C-o cană de cafea aburindă în mână, bătrânul gardian Kim Mun Ho se îndreptă spre masa de lucru. Era fericit bătrânul, ca de fiecare dată când era liniște la serviciu și-și putea permite un astfel de lux: să plece pentru scurtă vreme de la post și să-și servească o cafeluță caldă, pe care s-o savureze multă vreme în timp ce privea la televizor. Iar acea seară era una dintre acele seri liniște. O seară când se putea relaxa cu adevărat, căci avea doar un deținut de păzit, dar și acela era extrem de liniștit.

De altfel din această cauză și adora bătrânul Kim Mun Ho turele de noapte. Erau liniștite, căci majoritatea deținuților dormeau și nu erau vizite deloc. De aceea și lucra în tura de noapte de mulți ani deja, o tură la care n-avea el de gând să renunțe chiar dacă era aproape de pensie. Pentru el a fi singur la serviciu era ca o gură de rai. Un locșor departe de ochii curioșilor și în special departe de nevasta guralivă, care îl cicălea întruna de-l vedea că pierdea timpul privind meciurile de football la televizor în loc s-o ajute cu treburile casei sau să-și mai găsească ceva de lucru și să aducă mai mulți bani în casă.

„De parcă banii aduc cuiva fericirea,” obișnuia să-i spună bătrânul nevestei ori de câte ori ea îi aducea aminte de ei. „Nicicând n-au adus nimănui noroc și nici n-au adus fericire în viața cuiva. Doar pentru scurtă vreme. După care, când nu mai ai lețcaie în buzunar, îți dai seama că într-adevăr pierzi timpul degeaba în viață. Nu crezi la fel, deținut?” Îl întrebă bătrânul pe cel pe care-l păzea când se așeză deja la masa lui, aducându-și aminte că iar se certase cu soția în ziua aceea. Motivul? Cel dintotdeauna: banii.

Deținutul însă nu-i răspunse. Ba chiar nu se mișcă deloc de unde stătea el: cu spatele la gratii și la Kim Mun Ho. Pe bătrân însă nu-l deranja asta: nici că stătea cu spatele la el și nici că nu-i răspunse. El doar ridică din umeri, murmurând sub nas, „Fiecare cu demonii lui.” După care, sorbind fericit din cafea, deschise televizorul, căci în seara aceea anunțaseră meci important și el n-avea de gând să-l piardă pentru nimic în lume.

Aducându-și însă aminte că volumul ridicat l-ar putea deranja pe deținut, bătrânul se uită spre celulă. Acela însă nu se mișcase din locul lui. Nici măcar un milimetru. Ceva straniu în opinia gardianului, căci avea el ani nu șagă lucrați în domeniul cela. La fel păzise nu doar pe unul. De asta știa că se mai foiește omul când aude gălăgie. Cel pe care-l păzea în seara aceea însă părea al naibii de liniștit.

Asta nu l-ar fi deranjat prea mult, căci bătrânului îi plăcea să privească meciurile de football la volum tare. Dar totuși își spuse măcar să se scuze și să vadă ce zice acela. De aceea și se ridică de la locul lui. Și, apropiindu-se de gratii, lovi ușor cu bastonul în barele de metal ca să-și facă simțită prezența. După care spuse, „În caz că te deranjează volumul televizorului să-mi spui, ne-am înțeles?”

Deținutul tăcu însă. La fel nu se mișcă deloc. „Ce mama naibii?” Gândi gardianul. „A surzit sau ce? Nu, în celulă poți și surzi, căci altceva n-ai ce face. Doar de dormit. Sau… o fi dormind el atât de strâns?”

Negăsind însă un răspuns logic la a sa întrebare, bătrânul ridică din umeri și se întoarse la locul lui. Apoi, savurându-și cafeluța și cu ochii pe televizor, privi cu mare interes meciul. Între reprize însă, aruncându-și ochii spre deținut, îl văzu tot în același loc. „Ce mama naibii?” Gândi iar Mun Ho. „Chiar n-a amorțit stând acolo?” Răspuns nu primi nici de data aceea. La fel deținutul nu se mișcă.

Asta îl cam puse în gardă. De aceea și se ridică el într-un final de pe scaun și se apropie iar de gratii. Apoi, lovind ușor cu bastonul în gratii, încercă să-l trezească pe deținut. Acela însă continua să stea nemișcat, cu spatele la gardian. Din această cauză și se încruntă iar Mun Ho și întrebă, „Deținut, ești bine? Sau poate te doare ceva?” Nici de data aceasta nu primi răspuns. Din această cauză și se încruntă.

