Față în față cu Cha Yoon, o adolescentă de doar șaptesprezece ani, SolHi se simți ciudat. Nu-și dădu seama la început pentru ce se simțea astfel, căci nu era prima dată când se afla în compania adolescenților, pentru că, până să se întâmple tragedia de acum șapte ani, lucrase ca profesoară anume cu adolescenți de vârsta lui Cha Yoon. Chiar și așa, simțea nu-și de ce că tânăra îi ascundea ceva și de aceea își tot ferea privirea, deși SolHi voia s-o privească în ochi, forțând-o astfel să-i spună ce știa.

Stătură astfel în jur de vreo jumătate de oră probabil, fără ca vreuna din ele să spună ceva. Doar Cha Yoon mai sorbea din când în când zgomotos din latte-ul pe care SolHi i-l cumpărase și cam atât. O atitudine a tinerei care-i dădu de înțeles lui SolHi că aceasta nu doar că nu va vorbi, ci și că știe la sigur ceva. De aceea și-i arătă într-un final cicatricele de pe brațul ei, scoțându-și scurteica când îi și spuse, „Răni similare avea și So Ra, Cha Yoon, iar eu cred că tu știi motivul pentru care ea tot le avea.”

Comentariul lui SolHi o făcu pe Cha Yoon să se miște nervoasă pe scaun. Apoi, iritată, îi spuse, „Da nu știu eu nimic, ok?! Nu știu tocmai pentru că nu eram prietene. Am încetat să fim prietene acum mult timp. Așa că aș prefera să nu știu de ea.”

SolHi se încruntă. O duru să vadă atitudinea lui Cha Yoon față de cea care-i fusese cea mai bună prietenă, iar asta o știa din surse sigure, după ce vorbise cu dirigintele lor. De aceea îi și spuse tinerei pe-un ton sigur într-un final, „Nici chiar demult n-ați încetat voi a fi prietene, căci mi-au spus deja, atât colegii cât și profesorii, că tu și So Ra erați prietene bune. Da, până nu demult ați fost, când, dintr-un motiv anume, ați încetat a mai fi. Mai exact în urmă cu câteva săptămâni v-ați certat voi. Așa că, cum știu asta, mi-ar plăcea să știu și motivul pentru care v-ați certat.”

„Pentru că-i t…ă?” Strigă Cha Yoon dintr-o dată. Văzând însă privirile celorlalți clienți ai cafenelei întoarse spre ea, tânăra coborî tonul, spunându-i lui SolHi, „Mai mult nu spun nimic, căci știu prea bine că ce căutați acum e un țap ispășitor pentru moartea ei, iar eu n-am de gând să fiu unul.” După care, încrucișându-și brațele pe piept, o privi pe SolHi cu autoritate, vrând să-i arate că nu se temea de ea și nici nu era intimidată de detectivă, deși inima îi bătea ca nebuna în piept.

Atitudinea lui Cha Yoon îi dădu lui SolHi de înțeles că era timpul să schimbe tactica. De aceea și spuse, „Bine atunci. De nu vrei să-mi spui direct motivul, măcar zi-mi când ați încetat a mai fi prietene.”

Tonul calm al detectivei o făcu pe adolescentă să ofteze. Făcu asta simțind durere în suflet, căci, până la urmă, vorbeau de cea în care avuse încredere în trecut și pe care o numise adesea prietenă. De aceea și se decise într-un final să vorbească, deși n-ar fi vrut. „Acum patru luni,” spuse Cha Yoon cu jumătate de gură.

„Motivul?”

Cha Yoon înghiți în sec. Apoi, încruntându-se, se aplecă puțin peste masă, lipindu-și coatele de ea și, privind țintă în ochii detectivei, îi spuse, „Pentru că prietenii nu se trădează așa cum a făcut ea. Așa că te întreb eu acum, detective: ce-ați fi făcut în locul meu de cea mai bună prietenă v-ar fi spus să vă despărțiți de iubit sau încetați a mai fi prietene?”

SolHi surâse cu amărăciune. „Aș fi întrebat motivul?” Îi spuse ea tinerei, privind-o insistent.

„Ba bine că nu,” șuieră Cha Yoon dintr-o dată printre dinți, făcând-o pe SolHi atentă. „N-ați fi întrebat-o nimic, ci a-ți plesnit-o. Motivul? V-ați fi dat seama c-a spus asta pentru că vă voia iubitul. Ceva la care sunt sigură că n-ați fi renunțat pentru o prietenă. Doar… de-ați fi fost proastă.”

Atitudinea tinerei o făcu pe SolHi se încrunte. Apoi, aplecându-se și ea ușor peste masă, după ce dădu sucul la o parte, îi spuse lui Cha Yoon, sigură pe sine, „În locul tău aș atrage atenție la ceea ce spun. De ce? Pentru că anume asta și-mi dă de înțeles c-ai avut un motiv s-o faci pe So Ra să sară de pe acoperișul cela.”

„Desigur că nu,” aproape că strigă Cha Yoon, ridicându-se de pe scaun. „N-am avut eu nimic de-a face cu moartea proastei celeia.”

„Măsoară-ți cuvintele, Cha Yoon!” Îi spuse SolHi pe-un ton autoritar. „Și ia loc, pentru că n-am terminat încă de vorbit!”

Fără prea mare tragere de inimă, Cha Yoon se așeză pe scaun. Nu-i dădu însă voie lui SolHi să-și termine gândul, ci-i spuse, „Iar eu n-o să permit să mă acuzați de lucruri care nu s-au întâmplat.”

