Se auzea un lipăit ciudat în jur de parcă cineva ar fi umblat cu picioarele goale pe podeaua udă. Dar, indiferent de cât de mult nu s-ar fi străduit să vadă cine se apropia, lui SolHi nu-i reușea și pace. Din contră întunericul din jurul ei părea să devină și mai dens decât înainte. Și, din această cauză, se simțea atât de rece în jurul ei. De asemenea se scurgeau râuri de sudoare pe al ei spate de parcă ar fi ridicat greutăți și, dintr-odată, simți și că i se uscase în gât.

Apoi, brusc, o sclipire de lumină apăru străpungând întunericul. Asta însă păru s-o deranjeze și-și acoperi ochii cu brațul ca să n-o orbească. Dar, când îi redeschise, se cutremură, căci, la picioarele ei, văzu alte picioare goale. Numai că acele picioare erau însângerate.

De asta și se trase SolHi speriată în spate, crezând că acea femeie se îndrepta spre ea. Dar, dintr-o dată, simțind ceva rece sub tălpi, privi în jos și văzu nu podeaua de faianță a băii, dar o podea rece, de ciment, al unui loc necunoscut. Și mai era ceva straniu acolo: faptul că acele picioare însângerate rezultară a fi ale ei, iar asta o făcu să se cutremure din tot trupul, mai ales când observă acel lichid roșu ce se apropia de ea, crescând ca apa la reflux până ce îi ajunse la glezne.

Și, simțind acea apă ridicându-se pe picioarele ei, SolHi își astupă gura cu ambele palme ca să nu strige, căci simți dintr-o dată cum o doare coșul pieptului și că-și dorește din tot sufletul să-și strige durerea. Numai că strigătul cela îi îngheță la jumătatea gâtlejului când privi în față și văzu o femeie acolo.

Acea femeie însă îi era necunoscută. Cel puțin așa credea din cauza întunericului care o înconjură dintr-o dată. Dar, când văzu că acea femeie înainta spre ea, SolHi îi strigă să stea locului, căci nu voia s-o vadă. De fapt nu-și dorea asta deloc. Și, pentru a fi sigură că chipul acelei femei o să rămână o enigmă, SolHi închise strâns ochii.

Îi redeschise brusc în clipa în care realiză că acea femeie purta o rochie albă. „Aceeași rochie pe care am purtat-o și eu atunci. Dar... de ce? De ce poartă și ea aceeași rochie? Și... de ce e aici? De ce acum? De ce?" Tot striga SolHi în mintea ei, încercând cu disperare să găsească un răspuns la toate întrebările ei.

Răspuns însă nu găsi, dar reveni teama în clipa în care auzi sunetul strident al unei bare metalice tărâte pe acea podea de ciment. Apoi deveni alertă, căci sunetul cela îi era cunoscut și-o prevenea de un pericol. Dar, deși își spuse în sinea ei că trebuie să plece de acolo, nu se putea mișca și pace de parcă corpul i-ar fi înțepenit.

Putu însă privi în față și văzu că acea femeie fără chip stătea și ea în același loc. „Probabil și ei i-i tot frică. De asta nu pleacă de aici," își surprinse SolHi un gând. Să se gândească mult la el însă nu avu timp, căci, dintr-o dată, bara aceea de metal apăru în mâna acelei femei și ea lovi.

Lovi atât de brusc că SolHi se cutremură, căci ținta era ea. Cel puțin așa crezu la început. Dar, când bara ceea de metal îi scăpă din mână și trecu pe lângă ea, SolHi privi în urmă și văzu obiectul lovind cu putere peretele din spatele ei. Și zgomotul produs de acea bară lovind peretele fu înfiorător, fu ceva ce-i provocă durere în moalele capului. De asta și se apucă SolHi cu mâinile de cap. Apoi se puse în pirostrii și-și acoperi fața cu brațele tot murmurând ca o bezmetică, „De ce faci asta? De ce?" Acea femeie nu-i răspunse. SolHi însă știa că era încă în fața ei. Îi vedea de altfel picioarele. Și, când îndrăzni să privească iar la acea intrusă, SolHi se văzu pe ea... complet însângerată și privind ca o nebună undeva în față.

De aceea privi și SolHi tot în aceeași direcție. Făcu însă asta mai mult din impuls, căci ochii goi ai ei, cea din trecut, îi vorbeau parcă. Și, în locul în care cealaltă privea, SolHi văzu pe cineva zăcând la pământ: era un bărbat, cu spatele la ea, c-o rană adâncă la ceafă și... purta costum sur.

Anume faptul că acolo văzu o victimă o făcu pe SolHi să vrea să se ridice în picioare. Nu putu însă, căci simți că amețește și că picioarele n-o ascultă. Chiar și așa își spunea că trebuie să-l ajute. Dar, văzând că nu poate, privi iar în față cu gând să-i ceară celeilalte să facă asta în locul ei. Cealaltă SolHi însă nu mai era acolo.

Asta o sperie pe SolHi cea chircită în pirostrii. De aceea și începu a o căuta pe cealaltă cu privirea. Și-o găsi cât de curând: zăcând inconștientă lângă acel bărbat. Apoi văzu pe cineva lovind-o fără milă, iar ea, cea din trecut, cerea îndurare, îi spunea acelui monstru c-o doare și s-o lase să respire. El însă n-o asculta. Și parcă părea că începuse s-o lovească mai tare. Iar ea, cea care privea la toate astea speriată, vru să strige, dar nu putu. De asta și începu să întindă mâinile în lături căutând cu disperare ceva de care să se agațe. Dar... nu găsi nimic, căci...

***

„A fost doar un vis," spuse ea printre lacrimi, după ce se ridică din pat pe șezute și-și dădu seama că nu fusese real. Chiar și așa îl trăise din plin, căci era toată transpirată și inima îi bătea nebunește în piept. La fel auzea pulsații stranii în urechi și îi venea să vomite. „Și totuși nu înțeleg de ce am visat iar asta. Să fie din cauza a ceea ce-a spus azi Dja Iun? Că multe dintre acele fete nu se întorc din acel iad?"

