„E mai bine acum?" O întrebă DooSan pe SolHi în timp ce stăteau sprijiniți de mașina parcată nu departe de intrarea în parc.

„Da, e mai bine," răspunse ea sec, privind depărtarea. Și răspunse ea astfel tocmai pentru că era încă supărată pe el, căci acea calmitate de care dădea dovadă în acele clipe era doar rezultatul mai multor minute de plâns în hohote în brațele lui DooSan. Asta și era ciudat de fapt, căci mereu îl considerase „dușmanul," cel de care trebuia să fugă, căci putea s-o distrugă. Fusese însă cel în brațele căruia își descărcase sufletul în cele din urmă și simțise că alături de el începuse să se simtă mai bine, dintr-un motiv necunoscut chiar și ei.

Și totuși o duruse ca naiba să realizeze asta: că se putea simți femeie în brațele lui. Și-i păru și rău că nu-l putuse cunoaște în alte circumstanțe, în alte vremuri când era doar o simplă fată de la țară, care venise în capitală având o mulțime de visuri despre un viitor mai bun. Astfel își imagină că ar fi fost a ei viață. Își imagină că n-ar fi suferit așa cum suferise în urmă cu șapte ani și că poate că ar fi fost fericită. Dar acel „poate" era doar „poate" până la urmă și nimic mai mult.

„SolHi, cine suntem noi totuși unul pentru celălalt?" Auzi ea vocea lui DooSan într-un final. Asta o trezi din al ei vis cu ochii deschiși și-l privi țintă, căci cu siguranță întrebarea ceea o depășea.

Abia într-un final, când se putu lua în mâini, îi răspunse, „Nu știu! Prieteni poate? Ori... dușmani? Nu-mi pot da seama dacă sincer."

„De ce? Din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum 7 ani?"

„Și ți se pare puțin sau nesemnificativ? Mie mi se pare destul de important motivul. Și doare, căci ne-am rănit în fel și chip doar încercând să-l îngenunchem pe celălalt. Și, nu știu ce nume le vei da tu, pentru mine sunt însă cicatrici care n-o să dispară nicicând, DooSan. Și încă dor. Dor al naibii de tare."

Asta-l răni pe DooSan până în străfunduri. Trebuia însă să-i dea dreptate, căci se răniseră unul pe celălalt extrem de mult. De fapt o rănise el mai mult decât SolHi pe el, dar nu putea accepta asta, căci ar fi însemnat că greșise în fața ei. Da, greșise, căci se lăsase orbit de a lui durere, de dorința nebună de a căuta răzbunare pentru al său frate și mai ales pentru că voia să-i facă pe alții să plătească și pentru vina lui, cea de a nu fi răspuns la apel în noaptea fatală, căci YuSan îl sunase atunci.

Nu-i răspunse atunci pentru că se simțea rănit și neînțeles de al lui frate, iar când DooSan se simțea astfel se izola de lume. De asta închise și telefonul în timp ce stătuse cu orele în barul unui bun prieten al tatălui său. Și făcuse DooSan asta, se ascunse de el și de restul lumii, tocmai pentru că YuSan îl acuzase că avuse o legătură amoroasă cu logodnica lui. De fapt nu fusese doar o acuzație nefondată, ci o confesiune din partea logodnicei, care-i recunoscu lui YuSan că nicicând nu fusese îndrăgostită de el, ci de DooSan și că din cauza asta acceptase să fie lângă el - sperând că DooSan o s-o observe în curând.

Dar, deși pusese totul la punct în mintea sa în acea seară și vru să-i demonstreze lui YuSan că el n-avea de fapt nicio vină, că fusese ea cea care încercase să profite de el în timp ce era beat, dar că nu se întâmplase totuși nimic în seara aceea, DooSan nu mai apucă să-și facă dreptate. În schimb află de moartea lui YuSan, iar asta-l rănise enorm. De asta și se închise în sine și începu a se îndepărta de toți și de toate. Ba chiar începuse a evita și femeile, tocmai pentru faptul că acea So Su Yon, cea care-l făcuse să decadă în ochii fratelui mai mare, al lui bun tovarăș și scump prieten, era comparată cu fiecare femeie ce se apropia de el.

Și asta dură până să apară SolHi în viața lui. După asta parcă se liniști și începu a privi la femei cu alți ochi. Acum însă nu știa ce să facă ca să înceapă din nou a iubi și în special să nu mai sufere vreodată așa cum suferise în trecut. De aceea și-o întrebă într-un final, „Cum rămâne totuși cu ce simțim?"

Ea însă surâse, „Te referi la ură? Crezi c-o să avem vreodată puterea să simțim și altceva decât ură pentru celălalt?" O întrebare care-l luă pe DooSan prin surprindere.

De asta și întoarse capul spre ea și-o privi îndelung, în tăcere, tocmai pentru nu-i putea spune că demult nu mai simțea ură pentru ea de fapt. Dintr-un anumit motiv încetase s-o urască, iar asta se întâmplă exact după ce începură a lucra împreună și ajunse s-o cunoască mai bine. Apoi... află că pierduse un copil în acea noapte, iar el, într-un mod ciudat, simți același lucru ca și ea - o mare goliciune în suflet de parcă acel copil, pe care SolHi îl pierduse, ar fi fost al lui, chiar dacă el era sigur că nu-i așa.

