Musică hip-hop la radio. Piciorul dansând pe pedala de accelerație în timp ce celălalt picior apăsa până-n pământ pedala de frână. Degetele mâinii stângi se mișcau în dans ritmat pe volanul de piele a mașinii lui DooSan, un BMW X6 Vantablack, iar cea dreaptă ținea strâns nuca de accelerare. Pe chip - un zâmbet larg în timp ce SolHi privea în stânga ei, spre mașina lui Kan, unde văzu mutra acră a lui DooSan, căruia se pare că nu-i plăcuse deloc faptul că SolHi îi urmărea și mai ales că fuseseră forțați să se oprească la semafor în cele din urmă.

„Mai ales nu-i place să vadă că „păpușica” lui, pe care a lăsat-o pe mâna mea, gândind c-o s-o duc frumos acasă, e de fapt gonită pe străzi. Nu doar gonită, ci gonind o altă „mâță.” Apoi, ca să-i facă și mai mult în ciudă lui DooSan, SolHi claxonă puternic, de câteva ori de altfel.

Știa SolHi prea bine de ce făcea asta. Voia să-l scoată pe DooSan cu totul din sărite. Astfel, doar ca să-și salveze „bebe-ul” din ghearele ei, să-l oprească pe Kan undeva și apoi să urce în mașină. Un plan superb în opinia lui SolHi, sinucigaș chiar, ținând cont că nu demult mai nu muriseră în accidentul cela de motocicletă. Chiar și așa nu se sinchisea ea deloc să mai provoace o cursă.

Planul ca planul… funcționă, căci, cât de curând, văzu numărul de telefon al lui DooSan pe ecranul de bord al mașinii. SolHi însă nu răspunse imediat. Îl lăsă să fiarbă la foc mic câteva clipe, abia după aceea acceptă apelul și auzi numaidecât urletul bărbatului în difuzor, „Ce dracu crezi că faci, SolHi?”

„Eu? Mă joc,” îi răspunse SolHi pe un ton jucăuș. „De ce? Ți-i în grijă? De mașină mă refer.”

„Eu pentru tine îmi fac griji, prostuțo! Nu demult ai trecut prin ceva similar. Sau ai uitat deja?”

„Ba nu. N-am uitat,” spuse ea, destul de calmă, fapt ce-i miră atât pe DooSan, cât și pe Kan, care schimbară în cele din urmă priviri. „De fapt nici nu se poate uita așa ceva. De aceea am învățat să trăiesc cu fantomele trecutului, decât să mă tem de ele.”

„Chiar și așa, simt că urmează un dar după asta.”

„Și ai perfectă dreptate, sombe! Urmează nu doar un „dar,” ci o întreagă luptă pe cinste de nu oprești mașina ceea sau nu faci cale întoarsă. Altfel, înainte mergem doar împreună: indiferent de consecințe.”

„Crezi?” Spuse Kan pe un ton ironic și provocator în același timp. Ceva deloc pe placul lui DooSan se pare, căci îl privi pieziș pe detectiv, încercând să-l facă să gândească rațional. Da de unde?! Avuse el dreptate când spusese odată că Kan și SolHi păreau născuți de-o mamă: ambii aveau adrenalina în sânge și ambilor nu le plăcea să piardă. De aceea și-i spuse el calm, „De altfel, SolHi: cred că-ți pierzi timpul fiind aici!”

„Se poate de știut de ce mă rog?”

„Pentru că uiți cu cine ai de-a face, scumpo! Cu nimeni altul decât cu rechinul străzilor. Mai ales uiți că cel care se pune cu mine pierde cu siguranță.” SolHi izbucni în hohote de râs cristalin. „Nu mă crezi cumva?” O întrebă Kan șiret, apăsând pedala de accelerație, deși nu-i dăduse încă drumul celei de frână. De asta și urlă puternic motorul, sunete auzite perfect și în mașina lui SolHi.

Apoi, când se calmă cât de cât, SolHi privi iar prin geamul deschis, la cei doi bărbați, cărora le spuse, „Nu, sombe, nu doar că nu te cred, dar mi se pare că tu ești cel care a uitat ceva, sensul zicalei, „Lauda de sine nu miroase a bine!” Mai ales, sombe, uiți că-s nebună, iar cu nebunele nu te pui!”