Doar că tăcerea ceea îl apăsă dintr-o dată pe suflet. De aceea își spuse să verifice. Dar, după cum o pățise odată când unul dintre deținuți îi sărise în cârcă când intrase neînarmat, bătrânul apucă strâns bastonul în mâna stângă, iar cu dreapta scoase cheile din buzunar și deschise ușa. Deținutul însă, spre marea lui uimire, nu se mișcă nici de data aceea. De asta și strigă gardianul într-un final, „Hei, am întrebat dacă ești bine?”

Deținutul iar nu răspunse. De asta și Mun Ho făcu câțiva pași spre el. Păși totuși cu atenție, oarecum temându-se, căci niciodată nu știi la ce să te aștepți de la unii. Doar că chiar se îngrijoră în clipa în care ajunse lângă deținut și, împungându-l pe acela cu bastonul, văzu că nu reacționa defel. De asta și începu să strige speriat, „Hei, ce-i cu tine? Trezește-te! M-auzi? Ce-i cu tine?”

Nu primi niciun răspuns nici de data aceea. Nu unul verbal. Doar o dâră de la un lichid alb ce curse din gura deținutului se văzu pe podea. La fel se văzu și tava cu mâncare care se afla nu departe de deținut și care părea să fi fost împinsă cu forța într-o parte. „Otrăvit!” Strigă Mun Ho dintr-o dată. „Deținutul s-a otrăvit!” După care suflă în al său fluier, pe care-l purta atârnat la gât, cerând întăriri.

***

Strângând-o pe SolHi la piept, în timp ce ședea întins lângă ea, învelit cu aceeași plapumă, DooSan îi sărută fără să vrea creștetul. Sărutul însă nu fu unul stângaci, ci natural, de parcă cei doi ar fi dormit în fiecare zi alături și a-i săruta creștetul femeii iubite ar fi fost pentru DooSan o simplă rutină. La fel acel sărut îl umplu pe bărbat de sentimente frumoase și, pentru prima dată în multă vreme, se simți împăcat cu sine și cu lumea întreagă.

„De parcă aș fi dormit ani de-a rândul, visând mereu același coșmar,” bâigui DooSan, amintindu-și prin câte trecuse în acei ultimi ani. Dar, când SolHi se mișcă prin somn, strângându-se mai aproape de pieptul lui, bărbatul surâse. „Și totuși a avut și părțile lui bune acel coșmar. Ne-a adus împreună, chiar dacă ambii a trebuit să trecem prin atât de multe lucruri nasoale și la fel să suferim enorm.”

În cele din urmă, simțindu-se nostalgic, DooSan se trase mai aproape de ea, o înveli mai bine cu pătura și apoi, cufundându-și fața în părul ei, inspiră adânc al ei parfum. Un parfum care-l făcu din nou să zâmbească. Și, fără să vrea, ochii i se umplură de lacrimi.

Lăcrimă DooSan amintindu-și de YuSan și de cele spuse de Marie, „Chiar dacă e femeia fratelui tău?” Aceste cuvinte însă, deși răsunau ca un blestem pentru a lui iubire sau mai bine spus ca un ordin la avea interzis la iubire, îl făcură s-o vrea mai mult: alături de el, o viață întreagă, iubită și protejată în brațele lui. Da, o voia alături, chiar dacă lumea întreagă era împotriva lor și chiar dacă… era vinovată de al lui coșmar.

„Dar totuși, SolHi, ce s-a întâmplat în acea noapte?” Întrebă bărbatul în șoaptă. „Și de ce atât de multe secrete se lasă între noi?” O șoaptă care-l făcu pe el să se înfioare, căci SolHi dormea prea strâns ca să-l audă și să simtă ceva.

A lui șoaptă însă nu doar îl cutremură pe dinăuntru, dar la fel îl făcu nostalgic. Apoi, pas cu pas, amintirile îl luară în stăpânire. Acele amintiri de când era încă în casa părintească, de când YuSan trăia încă și de când DooSan era încă fericit, neavând griji prea mari în viață. Acum însă, la șapte ani după moartea fratelui, DooSan simți că îi era dor. Da, îi era enorm de dor de YuSan, de ale lui sfaturi, de râsul lui, de a lui îmbrățișare și… de simplul fapt că-i era mereu alături.

Al lui dor nu era însă întâmplător sau repentin. Lui DooSan mereu îi fusese dor de YuSan. Doar că în acele clipe, când o avea pe SolHi alături, despre care Marie îi spusese că era posibil să fi fost femeia lui YuSan, îl făcu pe DooSan să simtă că într-adevăr îi era dor de-al său frate mai mare. Motivul? Voia răspunsuri, căci știa prea bine că anume YuSan i le putea da.

