 25 mesajul. Și… datele coincid, căci… pe 23 ianuarie So Ra și cel care o însoțea au fost la clinica lui Kim Gi Ha. Pe 25 însă ea postează acest mesaj ciudat. Asta înseamnă că anume pe 25 a fost făcut avortul și nu pe 23 cum bănuiam.”

„Poate și ai dreptate. Dar… nu ne spune totuși prea multe, căci nu asta e posibil s-o fi marcat într-atâta, ci altceva, întâmplarea de acum câteva luni. Orice mai exact: de la o relație pasageră, cum se întâmplă în ultima vreme, până la un abuz.”

„Chiar și așa cred că se merită de încercat, DooSan. Să aflăm ce anume s-a întâmplat pe 25 ianuarie.”

„E și asta o idee. Cum aflăm însă?”

„Simplu: încercăm să scoatem adevărul de la Cha Yoon?”

„Singură ai spus că n-o să vorbească.”

„Că-i posibil să nu vorbească, despre ceva ce ea crede că nu știm. De-i spunem despre 25 ianuarie însă… s-ar putea să aflăm ceva.”

„Atunci… ia-l pe inspector Yu cu tine și mergeți de-i faceți o vizită lui Cha Yoon. Dar… întrebați-o nu doar despre data de 25, ci și despre ce s-ar fi putut întâmpla cu cel puțin trei săptămâni înainte de asta.”

„Ziua în care Han So Ra ar fi putut rămâne însărcinată.”

„Exact. O perioadă în care So Ra și Cha Yoon mai erau încă prietene. Așa că, de depui un pic de efort, detectiv Ian, poate și aflăm ceva, nu crezi?”

„Da, șefu!” Spuse SolHi, luând brusc poziția de drepți, chiar sub privirea chiorâșă a lui DooSan, căci la sigur nu-i plăcea lui când SolHi își bătea joc de el, părând a reacționa cât se poate de normal.

Într-un final scutură din cap cu reproș când ușa biroului se închise cu zgomot în urma lui SolHi, murmurând pentru sine după asta, „Și totuși, Han DooSan, ai ajuns de râsul curcilor. De ce mă rog? Pentru că anume cea pe care o voiai târându-se la picioarele tale are toate șansele să te vadă pe tine făcând asta. Ceva ce-mi dă de înțeles doar un lucru: că nu-i proastă deloc!”

***

După discuția avută cu DooSan în birou, SolHi îi dădu un telefon lui Yu, cerându-i acestuia s-o ia din fața procuraturii. Trebui să aștepte însă cam 40 de minute după aceasta, timp în care se cufundă complet în gânduri, încercând în fel și chip să afle ce fel de teorie a conspirației mai era și aceea prin care trecuse Han So Ra. Ceva ce nu-i reuși însă, deși întoarse problema și pe față și pe dos. Doar într-un final, când Yu claxonă ca să-i atragă atenția, SolHi tresări și-l privi extrem de mirată. Văzându-l făcându-i cu mâna să se apropie, înțelese că se aflase complet în afara realității de nu-l zărise pe inspector venind.

Intrând în mașină, îl auzi pe Yu întrebând, „Încercai cumva să înțelegi întreaga lume?”

„Nu, doar pe mine,” îi răspunse SolHi într-o doară, zâmbind.

„Înseamnă că-i grav,” spuse inspectorul, făcând la dreapta de cum ieșiră de pe teritoriul procuraturii. Răspuns care-o făcu pe SolHi să-l privească uimită. „Mă refeream la problema la care te gândeai, căci doar când e ceva al naibii de grav arăți de parcă ești de pe altă lume.”

„Atât de bine a-ți ajuns să mă cunoașteți, inspectore?”

„Doar… să zicem că am învățat a citi bine oamenii în aproximativ douăzeci de ani de muncă în poliție. Și, dacă nu mă înșel, ne îndreptăm undeva anume de mi-ai cerut să te iau de aici.” SolHi dădu din cap că da. „Unde dacă nu-i secret?”

„La casa lui Han So Ra. E nevoie de aflat de la părinții ei în ce zi anume a lipsit de acasă în decembrie sau ianuarie anul trecut. Doar astfel ne putem da seama de unde să începem investigația.”