„Sau poate...?!" Se cutremură dintr-o dată, amintindu-și fragmente dintr-o noapte de dragoste în doi, într-o cameră de motel. „Dar... e ireal ce-mi amintesc. Nu poate fi!" Își spuse DooSan în sinea lui, privind-o insistent. Și, pentru prima dată, realiză că de fapt demult o cunoștea pe SolHi, posibil chiar mai înainte ca s-o vadă în noaptea aceea când paramedicii o scoaseră pe targă din acel depozit abandonat în care murise YuSan. Dar era ceva imposibil, căci DooSan era sigur că nicicând n-o văzuse mai înainte de asta.

Dar, în ciuda faptului că tot nega această idee în capul lui, amintirile din noaptea aceea deveniră tot mai clare și mai clare. Asta-l făcu confuz și închise ochii, încercând să înțeleagă ce era totuși real și ce-și imaginase. Dar imaginea lor, sărurându-se fierbinte, într-o noapte de care nu-și amintea, era atât de clară în capul lui. Și, pe neașteptate, de chiar și el se miră de asta, murmură, „Nu poate fi ca noi doi... asta nu poate fi..."

„Ce anume?" Îl întrebă SolHi.

Întrebarea ei îl făcu să tresară și s-o privească confuz. Dar totuși, chiar dacă simțea că n-ar fi trebuit s-o facă, întrebă, „Tu și eu... ne-am întâlnit noi cândva, mai înainte de noaptea când a murit YuSan?"

„Nu. Sunt sigură de asta. De ce...?"

„Doar... dar...," se tot încurcă el în propriile gânduri. Într-un final păstră tăcerea și făcu asta decis să nu-i spună totuși de-ale lui amintiri, de cele în care ei doi se aflau într-o cameră de motel, petrecând o noapte fierbinte în doi. Și, în acele amintiri, el n-o ura la fel cum nu-l ura nici ea. Dar era imposibil ce-și imagina el. Era imposibil ca ei doi să fi petrecut astfel de momente, dar niciunul din ei să nu-și amintească de asta, căci... „Memoria pielii nicicând nu minte," își spuse bărbatul în capul lui. „Dacă noi am fi petrecut o noapte de dragoste în doi, mi-aș fi amintit de asta, mi-aș fi amintit al ei parfum, al ei sărut, ale ei mângâieri. Nu-mi amintesc decât asta și-i prea mult, căci..." În glas însă întrebă, „SolHi, cine e tatăl copilului tău?"

Întrebarea o înfurie pe SolHi. „Ia, Han DooSan, încetează! Astfel de întrebări nu ți le pun nici măcar prietenii, iar noi doi nu suntem chiar atât de apropiați încât să discutăm astfel de teme. De asta și n-o să răspund. Și... o să-mi iau liber restul zilei. Așa că consideră-te informat." După aceasta ea-i întoarse spatele și plecă fără să mai privească înapoi.

DooSan însă privi în urma ei și privi îndelung, minute de-a rândul, așteptând ca ea să se întoarcă și să-l privească. SolHi însă nu făcu asta. Ea doar merse cu capul sus, îndepărtându-se de el, iar asta-l răni, chiar dacă nici el nu înțelegea de ce se simțea rănit și trist din cauza indiferenței ei. Apoi, când acele amintiri, cu ei doi făcând dragoste, reveniră în capul lui, DooSan închise ochii și-și permise să le trăiască iar. Astfel se văzu pe sine și pe ea în pat, într-o uniune a pasiunii și a dorinței, sărutându-se cu patimă, chiar dacă se aflau într-o cameră neprietenoasă și necunoscută de motel.

Și, simțind atât de bine acel sărut pe buze, DooSan și le atinse și murmură, „Acum sunt sigur că acestea-s mai mult decât simple amintiri. Sunt sigur că nu mi-am imaginat. Dar... de ce ea a spus că nu ne cunoaștem? A mințit? Nu cred. Probabil nu-și amintește nici ea cum nu mi-am amintit nici eu. Dar... o să aflu eu. O să aflu ce anume s-a întâmplat în acea noapte. Și, dacă-i adevărat ce gândesc, atunci multe lucruri vor fi în sfârșit explicate."

***

„La naiba cu vremea asta schimbătoare," bombăni DooSan, fugind prin ploaie spre scările exterioare, cele care duceau la etajul lui SolHi, după ce-și lăsase mașina parcată mai în josul străzii. „Și eram sigur că n-au anunțat ploaie azi. Dar... curge cu găleata, de parcă cerul ar fi înnebunit nu alta."

Ajungând în sfârșit la etajul trei, își scutură rapid picăturile de apă din păr și de pe haine. Apoi se cutremură, resimțind frigul. Dar, chiar dacă era concentrat pe acele picături ce se încăpățânau să-l ude până la piele, tot o observă pe SolHi în fața ușii, schimbând codul de la lacătul electronic. De asta strâmbă DooSan din nas și bombăni, „Tu acum îți bați joc de mine probabil. Ia, Ian SolHi, ce naiba crezi că faci acum cu...?" Și fugi în grabă spre ușă.

Auzindu-l strigând-o și mai ales văzându-l fugind spre ea, SolHi îi rânji satisfăcută. Apoi ridică din umeri și... închise ușa în urma ei. „Wow, nu pot să cred!" Strigă DooSan imediat ce ajunse lângă ușa care i se închise practic în nas. „Ești cu adevărat o vrăjitoare, știai asta?" Îi strigă el. „Să schimbi codul de la ușă doar pentru a ține pe cineva departe de tine. S-o crezi tu dacă asta mă alungă. Tot una intru eu, căci... nu cred să fie ceva complicat." Dar, după multiple încercări fără rezultat, DooSan dădu un picior ușii, înfuriat. „A naibii lacăt!"