„Nu te-aș acuza de mi-ai spune ce s-a întâmplat atunci. Precum dacă ai aflat sau nu motivul pentru care So Ra ți-a cerut să te desparți de iubit.”

„De ce m-aș fi chinuit să-l aflu dacă și așa era evident?! Îmi voia iubitul, ce altceva putea fi?”

„Știu și eu?! Poate că a fost doar un sfat prietenesc pentru că-ți voia binele? S-ar putea să fi știut ceva So Ra despre iubitul tău de ți-a spus asta, nu crezi?”

„Pe naiba!” Strigă adolescenta. Văzând-o pe SolHi încruntându-se, schimbă tonul, „Adică… dacă mi-ar fi vrut binele nu ar fi acționat ca o… nu credeți? Mi-ar fi fost doar alături, indiferent de ce nu s-ar fi întâmplat.”

Spunând aceste cuvinte, se simți ura în vocea lui Cha Yoon, o ură care-o făcu pe SolHi să șoptească în cele din urmă, „Acum înțeleg de ce se spune că cei în care crezi te înjunghie de fapt pe la spate.”

„Vedeți că îmi dați dreptate? Și mai spuneați că nu știu despre ce vorbesc.”

„Eu vorbeam despre tine, Cha Yoon. Tu pari a fi genul de om care înjunghie pe la spate. Și nu doar că ești capabilă să trădezi pe altul pari a fi, dar și în stare s-o fi împins pe So Ra de pe acoperișul cela.”

„Acum e vina mea? Pentru că n-a fost în stare să-și găsească un altul și și-a dorit să pună mâna pe ce-i al meu, eu sunt vinovată?”

„Ba nu. Ești vinovată pentru că n-ai aflat adevăratul motiv pentru care So Ra ți-a cerut atunci să te desparți de iubit, căci sunt sigură că un altul a fost motivul și nu pentru că și l-ar fi dorit pentru ea.”

„Nu văd ce alt motiv ar fi avut!” Îi spuse Cha Yoon arogantă.

„Precum acela că tânărul pe care-l aperi atât de mult s-ar putea să nu fie cel care pare?”

„Nu-i vorbiți de rău pe cei care nu-i cunoașteți, detective! Băiatul ăsta mă iubește cu adevărat și știu asta la sigur!”

„La fel ai fost sigură de prietena ta până să-l întâlnești pe el, nu-i așa? Chiar și așa ai acuzat-o de trădare, deși ai susținut c-o cunoști ca pe cele cinci degete de la mână.” Cha Yoon înghiți în sec, privind în altă parte. „Am dreptate, văd, iar asta îmi dă de înțeles că te îndoiești și de el.”

„Ba bine că nu. Nici într-o mie de ani.”

„Mai vedem noi de-o să vorbești astfel și după ce aflăm motivul pentru care So Ra a sărit de pe acoperișul cela, căci sunt sigură că are legătură și cu tine. Atunci… la sigur o să ai alte idei! Și știi de ce-s atât de sigură? Pentru că cei de teapa ta nu fac decât să-și apere pielea și interesele nu pe alții.”

„Vorbiți de parcă m-ați cunoaște, detective!” Șuieră Cha Yoon printre dinți. „Dvs, cea care apărați o…! Ceva ce-mi dă de înțeles că nu sunteți diferită de ea!”

„Ai grijă la limbă, Cha Yoon! Nu suntem prietene.”

„Chiar și așa îmi vorbiți ca una,” îi răspunse tânăra cu aroganță.

„Doar am vrut să par drăguță, așa că n-o lua personal. Și, de cineva te tratează ca pe un prieten, faci la fel, nu ataci ca o cobră pe la spate: fără remușcări și fără rușine! Exact așa cum ai făcut cu cea care ți-a fost prietenă timp de zece ani, pe care ai susținut c-o cunoști ca pe tine însuți, dar pe care ai insultat-o cu cele mai murdare cuvinte. Din cele care par a fi motivul pentru care So Ra s-a aruncat de pe clădire azi.”

Auzind-o pe SolHi vorbindu-i astfel, Cha Yoon începu să tremure ușor. Nu din cauza că era furioasă, ci pentru că înțelese totuși că SolHi avea dreptate: ea și So Ra susținuseră mereu că se știu una pe alta de parcă ar fi una singură. Chiar și așa se insultară într-un final cu cele mai urâte cuvinte și asta pentru că fiecare se simțise trădată de cealaltă. Asta însă nu însemna că uitaseră de acea iubire pe care și-o declaraseră cândva, o iubire care o făcu pe Cha Yoon să murmure într-un final, „N-a fost din cauza cuiva anume că So Ra a sărit. Adică nu din cauza unui iubit sau a mea, ci… am impresia că a fost din cauza tatălui ei, căci acela iubea pur și simplu s-o învețe pe So Ra viața cu… cureaua.”

„Ce?” Întrebă SolHi extrem de uimită. „So Ra suferea din cauza violenței domestice?”

„Și nu doar ea. La fel se întâmplă și cu mama ei, care primește de altfel toate loviturile. E un lucru bine știut de toată lumea, dar totuși ceva despre care nimeni nu vorbește. Pot spune chiar că-i un subiect tabu în școala noastră, căci… So Ra s-a luptat cu pumnii pentru acest drept.”

„Ce-ai în vedere cu „s-a luptat cu pumnii pentru acest drept?”