„Eu aș zice să începem cu 14 decembrie,” spuse Yu sigur pe sine.”

„De ce anume 14 decembrie?”

„Pentru că anume în acea noapte Han So Ra a dormit la prietena ei, Ko Cha Yoon.”

„Și știți asta pentru că?”

„Pentru că mi-a spus detectiv Kan. De unde știe el? Ei bine, de la părinții lui So Ra, pe care-i interoghează încă. Deci, noi ne îndreptăm spre casa lui Ko Cha Yoon acum, nu?”

SolHi zâmbi straniu. „V-am spus vreodată că-mi plac tipii care gândesc logic, inspectore?”

„Absolut. La fel cum știu că-ți place să-i iei pe alții peste picior cu gluma dată.”

This book was originally published on Royal Road. Check it out there for the real experience.

Deloc deranjată de mutra acră a inspectorului, căruia la sigur nu-i plăcuse gluma ei, SolHi spuse, „Ce să-i faci?! Defect profesional: să-i bănuiesc pe toți mă refer. Și să-i iau și peste picior, de ce nu?! Doar astfel mă simt și eu vie într-o lume de zombi insensibili. De altfel… v-ați simțit vreodată singur, inspectore?”

„O întrebare capcană cumva?”

„Deloc. Doar mă întrebam de v-ați simțit sau nu singur deși erați înconjurat de oameni în acele clipe.”

„Desigur că da,” îi spuse inspectorul sigur pe sine. „În fiecare zi de altfel. Și știți de ce? Pentru că nimănui nu-i pasă de tine în ultima vreme, fie ei și cei mai apropiați oameni, căci fiecare în lumea asta își trăiește propria viață, detectiv Ian.”

„Cum rămâne cu alții însă? Cu cei care au nevoie de tine, mă refer.”

„Știu și eu: să se descurce singuri? Dacă sincer nu prea știu răspunsul la această întrebare.”

„De ce?”

„Pentru că n-am fost nicicând insensibil și la fel n-am avut nicicând nevoia disperată de a fi ajutat de cineva.”

„Eu însă da,” șopti SolHi, oftând. Yu o privi încurcat. De asta și forță SolHi un zâmbet, grăbindu-se să spună mai apoi, „Doar gânduri, inspectore! N-o luați prea în serios, la fel cum nici viața asta nu ne ia în serios se pare.”

Spunând aceste cuvinte, SolHi privi prin fereastră, la oamenii pe care mașina lor îi lăsa în viteză în urmă. Oameni copleșiți de problemele lor, trecând unii pe lângă alții, fără să le pese de altceva decât de propria durere. Ar fi trebuit totuși, căci uneori, observând problemele altora și găsind pentru ei o soluție, îți dai seama că-i mai ușor să-ți calmezi și propria durere.

***

„Pe 14 Decembrie anul trecut?” Întrebă mama lui Cha Yoon extrem de mirată, când SolHi o întrebă de So Ra dormise la ei în acea noapte. „Da, da, acum îmi amintesc! So Ra a dormit aici în noaptea aceea, pregătindu-se cu Cha Yoon pentru examene. Dar… de ce întrebați, detective? S-a întâmplat ceva atunci? Cu Cha Yoon?” Întrebă doamna Ko extrem de preocupată.

„Nu cu Cha Yoon din câte bănuim, dar cu So Ra, căci… se pare că anume în decembrie anul trecut Han So Ra a rămas însărcinată. De altfel de asta și suntem aici: s-o întrebăm pe Cha Yoon de știe ceva despre asta.”

Răspunsul lui SolHi o făcu pe doamna Ko s-o privească cu ochii cât cepele. „Ce? So Ra era însărcinată? Sunteți sigură, detective? La sigur nu-i invenția cuiva? Pentru că, dacă ar fi fost așa, Cha Yoon mi-ar fi spus la sigur.”

„Ceva de care ne îndoim totuși, doamnă,” spuse Yu, forțând un zâmbet. „Adolescenții din ziua de azi nu prea obișnuiesc să-și împărtășească viața personală cu nimeni. Nici chiar cu părinții și… credeți-mă, știu ce zic, căci am și eu unul acasă. Unul extrem de problematic de altfel. Dar… nu asta era idea, ci să vorbim cu Cha Yoon despre ce știe ea.”