„Cred și eu!" Auzi el glasul lui SolHi din spatele ușii. De asta se lipi DooSan cu urechea de ușă și ascultă cu atenție. „Și... credeam că m-am făcut explicată când ți-am zis să nu mai prind picior de-al tău pe aici și să-ți iei zborul. Tu însă se pare că nu înțelegi cu binișorul. De aceea o să te învăț cu răușorul, Han DooSan. Și, ce? Ian SolHi? Huh, ba bine că nu! Pentru tine-s detectiv Ian și doar detectiv Ian. Așa că... dispari de aici până nu m-am înfuriat de-a binelea și nu te-am aruncat în stradă."

DooSan însă, vădit deranjat de cuvintele ei și fiind și el încăpățânat ca un catâr, decise totuși să nu plece de acolo. De aceea-i și strigă, cât de tare putu de altfel, ca să fie auzit de toți. „Ba bine că nu! De aici nu mă mișc. Și... detectiv Ian, văd că-ți place să joci dur! Nu, fie pe a ta! Dar te asigur că jocul ăsta-l câștig eu, căci sunt un adevărat monstru când cineva mă calcă pe coadă. Iar tu... viperă mică ce ești... să știi că n-ai deloc inimă. Cum naiba poți lăsa un sărman om în frig, când afară plouă? Chiar nu te mustră deloc conștiința?"

„De ce ar face-o? N-am făcut decât să recapăt ce-i al meu: apartamentul ăsta, pe care tu atât de nerușinat l-ai acaparat, instalându-te aici. Și tu acum ce: încerci cumva să cerșești milă de la mine?"

„De parcă ai ști ce-i asta."

„Da nu mai spune?! Dacă nu știam ce-i erai acum în stradă, ud până la piele și nu lângă ușa mea. Plus la asta: nimeni nu te ține în ploaie și la frig. Poți oricând să te întorci la apartamentul tău de lux. Acolo la sigur e cald și bine și destul de comod de altfel. Nu se compară cu umila mea colibă. Iar ce ține de lucrușoarele tale, nu-ți face griji: ți le trimit mâine, la prima oră. Frumos împachetate și cu fundă roșie de trebuie. Jur: nimic de-al tău nu las în urmă."

„Ți-am zis eu că ești viperă! Numai acelea mușcă ori de câte ori au ocazia. Și... ce? Să plec de aici? Să-mi trimiți lucrurile? Ba s-o crezi tu. Nici mort de-aici nu plec. Chiar și de-o fi să mă ia de aici ca pe un pinguin înghețat. Oricum: tot o să intru eu în apartamentul cela. Odată și-odată. Și pe urmă-ți arăt ce-i poate totuși pielea lui Han DooSan."

Supărat, DooSan își închise nasturii de la haină până sus și se așeză pe podea, tot tremurând ca varga, că hainele se umeziră aproape complet, iar asta-l făcea să se simtă înfășurat într-o pojghiță de gheață. De asta și bombănea întruna, „Cu siguranță n-are inimă. Nu de alta i-am zis eu „vrăjitoare" de imediat ce-am văzut-o. Dar... s-aștepți tu când o să plec eu de aici. Ba nu plec. Aici stau. Chiar lângă ușa ta. Tremurând ca varga și transformându-mă încet într-un țurțure de gheață și totul ca să-ți fac ție în ciudă. Și, detectiv Ian, te asigur că tot tu o să plătești până la urmă oalele sparte, căci de-s găsit mâine ca un pinguin polar, înghețat de milenii la ușa ta, la sigur cineva o să cheme poliția. Și-o să plângi la sigur de milă apoi. De mila mea. Că m-ai ucis fără să-ți fi făcut ceva."

„De parcă n-aș avea nimic mai bun de făcut," răspunse SolHi ironic.

Asta-l făcu pe DooSan să-și lipească iar urechea de ușă și să asculte. Apoi își zise pentru sine, „E încă lângă ușă. Înseamnă că bombănitul meu funcționează." Dar, când văzu că nici după alte câteva minute ușa ceea nu se deschise, începu iar a bombăni, „Mai bine ceri milă de la vulpe înainte să te pape decât de la asta. Și, Han DooSan, se pare că ești pe cont propriu. Așa că nu sta cu mâinile în sân și apucă-te de treabă!" După aceea îngenunche lângă ușă, frecându-și palmele ca să se încălzească și începu a forma cod după cod, „1405... eroare; 7865... eroare; 26121... eroare. Firar tu de... ia, Ian SolHi, care-i totuși codul?"

„Codul? Încearcă să-l ghicești de poți. Doar nu degeaba l-am schimbat."

„Atunci dă-mi măcar un indiciu," se milogi el.

„Ba bine că nu. Doar nu-s proastă! Și, dacă ești atât de decis să intri, pune-ți creierul în mișcare. Sunt sigură că până la bătrânețe-l afli. Eu între timp mă duc la somn, că... brrr, e atât de frig. Măcar în pat e cald și bine. Iar ție... succese, procuror Han! O să ai nevoie cu siguranță de ele."