Dintr-o dată însă tresări când se auzi pe sine, cel de acum șapte ani, spunându-i cu glas jucăuș lui YuSan când acela se întorsese mai devreme de la serviciu, într-o seară, și-l găsi pe DooSan jucând singur baschet în curte, „Ooo, domn procuror Han YuSan ne onorează azi cu prezența. Un adevărat miracol dacă sincer. Să fie din cauza că în sfârșit te-au concediat când și-au dat seama că încurcai ițele pe la procuratură?”

Auzindu-l pe al său frate mai mic glumind astfel YuSan zâmbi. „Desigur că… nu. Sau ce, crezi că toți sunt ca tine? Lenoși și fără perspective în viață?”

„Nu…,” tărăgănă DooSan răspunsul, jonglând cu mingea de baschet. „…n-ai tu dreptate,” îi spuse lui YuSan, aruncând brusc mingea spre el. „Și, ca să-ți arăt că nu-s lenos, acceptă o partidă de baschet cu mine. Astfel o să înțelegi cu adevărat cine-i lenosul dintre noi doi.”

„Crezi tu?” Îi răspunse YuSan atunci, zâmbind. După care puse mingea jos și, cu mișcări leneșe, își scoase sacoul. „C-o să poți câștiga în fața mea, frățioare? Te asigur că nu. Așa că… nu pierde timpul și prinde-mă dacă poți!” După care, nici una nici două, YuSan aruncă mingea la coș, marcând. „Punct ochit, punct lovit,” spuse el vesel, privind la mutra acră a lui DooSan. „Nu ce, frate, ești gata să pierzi?”

„În visele tale!” Îi răspunse DooSan surâzând. După care îl atacă pe YuSan, pe care-l deposedă rapid de minge, marcând. „1-1. Așa că, procuror Han, de nu vrei să pierzi, ai face bine să nu pierzi timpul.” Apoi râse fericit nevoie mare. Deveni însă atent văzând că YuSan își sufleca mânecile. „Încerci să trișezi cumva?”

„Eu? De ce să trișez?” Spuse YuSan, surâzând. „Pot să te bat și fără șiretlicuri, Han DooSan.”

„Serios? Nu asta s-a văzut mai devreme: te-am deposedat de minge și nici măcar n-ai realizat asta.”

„Norocul începătorului. La fel nu eram eu încă bine încălzit. Acum însă, prinde-mă dacă poți!” Și fu rândul lui YuSan să-și atace fratele, deposedându-l de minge și marcând iar.

În seara aceea au jucat mult. În jur de vreo două ore. Nu simțiră însă niciunul oboseala și la fel nu voiau parcă să renunțe. Se simțeau bine împreună așa cum se simțiseră mereu, căci acele jocuri, copilărești cum le numeau ei, îi ajutau să se apropie mai mult și chiar să simtă că nu-s singuri pe lume.

„Un joc care a fost de fapt și ultimul,” murmură DooSan trist, aducându-și aminte de acea întâmplare. „De-aș fi știut că la câteva zile după asta o să pleci pentru totdeauna de lângă noi te-aș fi urmat ca o umbră, YuSan, și poate că așa n-ai fi murit.”

Privi însă din nou la SolHi când ea se mișcă din nou prin somn. La fel îi atrase atenția al ei murmur abia auzit, „Și poate totuși rămâi?” Cine să rămână nu spuse. De asta și simți DooSan gelozie. Da, era gelos. Pe toată lumea de altfel. Până și pe YuSan, care nu mai era printre ei, dar care putea fi totuși cel căruia SolHi îi cerea să mai rămână. „Și-aș fi vrut să-mi spui mie asta, SolHi,” gândi DooSan, lipindu-și fruntea de creștetul ei. „Aș fi rămas pentru totdeauna. O viață întreagă. Iar de YuSan n-ar fi murit atunci aș fi fost cel mai fericit bărbat de pe pământ.”

Tresări însă iar, când în minte îi reveni o amintire din aceeași seară în care el și YuSan jucaseră baschet. Se simțeau deja ambii epuizați după două ore de joc vioi. De aceea deciseră să ia o pauză și se așezară pe caldarâmul cald. Dar, în timp ce DooSan privea cerul împânzit de puzderie de stele în acea noapte, YuSan își privea fratele. Îndelung de altfel, de parcă ar fi vrut să-și întipărească al lui chip în minte pentru o eternitate. La fel arăta de parcă ar fi vrut să-i pună o întrebare, dar nu îndrăznea defel.