„Probabil că da," își dădu SolHi și răspunsul, în timp ce continua ridicată pe șezute în pat și-și trecea mâna prin păr, încontinuu. Simțind însă lacrimi pe obraji își veni în fire. Și, atingând acea lacrimă cu palma, o privi în întunericul camerei. Văzu însă doar o vagă sclipire și nimic mai mult și asta datorită luminii slabe ce nimerea în cameră de la becul stradal. „Și cred că încep deja să-mi ies din minți," murmură ea. De asta și vru să se culce la loc. Numai că o durere ascuțită, simțită în abdomen, o făcu să se chircească.

„Numai nu asta," murmură ea înnebunită. „Numai nu acum când e și el aici." De aceea și se strânse covrig și stătu așa minute bune crezând că durerea o să treacă.

Durerea însă se înteți. Ba chiar începu s-o scuture și frigurile așa cum se întâmpla de fiecare dată când avea o criză. Și, înțelegând totuși că n-o să poată evita criza ceea, dar mai ales că nu voia nici în ruptul capului să fie auzită de DooSan, care dormea pe canapea, SolHi se târî din pat. Apoi, chircită, ajunse în baie și încuie ușa. Mai departe de ușă însă n-ajunse, căci, imediat ce încuie ușa ceea cu cheia, se prăbuși la podea și începu să convulsioneze.

Chiar și așa era încă conștientă și își dădea prea bine seama că de n-ajungea la medicamentele pe care le ținea pe raft atunci era pierdută. De aceea, cum putu, începu să se târască spre dulăpiorul de deasupra chiuvetei. Și, când ajunse lângă chiuvetă, simți că durerea o lăsase.

Era însă doar o fază scurtă de relaxare, iar SolHi știa prea bine asta. De aceea și decise să profite cât avu timp. Și, înșfăcându-se cu ambele mâini de marginea chiuvetei, se trase în sus de se ridică pe cât putu în picioare. Apoi deschise ușa dulăpiorului și întinse mâna să ia flaconul cu pastilele. Însă convulsiile se întoarseră și erau de data asta mai puternice ca niciodată.

De aceea și începu SolHi a plânge pe înfundate, cerându-i lui Dumnezeu să-i mai dea încă puțin timp. Dumnezeu însă părea că n-o aude, căci, în clipa în care mâna ei ajunse în cele din urmă la flacon, se prăbuși la podea și dărmă și flaconul, care-și împrăștie conținutul peste tot.

Acel zgomot însă, aparent surd, reuși totuși să-l trezească pe DooSan. Dar, buimac, el nu înțelese la început ce auzise sau de unde se auzise. Doar când observă că SolHi nu era în pat, dar mai ales când auzi lovituri surde, dar ritmice, în ușa de la baie, se îndreptă într-acolo. Și, după ce se apropie de ușă, ciocăni. Văzând însă că nu primește niciun răspuns spuse, „SolHi? Ești acolo?" Nu primi însă răspuns nici de data aceasta. Dar el nu plecă, căci prea îl nelinișteau zgomotele celea ciudate auzite din baie de parcă ceva s-ar fi lovit continuu de ușă sau de cadă. De aceea și se alertă și începu să bată mai tare în ușă aproape strigând, „Ce se întâmplă, SolHi? De ce nu răspunzi? M-auzi? Răspunde! Spune-mi ceva!"

SolHi însă, deși auzea destul de clar întrebările lui, nu-i putea pur și simplu răspunde. Ea doar înșfăcă cum putu prosopul care căzuse pe jos și-l mușcă ca să nu strige, căci simți durerile revenind și mai puternice.

Însă, în clipa în care-l auzi pe DooSan strigând: „SolHi, deschide ușa sau jur c-o sparg," înțelese că trebuia să facă ceva, căci el n-o să plece de acolo. Ce să facă însă nu știa. Doar decise să-l lase înăuntru și apoi s-o gândi, pe cât posibil, la ce e de făcut. De aceea și se chinui de se ridică pe șezute și descuie cum putu ușa.

Astfel îi dădu șansa bărbatului să pătrundă înăuntru. Și fu exact la timp, căci simți dintr-o dată cum pur și simplu o cresta pe dinăuntru. De aceea și începu să lovească cu capul în perete.

La vederea ei, DooSan se înspăimântă și vruse să sune ambulanța. Ea însă îl apucă de mână și murmură abia auzit, „Nu trebuie. Sunt doar crampe. O să treacă."

„O să treacă? Crampe? Ia, SolHi, tu măcar ți-ai văzut fața?"

„Mmm. Știu cum arăt... de obicei... când ...am crampe. Și... am nevoie să beau o pastilă. De asta sunt aici. N-am ajuns însă la ele. Și..."

DooSan nu mai spuse nimic, căci înțelegea că dacă SolHi se încăpățâna nu reușeai s-o convingi. De aceea doar luă flaconul de jos, își puse în palmă una dintre pastilele ce nu căzuseră pe podea, după care i-o dădu lui SolHi împreună cu puțină apă. Apoi, când ea-i ceru să o ajute să se ridice, o luă pur și simplu în brațe și-o duse de-o culcă pe pat.

Culcată însă fu și mai rău. Nu putea fugi însă nicăieri, căci DooSan era alături și, de ar fi acționat impulsiv, i-ar fi dat fără doar și poate șansa să folosească asta mai apoi împotriva ei. De aceea doar se forță să se întoarcă cu spatele la el, iar ca să nu fie auzită gemând, mușcă pur și simplu pătura și-i ceru bărbatului cu disperare, în mintea ei, să plece, căci prezența lui acolo îi făcea și mai mult rău. Și, pentru prima dată, regretă că-l primise în casa ei.

N-avea însă ce face. Mai ales în acele clipe. Doar trebui să-l accepte lângă ea, la propriu, căci DooSan se așeză pe pat și-o privea îngrijorat, chiar dacă ei i se părea că stă acolo într-adins ca să-i provoace ei și mai multă durere.

Dintr-o dată însă îi veni în minte, „Criza. E prima dată când am o criză de când sunt cu el în aceeași casă. Dar... de ce?" Și avea dreptate întrebându-se asta, căci, mai înainte, putea avea crize chiar și în fiecare zi. Dar, în ultimele două săptămâni, dormise destul de bine și fără coșmaruri. Și posibil că n-ar mai fi avut de n-ar fi fost cele spuse de Dja Iun în noaptea aceea.