„Da, da, drăguț din partea ta. Și, Ian SolHi, mulțumesc de indiciu. Codul cela... se pare că-i ceva greu de ghicit. Nu cred c-ai folosit 0000 ca să-mi faci mie în ciudă. Dar... de intru totuși, o să asculți ceva drăguț de la mine." Și Han DooSan se așeză iar lângă ușă, zgribulindu-se. Îl rodea ceva totuși pe dinăuntru. De asta tot privea spre numerele lacătului. „Nu, nu cred că-i asta. Ar fi prea simplu. Și... nu-i proastă." Totuși se înfipse de formă 0000, apoi 1111 și tot așa toate numere simple. De intrat însă... doar în vise. De asta și începu a se comporta asemeni unui copil prost crescut.

Auzindu-l bombănind și lovind ușor cu capul de ușă, SolHi dădu din cap cu reproș. Apoi se duse totuși spre bucătărie, convinsă fiind că Han DooSan o să stea mult și bine lângă ușa ceea, ghicind codul. Și avea dreptate gândind astfel, căci DooSan nu se dădu bătut așa ușor. Abia după ce epuiză toate codurile pe care a sa minte le putu inventa, se așeză iar pe podeaua ceea rece și începu a striga, „Bine! Recunosc: ai câștigat! Ai format un al naibii de bun cod. Acum ești fericită? Pot intra? Nu? Ești sigură? Ok, atunci, detectiv Ian, ne vedem mâine. Numai că mâine când ieși din apartament să fii pregătită, ok?"

„Pregătită de ce?" Întrebă SolHi în timp ce se îndrepta spre pat, având în mână o cană cu ceai aburind.

„Să fii salutată de mumia polară. Cea cu numele de Han DooSan. Și își spun de pe acum, căci nu știu dacă mai apuc ziua de mâine: mi-a făcut plăcere să te cunosc. Dar, de-aș fi știut că ești așa o cobră veninoasă, în loc să încerc să te dresez, ți-aș fi rupt întâi colții. La sigur n-ai mai fi putut mușca apoi. Și... o să plângi tu după mine, o să-ți fie dor, numai că n-o să mai fie prostul de Han DooSan lângă tine să te asculte."

Oprită în mijlocul camerei, SolHi privea pieziș spre ușă tot auzind bombănitul lui DooSan. De asta și murmură oarecum în batjocură apoi, dar doar așa, cât să audă doar ea, „Asta crede că-s Maica Tereza sau ce?! Să-l plâng? Eu? Pe el? Ba să aștepte mult și bine." Și, așezându-se pe podea, chiar lângă pat, își puse laptopul pe brațe și începu a lucra.

Unauthorized reproduction: this story has been taken without approval. Report sightings.

O oră mai târziu însă, SolHi se uită la ceas: era 23.00, iar în jur era o liniște mortală. Cu excepția picăturilor de ploaie care loveau violent în sticla geamului. Anume asta și făcea vremea urâtă de afară să se simtă atât de bine chiar și dacă erai undeva la cald. Ce-o uimi însă pe SolHi fu faptul că-și aminti că mai bine de o oră probabil Han DooSan nu se mai auzea milogindu-se lângă ușă. „Să fi plecat? Ei, nu cred! La cum îl știu... e mai încăpățânat chiar și decât mine. Ia, Han DooSan, ești încă acolo?" Nu-i răspunse însă nimeni. De asta SolHi se încruntă. „Ne jucăm de-a „șoarecele tăcut" se pare. Nu, fie pe-a ta!" Și, ridicându-se de jos, se îndreptă spre ușă.

În dreptul ușii însă se opri și ascultă. Nu se auzea nimic pe hol însă. Știa la sigur totuși că-i acolo el, căci îi simțea deja prezența. De asta și crăpă ea ușa, doar nițel, cât să-l poată vedea. Astfel putu vedea că stătea ghemuit, așezat pe podea, și tremurând ca varga. Dar, deși auzise el că ușa se întredeschise, nici măcar n-o privi, ci o făcu pe supăratul.

SolHi, surâzând, căci acest nou Han DooSan era ceva ce ea nu mai văzuse până atunci, deschise ușa și așteptă. Abia după câteva clipe DooSan se uită la ea, de parcă ar fi fost un cățeluș ofensat. „Ce?" Îl întrebă ea, forțându-se să nu râdă.

„Vreau înăuntru!" Îi spuse DooSan pe un ton plângăreț. „Te rog! Mi-am înțeles greșeala! Jur! Nu mai las nicicând pe nimeni înăuntru. Doar... lasă-mă să intru! Ok?!" Și făcu o mutră comică, cerșind îndurare.

Văzând asta, SolHi scutură din cap cu reproș, „De te vede cineva astfel s-a zis la sigur cu onoarea ta de macho man." Și, întorcându-i spatele, intră în apartament. Lăsă însă ușa deschisă. De asta și rânji DooSan satisfăcut: câștigase. Dar, până să realizeze SolHi ce și cum, DooSan nu doar că intră în apartament, dar și începu apoi să schimbe codul. „Ia, Han DooSan, tu ce naiba crezi că faci acum? Și... când ai reușit să-ți salvezi amprenta?" Strigă la el SolHi, văzându-l ce face.

„Chiar din prima seară. Da iaca nu m-am gândit că era absolut necesar să mai fac ceva ca să nu fiu lăsat pe dinafară."

„Altceva? Precum?"