Surprinzând privirea fratelui ațintită asupra sa, DooSan se încruntă nițel. Apoi, cu glas jucăuș, întrebă, „Ce? O să-mi reproșezi acum că iar ai pierdut în fața mea?”

„Nu-i asta,” se grăbi YuSan să răspundă. După care, oarecum rușinat, privi în altă parte.

„Atunci?” Insistă DooSan să primească un răspuns.

„Doar… eram curios.”

„În legătură cu…?”

„Cu… acea fată,” se bâlbâi YuSan, în timp ce-și privea țintă palmele înroșite de la atâta bătut mingea. DooSan însă îl privi încurcat, căci chiar nu înțelegea despre care fată anume întreba al său frate. De aceea și să văzu YuSan nevoit să-i explice, „Cea cu care tu… ai petrecut atunci… știi tu… o noapte la… motel.”

„Aaa,” răspunse DooSan sec. Apoi, lăsându-se puțin pe spate și sprijinindu-se pe coate, privi din nou cerul înstelat. „Uitasem de asta dacă sincer. La fel nu m-am așteptat că și tu îți aminteai de ea.” Dar, deși vruse să pară oarecum indiferent, se simți totuși o oarecare tristețe în vocea lui.

YuSan însă îl privi mirat. „De ce? Adică de ce ai crezut că nu-mi amintesc de seara aceea.”

„Pentru că eu singur am uitat de ea. Mai ales cum arată. De altfel, să fiu sincer, cu adevărat nu-mi amintesc chipul ei. Doar… momentul când am plecat din cameră. Atunci m-am uitat pentru câteva clipe în urmă. Voiam să-i văd chipul. Dar… n-a fost să fie. Dormea atunci cu fața în pernă și acoperită cu plapuma până peste cap. Și… poate a fost mai bine așa. Să nu-i văd chipul. Așa nu simt vină pentru ea și la fel n-am fost forțat să am de-a face cu cine știe ce… femeie. Mă mulțumesc doar cu faptul că-mi amintesc de-al ei păr frumos de culoarea caștanelor coapte și că mirosea frumos a lavandă.”

După astfel de cuvinte, nostalgia puse stăpânire pe ambii. În special pe YuSan, care, fără a-și privi fratele, întrebă, „Și… nu ți-ar plăcea s-o revezi?”

„De ce mă rog?” Întrebă DooSan surâzând.

„Știu și eu?! Ca să știi totuși cu cine ai petrecut acea noapte. Așa n-o să simți cu adevărat vină pentru că din câte mi-ai povestit atunci nu ți-ai luat nici măcar rămas bun.”

DooSan râse. Zgomotos de altfel. „Ia, Han YuSan,” strigă el deodată. „Tu acum serios? Să-mi iau rămas de la o femeie cu care mi-am petrecut noaptea? Și… ce-ar fi trebuit să-i spun la despărțire? Mulțumesc că ai petrecut noaptea asta cu mine sau poate… ce zici dacă repetăm? Nu fi naiv! De nu o să cred că într-adevăr n-ai petrecut nicicând noaptea cu nimeni.”

This novel is published on a different platform. Support the original author by finding the official source.

„Ești nebun?” Strigă YuSan, oarecum rușinat. „Sau… ai uitat cumva că eram pe cale să mă însor?”

„De uitat n-am uitat eu. De altfel, ai dreptate: So Su Yon nu-i genul de femeie care să fie cu un bărbat care doar o ține de mânuță. Mai ales știind ce-a făcut cu mine ca să…” Înghiți dintr-o dată în sec, dându-și seama că vorbise prea multe. Mai ales văzând că YuSan se supărase parcă. „Sorry, eu doar…”

„Las-o baltă!” Îi spuse YuSan sec. De altfel avea de ce să fie supărat și să nu vrea să vorbească. Până la urmă era vorba de fosta sa logodnică și al său frate, căci datorită unei situații ciudate între ei ajunse YuSan să-și anuleze nunta.

DooSan însă părea să nu vrea să termine acea discuție. Prea se simțea ciudat. La fel se simțea vinovat față de YuSan, căci chiar dacă n-avuse nici o vină în situația ceea cu Su Yon, tot îl măcina pe dinăuntru. De aceea își spuse că dacă se mai scuza odată ar fi putut schimba ceva, „YuSan, n-o lua în nume de rău. Eu doar…”

„Da… am înțeles eu!” Îl întrerupse al său frate dintr-o dată. „Mai bine să nu vorbim de asta. Dar totuși, chiar dacă tu pari să nu-ți dorești asta, o să-ți spun iaca ce: ar fi totuși o idee s-o cauți pe acea fată.”