„Așa o fi?” Spuse iar Kan cu glas jucăuș. „Vedem noi după asta!” După care, când verdele luă locul roșului la semafor, când motorul BMW-ului urlă cât de tare putu, căci SolHi avu grijă să apese pedala ceea până la refuz, când DooSan termină să-i spună lui SolHi toate cuvintele de bine pe care le avea în cap, cele două mașini se urniră din loc, gonind cu toată forța pe autostradă.

Acea cursă era cu adevărat periculoasă, ceva înțeles prea bine de mintea celor trei. Chiar și așa, singurul care se temea părea a fi doar DooSan, căci anume el se apucă cu ambele mâini de mânerul de sus, în timp ce Kan și SolHi, care priveau nu doar în față, dar și pe ascuns la celălalt, continuau să schimbe vitezele, făcând să urle asurzitor zarea din cauza cailor putere de sub capotele mașinilor.

Dintr-o dată însă regulile jocurilor se schimbară. Cum anume? Kan apăsă pedala de frână, mașina lui patină pe asfaltul umed, rotindu-se la nouăzeci de grade, fără să-i dea astfel șansa lui SolHi să înțeleagă ce anume se întâmpla acolo. Apoi, până să-și dea SolHi seama ce și cum, Kan schimbă iar vitezele și Skoda ceea verde se pierdu la orizont, în direcție opusă. Ceva ce-o făcu pe SolHi să drăcuiască cu tot coșul pieptului, când văzu doar partea din spate a Skodei, în oglinda retrovizoare.

„Să te ia naiba, sombe!” Îi strigă ea într-un final lui Kan în difuzor. „Chiar nu-ți dai seama ce faci, să știi!” Drept răspuns îl auzi pe Kan fluierând a pagubă. Nu pentru multă vreme însă, căci, la câteva clipe după asta, sunetul apelului întrerupt de Kan fu auzit în difuzor. „Vasăzică ați decis să-mi dați dureri de cap azi! Nu, fie pe a voastră! Oricum nu m-am născut ieri să mă dau bătută așa ușor.” După care, convinsă să nu le dea celor doi șansa s-o frăierească, cel puțin nu în acea seară, SolHi schimbă benzile de mers, pornind în urma lui Kan.

Ceea ce nu-și dorise ea însă se întâmplă, căci fu înșelată nu doar de cei doi bărbați, dar și de propria încredere. Se lăsase mai bine zis orbită de sentimentul de putere ce-o stăpânea adesea, de aceea și căzu în plasa lui Kan, căci nu degeaba își spunea el lup bătrân: știa prea bine cum să înșele soarta. Și nu doar destinul îl înșela adesea Kan, dar și pe SolHi, căci o duse încă odată de nas în acea noapte.

Înțelegând într-un târziu acest adevăr, când nu mai reuși să dea de urma Skodei, SolHi îi dădu un apel lui Kan, strigându-i, „Unde ești, sombe?” Primind la asta un răspuns cât se poate de simplu:

„În iad! Și, de ai curajul, ajunge-ne din urmă!”

***

„Ne-a pierdut urma se pare,” murmură DooSan, ridicându-și scaunul și privind în spate, prin oglinda retrovizoare și apoi prin ambele parbrize. De SolHi însă nici urmă.

Kan, care continua încă întins pe scaunul său, căscă dulce. „Ți-am spus eu că SolHi nu ne poate înșela atât de ușor. Dar… pe ea o pot citi eu ușor. De aia și pierde mereu în fața mea.”

„Pierde?” Întrebă DooSan oarecum ironic, căci era sigur că Kan nu doar odată o luădase pe SolHi pentru agilitate și perseverență.

„Absolut,” îi răspunse Kan, căscând iar. După care ridică și el scaunul. „Asta pentru că uită mereu de „camuflaj,” deși am învățat-o mereu să nu iasă în evidență.”

„De te referi la faptul că ne-a urmărit cu mașina mea, cred c-a făcut-o special.”

„Sunt și eu sigur de asta. Dar, deși s-a crezut hâtră și c-o să ne sperie astfel, făcându-ne să uităm de-al nostru plan, iar a pierdut. De-ar fi luat un taxi de exemplu, măcar afla ce punem la cale, cum sunt sigur că avea de gând să și facă până la urmă.”