„Vino până aici și-ți arăt!" SolHi, privind insistent la DooSan și mai ales văzând rânjetul lui ciudat, își zise că ceva nu era curat acolo. Chiar și așa se apropie de el convinsă fiind să-i afle toate trucurile și apoi să le folosească împotriva lui. Cea care căzu în capcană însă fu chiar ea, căci, imediat ce fu la doar un pas de DooSan, acesta o imobiliză de la spate, apoi, forțând cu ea, reuși să-i apropie degetul cel mare de cheia electronică și să-i șteargă amprenta. După asta schimbă iar parola. „Acum e bine," murmură el satisfăcut, apropiindu-se de pat și înfășurându-se în pătură.

Extrem de uimită, dar totuși nu într-un mod plăcut, SolHi privi când la ușă când la Han DooSan. Într-un final îi spuse, șuierându-i printre dinți, „Ți-a zis cineva c-ai obraz gros? Nu pot să cred: ție, dacă-ți dă omul un deget, îi iei toată mâna. Ia, Han DooSan, cu tine vorbesc acum."

„Și? Nu înțeleg ce vrei de la mine acum. Și eu trăiesc aici. E normal să fac astfel de lucruri. Și... de fapt nu înțeleg de ce-mi reproșezi mie, când singură m-ai lăsat în frig."

„Iar tu se pare că nicicând n-ai auzit că lacătele astea tot se pot schimba."

„Doar încearcă. Desigur, dacă vrei să te muți în apartamentul meu. De acolo la sigur nu scapi."

„În apartamentul tău? Eu?"

„Da. Ai auzit bine: în apartamentul meu, iar asta o să fie pedeapsa ta de faci ce-ai spus. Așa că nu mă provoca, căci nicicând n-o să câștigi în fața mea."

„Uh, cât ești de nesuferit. Nu, fie pe a ta. Și parola? Cea nouă, care-i?"

„Aaa, parola! E simplă de altfel. Ziua când ne-am cunoscut," răspunse DooSan calm. Se miră însă să vadă că ochii lui SolHi scăpărau de furie.

„Tu acum... ai pus ca parolă, la ușa mea, ziua când eu și Han YuSan...?"

„Ia!" Strigă DooSan. „Tu chiar atât de nebun mă crezi? Mă refeream la data când ne-am revăzut."

„Să te ia... și da, ești nebun. De la frig se pare că ți se trage, pinguin polar înghețat ce ești," strigă ea, intrând în baie și trântind ușa.

„Cel puțin fă-mi un ceai!" Îi strigă DooSan din urmă, convins fiind s-o scoată din sărite și să-și scoată pârleala pentru că înghețase bine timp de-o oră. Ba chiar și strănută. În loc să-i facă un ceai sau să-i spună ceva, fie și de „bine," SolHi deschise ușa la baie și-o mai trânti odată, semn că DooSan o căuta cu lumânarea. El însă, deloc deranjat, doar continuă să bombăne, „Da, da! Cine-a pierdut mila s-o găsească SolHi?! Nimeni. Și... mai degrabă mă încălzesc într-un frigider la minus 50 de grade decât Ian SolHi să aibă milă de mine," și mai strănută odată, atât de tare că simți că-i țiue urechile.

***

Întins pe burtă, pe pat, și învelit în pătură, DooSan se trase un pic mai spre SolHi, care ședea lângă pat, așezată pe podea. Și, ițindu-se un pic pe după umărul ei, se holbă la ecranul ei, încercând să vadă la ce tot lucra ea atât de intens. Dar, cum nu se vedea prea clar de la distanța la care era, se înfășură mai bine în pătură și se trase și mai aproape de ea.

SolHi nu-l simți la început. Dar, când DooSan îi atinse umărul cu bărbia, îl privi pe sub sprâncene, căci era ciudat să-l vadă cu gâtul întins spre ea și holbându-se, după cum i se părea ei, la ea în decolteu. „Ce naiba crezi că faci acum?" Îi șuieră SolHi printre dinți.

DooSan însă nu-i răspunse. Doar se trase și mai aproape de ea și încercă să sorbească din ceașca de ceai pe care SolHi o ținea în mână. Ea, înțelegându-i în sfârșit intenția, mută cana ceea mai departe de el până DooSan nu fu în stare să ajungă la cană. De asta și-o privi el furios. „Ți-i jale sau ce?"

Fu rândul lui SolHi să nu răspundă. Nu verbal, desigur. Ea doar îi arătă cana și apoi îi făcu semn să se ducă la bucătărie de voia să bea ceva cald. Dar... să se ridice Han DooSan de pe patul cela i se păru lui o idee a naibii de proastă. Doar o privi iar cu ochi de cățel ce cerșește îndurare și-i spuse, milogindu-se: „Sunt bolnav. Ar trebui să-ți accepți responsabilitatea pentru asta și pentru că m-ai lăsat afară, în frig, când plouă. De asta m-am îmbolnăvit. Și cred că am și febră. Dacă nu mă crezi poți să-mi atingi fruntea."

„Ba mă lipsesc!" Îi spuse ea și-i dădu cana. Apoi se duse la bucătărie să-și servească ei alta. „Mai ceva ca un copil," bombăni ea. „Și... se poate de știut ce faci pe patul meu? A ta e sofaua."

„Sofaua? De când? Din câte știu eu am cumpărat patul ăsta. Azi. Așa că-i al meu."

„Și cine-ar trebui să doarmă pe sofa atunci? Eu?"

„Poți dormi și tu pe pat. Doar nu mușc."