„Pentru ce?” Întrebă DooSan încurcat.

„Pentru… măcar să te asiguri că nu lași copii fără tată în urma ta dacă nu ești curios să vezi cum arată.”

DooSan râse însă, „Copii fără tată? Eu?”

„Doar nu eu. Sau… ai uitat deja că erai beat mort când ați petrecut în noaptea ceea la motel? Ce dacă n-ați folosit protecție și ea a rămas însărcinată? Îți vei lăsa copilul să crească fără tată?”

Aceste cuvinte îl iritară pe DooSan nu-și de ce. De aceea și se ridică brusc pe șezute și, întorcându-se spre al său frate, îi spuse sigur pe sine, „Ia, Han YuSan, chiar atât de iresponsabil mă crezi? Da, poate și ai dreptate. Uneori pot fi iresponsabil. Dar nici într-atât încât să am copii cine știe cu cine. Mai bine ai avea grijă de tine, căci tu ai mai multe șanse să ai copii, că ți-i dorești. De aceea, fă-ți copiii tăi și nu cerși nepoți!”

„Ce dacă totuși greșești?”

„Nu cred. De altfel sunt sigur de asta, căci m-am protejat în noaptea aceea. Iar ce ține de cum arată… nu mă interesează s-o știu! Chiar nu vreau! Mi-i bine așa!” După care, oarecum iritat, se ridică de jos, luă mingea și plecă fără să privească în urmă.

YuSan nu-l urmă însă după cum îi era felul când DooSan se supăra după vreo ceartă sau discuție de genul celei pe care o avuseră. Din contră, în seara aceea rămase așezat pe acel caldarâm, privind în zare, extrem de gânditor și parcă neștiind ce să facă. De altfel acolo îl văzu DooSan și după ce ieșise din duș. Dar, deși avea o mulțime de întrebări în cap despre ce muscă l-ar fi pișcat pe YuSan în seara aceea de-i vorbise despre o femeie cu care petrecuse o noapte, nu merse să-l întrebe direct. Preferase să dea timpului timp, convins fiind că anume timpul o să le rezolve pe toate.

Timpul însă nu ținu cu niciunul din ei. La fel cei doi nu mai vorbiseră despre acea femeie după acea noapte. Vorbiseră însă despre So Su Yon, când YuSan, care venise într-o seară acasă, iritat, îi reproșă iar fratelui că nu-i spusese că fosta lui logodnică își dorea să fie anume cu DooSan și nu cu el. În acea seară și se certaseră urât de tot. După care DooSan plecă din casă și nu se întoarse multe zile, nevrând să dea ochii cu al său frate mai mare. Ba chiar nici nu-i răspundea la apeluri, deși YuSan îl sunase de mai multe ori după acea ceartă.

Nu-i răspunse la apel nici în seara morții. „Lucru pe care-l regret enorm,” murmură DooSan abia auzit. „La fel cum regret că în acea seară, când mi-a vorbit despre acea femeie, nu m-am apropiat de el și nu l-am întrebat ce știe el despre ea. De-aș fi făcut-o… poate că n-aș fi avut acum atât de multe întrebări fără răspuns.”

Răspuns într-adevăr n-avea cine să-i dea. Al său frate nu mai era, iar SolHi dormea. Ca un prunc de altfel, lipită de pieptul lui. „Și… știi, SolHi,” murmură DooSan abia auzit, privind la părul ei ce mirosea frumos a lavandă și aducea a castane coapte, „de l-aș fi întrebat atunci cine era acea femeie, poate că nu m-aș fi întrebat acum de-ai fost a lui sau doar a mea. Dar… nu, nu vreau să mă gândesc la astfel de întrebări. Nicicând. Mai bine să te am alături. Măcar atâta timp cât viața asta ne va da o șansă.”

În cele din urmă, alungându-și din minte acele gânduri care-l tormentau, DooSan își încolăci brațele în jurul lui SolHi, pe care o strânse la piept iarăși. Apoi, inspirând adânc al ei parfum, se lăsă copleșit de vise… despre ei doi, despre un viitor împreună, departe de griji și de nevoi. De altfel atât de mult se cufundase în vise și gânduri plăcute că nu auzi vibrațiile telefonului mobil pe care-l uitase în noaptea aceea pe canapeaua din camera sa. Un telefon care vibrase de altfel multă vreme. Insistent.