„Sensul adevărat al cuvântului, căci nu odată So Ra s-a luat la bătaie cu colegii pentru că aceia făceau mișto de ea și de faptul că taică-su iubea violența. Ei bine, omul ăla e diavolul în persoană aș putea spune chiar, căci… acum câteva luni mama lui So Ra a fost spitalizată în stare foarte gravă. A fost dusă la spital mai mult moartă decât vie. Chiar și așa n-a făcut plângere, căci ea susține că o femeie trebuie să suporte totul în căsnicie. La fel o învăța și pe So Ra. Doar că… deși So Ra tăcea despre asta, nu putea ascunde faptul că suferea, căci… chiar nu era loc alb pe pielea ei. Era mai mereu vânătă, mai mereu cu urme adânci de curea pe piele. Urme care au transformat-o complet, mai ales în ultimele luni.”

Această mărturisire o bulversă complet pe SolHi, căci chiar nu putea înțelege oamenii. Știau toți prin ce calvar treceau două suflete, dar chiar și așa nimeni nu le sărise în ajutor. „De parcă iadul e aici pe pământ și nu în altă parte,” își surprinse SolHi un gând trecându-i prin minte. Un gând care o făcu să arunce carnețelul pe masă și să-și strângă cu putere pumnii, încruntându-se. Într-un final, când se putu calma cât de cât, privi prin fereastră la DooSan, care le aștepta afară. Era cu spatele la ea în acele clipe și n-o putu vedea. Și părea atât de calm în acele clipe, chiar dacă furtuna se aciuase în sufletul lui cu doar minute în urmă, pe acoperișul școlii, acolo unde So Ra își încheiase suferința.

***

PROCURATURA. BIROUL LUI DOOSAN. TREI ORE MAI TÂRZIU

În momentul în care ușa biroului se trânti de perete, DooSan și cei care erau în acele clipe în birou săriră ca arși de la locurile lor, crezând că iar San DuSik venise acolo, căutând probleme. Nu era însă San DuSik, ci SolHi cea care intrase val-vârtej, apropiindu-se de biroul lui DooSan și aruncându-i într-un final un teanc de poze în față, spunându-i, „Han So Ra a fost victima violenței domestice. Am dovezi despre asta.”

Lăsându-se pe speteaza fotoliului, cu brațele cruciș pe piept, DooSan o privi pe sub sprâncene. „Mai bine ai învăța a intra normal în birou în loc să cauți astfel de dovezi. Nu crezi, Ian SolHi?” O certă el.

„N-am eu timp pentru asta!” Veni replica lui SolHi, ceva ce-l uimi la culme.

„Și totuși ar trebui,” îi șuieră DooSan printre dinți. „Ne-ai băgat pe toți în boale cu astfel de intrări.”

SolHi îl privi încurcată, căci chiar nu înțelegea la ce anume se referise el. Văzându-l însă făcându-i semne cu capul să privească în spatele ei, îl ascultă într-un final și, privind într-acolo, îi văzu pe Yoon Suk și Yu privind-o cu ochii cât cepele, încă în „stare de șoc” după așa intrare triumfală, pe A Rim scuipându-și în sân, iar pe Kan privind-o cu ochi de demon. Privire care o făcu pe SolHi să rânjească puțin, chipurile „Cer și eu scuze, a fost ceva urgent.” Apoi, privind iar la DooSan, c-o mină serioasă de data asta, îi spuse, „Cred c-ar trebui să urmăm pista violenței domestice.”

„Și? Unde o să ne ducă într-un final?”

„Știu și eu?! La găsirea vinovatului?” Îi răspunse SolHi pe-un ton ironic.

„Mă îndoiesc eu,” urmă răspunsul la fel de cinic al lui DooSan, ceva ce-o făcu pe SolHi să strâmbe din nas, dar totuși ceva ce nu-l impresionă pe el, căci îi spuse mai apoi, „Și mă îndoiesc eu tocmai pentru că nu cred că asta a fost motivul pentru care a sărit de pe acoperiș.”

Pe SolHi răspunsul ăsta n-o satisfăcu însă, căci îi șuieră cât de curând printre dinți, „Ar trebui însă, căci doar așa putem demonstra că a sărit având sechele psihologice.” După care, sprijinindu-se cu ambele palme de biroul lui DooSan, îl privi țintă, dezvelindu-și ușor colții, așa cum făcea și el, de parcă ar fi fost doi câini mârâind unul la altul.

Faza cu mârâitul nu dură mult, căci DooSan înțelese că nu astfel o s-o convingă pe încăpățânata din fața lui. De aceea îi și spuse sigur pe el, „Poate și avea sechele. Dar, de n-a fost la psiholog și nu sunt dovezi despre asta, mă îndoiesc că un judecător în lumea asta o să accepte astfel de motiv.”

„Cum rămâne cu mama ei?” Nu se lăsă SolHi mai prejos. „No Ha Ra a fost spitalizată din Martie până în Iunie anul trecut, în secția de traumatologie a Spitalului Universitar. Motivul? Multiple fracturi lombare și toracice, cauzate de lovituri repetate cu un obiect contondent. Chiar a fost demonstrat că cel care a lovit-o a fost soțul ei și asta doar pentru că și-a văzut în acea zi soția discutând cu unul dintre vecini, un bărbat mai tânăr ca el, din cauza căruia, citez, „S-a simțit gelos.” Așa că, nu cred să fie greu să-i ceri medicului tău legist să verifice de sunt răni pe corpul lui So Ra cauzate de un astfel de obiect contondent.”