„Aha. În visele tale." Și se așeză din nou pe podea, privindu-l furioasă pe DooSan, care rânjea la ea, satisfăcut. „Și ștergeți rânjetul cela de pe față."

„De ce? Măcar să-mi savurez victoria."

„Da nu mai spune?! Și cine ți-a spus c-ai câștigat? Încă n-ai dormit acolo și te asigur că nici n-o să dormi. Și, de nu-ți place sofaua, poți dormi afară. Oricând."

„Nu mă poți goni dacă ceva. Știu parola!" Și sorbi zgomotos din ceai.

„Să te ia naiba de... trădător!" Și porni iar video-ul la care se uita. „Apropo, știai că Park Yu Ra a plecat din spital?"

„Da. Mi-a spus detectiv Kan după ce m-ai lăsat singur în parc. De ce?"

„Pentru că îmi e al naibii de curios să aflu cine-a ajutat-o să plece," și, întorcând ecranul laptopului spre el, DooSan putu vedea cum același bărbat cu care SolHi luptase după ce căzuseră de pe acoperiș o susținea pe Yu Ra de braț în timp ce părăseau spitalul.

„Probabil că-ți bați joc de mine acum."

„Ba din contră: sunt cât se poate de serioasă. În special după ce-am aflat că Park Yu Ra nu există. E fantomă, căci... acum un an, a fost îngropată," și fu rândul lui SolHi să rânjească, triumfătoare, privind la fața lui DooSan, care-o privea tâmp.

„Ya, SolHi, înțeleg că tu și Yu SuJin bateți câmpii din când în când, în special dându-mi seama cum ai pus tu mâna pe înregistrarea dată, căci îmi miroase că nu-i luat legal din Baza de Date Națională. Dar totuși: o fantomă?! Hai să nu exagerăm acum. De fapt nu doar eu am văzut că-i vie. Cu toții am văzut-o în apartament, atunci când a fost înjunghiată. Și te asigur că-i cât se poate de vie."

„Ar trebui să le spui asta părinților ei. Cu un an în urmă anume ei au înmormântat-o pe Park Yu Ra, în orașul natal."

„Ok, să zicem că-i adevărat ce zici. Dar... cum rămâne cu documentele ei? Le-am verificat și nu-s false. Și, dacă era moartă, după cum susții, am fi văzut asta în baza de date."

„Ei bine nu știu cum a reușit să-și păstreze documentele, dar cert e că toți care-o știau sunt la curent că-i moartă. Dar... ce-am mai aflat e că sunt două registre în care figurează numele lui Park Yu Ra: unul în care a fost înregistrată moartea ei și cel de-al doilea în care-a cerut documente noi. Motivul: un accident la muncă care i-a șters amprentele. În acest mod a obținut se pare și-un nou pașaport."

„Ia stai așa: ce fel de accident putea să-i șteargă amprentele?"

„Știu și eu?! Ar trebui s-o întrebăm pe ea. Desigur: dac-o găsim."

„Asta e de la sine înțeles. Dar totuși, ca să înțeleg, ce susții tu e că nu pe Park Yu Ra am salvat-o noi atunci?"

„Și nu doar eu cred astfel. SuJin a încercat să-i verifice datele. Dar... n-a putut afla nimic, căci, n-are amprentele înregistrate, ci doar scanarea retinei și asta e..."

„SF."

„Ba nu. O metodă a naibii de bună ca să nu fii identificat. De ce? Pentru că noi n-avem această metodă de verificare a datelor. Așa că o persoană fără amprente poate fura, ucide, răpi sau orice altceva face fără să se teamă că va fi prins."

„Inteligent. Ce pot spune?!"

„Aici trebuie să fiu de acord cu tine."

„Atunci? Cum dăm de ea și cum aflăm cine-i de fapt?"

„Simplu: eu zic s-o dezgropăm!"

DooSan o privi cu ochii cât cepele, „S-o dezgropăm? Pe cine?"

„Pe Park Yu Ra. Doar astfel putem afla cine de fapt a fost îngropat acum un an. Mai mult de atât: verificând datele lui Kim Ha Na, în special pozele de pe rețelele de socializare, am putut afla că cele două nu s-au văzut mai bine de 10 ani. S-au reîntâlnit însă acum 2 luni, iar asta se poate vedea din această poză," și, privind atent la fotografia arătată de SolHi, DooSan le văzu pe cele două tinere zâmbind fericite, iar sub poză era scris, „O dulce revedere."

„Ținând cont de faptul că nu s-au văzut mai bine de 10 ani e posibil ca Park Yu Ra să-și fi făcut operații plastice."

„E posibil!"

„Dar, SolHi, indiferent de cum n-ar fi arătat sau s-ar fi schimbat Park Yu Ra în acești ultimi 10 ani, amintirile nu le poți pretinde. Ce dacă Park Yu Ra e reală și doar și-a înscenat moartea?"

„Te referi la ce-a spus Dja Iun?"

„Da. Să nu uităm că iubitul ei datora o mulțime de bani, datorii pe care se pare că nu le putea plăti. Să zicem că „moartea" lui Yu Ra i-a ajutat pe toți. Și... dacă a reușit să ducă poliția de nas, pretinzând c-a fost înjunghiată de cineva, să „moară" o scotea dintr-o mulțime de probleme. Cel puțin nu mai era obligată să plătească pentru greșelile lui."

„SF mi se par acum cele spuse de tine. Sunt doar copii, DooSan. N-au mai mult de 25 de ani. Să ucidă pe cineva ca să..."