Doamna Ko, de parcă n-ar fi auzit nimic din ce spusese Yu, căci prea era cufundată în gânduri cât el vorbise, spuse dintr-o dată, întrerupându-l pe acesta când tocmai voia să mai adauge ceva, „Chiar și de-i așa și So Ra a rămas însărcinată în decembrie anul trecut, la sigur n-a fost în noaptea aceea, căci înainte de-a pleca la culcare, în jur de trei noaptea, am mers și le-am verificat. Dormeau deja. Sunt sigură de asta.”

SolHi și Yu schimbară priviri. „S-ar fi putut strecura afară după ora aceea?” Se interesă SolHi.

„Desigur că nu, detective. Sau ce: credeți că n-aș fi simțit?”

„Nu, nu-i asta,” se grăbi SolHi s-o calmeze pe doamna Ko, care păru indignată că nu era crezută. „Doar ne interesam de există posibilitatea dată.”

„Nicidecum, detective. Sunt cât de sigură de asta.”

„Eu însă cred că nu,” spuse dintr-o dată Cha Suk, băiatul doamnei Ko, care apăru dintr-o dată în living, sorbind zgomotos din sucul pe care tocmai și-l turnase în bucătărie. Remarcă care-i făcu pe Yu și SolHi să schimbe iar priviri, în timp ce doamna Ko își privea băiatul de 13 ani cu ochii cât cepele, așteptând continuarea acelui gând. Un răspuns pe care adolescentul îl dădu zâmbind, „De altfel nici nu aveai cum ști când So Ra a ieșit din casă, căci erai la dușuri. Anume atunci Cha Yoon a ajutat-o să iasă din casă, tiptil, asigurându-se că n-o să fie prinse.”

„Iar tu știi asta pentru că?” Îl întrebă a lui mamă extrem de confuză. Ba chiar se simți și furia în vocea ei.

„Pentru că eram în bucătărie când So Ra a plecat,” răspunse tânărul, deloc temându-se de furia neașteptată văzută în ochii mamei. „Niciuna din ele nu m-a văzut acolo pentru că erau prea ocupate să-și apere una alteia spatele. Eu însă am văzut totul: cum au ieșit tiptil din camera lui Cha Yoon, că So Ra purta hainele de club ale surorii mele și că se șușoteau cu privire la ceva anume.”

„Ai auzit ce anume și-au spus?” Se interesă Yu, făcând câteva notițe.

„Nu, n-am auzit. Era prea departe de altfel.”

„Măcar ora la care s-au strecurat din casă o ții minte?” Întrebă SolHi.

Doamna Ko nu-i dădu însă voie fiului să răspundă la întrebare, când puse o alta, „Mai mult decât la ce oră s-au strecurat afară din casă pe mine mă interesează la ce haine de club te referi, Cha Suk!”

„La cele pe care sora mea le ascunde în ursul cel mare din camera ei,” răspunse adolescentul fericit, de parcă s-ar fi răzbunat astfel pe Cha Yoon, dând-o în vileag pentru fapte tainice. „Și da, ca să răspund și la întrebarea detectivei: era în jur de 12 noaptea, timpul perfect pentru că Cenușăreasa să iasă din casă, transformându-se în bostan.”

Răspunsul adolescentului și fericirea ce-i sclipea în ochi îi făcu pe Yu și SolHi să schimbe iar priviri, întrebându-se unul pe altul astfel ce totuși se ascundea în spatele acelei povești. Trebuiră însă să lase acele gânduri pentru mai târziu, surprinși totuși, când doamna Ko se îndepărtă în grabă de ei, intrând val-vârtej în camera fiicei după asta.

„Crezi c-ar trebui s-o urmăm?” Întrebă SolHi confuză.

Îi răspunse însă Cha Suk în locul lui Yu, „Desigur. Doar astfel puteți evita moartea surorii mele, detective, căci după ce vede mama tot ce ascunde Cha Yoon în ursul cela la sigur o aruncă de la etaj.” După care, ridicând iar din umeri, tânărul intră în camera lui, de parcă n-ar fi fost deloc curios să afle ce-o să se întâmple după ce explodase bomba în urma celor spuse de el.