„De putut nu zic că nu pot. Doar că n-ajută la nimic. De ce? Pentru că un avocat bun poate susține că și le-a făcut când a căzut. De nu crezi, poți arunca o privire!”

Privind țintă la teancul de poze cu trupul lui So Ra, pe care DooSan i le aruncă dintr-o dată în față, SolHi „mârâi” iar, de data asta uitându-se țintă în ochii lui DooSan. Încercă astfel să-i transmită un mesaj cât se poate de clar. „O cauți cu lumânarea azi, nu?” Un mesaj la care DooSan surâse doar. Mai ales când o auzi șuierând printre dinți, „Când n-ai nevoie de asta e al naibii de eficient.” După care, botezându-l și cu numele de „psihopat,” SolHi se întoarse la biroul ei, așezându-se destul de zgomotos de altfel, căci destule lucruri fură trântite pe birou după asta.

În clipa în care-l auzi pe DooSan bombănind, „Mai nou sunt psihopat,” SolHi îl străfulgeră cu privirea, căci chiar nu putea ea suporta când o făcea el pe deșteptul. La fel nu-l suporta ea când câștiga o bătălie în fața ei, așa cum se întâmplase în acele clipe. Dar, deși tare ar mai fi vrut să-i arate lui Han DooSan care-i era locul, stătu totuși cuminte, căci chiar intra în probleme în ziua aceea de mai făcea ceva.

În tot acel timp, cât DooSan și SolHi jucară jocul lor preferat de-a mâța și șoarecele, Kan stătu cuminte pe locul lui, cu mâinile cruciș pe piept, privind când la unul când la altul. Nu spuse însă nimic: tare mă refer, căci în minte din „Idioți ca ăștia doi n-am mai văzut,” nu-i scoase. Ba chiar îi venise la un moment dat să strige, „Luați-vă o cameră, fraților și consumați-vă acolo energia,” doar că tăcu, căci știa prea bine că chelfănit după aceea o să fie el de către SolHi. De aceea și se mulțumi să șuiere doar printre dinți când cei doi „câini” terminaseră de „mârâit” unul la altul, „Iar acum că clovnii la circ au terminat reprezentarea, ce-ar fi să ne ocupăm și de treburi mai importante? Precum o sarcină aș zice eu.”

„Сeeee?” Strigă Yoon Suk de mai nu-l surzi pe sărmanul Kan. „Han So Ra era însărcinată?” Își continuă el interogatoriul asurzitor, apropiindu-se brusc de Kan, pe care-l împinse apoi, cu tot cu scaun, din calea lui, să vadă ce găsise acela printre dosare. Doar că-i căzu cât de curând bucuria în scârbă când văzu în dosarul de pe ecran informația că So Ra făcuse un avort.

The tale has been illicitly lifted; should you spot it on Amazon, report the violation.

„Când s-a întâmplat asta mai exact?” Întrebă DooSan, după ce Yoon Suk le dădu vestea.

„Acum patru luni,” răspunse A Rim în locul lui Yoon Suk. După care scoase câteva foi la printer și le puse pe masă în fața procurorului. „Dovezi mult mai plauzibile de cercetat aș zice eu ca să dăm de motivul crimei. Precum… și găsirea celui care a lăsat-o însărcinată, căci cred că anume din cauza asta și și-a curmat viața și nu pentru că era bătută acasă.”

Înțelegând aluzia, SolHi îi spuse și ei ceva de bine. Pe înfundate doar. După care, văzându-l pe DooSan ridicându-se de la birou, deveni atentă, căci chiar era interesată să afle ce era cu teoria propusă de cei doi. Îl văzu astfel pe DooSan apropiindu-se de marele panou alb pentru reconstruirea faptelor, de care lipi pozele cu So Ra. Apoi, privind la SolHi și Yoon Suk, le spuse, „Aș zice să începem cu prietena victimei, căci ea da ar putea ști ce anume s-a întâmplat acum patru luni.”

„De știut și eu sunt sigură că știe, dar n-o să spună nimic. Ai văzut și tu că n-a scos o vorbă despre asta cât am interogat-o azi!”

„Asta pentru că nu știam de sarcină, SolHi. Acum însă, de-o strângi puțin cu ușa, cred că ciripește. Oricum: nu cred că are de ce să-și țină gura. Până la urmă e vorba să-i facă dreptate prietenei ei. Și, de ne spune și cine-i tatăl, atunci cu atât mai bine.”

„Știu și eu?!” Nu se lăsă SolHi mai prejos. „Cred că avem mai multe șanse să aflăm cine a fost tatăl din altă parte,” spuse ea sigură pe sine. După care, luând o carte de vizită din cutiuța de pe masă, îi făcu cu capul lui Yoon Suk s-o urmeze spre ieșire.

Stătu însă locului, auzindu-l pe DooSan spunându-i, „Ce pui mai nou la cale?”

„Nimic ieșit din comun. Doar… încerc și eu să prin hoțul în fragrant. Și… cred că știu eu prea bine de unde să încep. Fără prea multă bătaie de cap, dar cu multă distracție!” După care, lipind cartea de vizită de pieptul lui DooSan, se îndreptă spre ieșire.

Nu de tot convins că înțelese ce avea SolHi în minte, DooSan privi la cartea de vizită, lăsată de SolHi „cadou.” O carte de vizită cu adresa unei clinici ginecologice. Și, înțelegând în sfârșit planul lui SolHi, DooSan zâmbi complice, spunându-și „Nu-i proastă deloc!” în sinea lui.