„SolHi, ascultă-mă cu atenție: vorbim aici de zeci de mii de euro și sclavie sexuală. Ceva care s-a schimbat radical într-o singură zi. Pentru mine nu e SF, ci al naibii de suspect."

„Data când Park Yu Ra a fost declarată moartă," murmură SolHi dintr-o dată. „Dar... cum de aflat dacă...?"

„Să facem ce-ai spus: să-i deshumăm trupul și să cerem un test ADN. Nu cred că părinții ei o să se opună de le spunem că-i posibil ca nu copilul lor să fie îngropat acolo și că degeaba au plâns lacrimi amare."

„Să sperăm că ai dreptate, DooSan. În caz contrar, cei uciși și îngropați o să fim noi la sigur." Chiar și așa, chiar dacă nu era de tot convinsă de planul cela, SolHi era sigură că cele spuse de DooSan aveau sens și că prea multe coincidențe inexplicabile găseau ei în acel caz.

***

A doua zi, dis-de-dimineață, SolHi și restul echipei merseră în satul natal al lui Park Yu Ra. Dar le trebui destul de multă vreme ca să-i convingă părinții să accepte deshumarea. Într-un final însă cei doi acceptară, iar echipa de legiști se apucă de deshumat trupul, folosind pentru asta un mic excavator.

De asta și stătea SolHi în acele clipe la câțiva metri distanță de excavator, cu brațele cruciș pe piept și supraveghind cu atenție lucrările. Dar, când mașina lui DooSan se opri nu departe de ei, se întoarse spre el și așteptă în tăcere până el ajunse lângă ea.

„Au început demult?" Întrebă DooSan.

„O jumătate de oră în urmă. Ar trebui să termine deja. Și... ne-am întârziat din cauza mamei lui Park Yu Ra, căci, aflând despre probabilitatea ca ei să fi îngropat copilul altcuiva acolo, a fost ceva prea impactant pentru ea. De aceea și și-a pierdut cunoștința de mai multe ori, iar prietenul tău, iubitorul de păpuși, a trebuit s-o ajute mai întâi pe ea."

DooSan o privi cu reproș, „Știu că nu-ți place GhiYon, dar să-l numești „iubitor de păpuși" mi se pare prea mult. Chiar și pentru tine, SolHi."

„Dacă zici! N-ai decât să-l aperi! Eu... n-o să-mi schimb părerea."

„Fie pe a ta. N-am când să mă cert cu tine acum. Și... ce-i cu umărul?"

„E mai bine acum. Doctorul mi-a spus că nu mai e necesar să port suportul, iar de doare am pastile."

„Iar... calmante?!" Îi spuse DooSan ironic. Văzând însă mutra acră a lui SolHi, schimbă subiectul. „Să ne apropiem de restul! Se pare c-au terminat! Văd sicriul."

SolHi doar dădu din cap că da și se apropiară. Dar fură nevoiți să aștepte alte minute bune până reușiră ca mama lui Yu Ra să se îndepărteze de sicriu, căci de imediat ce medicii legiști îl scoaseră afară din groapă, ea se apropie de el și plânse îndelung. Apoi, în timp ce ea plângea în brațele soțului, GhiYon le făcu semn celorlalți din echipa lui, iar aceea duseră sicriul la cortul improvizat ce se afla nu departe de ei.

DooSan însă nu-i urmă imediat și asta din cauza c-o observă pe SolHi privind insistent la mama lui Yu Ra. Și, pentru o clipă doar, DooSan își aminti de când ea plânsese neconsolată în brațele lui în urmă c-o zi. De asta și-o împinse ușor de la spate, ca s-o readucă cumva la realitate. „Să mergem și noi cu ceilalți!" Îi spuse mai apoi.

Ajunseră în cort în clipa în care GhiYon terminase deja verificarea preliminară. Iar când îi văzu pe DooSan și SolHi intrând, înșfăcă o foaie de hârtie de pe masă și i-o puse lui DooSan în mână.

„Ce-i asta?" Întrebă DooSan curios.

„Am aceeași întrebare pentru tine, Han DooSan. Ce-i asta?" Și GhiYon surâse, văzând încurcarea de pe fața lui DooSan.

„Rezultatul unei autopsii. Al lui Park Yu Ra din câte văd. Nu înțeleg însă ce-i în neregulă cu acest rezultat. Din câte văd a murit în urma unui accident rutier după ce s-a lovit de volan în piept. Asta a provocat un atac de cord. Cel puțin asta scrie aici."

„Aga, asta am văzut și eu. Numai că întrebarea mea e: de când volanele au topoare atașate de ele?" SolHi și DooSan îl priviră cu ochii cât cepele. „Și mai ales: de când în urma unui accident te alegi cu ditamai lovitura de topor după ceafă?"

„Ce mama dracului îndrugi acum, Park GhiYon?" Strigă DooSan la el. „Care crimă? De când o crimă se declară ca accident rutier?"

„Iaca asta va trebui să-l întrebați pe medicul legist care-a semnat foaia asta. Și, ca să termin să vă uimesc, n-a murit ea în accident, căci, chiar dac-a murit în urmă cu un an, e mai mult decât clar c-a fost victima traficanților de organe. Ce nu lipsește: doar inima!"