***

„Mai degrabă scoli mortul din sicriu, decât să dai de procuror Han în miez de noapte,” murmură Kan furios, punând telefonul în buzunarul de la piept. „Nu, cred și eu?! Cu așa infirmieră precum SolHi, cui i-ar fi pe plac să fie deranjat pentru o sinucidere?!” Continuă el să bolmojească, îndreptându-se spre celula în care se aflau deja medicii legiști în frunte cu GhiYon.

Strâmbă însă Kan din nas când GhiYon spuse, „Totuși mă îndoiesc că și-a făcut-o cu mâna lui.”

„Mie însă mi se pare că da. De altfel e atât de evident, doctore. Să nu uităm că era păzit. Nu cred că cineva ar fi intrat la ora asta în secția de poliție doar ca să-i facă ăstuia festa băgându-i otrava pe gât.”

„Eu n-am negat că a băut-o singur,” spuse GhiYon, privind țintă la Kan. „Întrebarea ar trebui totuși pusă altfel: dacă tot era bine păzit, cum a ajuns otrava la el?”

„Nu…,” tărăgănă Kan să răspundă, scărpinându-se după ceafă. Până la urmă n-avea el un răspuns la acea întrebare. La fel… avea dreptate iubitorul de păpuși: chiar era curios faptul de unde luase deținutul otrava. De aceea se încruntă iar, „Dar totuși, cum ați ajuns la concluzia că-i anume otravă?”

GhiYon surâse, „Să zicem că nu-i primul mort pe care-l „vizitez” în celulă. La fel nu-i primul a cărui moarte în circumstanțe stranii o cercetez.”

„Nu, cred și eu că nu-i prima,” răspunse Kan într-o doară, privindu-l pe medicul legist din cap până-n picioare. „Iar ca să-ți răspund la întrebarea „cum a ajuns otrava la el?” o s-o fac după investigații amănunțite.” După care strâmbă din nas, căci chiar ura el să n-aibă răspunsuri la întrebările care i se puneau.

GhiYon însă rămase la teoria lui, „Poate și aveți dreptate, detective, numai că să nu uităm un lucru: adevărul nu e mereu descoperit. La fel cercetarea amănunțită nu garantează rezultatul dorit.”

„La ce anume vă referiți?”

„La Ian SolHi!” Răspunsul medicului legist îl făcu pe Kan să se oprească locului, căci până atunci umblase prin celulă, cercetând-o amănunțit. Când strâmbă iar din nas însă îl văzu pe GhiYon surâzând, ceva deloc pe placul lui de altfel. Dar… n-avea altceva ce face. De aceea și se uită în altă parte. Asta îi dădu însă șansa lui GhiYon să spună, „Și totuși am avut dreptate. În caz contrar nu v-ați fi oprit locului, auzindu-mi teoria.”

Kan însă rânji, spre marea mirare a medicului legist. „Nu, dacă n-ați fi avut-o, a-ți fi simțit deja cât de dulce e un pumn între ochi, căci prea nesuferit sunteți în ultima vreme.”

„Nu, mi-au mai spus și alții asta. Dar… am totuși dreptate. De aceea v-aș fi recunoscător dacă mi-ați spune ce anume ați găsit dvs și detectiv Ian în acel depozit.”

„Nimic de interesul dumneavoastră,” răspunse Kan sec. După care-i întoarse iar spatele cu gând să iasă din celulă. Rămase însă locului când îi văzu pe cei doi medici legiști, care scoteau deja deținutul de acolo într-un sac mortuar închis doar pe jumătate. La vederea deținutului însă, Kan își aminti nu-și de ce de YuSan, când îl scoseseră pe acela din depozitul abandonat și DooSan deschise apoi sacul mortuar ca să-i atingă mâinile fratelui. De aceea își spuse că n-ar fi fost totuși o idee rea să discute despre acel incident. Nu era însă momentul potrivit. De aceea se mulțumi doar să spună, „Să lăsăm asta pe altă dată. Acum să vorbim despre ce-i important.”

„Precum?”

„Precum… să excludem de exemplu teoria că deținutul umbla cu otrava în buzunar. Nu, știți și dvs, idea că „dacă ăștia mă prind îmi fac felul.” De-ar fi fost așa am fi găsit-o la sigur la percheziții.”

„Sună logic. Există însă și posibilitatea ca cineva să-l fi „ajutat” ca dovada ceea să treacă neobservată.”