„Chiar și așa nu cred c-o să renunțe. De cum ne întoarcem, o să ne ia la sigur la puricat.”

„De asta n-am nici cel mai mic dubiu. Dar, până SolHi pune laba pe noi și ne jupoaie de blană, avem liber să acționăm.”

„Dacă zici,” spuse DooSan sec, scuturând cu reproș din cap.

„Ce acum?” Întrebă Kan, încruntându-se, cât porni motorul. „Nu-mi zi că ai avea chef să te întorci acuma!”

„Am zis eu asta?”

„Asta pare.”

„Ce-mi pare mie e că ești pus pe harță, deși ar fi trebuit să fii fericit odată ce-ai câștigat în fața lui SolHi. Sau nu-mi zi: o fi din cauza că iar nu poți dormi lângă doamna Oh?”

„Poți să n-o pomenești?”

„De ce mă rog?! Am auzit deja că-i dragoste cu năbădăi între voi. Dintre cele care nu se uită niciodată.”

„Iar de tu nu vrei să uiți noaptea asta, îți sugerez să nu tentezi soarta.”

„Am trecut acum la tu?”

„Da. Doar suntem prieteni, nu?! Zic și eu că suntem, căci doar „prieteni” de-alde noi pot face lucruri rele, mascându-le ca fiind bune.”

„De asta n-am nici cel mai mic dubiu. Iaca ce nu știu eu e încotro ne îndreptăm,” se interesă DooSan, încruntându-se.

„Am zis eu asta? Am zis doar că mergem undeva. Unde anume, o să vezi.”

„Un indiciu măcar?”

„Da… s-o vedem pe fosta iubire a lui SolHi. Da iaca nu-s sigur c-o să fii chiar fericit să dai ochii cu ea.”

Răspunsul lui Kan îl cruci pe DooSan. „Care fostă iubire?” Se întrebă el în cap, în timp ce privea pieziș la Kan. De întrebat în glas se cam temea însă, căci… la mama naibii, destule surprize avuse deja în seara aceea!”

***

„Și… asta-i iubirea lui SolHi?” întrebă DooSan furios, văzând un păcătos de niciun metru jumate, pe jumătate afumat sau băut, cu cămașa descheiată pe alături și unde era încheiată venea peste un nasture, iar jumătate de cămașă în genere era scoasă din pantaloni.

Cel numit de Kan „iubirea lui SolHi,” se holbă la DooSan, stând chiar în mijlocul străzii, căci, când ajunseră la ușa casei omului și bătură, o bătrână le spuse, „Nu-i acasă. De aveți nevoie de el, îl puteți găsi la barul din sat ori să-l așteptați să vină singur, dar afară din ogradă!” Iaca și fură nevoiți Kan și DooSan să-l aștepte pe acela în stradă, căci altceva n-aveau ce face. Doar nu erau să umble de nebuni prin sat, căutând barul. Avură însă mult de așteptat, căci era în jur de două de noapte când îl văzură pe acela întorcându-se acasă. Și, cât îl așteptară pe acela, DooSan îi făcu zile fripte lui Kan, căci continuă să bombăne întruna, „Azi la sigur mă omoară! Mă aruncă pe ușă afară! Și eu care mă lăudasem c-o să ajung devreme acasă și-o să petrec puțin timp cu ea.”

„Vrei să încetezi să-ți plângi de milă?” Îi șuieră Kan printre dinți. „Nu-i SolHi chiar așa mare monstru. O și fi, nu zic, cu monstrul din ea care se trezește ori de câte ori se simte încolțită, da cu tine e diferit.”

„Diferit? În ce sens mă rog?”

„Pe mine mă întrebi?! Tu trăiești cu ea, tu și ar trebui să știi și… șșș, iaca și omul nostru,” îi spuse detectivul, auzind cântecul ciudat al unui bețiv ce se îndrepta spre ei. Acela, când ajunse în fața lor, se uită chiorâș la ei, auzind din gura ciudatului mai tânăr, care stătea în fața lui, acel nume pe care-l crezuse uitat, „Ian SolHi!” Ceva ce-l trecu cu fier roșu prin inimă și-l mai făcu și să înghită în sec la un moment dat.