Se liniști însă când simți că DooSan se ridicase de pe pat și se îndepărtă. Durerea însă, chiar dacă mai scăzuse în intensitate, nu trecuse, iar asta era deja semn rău, căci, de obicei, după ce bea pastila, la scurt timp își revenea. Măcar adormea. Acum însă nici nu simțea alinare, dar nici somnul n-o lua. Din contră i se părea c-o să dureze la nesfârșit.

Simți însă cât de curând ceva cald în dreptul stomacului. De aceea se strânse în jurul acelui termofor pe care DooSan i-l strecură sub pătură, căci, după ce se ridicase de pe pat, el se duse la bucătărie de încălzi apă. Apoi, când DooSan începu s-o lovească ușurel cu palma peste braț, SolHi simți într-adevăr alinare. Ba chiar durerea începu să treacă și simți și-o moleșeală plăcută strecurându-se sub oase. Probabil de aceea și auzi vocea lui DooSan atât de îndepărtată când el întrebă, „E mai bine?"

„Da," abia reuși ea să îngâne. Apoi, cât de curând, adormi. Și, deși mai scotea câte un geamăt din când în când, DooSan era calm, căci știa că nu era decât modalitatea corpului ei de-a se relaxa și a-și plânge cumva durerea.

Apoi, când se convinse că SolHi într-adevăr adormise, bărbatul se ridică de pe pat și merse în baie. Acolo însă simți o stranie senzație, căci locul cela arăta ca după o luptă. Mai ales îi atrase atenție prosopul pe care SolHi îl muscase. De aceea și se aplecă și-l luă de jos, întrebându-se, „Ce mama naibii se întâmplă aici? Și mai ales de când trec crampele cu calmante?" Și avea de ce se întreba așa ceva, căci se vedea destul de clar scris pe flacon, „Calmante."

Dar... erau acolo prea multe semne de întrebare ca să le rezolve pe toate într-o singură noapte. El doar aruncă prosopul la coșul cu rufe, strânse pastilele de jos și le aruncă în vasul de toaletă. După care luă flaconul cu el și ieși din baie.

Înainte să meargă să se culce iar se opri lângă pat și-o privi îndelung pe SolHi. Avea un singur gând în minte în acele clipe, „Ce-ascunzi de mine, SolHi, căci sunt sigur că-s mai mult decât crampe ce-ai simțit în noaptea asta. Dar... ce anume? Ce? Dar... cum știu că tu n-o să-mi răspunzi la întrebarea dată, o să aflu singur, căci nu de alta am venit în casa asta. Și, indiferent de ce nu se întâmplă aici, tot aflu eu." Apoi îi întoarse spatele și merse de se culcă la loc.

Somnul însă nu se lipea de el și pace. Și avea de ce să nu poată dormi. Cum nu de altfel când venise în casa aceea mânat din urmă de gelozie. Dar, în loc de asta, afla secrete, ceva ce-l făcea să creadă totuși că adevărul cela, pe care el îl căuta cu înverșunare, era totuși aproape și că, mai devreme sau mai târziu, avea să-l afle totuși.

***

Deja pregătit de plecare, DooSan se apropie de SolHi care părea adormită, stând cu spatele la el. Văzând însă că ea nu reacționase simțindu-l aproape, se aplecă ușor asupra ei și-i spuse cu voce joasă, „E timpul pentru muncă. Sau... îți iei azi liber?"

„Ba nu. O să vin. Dar un pic mai târziu. Se poate?" Îi răspunse ea fară să-l privească.

„Mmm, se poate. Dar... cred că ar fi mai bine să vezi medicul. Dacă ai nevoie de ajutor pot să..."

„Nu-i necesar. O să fiu bine. Doar am nevoie să mai dorm puțin."

„Nu, fie pe a ta. În caz de ceva știi cum să mă găsești. Ne-am înțeles?"

„Da, bine."

Deși răspunsul cela evaziv nu fu ceva pe placul lui, DooSan se văzu totuși nevoit să plece. Dar... îl rodea ceva pe dinăuntru. De aceea și luă cu el flaconul cela pe care-l găsise în baie și pe care-l ținuse în sertarul lui. Apoi ieși.

Auzind ușa închinându-se în urma lui, SolHi se întoarse în sfârșit și privi în jur. Și i se păru totul atât de calm, atât de neobișnuit. Avea și de ce să găsească acea casă diferită, căci, de când se mutase acolo, fusese singură cu durerea ei. În noaptea aceea însă cuiva i se făcuse milă de ea și avuse grijă ca ei să-i fie bine. Și, dintr-o dată, i se umeziră ochii, căci, după ce plecase din casa Minei, care avuse grijă de ea în astfel de cazuri, crezuse că va trebui să înfrunte singură demonii trecutului în timp ce înghițea calmante.

Se mințea însă pe sine și o mințea și pe Mina, căci calmantele celea n-o ajutară deloc să uite. Ele doar alinau durerea, pentru scurtă vreme, și cam atât. Se temea însă să-i spună Minei, căci aceasta îi spusese, după ce-i schimbase pastilele ultima dată, că dacă durerile și crizele vor continua atunci ea o închide la sigur într-o clinică, căci doar într-o clinică se puteau lecui astfel de traume precum cele de care suferea ea.

SolHi însă se temea de clinici ca de drac, căci asta ar fi însemnat să fie închisă pentru cine știe câtă vreme, iar a fi închisă, fie și într-un spital, pentru binele ei, însemna să retrăiască trecutul. Da, acel trecut de coșmar pe care-l trăise fiind în închisoare, căci la scurt timp după ce medicii îi dădură voie să părăsească spitalul, cam la două luni înainte de proces, fu arestată și forțată să petreacă acel timp închisă.

De fapt fusese într-un fel și alegerea ei, căci știa ce-o așteaptă de pleacă din spital. Chiar și așa insistase să fie externată, căci simțea vină pentru cel decedat și credea că închisă o să se simtă mai bine, știind că plătea cumva pentru moartea lui. Dar, în acea celulă rece, se începu coșmarul, cel sub formă de convulsii, apoi fură atacurile și amenințările.