***

Înaintând la pas lent pe holul spitalului, SolHi fluiera sub nas o melodie care i se tot învârtea în cap de la o bucată de vreme. O melodie care deși era abia auzită tot atrase atenția pacientelor care-și așteptau rândul la medic, multe dintre ele însărcinate. Și nu doar ele se holbau la SolHi, ci și Yoon Suk la ele, căci prea-i părea lui curios faptul că se aflau pacientele celea acolo și nu într-un un spital normal. De aceea și-o întrebă pe SolHi într-un final, „Crezi că iar se scaldă în băltoacă cunoscuta noastră?”

„Cel mai probabil că da, căci… când a lucrat „prietena” noastră legal? Din câte țin minte eu niciodată.” După care, zâmbind ciudat, SolHi se opri în fața unei uși.

De oprit se opri la început așa cum se îndreptase spre hol, cu ușa cabinetului medical în stânga ei. După care, ca la comandă, asemeni militarilor, făcu stânga-mprejur și, nici una nici două, dădu un picior ușii, care se deschise cu zgomot, lovind peretele, asurzitor. O lovitură care reuși să sperie doar pacientele de pe hol, care scoaseră toate un țipăt pițigăiat, apucându-se de pântece, și pacienta dinăuntru, nu și pe doctorița de 40 de ani care tocmai își spăla mâinile. Aceasta, de cum ușa se trânti cu zgomot de perete, șuieră printre dinți un, „Afară, detective! Nu mă fă să-mi ies din minți!” După care, fără o altă avertizare, aruncă săpunul spre ei.

Săpunul ca săpunul: se duse direct unde fusese aruncat, adică spre Yoon Suk și SolHi, fără să-l lovească pe vreunul dintre ei. Doar trecu printre dânșii, lovind într-un final peretele din spatele celor doi. Un săpun pe care SolHi îl privi, căscând „plictisită,” semn că mai văzuse astfel de ieșiri ale doctoriței. De altfel nu era prima dată când îi făcea astfel de vizite, căci îi spuse apoi, a naibii de calmă, „Și totuși cred eu că ar trebui să fii mai amabilă cu vizitatorii, doctor Kim Gi Ha. Nu de alta, dar unii din noi îți pot fi pacienți într-un final.”

„În visele tale,” îi spuse doctorița arțăgoasă, făcându-i cu capul pacientei, care privea când la dânsa când la cei doi vizitatori nepoftiți, să plece. Ba chiar și-i șopti pe-un ton „calm,” forțând un zâmbet, „Așteptați-mă afară! Curând termin cu cei doi și vă primesc din nou!” Îndemn pe care pacienta îl urmă numaidecât, dar fără a da prea mari semne de că ar fi dornică să se întoarcă după asta.

Privind în urma pacientei, care ieși și închise ușa în urma ei, Yoon Suk zâmbi. Nu spuse însă nimic. Doar privi cu atenție la SolHi, care se așezase deja pe colțul biroului doctoriței, privind-o pe aceasta țintă și deloc deranjată s-o vadă pe aceea turbând. Ba mai mult, dornică să pună sare pe rană, îi spuse pe un ton ușor ironic, „Acum că suntem singuri, putem și vorbi deschis, nu? Așa, ca între prieteni!” După care, fără să mai aștepte o altă reacție a doctoriței, puse pe masă, chiar în fața lui Kim Gi Ha, o poză cu So Ra.

Gi Ha aruncă doar o ocheadă pozelor celea la început. Apoi se îndreptă de spate și, privind țintă la SolHi, întrebă, „Pot ști și eu cine-i? Sper că cineva important, dacă tot mi-ai speriat clientela.”

SolHi surâse. „Clientela ta e speriată nu din cauza mea, da din cauza că anumite persoane pe aici nu lucrează cinstit. Și nici legal aș zice eu. Dar… mă pot și înșela!” Și, spunând aceste cuvinte, SolHi luă în mână un flacon de medicamente pe care-l găsi în sertar, cercetându-i mai apoi conținutul. O mișcare care o făcu pe Gi Ha să se miște nervoasă în loc, deși vru să pară „indiferentă,” așa cum crezuse că-i reușise când văzu pozele. SolHi însă nu degeaba era numită „ochi de vultur.” Văzuse și prima reacție și pe a doua. Doar că decise că era mai amuzant s-o țină pe frigare pe Kim Gi Ha, căreia îi spuse într-un final, „Ia loc, doctor Kim! Nu de alta, dar e o conversație a naibii de lungă. Sunt sigură să obosești stând în picioare. Ori… poți rămâne acolo unde ești și face conversația asta a naibii de scurtă. Cum? Simplu: spunându-ne ce știi.”

„Ce știu despre ce?” Șuieră Gi Ha printre dinți, iritată, mai ales după ce-o văzu pe SolHi urcându-și picioarele pe masa ei, după ce se așezase mai întâi pe scaunul doctoriței. Picioare care „zburară” jos cât de curând, împinse cu furie de Kim Gi Ha.

Văzând-o reacționând astfel, SolHi zâmbi. După care, aruncând flaconul înapoi în sertarul pe care-l închise cât se poate de lent, spuse, „Îmi place de tine, să știi, doctor Kim. Sunteți mereu atât de perspicace și… cooperantă. Când vine vorba de licența dvs am în vedere. Dar… să nu ne pierdem timpul și să trecem la afaceri mai serioase, precum a-mi spune, pentru început, de-ai văzut-o. Pe tânăra din poză mă refer. De altfel sunt sigură c-ai văzut-o, căci citesc asta în ochii tăi. La sigur ai văzut-o, căci a venit aici acum patru luni, pentru un avort. Ilegal desigur, odată ce era minoră.”