„Puțin probabil. Îi cunosc prea bine pe tipii de aici ca să accept să fie asta adevărat. Nu, e imposibil. Am lucrat cu ei și-i cunosc pe fiecare în parte. Și, chiar de știu ce-i poate fiecăruia din ei pielea, tot sunt sigur că nu datorită lor ăsta e mort.”

„Atunci… a fost vizitat.”

„Posibil. Ia, Oh Yoon Suk, pe la ce oră i-ai făcut ăstuia vizita?”

„În jur de 4 seara, sombe. De ce?”

„Pentru că mă bate un gând,” bombăni Kan, cât Yoon Suk veni în celulă din camera de alături de unde luase declarația gardianului. „Și… n-ai văzut nimic suspect atunci? Poate pe cineva care să-l fi vizitat pe ăsta?” Insistă Kan.

Întrebarea detectivului îl cam puse pe Yoon Suk în încurcătură. După câteva clipe de gândire însă, timp în care strâmbă întruna din nas de parcă asta l-ar fi ajutat să-și amintească, spuse, „Parcă nu. Era liniște atunci. De ce? Credeți c-a fost „ajutat?”

„E și asta o posibilitate, căci… nu cred că are puteri magice. Știi și tu, din ălea: s-a evaporat omul din celulă pentru scurtă vreme, a mers la magazinul de otrăvuri, și-a cumpărat o doză, după care s-a întors în celulă și… hopa, hai să vedem ce-i și pe lumea cealaltă!”

„De ce? Așa ai fi făcut tu de erai în locul lui?” Îl tachină Yu pe Kan, apărând și el în celulă. Kan însă, văzându-l, strâmbă din nas.

„Bine că le știi tu pe toate,” o trânti Kan dintr-o dată. „Și, ca să-ți răspund totuși la întrebare, nu-s eu ca ăsta. Adică nu mă ucid eu doar pentru a ascunde adevărul.”

„Dar totuși dacă știi ce-ar face alții înseamnă că te-ai gândit la asta. Măcar odată în viață.”

Kan rânji. „Nu, ia zi, ce tot mănânci în ultima vreme de le știi pe toate? Oameni?” Bombăni detectivul arțăgos. De altfel era chiar furios, căci în ultima vreme nu prea avuse timp să treacă pe acasă. Mai ales în noaptea aceea, căci imediat după ce-l vizitară pe Scorpion și plecară din parcarea celor de la Antidrog, fuseseră chemați acolo, când el ar fi vrut să doarmă. Mai ales… era nervos nu-și de ce pe Yu, de parcă acela ar fi fost vinovat de faptul că trebuia să muncească non-stop. De asta probabil și-l irita, spunându-i mereu să nu-i mai sufle în ceafă.

„Oameni poate că și nu mănânc, dar am maeștri buni. De teapa ta,” îi spuse Yu, surâzând. După care se duse să cerceteze și el celula.

Al lui răspuns însă și oarecare indiferență îl cam întărâtară pe Kan. Acela, intrând brusc în celulă în urma lui Yu, întrebă, „Și… dacă tot zici că înveți multe de la mine, inspectore, ce-ai zice să ne spui și nouă ce-ai învățat de data asta? În special ce-a mirosit al tău nas de copoi.”

„Că tu-mi sufli tot mai des în ceafă,” îi răspunse Yu, rânjind. Văzând însă că Kan era pe cale să se înfurie, schimbă tema. „Despre ăsta… doar că am impresia c-a fost amenințat. Să-și facă felul mă refer. Motivul? Familia. Era singurul lucru de valoare pe care-l avea. Nu cred că avea de gând s-o piardă dacă tot a intrat în jocul ăsta periculos.”

„Totuși, sombe Yu, dacă aveți dreptate, acea amenințare trebuia să fi venit după ce a fost închis,” spuse Yoon Suk.

„Cel mai probabil că da. Să nu uităm că băieții lui Iun Dja Iun și chiar SolHi susțin că încercase să fugă de la fața locului. Deci, primul lor gând a fost că dacă fuge nu-l vom prinde.”

„E plauzibil ce spui,” bombăni Kan. „Mai ales dacă aveau de gând să-l scoată pe șofer din țară. Ce mă interesează însă pe mine e să știu cine anume l-a vizitat.”

„Gardianul ar trebui să știe cine,” spuse GhiYon oarecum indiferent.

Mă gândisem și eu la asta dacă ceva,” răspunse Kan oarecum sarcastic. După care îl strigă pe gardian, iar când acela apăru în cameră îl întrebă, „Ofițer Kim, vă amintiți cumva de victima a avut vizite în ultimele zile? În special în ultimele ore m-ar interesa.”