Suportă însă totul spunându-și că va fi mai bine în timp, când ura familiei Han va scădea. Se înșelase însă, căci nu doar că Marie și DooSan insistară la un proces deschis, dar începu într-un fel să se pedepsească și ea pentru cele întâmplate. Astfel iadul din închisoare deveni cu adevărat unul în care trăi doar chinuri. De aceea a fi închisă era pentru SolHi echivalent cu a trăi în iad.

N-o ajutară nici măcar îndoielile care i se strecurau adesea în suflet, cele care-i puneau mereu aceeași întrebare, „Ce dacă nu-s totuși vinovată? Ce-o să se întâmple atunci?" Răspuns însă nu primea niciodată și asta din cauza încăpățânării ei, căci anume ea alunga de fiecare dată acel gând și asta din cauza că-și spunea că n-are ea timp de gândit la așa ceva. Avea și așa destule probleme pe cap, căci între muncă, crizele de anxietate pe care le trăia și boala lui SinHa, SolHi cu adevărat n-avea timp pentru ea. Își spunea doar că „vom trăi și vom vedea" ori de câte ori îi revenea acel gând în minte. Numai că problema era și faptul că trăia singură, căci astfel putea să-și hrănească acele coșmaruri și să le intensifice după cum îi era placul.

Se schimbară însă lucrurile odată cu venirea lui DooSan în casa aceea. Și, pe lângă faptul că nu se mai gândise la acea întrebare, încetă să mai aibă și crizele. Ea însă fu conștientă de asta doar în acea noapte. Dar chiar și așa își spuse, „Trebuie să-l fac să plece. Neapărat trebuie să-l fac să plece." Și, găsind puteri, se ridică din pat și vru să intre în baie să se spele.

În ușa băii însă simți dintr-o dată că n-are puteri. Asta nu era din cauza celor întâmplate c-o seară în urmă, ci din cauza gândului ce-i roia în acele clipe în minte, „De ce totuși trebuie să-l fac să plece?" Și simți și frică spunând aceste cuvinte: frica de-a fi din nou singură, căci între teama că DooSan ar fi putut afla al ei mare secret și cea de a fi din nou singură, cea mai mare era totuși cea din urmă. De aceea și se cutremură. Apoi, cu ochii în lacrimi și atingându-și pieptul cu palma, SolHi privi baia și văzu că DooSan avusese deja grijă s-o lase în ordine. Asta dădu pur și simplu frâu liber lacrimilor să curgă pe ai ei obraji.

Stolen from its original source, this story is not meant to be on Amazon; report any sightings.

Astfel, simțind că n-o să se poată urni din acel loc până nu-și plânge toate lacrimile, SolHi se așeză pe prag și-și lipi spatele de ușa de la baie. Ochii însă și-i ținea pe ușa de la intrare, care era închisă în acele clipe. Și tocmai acea ușă SolHi o compară cu ușa carcerei în care fusese adesea închisă fără vină.

Dintr-o dată însă începu a plânge în hohote. Și, în timp ce-și strângea genunchii la piept și stătea cu capul pe genunchi, murmura în neștire, „Și totuși, nu vreau să plece! Nu trebuie, SolHi! El nu trebuie să plece!"

***

„Cee? Ia calmante pentru dureri abdominale?" Zbieră GhiYon în telefon, de mai nu-l surzi pe DooSan, care se văzu forțat să îndepărteze puțin telefonul de ureche. Chiar și așa auzea prea bine urletele prietenului său.

Abia într-un final, auzind liniște la celălalt capăt de fir, DooSan spuse în glumă, „Acum te-ai calmat sau o să mai continui?"

„Eu? Sunt cât se poate de calm," spuse GhiYon cu voce nevinovată, ceea ce-l făcu pe DooSan să pufnească în râs. „Doar... zi-mi ce-ai aflat."

„Nimic concret. Doar ce ți-am povestit deja. Și... ți-am trimis câteva poze ale flaconului. Află ce poți despre ele. În special la ce-s folosite, căci... am verificat deja în internet și se pare că se eliberează doar cu prescripție medicală."

„Nici nu mă miră," spuse GhiYon sec. „Probabil doctorița ceea i le-a prescris. Pack Mina sau cum o fi chemând-o acolo."

„Și eu cred astfel. De asta și am înțeles azi că am făcut bine intrând în casa ceea."

„Vezi?! Și mai ziceai de mine că bat câmpii, căci, de m-ai fi ascultat din start, de mult rezolvam cazul ăsta. Dar așa..."

„Da, da, mamă. Cum spui tu," îl tachină DooSan „Acum următoarea favoare pe listă: crezi că poți să te ocupi de asta?"

„Cea cu mobila?" Întrebă GhiYon încurcat. „Doar spuneai că Ian SolHi-i acasă."

„Da, așa e. Dar... idee n-am pentru cât timp o să fie acasă, căci la cât de încăpățânată e la sigur e deja în picioare. Și... nu știu de ce am impresia că-i va face o vizită doctoriței."

„Pentru că fără ea nu poate trăi?!" Spuse GhiYon rânjind. Apoi, ca să n-audă iar ceva de bine spus lui de către DooSan, închise telefonul fără măcar să-și ia rămas bun. În sinea lui însă zâmbea, căci întâmplarea din noaptea trecută îi dădea lui șansa să afle ce anume ascundea SolHi în apartamentul cela.

***

„Ce? Alte pastile? Ia, SolHi, ți-am prescris flaconul cela acum o săptămână. Nu-mi spune că l-ai terminat deja!" Spuse Mina pe un ton serios în timp ce ea și SolHi se plimbau prin grădina spitalului. „Și brațul... tu acum serios? Nu ți-i destul cu problemele pe care le ai? Trebuia și brațul să-l rănești?"

„De parcă am căutat asta cu lumânarea?! Ia, Pack Mina, nu exagera, ok? Și... e doar o entorsă până la urmă, iar în ceea ce ține de pastile: să zicem că Han DooSan a avut grijă de ele. Iaca și-au dispărut."