„Îmi miroase mie a teoria conspirației aici,” spuse Yu încruntându-se.

Privind spre ușa camerei adolescentului, care era închisă în acel moment, SolHi întrebă, „Crezi că minte?”

„La sigur că nu, căci… prea era reală sclipirea din privirea lui.”

„Răzbunare atunci?”

„Fără doar și poate, iar asta nu poate fi decât un război între frați,” îi răspunse Yu zâmbind, pornind primul spre camera lui Cha Yoon, de unde se auzeau strigăte, urmat îndeaproape de SolHi.

***

„Ți-am spus să nu intri nicicând în camera mea,” strigă Cha Yoon la mama ei, după ce femeia scoase tot ce se putuse din marele urs de pluș ce stătuse până atunci pe patul adolescentei: haine extravagante, rochii mult prea scurte pentru a fi purtate de-o adolescentă decentă, diverse bijuterii, poșete, cosmetică și tot restul. Chițibușuri ce păreau a fi pentru Cha Yoon o adevărată comoară. De aceea, văzându-le zăcând la pământ, adolescenta părea a-și fi ieșit din minți, având o adevărată criză de isterie.

O palmă peste față însă o făcu să tacă brusc. Apoi, atingându-și fața cu ambele palme, privindu-și mama cu ochi de vultur, lui Cha Yoon îi dădură lacrimile. Privire țintă care o făcu pe doamna Ko să-și piardă și ea mințile, considerând că a ei fiică o provoca. De aceea și ridică mâna ca s-o mai lovească odată, dându-i astfel de înțeles că cu mama ei în așa hal nu se putea vorbi.

Yu însă, văzând-o pe femeie ridicând mâna s-o mai lovească odată pe Cha Yoon, o apucă de încheietură, forțând-o să-l privească. După care, apropiindu-se de urechea femeii, îi spuse în șoaptă, „Ce-ar fi să le lăsăm în două cu detectiv Ian? Doar astfel Cha Yoon o să vorbească, nu agresând-o.”

„Asta însă nu înseamnă că discuția e încheiată și problema rezolvată, detective,” spuse doamna Ko cu voce tare să fie auzită și de Cha Yoon.

„Desigur, pe urmă puteți avea o discuție de suflet cu fiica dvs, aflând tot ceea ce va ascuns. Acum însă e nevoie de altcineva să discute cu ea. Așa că… ce-ar fi să așteptăm în living cât ele stau de vorbă?”

Nu de tot convinsă că era corect să facă asta, doamna Ko își privi fiica. Văzând însă că Cha Yoon continua s-o privească cu ochi de vultur, indignată că fusese agresată fără să i se dea șansa să se apere, doamna Ko îi spuse fiicei, „Să nu crezi că s-a terminat aici, Cha Yoon. După ce detectivii pleacă o să stăm iar de vorbă, între patru ochi, și atunci o să-mi spui mie tot ce știi de nu vrei să le spui lor. Așa că, înainte să deschizi gura și să minți, gândește-te de două ori la ce vrei să spui, m-ai înțeles? Doar astfel o să poți să scapi de pedeapsa pe care o meriți.”

Spunând asta, doamna Ko plecă în grabă din cameră, urmată de inspector. Yu, după ce ieși din cameră, închise cu grijă ușa în urma lui, făcându-i semn lui SolHi c-o să fie pe aproape de-o să aibă nevoie de el. Semn pe care SolHi îl văzu numaidecât, dând din cap că înțelese. Apoi, după ce Yu închise ușa, fiind chiar lângă ea, SolHi se întoarse cu spatele spre ușă și privi insistent la Cha Yoon.

Nu spuse nimic SolHi. Multă vreme de altfel. Doar se uită la Cha Yoon, care stătea îngenuncheată lângă lucrurile ei, aruncate claie peste grămadă la podea, pe care încerca să le aducă în ordine. Nici tânăra nu spuse nimic. Doar într-un târziu, când simți că tăcerea o apăsa, întrebă, „De ce sunteți aici, detectiv Ian? Credeam că v-am spus tot ce știu în acea zi, la cafenea.”