Pe DooSan și Kan nu-i impresionă însă mutra acră a individului și nici faptul că-i privea chiorâș. La fel cum nu răspunseră la întrebarea acestuia, „Cine anume sunteți?” pusă printre sughițuri. Și nu atraseră ei prea multă atenție acelei întrebări, căci o considerară pe a lor mai importantă, precum „Tu ești Do Ian Jun?”

„Să zicem că sunt!” Răspunse acela într-o doară. „Cine mă caută?”

„Poliția!” Îi șuieră Kan printre dinți. „Mai bine zis Procuratura, căci de acolo venim. Eu îs Kan Gi Yon, detectiv, iar dumnealui e procuror Han DooSan. Și, de aveți timp, am vrea să schimbăm două vorbe.”

Do Jun surâse, scărpinându-se în cap. „Am eu timp. Berechet de altfel. De când m-a adus mama pe lume, în urmă cu 35 de ani.” După care râgâi, făcându-l pe DooSan să-și astupe nasul. Acela însă, deloc deranjat de mutra acră a procurorului, întrebă, căscând, „Despre ce v-ar plăcea să vorbim? Întreb și eu, căci mi-i straniu să văd doi oameni distinși ca voi căutând un păcătos ca mine.”

„Măcar un adevăr vorbește și ăsta,” bombăni DooSan. Era cu adevărat iritat să afle cu cine „își petrecuse SolHi timpul în trecut.” Mai ales îl înfuria să știe că „avuse astfel de gusturi la bărbați.” Dar, cum nu putea el decide până la urmă sau să schimbe trecutul, trebuia doar să se concentreze pe prezent. De asta și făcu un pas în lături când îl văzu pe Kan privindu-l chiorâș și apoi făcându-i cu capul să se dea într-o parte.

De altfel, văzând cum acționa DooSan în acele clipe, ca un adolescent gelos, simți că greșise aducându-l acolo. Numai că nu mai putea el schimba nimic în acele clipe. Doar își aținti cei doi ochi negri asupra lui Do Ian Jun, întrebându-l, „Îți spune ceva numele de Ian SolHi?”

Văzându-l pe tip încruntându-se, Kan înțelese că nimerise direct ținta. Mai ales când Do Ian Jun se opri brusc să se mai clatine pe picioare, ațintindu-și și el privirea asupra detectivului. Apoi, atât de brusc că pe Kan îl luă cu friguri, văzu ochii individului scăpărând de furie și apoi îl auzi spunând, „Da, știu prea bine numele t…ei celeia.”

Un pumn primit în față îl trânti pe Do Ian Jun la pământ. Ba chiar era DooSan pe cale să-l învețe pe bețiv aceeași lecție pe care i-o predase lui Nam Yun Ho atunci în camera de motel. Doar că Kan fu perspicace la ale lui și se interpuse brusc în calea procurorului, strigându-i furios, „Ne-ați face o favoare de v-ați controla, procuror Han! Nu suntem aici să împărțim pumni sau să ne batem cu bețivii, ci să aflăm adevăruri.”

„Adevăruri?” Îi arătă DooSan colții cât întrebă. „De la cine speri tu să afli adevăruri? De la ăsta, care-i beat criță, îndrugă prostii și doar aruncă insulte la adresa lui SolHi?”

„Da, anume de la el și vreau să aflu adevăruri, căci e unul dintre cei care au cunoscut-o pe SolHi în trecut. În acel trecut care nouă ni-i necunoscut. Așa că, de vreți să terminăm de construit, cu succes de altfel, puzzle-ul ăsta complicat, înghițiți-vă orgoliul și lăsați-mă să-mi fac treaba! Pentru asta mi-ați cerut atunci ce mi-ați cerut, nu?”

„Eu? Ți-am cerut? Când asta?”

„Dimineață! Când mi-ați cerut să aflu cine-i tatăl copilului lui SolHi. Sau mă înșel?”

DooSan îl privi uluit. „Tatăl… cui?”

„Copilului pe care SolHi la pierdut. SolHi și individul ăsta au lucrat împreună în acea perioadă. Și… din câte știu… au avut… chestii de împărțit.”

„Pe naiba!”