„Și cu... a avut grijă... te referi la...?"

„...le-a aruncat... le-a trimis prietenului său, iubitorul de „păpuși" pentru cercetare. Ce știu eu?!"

„Și o spui de parcă ar fi cumpărat înghețată de la magazin: simplu ca bună ziua. Tu acum serios? Dacă Han DooSan află că pastilele celea...?"

„Mare lucru," spuse SolHi, râzând. „Ce-o să facă dacă află că iau pastile pentru paranoia? O să mă închidă la psihiatrie? N-are decât să încerce, căci sunt sigură că n-o să i se primească. De altfel sunt sigură că n-o să încerce. De ce? Pentru că mă vrea în închisoare sau doi metri sub pământ nu la casa de nebuni."

Mina însă păstră tăcerea o vreme. Apoi, oftând, spuse, „Nu știu, SolHi, prea mi se par toate încurcate. Chiar și faptul că trăiți acum împreună ca doi buni colegi de cameră când de fapt vă urâți de moarte. Asta e ceea ce nu înțeleg eu, căci... cum naiba o femeie sănătoasă și-un bărbat... mai mult decât sănătos... pot să doarmă în aceeași cameră fără să se întâmple nimic?"

SolHi o privi pe sub sprâncene, „Doar nu-i taur să vadă roșu când mă vede?"

„Ar fi o idee. De aceea zic c-o lenjerie sexy..."

„Ia!"

„Ce? Măcar astfel te asiguri că-și ține gura cu privire la pastilele celea, căci..." Tăcu însă când SolHi primi un mesaj pe telefon. Și, în timp ce SolHi citi mesajul primit de la DooSan „Nu știu dacă ești azi acasă sau nu, de aceea l-am rugat pe GhiYon să mă ajute cu mobila, căci... sorry, dar eu pe sofa nu mai vreau să dorm," se iți peste umărul ei să vadă ce-i scrisese acela. De aceea și strâmbă din nas când văzu partea cu sofaua, „Și văd că sofaua nu i-i pe plac. De aceea zic eu să încerci faza cu lenjeria. Cine știe: poate și-aveți șansa să încercați azi de-i trainic patul cela nou."

„Aga: în visele lui. Și-ale tale, desigur! Și... eu am plecat, căci am treburi mai importante de făcut decât să ascult cum îndrugi tâmpenii despre mine și vampir."

„Iar tu uiți ce am zis eu despre vampiri și femeile lor..."

„Mai bine n-ai uita tu de rețetă," îi șuieră SolHi printre dinți. După care se îndepărtă.

Mina însă o privi o vreme oarecum ciudat. Apoi rânji, „N-ai decât să te încăpățânezi de vrei. Dar... tot știu eu cum să te fac să-ncerci patul cela cu Han DooSan." Și, zâmbind, deschise o pagină a unui site online cu lenjerie intimă. „Iaca asta la sigur va fi bombă," spuse ea, văzând una roșie, extrem de sexy.

***

Două ore mai târziu SolHi intră în procuratură tot bombănind întruna, căci Mina părea să nu se calmeze după cele aflate. Și, mai nou, îi tot trimitea mesaje cu diverse lenjerii sexy, întrebând-o pe care totuși să i-o facă cadou pentru patul cela. Numai că se enervă și mai tare decât cu pozele Minei când îl văzu pe GhiYon apropiindu-se de DooSan, care aștepta ascensorul.

„Ăla nu-i Park GhiYon?" Se întrebă ea, încruntându-se. „Ba-i el! Dar... straniu: ce caută aici când trebuia să-și ajute prietenul cu „mobila?" Nu-mi zi că ăștia s-au bazat că-s eu acasă și-și fac de cap în doi?! Nu... n-aveți decât. Vă fac eu acum o surpriză." Și porni în grabă spre ascensor, pusă pe harță.

Se ascunse însă după unul dintre pilonii din lobby când îl auzi pe GhiYon spunându-i lui DooSan, „Trebuie să vorbim! E urgent!"

„Urgent? În legătură cu ce?" Întrebă DooSan mirat. Tăcu însă când văzu că GhiYon scoase un flacon de calmante din buzunar și i-l dădu. „Exact ca cele pe care le folosește SolHi. Dar... de unde le ai?"

„Să mergem mai bine într-un loc sigur, căci... aici până și pereții pot avea urechi," răspunse GhiYon în grabă. Apoi, când privi în jur, o forță pe SolHi să se ascundă, căci ea privise țintă la ei și de asemenea văzu și ea flaconul cela de Calmante.

Rămase totuși ascunsă până când cei doi urcară în ascensor și ușile se închiseră. Abia atunci ieși ea din ascunzătoare. Și, șuierând cuvintele printre dinți, spuse, „Acum înțeleg faza cu „mobila," Han DooSan. A fost doar o strategie de a-mi scotoci prin lucruri. Nu... singur ai căutat-o, căci după ziua de azi la sigur n-o să ai trai liniștit în acea casă." Și, spunând astfel de vorbe mari, se grăbi spre casa scărilor, căci știa unde anume merseseră DooSan și GhiYon să aibă a lor „conversație secretă" - era fără doar și poate acoperișul.

***

„Ce? SolHi suferă de boli fantomă?" Întrebă DooSan, confuz.

„Așa e. M-am interesat la un bun prieten, psiholog, pentru ce e folosit preparatul dat și mi-a explicat că se folosește pentru tratarea paranoiei și a bolilor fantomă. Cu alte cuvinte: SolHi are vedenii, iar asta o face să creadă că are dureri, când de fapt sunt doar amintiri."

Explicația lui însă păru să nu-l ajute prea mult pe DooSan să înțeleagă, căci acela-l privi și mai confuz ca mai înainte. Apoi, când se putu lua cât de cât în mâini, privi țintă la GhiYon și întrebă, „Și totuși, GhiYon, stai că nu înțeleg, căci... pentru numele lui Dumnezeu, ce poate trăi unul ca să aibă astfel de dureri ca cele pe care le-a avut aseară? Arăta ca o fantomă: palidă, scrâșnind din dinți, cu mâinile în genere întoarse pe dos. Ba chiar a folosit și-un prosop ca să nu fie auzită gemând. Nu cred că-i din cauza la ce s-a întâmplat acum șapte ani. Sau da?"