„Ceva de ce nu-s sigură, Cha Yoon: că mi-ai spus adevărul atunci. Sau poate că ai spus adevărul pe care ai vrut să se știe. Altul însă, cel din 14 decembrie anul trecut, l-ai trecut sub tăcere. De ce?”

Cha Yoon tresări. „Nu știu despre ce vorbiți, detective!” Spuse tânăra, privind brusc în altă parte.

„Eu însă cred că da. Altfel n-ai fi privit în altă parte, ci la mine, nu crezi?”

Adolescenta înghiți în sec. Apoi, aruncând de pe genunchi hainele strânse deja, se ridică de jos și se așeză pe pat, cu mâinile acoperindu-i fața. Reacție care o făcu pe SolHi atentă, la fel ca șoapta tinerei după asta, „Și-am zis eu atunci că se poate termina rău, dar nu m-a ascultat.”

„Cine anume? So Ra?” Întrebă SolHi, apropiind un scaun de pat.

Cha Yoon dădu din cap că da, după care izbucni în plâns. Avu nevoie de câteva minute să-și revină, după care, printre lacrimi, privi la SolHi căreia îi spuse, „A fost doar din cauza lui.”

„A lui? Cine anume?”

„Un tânăr pe care So Ra l-a întâlnit cu o săptămână mai înainte de „accident.”

„Prin accident ai în vedere faptul c-a rămas însărcinată?” Cha Yoon o privi cu ochii cât cepele. „Văd că nu știai de asta.”

„Nu, So Ra nu mi-a spus nimic despre asta.”

„A fost probabil că după asta v-ați certat, nu-i așa?”

„Da, la cam o lună după asta. Pe la sfârșit de ianuarie.”

„Ce s-a întâmplat atunci?”

„Ce v-am spus: mi-a cerut să mă despart de iubit, iar eu…”

„Mă refeream la noaptea când a dormit So Ra aici și nu la cearta voastră, Cha Yoon. Despre asta vom vorbi mai târziu. Deci: ce s-a întâmplat în acea noapte?”

„Nimic ieșit din comun. Doar… a decis să se vadă cu el în acea noapte cu orice preț. Îl plăcea mult. Zicea că el îi poate schimba viața și că trebuie să se vadă cu el.”

„Știi unde-au mers atunci?”

„Mi se pare că la cinema. O invitase în ziua când ne-am văzut cu el prima dată. Doar că nu știu dacă au mai ajuns acolo după asta.”

„Cel mai probabil că nu, căci… cine merge la 12 de noapte la cinema? Doar… naivii.”

„I-am zis și eu asta lui So Ra, dar n-a ascultat. A zis că dacă a invitat-o înseamnă c-o place mult și de asta a insistat să o ajut să plece pe ascuns de aici. Nu voia ca mama să le spună părinților ei, căci și așa îi făcea tatăl ei zile fripte. Probabil de asta și căuta sprijin într-un alt bărbat, odată ce nu putea conta pe tatăl ei.”

„Sună logic. Dar totuși: era tatăl ei.”

„Unul care-o ținea din scurt și nu-i dădea voie nici măcar să respire liber.”

„Pentru că So Ra avea doar 16 ani, Cha Yoon. E normal ca la vârsta asta părinții să vă controleze viața.”

„Ba bine că nu. Părinții trebuie să-ți fie alături, să te susțină și să te ghideze nu să-ți controleze viața sau să te bată așa cum făcea tatăl lui So Ra ori de câte ori el considera că ea nu-l asculta.”

„Aici sunt de acord cu tine. Până la un punct. Dar totuși nu-s pentru asta aici, ci să-mi spui cine-i tipul cu care s-a întâlnit So Ra în acea noapte.”

„După cum am spus cineva pe care l-am întâlnit întâmplător, la mall, cam cu o săptămână mai înainte să doarmă aici.”

„Nume?”

„Nu-l țin minte dacă sincer. Tot ce-mi amintesc despre el e că e student. Universitatea Hankook mi se pare, Teatru și Film, anul doi dacă nu mă greșesc. Cel puțin asta ne-a spus când s-a prezentat.”

„Detalii despre el? Tatuaje? Cât era de înalt?”

„Tatuaje parcă nu. Înălțime: cam 1.8, păr șaten, ochi negri. Cam atât.”