„Întrebați-o pe SolHi când ajungeți acasă, de nu mă credeți. De-o să aibă chef să răspundă la întrebări, o să-mi dea dreptate! Așa că, până asta se întâmplă, până ajungeți acasă și-i organizați lui SolHi un interogatoriu, stați departe de ăsta și dați-mi voie să-mi fac treaba!” Apoi, împingându-l pe DooSan cât mai departe de Do Ian Jun, se apropie de acela, care încă ședea pe pământ. De altfel lui Do Ian Jun îi era al naibii de greu să se ridice și de asta se tot bălăbănea de colo-colo, încercând fără succes să stea măcar așezat. Chiar și așa, chiar de i-ar fi tras și el un pumn în acele clipe, căci acel „t…ă,” adresat lui SolHi îl roase și pe el pe dinăuntru, Kan se stăpâni și, așezându-se în pirostrii, la doar un pas de Do Ian Jun, îi spuse, „De data asta nu accept insulte tinere, ci să-mi răspunzi normal la întrebare: o știi sau nu o știi pe Ian SolHi?”

Do Ian Jun mârâi ceva neînțeles printre dinți. Ba chiar se chirci pe-o parte cu gând să se târâie spre casă. Doar că-i fu imposibil până la urmă, căci Kan îl înșfăcă brusc de braț și-l forță să stea țeapăn pe fund. Apoi, când detectivul îl aținti cu privirea, acela își drese nițel glasul și spuse, „Da, o știu eu, deși aș fi vrut să nu, căci e doar o…” Sughiță într-un final, aruncându-i o privire furioasă lui DooSan, când îl văzu pe acela făcând un pas spre el și având pumnii strânși.

Pe Kan însă îl lăsă rece privirea speriată a lui Do Ian Jun. De aceea și insistă să afle un răspuns, „De unde anume o știi? Și mai ales, de ce ți-ar fi plăcut să n-o știi?”

„Pentru că… am lucrat o vreme împreună. Blestemată să fie ziua când m-am angajat la aceeași școală ca și ea, căci după asta am ajuns cum am ajuns. Numai t…a ceea e de vină pentru c-am ajuns astfel.”

DooSan se foi nervos. „Ai ajuns astfel? Din cauza ei? De ce?”

„Pentru că numai pe mine m-a trimis la dracu tot timpul, da de ici se întâlnea ba cu unul ba cu altul.” Răspunsul tipului îi făcu pe DooSan și Kan să schimbe priviri. Apoi, înțelegând că trebuia să-l descoasă mai mult pe individ, DooSan se puse în pirostrii, în stânga lui Kan, și, fixându-l pe Do Ian Jun cu privirea, îl întrebă, „Te-a trimis la dracu în praznic? Adică, ce vrei să spui, e că tu și SolHi n-ați avut nicicând nimic?”

„Asta-i tot ce vă interesează să știți?” Îl întrebă Kan ironic.

Unauthorized use of content: if you find this story on Amazon, report the violation.

„Pe moment da, căci nu pot eu crede că SolHi a fost îndrăgostită de un așa individ.”

Do Ian Jun pufni dintr-o dată în râs, luându-i și pe cei doi prin surprindere. Apoi, încă chicotind ciudat, sughițând pe alocuri, spuse, „Ian SolHi îndrăgostită de mine? Asta va spus? Ba pe dracu, căci mereu mi-a dat palme, când de ici se întâlnea cu ăla la colțul școlii.”

„Cu ăla? Cine ăla?” Întrebă Kan.

„Un pierde-vară, care mereu era la poarta școlii, căutând-o. Și țin minte tot de parcă ar fi fost ieri, căci nu odată m-a întrebat de ea.”

„Cine anume?” Îl întrebă DooSan, de data asta iritat.

„Procurorul! Cine altul?” Răspuns care-l făcu pe DooSan să tresară, apoi să înghită în sec.

Pe Kan nu-l înșelă însă acea confesiune bruscă, ci insistă ca Do Ian Jun să continue fraza. Acela însă pufni iar în râs cât spuse, „Ce-ar mai fi de spus când e clar ca bună ziua cine era individul? Unul dintre mulții amorezi pe care Ian SolHi îi învârtea pe degete. Doar cu mine o făcea pe Prințesa Gheții, când de fapt… cu cine n-a umblat în școală și în afara ei?!”