„Ba eu cred că e, DooSan, căci... să nu uităm că la proces SolHi a menționat amnezia, o teorie susținută de prietena ei și de alți medici."

„Teorie pe care de altfel nimeni n-a crezut-o. Nici chiar tu. De asta... la dracu: cred că ne-am precipitat atunci și ar fi trebuit să cercetăm totul până în cel mai mic detaliu, căci..."

„Crezi c-ar fi schimbat ceva, DooSan? Crezi că dacă am fi aflat atunci despre bolile fantomă suferite de Ian SolHi te-ar fi ajutat asta la proces? Ba bine că nu, căci ar fi fost considerate factor important și atenuant în cazul ei. Plus la asta: ele au ascuns faptul că are boli fantomă. La sigur e pentru un motiv întemeiat."

„La ce anume te referi?"

„La faptul că Ian SolHi minte când spune că suferă de amnezie. La asta mă refer, căci, după ce-am aflat azi, sunt sigur că nu doar că-și amintește, dar și suferă anume din cauza asta. Și... ea trăiește de fapt durerea lui YuSan."

Asta-l făcu pe DooSan să-l privească ca trăsnit. „Trăiește durerea lui YuSan? Despre ce dracu vorbești acum?"

„Despre faptul că vina o face să simtă tot ceea ce-a suferit YuSan înainte de moarte: atât durerea, cât și sentimentele."

„Dar e absurd, GhiYon. E absurd ce spui. Tu măcar auzi ce spui? În urmă cu câteva clipe ai susținut teoria amneziei. Acum spui că durerile fantomă sunt cele trăite de YuSan înainte de moarte. E cât se poate de ilogic."

„Chiar și așa, chiar dacă ți se pare absurdă a mea teorie, eu tot cred că-i reală. De ce? Pentru că la sigur ascunde ceva. Ceva precum asta," și-i dădu lui DooSan un dosar cu un document înăuntru, pe care-l găsise scotocind printre lucrurile ei.

„Act de proprietate al unui... copac?"

„Așa e. Și, dacă te uiți atent la dată, e de acum 7 ani. Adică: Ian SolHi nu doar pe YuSan l-a băgat în mormânt atunci, ci și pe altcineva, căci..."

Dintr-o dată însă se întoarseră ambii brusc spre SolHi, când aceasta smulse documentul din mâinile lui DooSan. Apoi îi străfulgeră cu privirea, semn că-i rupe în bucăți de mai aude ceva de la ei. Ba chiar când DooSan îi murmură numele, SolHi își scoase brusc suportul care-i ținea brațul și-l aruncă pe jos. După care-l amenință cu pumnul, șuierându-i printre dinți, „Nu vreau s-aud nimic, Han DooSan, sau jur că vă arunc pe amândoi de pe acoperiș. Ce? Acum nu doar că iubiți să vă jucați de-a „doctorul și păpușile," dar vă place să scotociți și prin lucrurile altora?"

„Nimeni n-ar fi făcut asta dacă n-ai fi ascuns că...," SolHi însă nu-i dădu voie lui GhiYon să-și termine gândul. Și, ca să-l facă să tacă, îl plesni cât putu de tare peste față.

„S-ascund?" Murmură SolHi, privindu-l cu ură pe medicul legist. „Dar ce știi tu despre mine ca să-mi spui astfel de vorbe? Cine dracu te crezi ca să-mi ceri explicații? Nimeni. De ce? Pentru că chiar și dac-am ucis atunci pe cineva nu era nimeni apropiat ție."

„Ba era, căci YuSan era al meu prieten."

„Prieten, nu frate și nu iubit. Și... dacă și dacă cineva trebuie să-mi ceară socoteală pentru ce-am făcut e el și nu tu, m-ai auzit, iubitor de păpuși ce ești?" Și SolHi-l amenință cu pumnul.

Îl împinse însă pe DooSan de lângă ea când acela se apropie s-o ia de lângă GhiYon, căci o știa mai mult decât capabilă să-l arunce pe acela de pe acoperiș. Ba încercă și s-o calmeze spunându-i, „Până la urmă n-a săvârșit o crimă, SolHi! Sunt doar lucruri care se pot explica și..."

„Ba e crimă, DooSan. E crimă să mi se umble prin lucruri fără ca eu să fi permis asta. Și... ce? Aseară o făceai pe sfântul ajutându-mă să mă simt mai bine, iar azi pur și simplu mă înjunghii pe la spate?"

„Nu te-a înjunghiat nimeni pe la spate. Doar încerc să aflu răspunsuri, SolHi, căci ceea ce-am văzut aseară..."

„Nu-i nimic de care-ar trebui să-ți pese, căci... chiar și de-s nebună, chiar și de sufăr de paranoia sau trăiesc „moartea" cuiva, e doar problema mea și nu a voastră. Și... dispari din ochii mei, Han DooSan, odată și pentru totdeauna, căci... nu vreau să te mai văd vreodată. Iar tu, Park GhiYon, de ești atât de sigur de-a ta „teorie," atunci găsește probe și abia atunci judecă-mă. Altfel... cel târât la proces pentru infamie o să fii la sigur tu." După care pur și simplu plecă.

„SolHi, ascultă, nu-i ceea ce...," strigă DooSan în urma ei, încercând s-o ajungă din urmă. Nu putu din cauza lui GhiYon, care-l prinse de braț și-i spuse:

„Las-o să plece, DooSan! Până la urmă e dreptul ei să fie supărată, la fel cum e dreptul nostru să găsim dovezi. Și, dacă demonstrăm că am dreptate, atunci la proces..."

„Numai încearcă!" îi strigă DooSan, privindu-l cu ură. „Doar încearcă, GhiYon, și jur că te rup în bucăți. De ce? Pentru că dacă și cineva trebuie să facă asta atunci sunt eu. Eu însă nu cred o iotă din teoria ta stupidă, căci e total absurdă și orice judecător în toate mințile o s-o considere la fel. Plus la asta: nu vreau dreptate când cineva-i în genunchi în fața mea. Nu fără să merite."