„Am înțeles. Un tip „obișnuit.”

„Cam așa ceva. Dar totuși un tip pe care So Ra l-a plăcut și mult. Pentru asta a riscat enorm în acea seară, schimbându-se complet după asta.”

SolHi o privi încurcată. „Colegii voștri știau despre acea seară?” Cha Yoon privi brusc în altă parte. „Iar privirea ta spune totul: știau. De asta și-au șters-o din chatul școlii, nu?”

„Cea care a șters-o am fost eu, căci… era prea dureros pentru ea.”

„Dureros? În ce fel?”

„În sensul adevărat al cuvântului, detective, căci la cam o lună după acel incident cineva a postat o poză a lui So Ra sărutându-se cu un băiat. Și… sub pozele celea era scris că făcuse un avort.” Cha Yoon începu să plângă iar. „Asta mi-a frânt inima chiar dacă eram certate, căci… era până la urmă prietena mea.”

Lacrimile lui Cha Yoon o emoționară pe SolHi într-un final, căci oftă. Apoi, abia stăpânindu-se să nu plângă și ea, întrebă, „Pot vedea pozele celea?” Cha Yoon dădu din cap că nu. „De ce?”

„Pentru că au fost șterse deja. După ce… So Ra s-a aruncat de pe acoperiș. Cine le-a șters nu vă pot spune, la fel ca cine le-a postat. Era anonim. Tot ce-am putut salva a fost asta.”

Luându-și telefonul, Cha Yoon îi arătă lui SolHi un video în care mai mulți adolescenți își băteau joc de So Ra, undeva în curtea din spate a școlii. Și nu doar îi strigau cuvinte usturătoare în timp ce aruncau cu gunoi în ea, dar o și împingeau de la unul la altul. La un moment dat, după multe râsete și batjocuri, SolHi auzi clar vocea unui tânăr spunându-i altuia când Cha Yoon încetă să mai opună rezistență, „E pentru că-i place să fie trecută din mână în mână.”

„La fel cum iubește gunoaiele, căci… e din aceeași clasă ca și ele, nu?” După care, o împinse spre un al treilea. Acela n-o prinse însă, ci–o privi dezgustat. De asta și căzu So Ra la pământ. Nu se ridică însă, ci închise ochii, luptând cu propriile lacrimi.

„Supunerea” ei le dădu încredere celorlalți, căci îi puseră o coajă de banană în cap, strigându-i mai apoi, „Folosită! Exact ca și tine, gunoi!” După care începură a râde în hohote, ca bezmeticii, în timp ce So Ra plângea în hohote.

Nemaiputând suporta cele văzute, SolHi opri înregistrarea, închizând ochii pentru câteva clipe. „Nici măcar nu știu ce-i viața, dar îndrăznesc a numi pe cineva gunoi,” scrâșni SolHi printre dinți. „Netrebnici! Dar… o să le arăt eu ce-nseamnă să fii tratat ca pe-un gunoi! La sigur n-o să le placă asta, iar telefonul îl iau cu mine!”

Cha Yoon nu se opuse când SolHi îi luă telefonul. Doar privi tristă în urma ei, conștientă că detectiva avea dreptate: cineva trebuia să-i învețe minte pe cei care-și bătură joc de So Ra. Astfel îi putea face și ea dreptate celei care-i fusese atâta amar de vreme prietenă, măcar așa cum putea și ea.

***

Ieșind din clădirea în care locuia Cha Yoon, SolHi simți greață în stomac. De asta și fugi spre tufișuri, golindu-și din greu stomacul după asta, în timp ce tremura cu tot corpul. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, în timp ce broboane reci de sudoare i se scurgeau pe tot corpul.

Yu, care ieșise în urma ei, rămase o vreme lângă ușă, privind țintă la SolHi și neînțelegând o iotă din ceea ce i se întâmpla ei. Nu rămase însă indiferent, ci se apropie de SolHi într-un final, lovind-o ușurel pe spate ca să-i dea de înțeles că era acolo. Anume atingerea inspectorului o ajută pe SolHi să se calmeze într-un final. Și, după ce se ridică în picioare, făcând câțiva pași de lângă acele tufișuri, SolHi privi tristă strada plină de oameni chiar și la acea oră târzie din noapte. După care întrebă, „Inspectore, de ce oamenii sunt atât de cruzi totuși?”