„Minți!” Șuieră DooSan printre dinți.

„De ce aș face-o? E purul adevăr, căci mie mi-a spus că-s un pierde-vară când alții erau de rang. Am înțeles pe urmă ce avuse în vedere, doar ăla era procuror, nu?”

„Ăla are și un nume?” Se interesă Kan.

„Ce știu eu? Ar trebui s-o întrebați pe SolHi. Doar ea-l ridica în slăvi de fiecare dată când mă trimitea la dracu în praznic.”

„O vom întreba noi pe urmă,” îi șuieră Kan printre dinți. „Acuma însă vorbim cu tine. Așa că, ia zi: de ce ești atât de sigur că cei doi erau împreună? Ți-a spus SolHi ceva ori poate i-ai văzut împreună sau în alte ipostaze?”

Do Ian Jun își luă câteva clipe de gândire. Apoi, sughițând iar și mijindu-și ochii ca să-l vadă mai bine pe Kan, spuse, „Dacă sincer nu. Nu țin minte s-o fi văzut pe ticăloasa ceea cu el. Tipul însă era mereu acolo, pe teritoriul școlii, căutând-o.”

„Asta înseamnă că e posibil ca SolHi să nu fi știut că el era acolo,” murmură DooSan.

„Ori se prefăcea doar că nu știe, ca să-și crească prețul,” spuse Do Ian Jun, ironic.

DooSan strânse iar pumnii. Apoi oftă. Și, amintindu-și că Do Ian Jun menționase de câteva ori că-l văzuse pe „procuror,” întrebă, „Ți-i minte cum arăta tipul?”

„Da. Un ciudat,” mârâi Do Ian Jun, ridicându-se în sfârșit în picioare cu ajutorul lui Kan. „De asta și nu-l pot uita. Îi luceau ochii straniu, ca la mâțe primăvara și părea mai mereu gata să ucidă. De altfel și-a „ucis” odată tipul.” Kan și DooSan tresăriră.

„A ucis?” Întrebă Kan, încruntându-se. „Pe cine anume?”

„Pe mine,” spuse Do Ian Jun printre hohote de râs. DooSan scutură din cap cu reproș auzindu-i răspunsul, iar detectivul se plesni cu palma peste frunte, după cum îi era felul când auzea astfel de răspunsuri trăsnite. Singurul care nu păru impresionat de reacția lor fu Ian Jun, care-și continuă nestingherit povestea, „De altfel anume din cauza ticălosului celuia de procuror am și ajuns cum am ajuns. Și desigur și-a t…ei de Ian SolHi, căci anume ea s-a dus cu pâra la iubițel când i-am propus să facă sex și cu mine. În schimbul unei partide am fost dat afară din școală, pentru hărțuire sexuală și tot din cauza asta și nu m-am mai putut nicicând angaja după.”

„A fost pe meritate, nu crezi?” Mârâi DooSan la el. „Nu-i demn de un cavaler să faci astfel de propuneri.”

„De parcă era de dame ce făcea ea?!” Bombăni Ian Jun cu vădită batjocură. „Oricum, aș da eu orice acum să întorc timpul și să-mi recuperez slujba, doar că-i ceva imposibil din cauza ticălosului celuia de procuror. Căruia de altfel nu m-aș da în lături să-i sucesc nițel gâtul de l-aș întâlni iar în cale.”

Aceste cuvinte îl făcură pe DooSan să se încrunte, căci nu înțelegea o iotă din ce bolmojea Do Ian Jun. Înțelese însă Kan ce spusese acela. De asta și-l trase pe DooSan mai într-o parte și-l întrebă în șoaptă, „N-aveți din întâmplare o poză de-a fratelui în telefon?”

„Ai căpiat?” Îi șuieră DooSan printre dinți. „Sugerezi acum că anume YuSan o căuta pe SolHi ca un nebun?”

„Nu sugerez eu nimic. Doar am întrebat de aveți o poză, căci ăsta tot repetă întruna că tipul care o căuta pe SolHi era procuror. Și, singurul procuror de care știm că avuse de-a face cu SolHi în acea perioadă e anume Han YuSan.”