Fu rândul lui Gi Ha să rânjească ciudat, așezându-se pe scaunul pe care se așezau de obicei pacienții și nescăpând-o pe SolHi din ochi, căreia îi spuse, „Acum înțeleg de ce ești aici: după carne proaspătă. Doar că… ups, ai greșit adresa de data asta, căci… demult nu mă ocup cu astfel de lucruri.”

„Chiar și așa n-ai negat c-o știi. De ce?”

„Pentru că ai dreptate?! Și… la naiba, detective Ian, chiar ai ochi la ceafă ca soacrele. Știi tot.”

„S-o iau ca pe un compliment?”

„Da, unul cu certificat de psihopată de altfel. Și… ți-l pot semna dacă ai nevoie.”

„Mă lipsesc,” îi răspunse SolHi, privind-o cu superioritate. „Nu de alta, dar pe lângă psihopată mai pot ajunge și închisă pentru fals de documente. Așa că… mă mulțumesc doar cu informația despre ea. Pe moment. Deci? Ce știi despre ea?”

„Nu prea multe. A trecut pe aici într-o zi. Și cam atât.”

„Singură sau cu părinții?” Întrebă Yoon Suk.

„Singură. Când a intrat era singură. După asta l-a chemat pe tânărul care o însoțea. Asta s-a întâmplat când am informat-o că nu fac avorturi ilegale. Acela mi-a aruncat un teanc de bani, crezând că asta așteptat. O sumă destul de mare de altfel.”

„Bani pe care Kim Gi Ha nu i-a luat,” spuse SolHi pe-un ton ușor batjocoritor. „Interesant de ce: n-au fost de ajuns cumva?”

„N-am vrut să te am pe tine pe capul meu. E destul de bun motivul?”

„Absolut. Asta înseamnă c-am făcut treabă bună data trecută. Ca și de data asta sper eu. Așa că, să continuăm: ce știi despre el? Cum era îmbrăcat, de l-ai mai văzut mai înainte.”

„Nu, niciodată. De altfel a fost singura dată când i-am vzut pe cei doi. Mai bine zis fața i-am văzut-o doar ei, căci el a purtat mereu mască.”

„Ce te-a reținut totuși s-o accepți pentru avort? Avea bani, iar el părea major din câte înțeleg.”

„El da, ea nu. Am recunoscut-o după voce, de imediat ce-a intrat pe ușă. De asta și i-am cerut să-și dea jos masca. Lui însă n-aveam de ce, odată ce nu-mi era pacient.”

„Și totuși continuu să cred că-i straniu,” spuse SolHi, pe-un ton un pic jucăuș. „Faptul că n-ai acceptat banii, când știu prea bine toate lucrușoarele pe care le-ai făcut în trecut pentru ei. Să fie oare pentru că ai început alt tip de „afaceri?” Cât spuse asta, SolHi începu a închide și deschide sertarele biroului la care stătea, făcând-o pe Gi Ha să se miște nervoasă pe scaun. Reacție care-o făcu pe SolHi să zâmbească triumfător. „Se înțeleg că am dreptate de reacționezi astfel.”

„Doar spune ce vrei să știi și-o să afli,” aproape că strigă Gi Ha. „Iar ce ține de tipul ăla, tot ce-ți pot spune e că avea un tatuaj, pe mâna dreaptă, chiar deasupra încheieturii.”

SolHi și Yoon Suk schimbară priviri, zâmbind. „E atât de ușor să faci pe cineva să vorbească,” șopti SolHi, făcându-i cu ochiul partenerului ei.

„Cred și eu. Cu așa câine de vânătoare suflându-mi în ceafă.”

„Cine? Eu?” Întrebă SolHi, uitându-se la el c-o privire nevinovată.

„Doar nu eu. Dar… să ne întoarcem la ale noastre. Ce fel de tatuak avea? Îl puteți descrie?”

„Unul mic, în formă de șarpe. Și l-am văzut când a aruncat banii pe birou.”

„Asta însă nu ne răspunde la îndrebare,” spuse SolHi, căscând iar dulce cât se ridică în picioare. Ca mai apoi, apropiindu-se pe la spate de doctoriță, să-i șoptească la urechea dreaptă, „Precum acela unde unul își poate face un avrot în zilele noastre, fără ca să se știe despre asta, desigur.”

„Ar trebui să răspund și la asta cumva?”

„Absolut. Zic eu, de nu vrei să ne vezi aici 24/7. Ceva ce se va întâmpla la sigur de-mi propun, căci chiar am timp să-ți suflu în ceafă. Precum am și timp să încep a cotrobăi puțin pe aici, unde se pot găsi lucruri interesante de depui măcar un pic de efort. Nu crezi, Yoon Suk?”

„Absolut, căci… încă îmi amintesc de ultima dată când…”

„Să vă ia naiba pe amândoi,” șuieră Gi Ha printre dinți într-un final. Apoi, luând o foiță pentru notițe de pe masă, scrise în grabă o adresă pe ea. După care i-o dădu lui SolHi, dându-i de știre că era ultima dată când îi făcea astfel de „favoruri” și că „dac-o mai vede vreodată în biroul ei la sigur cheamă poliția.” Amenințări care-o lăsară rece pe SolHi. Ea doar băgă foița cu adresa în buzunar, se închină puțin în fața doctoriței ca să-i facă în ciudă, după care plecă, închizând ușa cu mare grijă în urma ei.