„Atunci... n-o să faci nimic ca să-l răzbuni pe YuSan?"

„Eu mereu am făcut ceva ca să rezolv cazul dat. Dar am făcut-o căutând dovezi reale, nu dându-mi cu presupusul."

„Ba nu-s presupuneri, DooSan. E adevărul. Și... nu pot să cred că-s singurul care încearcă să-i facă dreptate prietenului meu."

„Da, GhiYon: prieten. Asta a fost YuSan pentru tine: prieten. Dar pe lângă a-ți fi ție prieten mi-a fost mie frate, iar eu sunt mult mai interesat decât tine ca să-i fac dreptate. Crede-mă! Și... dacă și dacă aflu cine l-a ucis, atunci o să-l fac să plătească indiferent de cine n-ar fi. Tu între timp: doar stai deoparte! Stai cuminte și așteaptă rezultate. Și... nici să nu-ți treacă prin cap să-i spui mamei despre asta sau jur că nu răspund, GhiYon, căci... dacă tu ai suferit singur, eu am suferit și pentru ea, căci n-a fost deloc ușor s-o văd cum se târăște la propriu pe podea deplângând moartea fiului ei iubit."

„Iar acum din câte văd „suferi" și pentru cealaltă. Sau... greșesc spunând asta?"

„Ba nu: nu greșești. Într-adevăr sufăr, căci... tu n-ai văzut-o aseară, GhiYon. Tu n-ai văzut cât suferă și acea suferință la sigur nu-i pentru că „trăiește memoriile altuia." Era din cauza ei. De aceea, GhiYon, eu nu vreau dreptate cu moartea ei. Cel puțin nu până n-aflu sigur ce s-a întâmplat în noaptea aceea." După care se aplecă și luă de jos suportul pentru braț pe care SolHi-l lăsase pe jos.

Se opri însă după câțiva pași când GhiYon spuse, „Ce dacă totuși am dreptate? Ce dacă Ian SolHi într-adevăr l-a ucis pe YuSan și acum doar joacă teatru în fața ta ca să scape de judecată?"

„Atunci eu singur o arunc de pe acest acoperiș," spuse DooSan sigur pe sine. „Numai că sunt foarte sigur că asta n-o să se întâmple nicicând, căci nu poți să te prefaci cu astfel de dureri, GhiYon, pur și simplu nu poți." Și plecă în fugă de pe acoperiș, sperând s-o ajungă din urmă pe SolHi și să-i ceară să-l asculte, căci, dintr-un motiv anume, nu voia s-o piardă.

În urma lui, GhiYon strânse cu putere pumnii. Apoi, scrâșnind din dinți, spuse, „Și totuși te orbește ceea ce simți pentru ea, DooSan! Din cauza asta și n-o să afli nicicând adevărul! Și... să te ia dracu de idiot ce ești: nu pot să cred c-ai ales sentimentele pentru o astfel de femeie în locul dreptății, căci eu sunt sigur că anume ea l-a ucis pe YuSan." După care trase adânc aer în piept și se apropie de marginea acoperișului.

Privind însă în jos văzu parcarea. Nu era nimeni acolo însă, de asta i se păru atât de dezolantă acea priveliște. Apoi, privi soarele care abia se vedea sclipind printre nori. Dar nici asta nu-l ajută să se calmeze, căci... cum putea să se calmeze când vedea atâta nedreptate în jur așa cum credea el?!

***

Lăsând un mare buchet de crizanteme albe lângă trunchiul unui copac, SolHi se puse în pirostrii în fața acelei mici plăci cu inscripția „Aici se odihnește un înger!" După care trase adânc aer în piept, încercând să nu plângă. Chiar și așa o biruiră lacrimile care începură a curge șiroaie pe obraji în timp ce SolHi murmură, „Un, a venit mama! Mama iar a venit. După atâta vreme. Da, a trecut atât de mult timp de când n-am trecut pe aici, dar... îmi pare rău, Un. Îmi pare rău că nu pot trece pe aici mai des, că nu pot să-ți fac dreptate, că nu pot să..."

Tresări însă, auzind vocea lui DooSan în spatele ei, „Mamei?" De asta și se întoarse brusc și-l privi ca trăsnită, căci nu putea înțelege cum o găsise el acolo. DooSan însă privea țintă la acea placă comemorativă văzută pe trunchiul copacului. Și... murmura întruna, „Dar, SolHi, tu ești mamă? A cui? Mama cui tu ești?"

„Nu-i treaba ta!" Spuse SolHi sec. După care încercă să treacă pe alături.

DooSan însă o prinse de braț și-o forță să stea locului. Apoi privi cu atenție la ochii ei, care evitau să-l privească. Și, dintr-o dată, îi reveni în minte un mic fragment de când o văzuse pe stradă în urmă cu cinci ani. Își aduse aminte că văzuse atunci acea placă comemorativă. Dar, deși văzuse clar inscripția „Aici se odihnește un înger," nu întrebase nimic în acea zi. Doar... îi dădu voie să treacă pe alături. Și nici n-o insultă sau căută sfadă cu ea așa cum se întâmpla de fiecare dată când se vedeau. Atunci doar... simțise că-i părea rău pentru că ea pierduse pe cineva. Dar nu se gândise nicicând că acea placă era pentru un copil care murise. Era sigur acum însă, că acele cuvinte erau scrise pentru copilul ei. De aceea și insistă să afle răspuns, „Al cui copil e el, SolHi? Al cui e?" SolHi însă încercă să se elibereze din a lui strânsoare și să treacă mai departe. Asta însă îl înfurie și mai mult pe DooSan, care-i strigă, „Am întrebat al cui copil e Un, SolHi! Răspunde-mi!"

„Eu ție nu trebuie să-ți spun nimic!" Îi șuieră SolHi printre dinți. „Și... cu ce drept îmi ceri să-ți răspund la astfel de întrebări?"

„Cu acel drept de-a trăi în aceeași casă cu tine. Și...," tăcu însă, dându-și seama că era pe cale să-i spună că simte ceva pentru ea.