SolHi se cutremură atât de tare auzind asta că DooSan fu nevoit s-o suțină să nu cadă. Asta-l uimi până și pe GhiYon, care nicicând nu se așteptase ca o asasină de teapa lui SolHi să reacționeze astfel. „Ce? Vreți să spuneți că Park Yu Ra a murit după ce iubitul ei a...?" Bolmoji SolHi.

„Ba bine că nu!" Auziră ei glasul lui Kan, care intră în cort. „Park Yu Ra nu-i moartă. E aceeași pe care-am văzut-o noi, iar părinții ei tocmai au confirmat asta. Așa că, fraților, se pare că va trebui să aflăm pe cine-au îngropat în locul ei și cum a fost ucisă victima de fapt."

„Sună logic!" Spuse GhiYon. „Și, a naibii situație: cercetați parcă lipsa cuiva, dar ați dat de-o crimă cu sânge rece. Ce pot să vă spun dragilor: felicitări! Iar ați reușit să vă băgați cu succes în probleme."

„Spune-mi ceva nou!" Mârâi DooSan. „Și aici vorbim mai mult decât a ne băga noi în probleme: vorbim de o crimă, iar asta se pare că e ceva ce ne depășește cu siguranță. Așa că... o să dau până când un telefon. Iar tu, GhiYon, iei trupul cu tine, căci... fără o autopsie detaliată trupul ăsta n-ajunge iar în pământ."

„Nu cred că familia o să accepte asta," bombăni Kan.

„N-au încotro oricum. Singur ai spus c-au recunoscut-o pe Yu Ra din poze. De aceea au pierdut orice drept la trup. Așa că... SolHi, ia declarația părinților! Vom avea nevoie de ea, căci indiferent de cine-i în spatele acestui caz, eu nu-l închid așa ușor, chiar de-o fi să ardă lumea." Apoi DooSan ieși din cort, formând un număr.

„Să mergem să vorbim cu părinții lui Park Yu Ra, SolHi," îi spuse Kan. „Și se pare că vom avea nervi de oțel pentru asta." Kan însă plecă, văzându-i pe SolHi și GhiYon schimbând priviri.

Simțind că ea rămase acolo ca să ceară niște explicații pentru cele întâmplate cu o zi în urmă, GhiYon spuse, „Ascultă detectiv Ian, eu doar..."

„Ai făcut ce-a trebuit să faci, Doctor Park. Până la urmă, Han YuSan îți era prieten. Și, de-aș fi fost în locul tău și-aș fi bănuit că tu l-ai ucis, aș fi făcut la fel sau poate mai mult. Dar totuși... a-ți mers prea departe speculând că-mi pierd mințile din cauza vinei pe care-o simțit pentru Han YuSan. Te asigur că greșești, căci nu-s false iluzii ce-mi amintesc și nicidecum sentimente ce mă apasă, ci realitatea. Și, dat fiind faptul că DooSan știe deja despre asta, o să-ți spun și ție: durerile celea nu-s fantomă, ci reale, căci în noaptea aceea, când Han YuSan a murit, am pierdut un copil. Da, am fost lovită în pântece iar și iar, cu bestialitate, doar ca să pierd acel copil. Dar... singurul lucru pe care mi-l amintesc e că doar eu și Han YuSan eram în depozitul cela. Nimeni altcineva."

„Ascultă, detectiv Ian, acuzându-l pe YuSan de..."

„De ce și nu?! Eu am fost acuzată că l-am ucis doar pentru c-am fost găsiți doar noi doi în acel depozit. Și, de-i adevărat și eu l-am ucis atunci, a fost pentru că m-am apărat, căci de el îmi amintesc că mă lovea iar și iar. Așa că te sfătui să nu-ți pierzi timpul deschizând un alt proces, că vei pierde cu siguranță. De ce? Pentru că de data asta n-o să tac și de trebuie să împroșc pe cineva cu noroi, fie ăsta și Han YuSan, ca să trăiesc, atunci o s-o fac. Te asigur. Dar totuși, dacă nu Han YuSan a fost cel care mi-a ucis atunci copilul și nu eu l-am ucis pe el atunci..."

„...a fost un al treilea acolo. Cineva de care nu-ți amintești."

„Așa e. Și... acum că obiectivele noastre coincid sau cel puțin asta cred, consider că-i o idee a naibii de bună să cercetăm împreună acest caz. DooSan va fi desigur implicat sau cel puțin va fi pus la curent cu ce aflăm, căci n-am de gând să mai ascund nimic. Nu de data asta. Așa că, de te hotărăști să mă ajuți, sună-mă! DooSan îți poate da numărul." După care SolHi ieși din cort și se apropie de Kan, care vorbea cu părinții lui Yu Ra.

Privind în urma ei, GhiYon se simțea confuz. De asta și se uită apoi spre DooSan, care vorbea aprins cu cineva la telefon, fiind cu spatele la cort. „Chiar am greșit noi atât de mult, DooSan?" Murmură doctor Park. „YuSan, prietene, sunt sigur că tu n-ai fi putut-o răni. Atunci, ce dracu s-a întâmplat în noaptea aceea în acel depozit? Și de ce nimeni n-a știut că mergi acolo atunci?"

„Doctor Park, priviți aici! Se pare că...," auzi el glasul unuia dintre colegii lui. De asta fu el nevoit să-și lase gândurile pentru mai târziu. Dar, chiar și așa, privi pentru o clipă spre mama lui Yu Ra care plângea neconsolată în timp ce Kan și soțul ei o ajutau să se apropie de mașină.