„Chiar și așa, Kan, mi se pare prea mult ce insinuezi.”

„Da nu insinuez eu nimic. Vreau doar să mă asigur că nu-i el. În caz contrar: am dat de dracu!”

Avea dreptate Kan până la urmă, căci știa și el că SolHi și YuSan se cunoscuseră în trecut. Plus la asta, erau și cele spuse de Marie, cum că copilul lui SolHi ar fi fost al fratelui său, chiar dacă SolHi îi spusese lui Kan că nu. Din cauza asta și-și simți inima bătându-i nebunește în piept și că-i lipsea aerul. Și, ca să se calmeze cât de cât, DooSan își slăbi mult cravata, apropiindu-se iar de Do Ian Jun, căruia îi arătă într-un final poza lui YuSan, întrebând, „E el?”

Apropiindu-se de ecranul telefonului lui DooSan, Do Ian Jun își miji ochii. Avu nevoie de secunde bune să se holbeze la poza ceea până să spună, „Pare a fi! Da, seamănă mult cu tipul care m-a băgat după gratii atunci. Ba nu, stai: e anume el! Îl recunosc acum după ochi, căci avea anume ochii ăștia ticălosul când m-a acuzat.”

„Ochii? Te referi la cei care erau mereu gata să ucidă?” Se interesă Kan, oarecum confuz.

„Ba nu. Atunci când m-a acuzat, ochii îi sclipeau ciudat. Diferit mai bine spus, de parcă ar fi fost două persoane diferite.”

Kan și DooSan schimbară iar priviri. „Două persoane diferite? La ce anume te referi?”

„La faptul că cel care îi dădea târcoale lui Ian SolHi pe teritoriul școlii părea o mâță turbată, complet scăpată de sub control. Ăla care m-a închis privea însă calm la mine. Ba cred că și forma ochilor era un pic diferită. Și… n-avea cicatricea.”

„Cicatricea?” Întrebă DooSan confuz. „Fratele meu n-avea nicio cicatrice, Kan. Ce tot îndrugă ăsta?”

„Probabil i s-o fi năzărit atunci ori poate procuror Han s-o fi tăiat în ziua ceea bărbierindu-se, ce știu eu? Cert e că l-a recunoscut fiind el. Și, din câte știu, doi Han YuSan nu există, nu?”

DooSan înghiți iar în sec. I se părea prea mult să afle că YuSan putea fi un alt om. Mai ales că ar fi acționat atât de straniu, de parcă ar fi fost stalker, urmând-o pe SolHi peste tot. Mai ales, c-ar fi fost tipul care să-și lase baltă lucrul doar ca să urmărească o fată. De asta și spuse apoi, după ce-și scutură de câteva ori capul să-și pună ordine în idei, „Nu, Kan: YuSan nu era omul pe care ăsta îl descrie! E evident că minte, căci… doar uită-te la el! Are creierul prăjit. La sigur minte.”

„Știu și eu, procuror Han! Pe deoparte sunt tentat să vă dau crezare. Pe de alta însă… mă tem că spune adevărul, căci chiar dacă e evident că nu-i cu mintea întreagă, tot l-a cunoscut pe Han YuSan. Ba mai mult: zice că s-au văzut nu odată și l-a recunoscut imediat ce a văzut poza. Coincidență? Nu cred. La fel nu cred că minte, căci n-avea de ce să spună că anume Han YuSan o urmărea pe SolHi dacă n-ar fi fost așa sau nu l-ar fi cunoscut.”

„Eu nu zic că nu l-a cunoscut pe YuSan, Kan. L-a cunoscut la sigur, că doar a zis că anume YuSan l-a băgat după gratii pentru hărțuire. De asta și cred că-i poartă pică și de asta spune toate tâmpeniile astea despre fratele meu. Plus la asta, o urăște pe SolHi! Vedem asta clar la el. De aia și nu m-ar mira să mintă doar ca să-i facă rău.”

„Faptul c-o urăște pe SolHi nu-l neg, căci anume datorită ei și-a fost concediat, după ce-a stat câteva zile după gratii.”

„Ce? Din cauza lui SolHi?”