***

CARTIERUL CHINEZESC. O ORĂ MAI TÂRZIU.

Cartierul chinezesc prin care treceau era destul de aglomerat la acea oră. În special puteau fi întâlniți acolo comercianți și clienți, dar și din cei care se ocupau cu diverse lucruri ascunse. Din această cauză și nu-i scăpa nimeni din priviri pe „intrușii” care apăruseră dintr-o dată acolo: SolHi, Yoon Suk și un grup de agenți sub acoperire. Și, ca să fie totul parcă rupt dintr-o scenă de acțiune, SolHi văzu că mulți dintre cei aflați în cartierul chinezesc la acea oră erau înarmați, arătând deloc prietenoși cât îi priveau. „De parcă am fi șoarecii, iar cei de colo pisicile,” îi spuse ea lui Yoon Suk, surâzând.

„Nu văd ce-i atât de amuzant dacă sincer,” îi răspunse Yoon Suk în doi peri. „Sau ce, să știi că viața ta atârnă de-un fir de ață te face să te simți relaxată?”

„Relaxată trebuie să recunosc că nu-s. De ce? Pentru că începe deja a-mi curge adrenalina prin vene, ceva al naibii de incitant de altfel. Ar trebui să încerci uneori. Să știi că ajută… pentru morocănoși.”

„Era cumva asta cu „morocănoșii” despre mine?”

„Doar nu despre mine, nu?” Spuse SolHi zâmbind, făcându-i cu ochiul. Apoi, văzând că aproape ajunseră de locul pe care voiau să-l cerceteze, un fel de cazino improvizat, cu aparate electronice de joc, spuse în cască, „Toată lumea pe poziții?”

„Fără doar și poate, doamnă,” îi răspunse un glas jucăuș. Privind înspre dreapta, SolHi îl zări pe lunetistul care-i răspunse la întrebare culcat pe burtă pe acoperișul unei case aflate nu departe de ei.

„Atunci… e timpul pentru show!” Glumi SolHi. După care, scoțându-și arma de la spate, trase piedica și intră printre primii în cazinoul improvizat.

Imediat ce intrară însă fură nevoiți ba să se aplece pe spate, ba să sară în lături sau se ghemuiască, căci o mulțime de „farfurii zburătoare” fură dintr-o dată aruncate spre ei, semn că patronului localului și clienților vizita mascaților care intrară imediat după SolHi și ceilalți nu fu ceva pe plac. Din această cauză și se iscă ditamai tărăboiul între agenți și atacatori, căci unii strigau ca ceilalți să se culce pe burtă cu mâinile la spate sau vor trage în timp ce ceilalți le cereau agenților s-o șteargă de acolo cât încă se putea. Ba chiar, așa, pe neașteptate, mai zbură un mouse prin aer, lovindu-l pe sărmanul Yoon Suk drept în frunte. Și, chiar de mouse-ul cela nu fu cine știe ce greu, tot scrâșni sărmanul din dinți când simți lovitura, șuierând mai apoi printre dinți, „Acum chiar ai dat de dracul!” După care, înșfăcând mouse-ul căzut la picioarele lui, îl aruncă spre cel ce-l lovise, nimerindu-l în ceafă, căci acela, văzându-l pe Yoon Suk pregătindu-se să arunce acel „proiectil” spre el, decise că era mai sănătos pentru el să șteargă putina.

Nu-i reuși însă, căci fu într-un final săltat pe sun de unul dintre agenți, care-l puse mai apoi la pământ și-i puse cătușele. După care, înșfăcat de haine, fu ridicat iar pe picioare și scos cu forța din cazino. Nu singur, ci cu ceilalți douăzeci de tovarăși ai lui, care se crezuseră destul de puternici să facă față agenților bine antrenați. Apoi, când se făcu destulă liniște în cazino, comandantul mascaților le făcu semn lui SolHi și celorlalți să păstreze liniștea și să dea cu grijă la o parte lucrurile căzute. Și, când i se îndeplini ordinul, destul de repede de altfel, acesta se apropie de unul dintre pereți, pe care începu a-l lovi ușurel cu pumnul.

Văzându-l pe comandant făcând asta, SolHi și Yoon Suk schimbară priviri, căci chiar nu înțeleseră la ce-i trebuia comandantului asta. Înțeleseră însă cât de curând când se auzi un sunet gol în spatele peretelui din fața lor. Ceva ce le dădu de înțeles că mai era un spațiu „special” în spatele acelui perete. Pentru a intra însă avură nevoie de alte cinci minute pentru a găsi intrarea, bine ascunsă în spatele unui masiv aparat de joc care fu dat cu grijă la o parte de mascați, găsind acolo o ușă închisă c-o lacătă groasă. O lacătă care nu le făcu probleme mascaților, căci nu era se pare prima ușă închisă la care băteau. Și, după ce reușiră în sfârșit să găsească intrarea spre „Lumea de dincolo,” începură a înainta la pas lent, coborând cu grijă scările, căci acel loc secret ducea spre un subsol sau ceva de genul.