„Ba n-ai niciun drept. Și... dă-mi drumul!" Strigă ea. Dar când vru să se elibereze simți o durere puternică în umăr și asta din cauza că DooSan părea că înnebunise și nu voia s-o lase să plece.

Ba chiar el o împinse un pic în fața lui ca să fie sigur că n-o să poată fugi. Apoi, furios la culme, îi strigă, „Nu pot să cred că după ce mi-ai îngropat fratele ai vrut să-ți vezi de viață și-ai făcut un copil." Asta o făcu pe SolHi să-l privească ca trăsnită. El însă nu vedea și n-auzea nimic. De aceea și continuă s-o rănească prin cuvinte, „Dar... nu poți fi fericit pe nefericirea altora, Ian SolHi. De asta și cerurile s-au răzbunat pe tine în cel mai crunt mod: ți-au luat copilul, căci...," o palmă peste față însă îl readuse cumva la realitate.

Abia atunci văzu ochii în lacrimi ai lui SolHi și se cutremură, căci văzu și atâta durere în ei. Mai ales simți durerea ceea în cuvintele spuse de ea, „S-au răzbunat cerurile? Nu, da, poate că și ai dreptate și am fost pedepsită astfel pentru c-am avut prea multă încredere în oameni. Și... poți fi fericit acum c-ai aflat acest mare secret, căci... ai dreptate: anume cerurile mi-au luat ce-aveam mai de preț. Mi-au luat copilul și... am pierdut în fața voastră. Acum poți fi fericit, Han DooSan. Ești pe deplin răzbunat."

„Dar... de ce? De ce? Cum a murit al tău copil?" Spuse DooSan, forțându-se să nu plângă, căci simțea cu tot pieptul că-i pe cale să se prăbușească și el, văzând că ea abia se ținea pe picioare.

„De ce? Ca să te simți cu adevărat împlinit?"

Întrebarea însă-l făcu să-și iasă iar din minți. Și strigă, „Ian SolHi, încetează să spui prostii și răspunde-mi la întrebare! Acel copil... cum și de ce a murit?"

„Plătind pentru păcate săvârșite de mine... în acea seară în care a murit și Han YuSan," asta-l făcu pe DooSan să se cutremure. Apoi, închizând ochii, căci simțise că amețește, făcu un pas în spate. În urechi însă-i răsunau cuvintele lui SolHi, „A murit din cauza loviturilor continue pe care le-am primit în noaptea ceea. Iar și iar până când acest copil a murit, căci... el nici măcar n-a văzut lumina zilei, Han DooSan. Al meu copil avea doar o lună și jumătate în pântecele meu când a pierit. Și... da... poți fi cu adevărat fericit, căci dacă și l-am ucis pe Han YuSan în noaptea aceea, am plătit pentru păcatul meu cu viața pruncului meu. Am dat la schimb viața lui pentru c-am luat o altă viață. Pe cea a fratelui tău. Așa că... acum că știi ce-am pierdut, sper c-o să consideri destulă pedeapsă și-o să dispari din viața mea, căci n-ai niciun drept să... n-ai niciun drept să-mi ceri să-ți explic lucruri... să pui întrebări. E problema mea. E viața mea și..."

Apucând-o dintr-o dată cu mâinile de după cap, DooSan o forță să-l privească în ochi. Apoi, printre lacrimi, îi spuse, „Nu-i doar problema ta atâta timp cât trăim împreună, SolHi. Nu-i problema ta când în noaptea ceea și YuSan a murit. Noi doi..."

SolHi-l împinse însă de lângă ea. Apoi îi strigă înnebunită, „Eu n-am ales asta - nici să trăiesc cu tine și nici moartea nimănui. Cei care ați dat buzna în viața mea ați fost voi. La fel și tu ai dat buzna în casa mea, căutând adevăruri de care eu nu-mi amintesc. De aceea și-ți spun să pleci, căci n-ai cum să afli mai multe de la mine. Și, de continui să te aciuezi pe lângă mine în speranța că mă vei închide iar într-o cușcă într-o zi, atunci spune-mi de pe acum, căci sunt în stare să termin cu tot, Han DooSan: cu viața mea și cu a ta suferință. Da, de trebuie, mor, dar doar ca să mă lăsați odată în pace, căci... mai bine mor decât să mă întorc în iad. În același iad în care m-ați împins voi toți în urmă cu șapte ani și în care vă încăpățânați să mă țineți și până în prezent."

Cuvintele ei îl marcară însă pe bărbat până în străfunduri. Mai ales partea cu „Mai bine mor decât să mă întorc în iad. Mai bine termin cu tot, chiar și cu viața mea." Și, în clipa în care SolHi vru să plece, îi păși în față și-o privi în ochi, încercând să înțeleagă până la urmă care-i vina lor în toate astea.

SolHi însă nu-l vedea. Voia doar să plece. Dar, văzând că n-o să poată trece de el, închise ochii și murmură cu voce stinsă, „Ce iar, DooSan? Ce mai vreți de la mine? Ce vreți să-mi mai luați de data asta pentru ceea ce se presupune c-am luat de la voi? Am plătit atunci: cu viața copilului meu. Nu vi-i de-ajuns? Vreau doar să mă lăsați în pace, să-mi trăiesc durerea cum pot, căci tu nu știi ce-nseamnă asta: să pierzi un copil. Eu însă știu. De aceea n-aștepta milă de la cineva care n-a avut-o nicicând de la alții și..."

Strânsă în brațe de bărbat, dintr-o dată, SolHi se prăbuși pur și simplu la pieptul lui. Se simțea fără vlagă, se simțea ucisă pe dinăuntru în timp ce plângea în hohote, la fel ca și el. Și... la fel nu înțelegea nimic de ce viața-i aduse împreună anume acolo: în fața mormântului copilului ei, un copil care murise pentru „păcatele altora," neștiind de fapt că plătiseră în realitate cu toții pentru neștiință.

Anume astfel de cuvinte se învârteau în capul lui DooSan. El însă nu era conștient de ele. El doar simțea că mintea sa e o imensă foaie albă și nimic mai mult. Și... doar ochii lui vorbeau despre a lor durere, acei ochi aținți asupra unei plăci comemorative cu simpla inscripție „Aici se odihnește un înger" pe ea.