Mun Ho își luă câteva clipe de gândire. „Dacă sincer au fost vizite. Dar nimic straniu. Doar detectivii de aici. Și… ah, da, unul de la procuratură. Detectiv Oh dacă nu mă înșel îl chema.”

„Sunt eu!” Murmură Yoon Suk, extrem de mirat să afle că paznicul nu-l ținea minte.

Pe Kan însă răspunsul gardianului îl cam irită un pic. De asta bombăni ca să fie auzit de toți, „Dacă nici pe cel ce l-a vizitat recent nu-l țineți minte, atunci sincer nu știu ce faceți aici, ofițere Kim.” După care scutură din cap cu reproș. Apoi se întoarse Kan spre Yoon Suk, „Iar ție, ți-a spus ceva anume decedatul când ai venit să-l vezi?”

„Nimic important. Doar că n-are ce adăuga la cele deja spuse și atât.”

„Înseamnă că-l instruiseră deja bine,” murmură Yu.

„Bingo! Îmi plac cum gândesc învățăceii!” Strigă Kan dintr-o dată, luându-i pe toți prin surprindere, în timp ce răsfoia jurnalul luat din mâna ofițerului Kim. Până la urmă însă, când înțeleseră gluma, zâmbiră ceilalți. „Nu era glumă, dacă ceva,” spuse detectivul serios.

„Da nici n-am crezut noi,” îl înțepă GhiYon. „Mai bine ne-ai spune ce tot cauți în registrul cela. Curând o să rămână fără foi în mâinile tale.”

„Fantome. Dar se pare că am greșit adresa,” spuse Kan furios și aruncă registrul pe masă. „Înseamnă că n-avem nimic concret.”

„Așa se pare,” adăugă Yu.

„Dar camerele?”

„Nimic până când. SuJin se ocupă încă de ele.”

„Ia stați puțin!” Murmură paznic Kim, făcându-i pe ceilalți să-l privească mirat. „Dacă e să mă gândesc bine, decedatul era straniu de câteva zile.”

„Straniu? În ce fel?” Se interesă Yoon Suk.

„Speriat… îngrijorat… ce știu eu?! În special era așa după vizita avocatului!”

„Avocatului? Da n-ai zis tu că nu l-a mai vizitat nimeni în afară de ai noștri?” Întrebă Kan arțăgos.

„Nu, asta mi-a scăpat,” murmură Kim, scărpinându-se la ceafă.

„Naiba să vă ia. Repede vă mai scapă lucrurile importante. Și… cum ziceai că-l cheamă pe avocat?”

„N-am zis!”

„Atunci? Ia repede carnețelul dacă scrii undeva și verifică! Sau… nu-mi zi că n-ai însemnat?”

„Ba am însemnat eu, mereu însemn,” spuse Kim supărat, că fusese luat la rost fără merit. „Uite aici! Ian Hion Uk! Da, da, avocat Ian Hion Uk! L-a vizitat pe inculpat acum 3 zile. Țin minte că venise exact când îmi începeam tura, în jur de orele șase seara.”

„Cam târzior pentru vizitele de curtoazie ale avocatului. Nu crezi, Kan?” Spuse Yu.

„Mi se pare și mie. În special știind ce poamă e Ian Hiok Uk și mai ales pentru cine lucrează,” mârâi Kan. „Să mergem să-i facem o vizită!”

„La ora asta, sombe?” Făcu Yoon Suk ochii mari. „E ora 5 dimineața!”

„Atunci o să-l așteptăm frumușel la ușă până deschide. Nu de alta, dar iubesc să fiu un client matinal!” Spuse Kan cu oarecare batjocură în glas. După care se întoarse spre Yu și-i spuse, „Iar tu, urmează-mă! Dacă tot te-ai lipit de mine în ultima vreme să nu fim separați zic. Așa nu-i dezamăgim pe cei care ne cred suflete pereche.” Apoi, mormăind ceva sub nas, le întoarse celorlalți spatele și se porni spre ieșire.

Comportamentul lui Kan îi făcu pe ceilalți să schimbe priviri, căci chiar nu înțelegeau ce era în capul lui. Doar Yu știa ce-i cu Kan. De aceea și zâmbi el. Apoi, după ce-i dădu lui Yoon Suk în grijă să cerceteze bine locul ca să nu le scape vreun detaliu ceva porni încetișor în urma lui Kan. Erau până la urmă „suflete pereche,” nu putea nega asta, căci între ei se legase o ciudată prietenie. Fără să fi vrut ei asta dinadins de altfel.