În subsol însă nu coborâră cu toții: doar șase dintre mascați, SolHi și Yoon Suk, iar asta se întâmplă la îndemnul comandantului, pentru a asigura întreg permitrul. O idee inteligentă de altfel, căci niciunul din ei nu știa până la urmă la ce să se aștepte, căci nu că era doar un loc necunoscut, dar și întunecat și umed, unde se simțea un aer greu, de stătut, semn că în acel loc nu era nicio gură de ventilare. Și, colac peste pupăză, se mai auzea și-un sunet strident, uneori întrerupt, care le răsuna tuturor în creier, făcându-i să se încrunte adesea.

Tocmai din cauza acelui sunet și începu SolHi a se uita cu mare atenție în jur, vrând să-i găsească astfel sursa. O sursă pe care așa și n-o găsi, căci cu greu se vedea ceva în întuneric. Ce reuși să vadă însă fură pereții acoperiți cu celofan gros, de culoare albă, ca să protejeze cât de cât locul de umezeală exagerată și alte gângănii. Ceva ce-o făcu pe SolHi să simtă la un moment dat că n-avea aer, căci îi aducea nu-și de ce aminte de noaptea aceea fatală când victima fusese ea.

Anxietatea din piept nu dură mai mult de câteva clipe însă, căci chiar nu-și putea permite să colapseze. Nu în acel loc și nu înconjurată de străini, căci, chiar de mai lucraseră ei împreună cu echipa comandantului de vreo câteva ori, erau totuși străini pentru SolHi. Din această cauză și se văzu forțată să se ia în mâini și cât mai curând posibil.

Exact la timp, căci îl văzu într-un târziu pe comandant oprindu-se în fața unei uși improvizate din același celofan alb văzut pe pereți. Acolo, comandantul le făcu semn să înainteze după asta cu mare grijă și cu arma pregătită. După care, aproape fără zgomot, comandantul dădu la o parte celofanul care-i îngrădea calea și intră primul în acea nouă cameră a terorii.

De ce anume a terorii? Pentru că acel sunet insuportabil se auzea și mai asurzitor în acel loc. Ca un fel de țiuit prelung, menit să-l scoată pe unul din minți. Dar totuși, anume în acel loc își dădură în sfârșit seama unde ajunseră: în interiorul unei săli de operații improvizate, iar țiuitul cela insuportabil era făcut anume de aparatul ATI folosit pentru ventilația artificială a pacientelor. De altfel văzură chiar o adolescentă pe masa de operații, adormită, iar medicul ginecolog pregătindu-se pentru începerea procedurii de avort din câte își putură da seama.

Văzând că-i doar o adolescentă pacienta și temându-se pentru viața ei, comandantul le făcu semn să rămână toată lumea pe loc. După care făcu doi pași în spate, șoptindu-i lui SolHi, „Nu ne permitem victime colaterale, detective. Așa că… să lucrăm cât mai curat posibil.”

„Am înțeles!” Răspunse SolHi tot în șoaptă. După care îi făcu cu capul lui Yoon Suk s-o urmeze, înconjurând pe cât putură masa de operații, pe dedeparte, mergând ca pisicile ca să nu fie observați.

De altfel medicul și echipa sa păreau a nu fi conștienți de ceea ce se întâmpla, căci îl auziră pe acesta cerându-i asistentei bisturiul. După care, făcându-se mai comod pe scaun, vru să se apuce de operație. Un zgomot din stânga însă, făcut de Yoon Suk, care călcă din greșeală pe un carton, îl făcu pe acesta atent, iar medicul se uită înfuriat într-acolo, crezând că una dintre asistente greșise. Dând cu ochii de străini însă, se ridică brusc în picioare, vrând mai apoi să arunce bisturiul spre cei doi intruși.

Văzând ce avea medicul de gând să facă, SolHi îi strigă, „Lasă-l jos sau îți pictez un glonte în frunte!” Îndemn care nu fu urmat, căci medicul, atât de brusc că-i luă până și pe ai lui prin surprindere, aruncă bisturiul anume spre SolHi. Bisturi care trecu pe alături, înfigându-se în peretele din spatele ei într-un final. Privind la bisturiul înfipt în perete, SolHi șuieră printre dinți, „O mișcare a naibii de proastă, idiotule!” Doar că n-avu când să-l învețe minte, căci mascații îi puneau deja cătușele medicului, împingându-l mai apoi spre ieșire. Nu doar pe el, ci și pe restul, căci n-aveau totuși cum să scape ei de acolo.

***

Ieșind din casino, SolHi se întinse dulce. „Azi cu siguranță a fost o zi lungă!” Șopti ea. Apoi, căscând iar, privi în jur. Nevăzând pe nimeni, se simți relaxată, deși n-ar fi trebuit, căci erau până la urmă încă în cartierul chinezesc, unde pericolele pândeau la orice colț. Chiar și așa, decisă să se relaxeze cât de puțin, măcar până DooSan și restul echipei veneau la fața locului, întoarse spatele localului și, privind la soarele apusului, închise ochii, permițând luminii calde a asfințitului s-o răsfețe.

Acea lumină caldă o făcu pe SolHi să se simtă atât de bine, căci nu mai avuse ea partede atâta liniște de multă vreme. Și, concentrată fiind pe acel moment unic, SolHi nu simți pași apropiindu-se de ea. Doar când acel cineva fu în spatele ei și-i puse o cârpă muiată în alcool la nas înțelese SolHi că greșise, permițându-și să nu fie în gardă în acel loc al terorii. Un loc care-i aduse un singur gând în minte, „Nu iar victimă,” chiar în clipa în care își pierdu cunoștința.