„Oamenii? Dar… ce-au făcut de data asta ei?” O întrebă Yu, confuz.

De asta SolHi întoarse capul și-l privi, tristă. „Nu-i ceva ce-au făcut, ci ce-au spus, Inspectore, căci… să numești pe cineva „gunoi,” fără să-i știi povestea, mi se pare o barbaritate.”

„Vorbești acum despre cele întâmplate lui Han So Ra sau despre tine?”

„Despre ambele, căci ambele am trecut prin ceva asemănător. Ne-au judecat și umilit oamenii pentru ceva ce se pare că n-am fost de vină. Și la fel a trebuit să ne luptăm singure ca să supraviețuim.”

„Nu chiar singură, detectiv Ian, căci, din câte știu, doctor Pack Mina va fost alături în acea perioadă.”

„Așa e. Mi-a fost Mina alături în acele vremuri, căci Mina chiar e o prietenă pe cinste. Asta însă nu înseamnă că știe prin ce am trecut atunci.”

Yu se încruntă. „La ce anume te referi spunând „prin ce-am trecut atunci?” Procesul?”

„Judecata oamenilor, inspectore. Cei care mă insultau văzându-mă pe stradă, cei care au aruncat în mine cu noroi chiar și după ce am fost eliberată. Oameni care m-au înjosit în fel și chip și asta doar pentru că așa credeau ei că–i corect, precum a fi înjunghiată doar pentru simplul fapt c-am „îndrăznit” să intru într-un supermarket să cumpăr apă.”

Yu se holbă la ea cu ochii cât cepele. „Ce? Cineva te-a înjunghiat atunci?”

„Da. Aici e dovada,” spuse SolHi, arătându-i o cicatrice destul de vizibilă în partea stângă a abdomenului. „Nimic grav, căci m-am putut apăra. Dar totuși ceva ce m-a marcat. Și știți de ce? Nu cicatricea mi-a rămas pe viață, ci amintirile și cuvintele celui care m-a rănit atunci. Știți ce mi-a spus?” Yu dădu din cap că nu. „Că nu merit să beau apă în timp ce victima mea nu o mai poate face.”

Yu scrâșni din dinți. Apoi, inspirând adânc ca să se calmeze, întrebă, „De ce n-am găsit asta la dosar, SolHi?”

„Pentru că n-am spus nimănui despre asta, inspectore. N-am vrut să atrag atenția asupra mea iar. La fel… pentru că mă simțeam vinovată pentru noaptea când Han YuSan a murit, căci doar eu am supraviețuit atunci. Vină pe care o simt și acum și asta pentru că nu-mi aduc aminte de cele întâmplate. Chiar și așa, inspectore: de ce să sufăr doar pentru c-am rămas în viață atunci? De ce să mi se ceară să mor doar pentru că eu am supraviețuit, iar Han YuSan nu? A fost o minune c-am rămas în viață în acea noapte, căci știți prea bine în ce hal am fost dusă la Urgențe în acea noapte. Chiar și așa, nimănui nu i-a păsat, la fel cum nimeni nu s-a întrebat vreodată de ce am fost găsită în acel depozit, inconștientă și cu răni grave. Răni care m-ar fi putut ucide atunci. Ceva ce cred c-ar fi fost totuși mai bine: să mor și astfel să nu mai simt nimic, în special durerea, cea care face oamenii să sară de pe acoperișuri, doar pentru că nu pot lupta contra lumii și-a urii ei.”

Spunând asta, deși încă tremura cu tot trupul, SolHi îi întoarse spatele inspectorului, îndreptându-se spre mașină. Nu se putu calma nici după ce intră deja în vehicul, privind țintă prin parbrizul din față. Doar… se simțea tristă și neînțeleasă de lume, la fel cum își dădea prea bine seama că nimănui nu-i păsa de fapt de ea. Chiar și așa, pentru prima dată în multă vreme, îi vorbise cuiva despre ceea ce simțea, cuiva care nu era Pack Mina, iar pentru SolHi asta era tot o noutate.