„Da. De altfel nu odată SolHi s-a plâns directorului școlii că Do Ian Jun o hărțuia. Acela însă n-a făcut nimic, chipurile, „ca să nu facă valuri.” De asta și SolHi s-a plâns mai apoi la poliție, iar cazul i-a fost asignat anume lui Han YuSan.”

„Stai un pic! Din câte știu, YuSan și SolHi au lucrat împreună la doar un caz. Cel al unei studente, care fusese abuzată.”

„E complicat, dacă sincer. Dar chiar și așa, e adevărul: primul caz orchestrat de procuror Han YuSan și în care a fost implicată și SolHi a fost cel în care ea era victima, iar el procurorul. Un caz care n-a luat totuși amploare pentru că SolHi și-a retras în cele din urmă plângerea.”

„De ce-ar fi făcut-o?”

„Nu-s sigur. Bănuiesc însă c-a fost din cauza presiunilor din școală și că a vrut să-și păstreze locul de muncă.”

„Iar după asta, Do Ian Jun s-a întors la postul lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”

„Da, cam așa a fost, chiar dacă n-a durat mult, căci, la nicio săptămână după ce s-a întors, a fost arestat iar. De data aceea se luase de altă colegă, iar când aceea l-a refuzat, a devenit violent, iar tipa a ajuns la urgențe cu contuzie cerebrală.”

„Atunci nu-i SolHi de vină pentru c-a fost concediat.”

„Ba e, căci a doua oară SolHi a fost martor. Cazul însă n-a fost orchestrat de Han YuSan, ci de alt procuror. Nu-i țin minte numele acuma. Oricum: datorită mărturiei lui SolHi a fost dat afară din învățământ și-a făcut și muncă în folosul comunității. După asta a ajuns epava care-o vedem azi, motiv sigur s-o urască pe SolHi, cred eu. Da iaca nu înțeleg un lucru: de ce SolHi n-a insistat ca el să plătească și pentru cele făcute ei atunci când Do Ian Jun și-a atacat colega? Ceva ce cred că ar trebui să cercetăm totuși.”

„Și totuși e incredibil totul, Kan. Mi se pare prea din cale afară, căci YuSan nu era omul pe care ăsta îl descrie.”

„Aici tind să vă dau dreptate, chiar dacă nu l-am cunoscut nicicând pe Han YuSan. Nu când era în viață.”

„Atunci? Ce te face să-mi ții apărarea?”

„Faptul c-am aflat ceva straniu când investigam cazul lui Do Ian Jun: că în perioada ceea, când SolHi l-a acuzat pe Do Ian Jun de hărțuire, procuror Han YuSan era în afara țării.”

„Ești sigur?”

„Mmm. Sunt sigur, căci sunt registre care indică că se afla la conferință în Statele Unite atunci. Chiar și așa, ăsta indică că-i dădea târcoale lui SolHi, chiar dacă ea nu părea a fi conștientă de asta. Mai ales, că SolHi l-a acuzat de hărțuire anume la procuror Han YuSan, când nu sunt dovezi despre asta, căci SolHi a depus plângere direct la poliție. Abia după ce s-a investigat cazul, la cam o săptămână după ce-a semnat plângerea, polițiștii l-au dat procuraturii și i-a fost asignat fratelui dvs.”

„Știai toate astea, dar chiar și așa l-ai întrebat pe tip despre ce știe. De ce?”

„Pentru c-am vrut să mă asigur de la sursă directă.”

„Ceea ce înseamnă că minte, căci, de SolHi a depus plângere la poliție și nu lui YuSan, înseamnă că ei s-au cunoscut după asta. Chiar și așa, el insistă că YuSan o urmărea pe SolHi înainte de asta.”

„Înseamnă că minte. Sau, de are dreptate, procuror Han YuSan a făcut în așa fel ca cazul lui SolHi să-i fi fost asignat lui.”

„Haide, Kan: e prea mult chiar și pentru tine! Mai ales, de ce-ar fi făcut YuSan asta? N-avea motive s-o facă.”

Kan deveni dintr-o dată serios. „Ce dacă totuși avea?” DooSan se încruntă. „Ce dacă Han YuSan devenise obsesionat cu SolHi și încerca astfel să-i atragă atenția?”

„Imposibil. YuSan nu era bolnav mental.”

„Asta n-o putem ști de nu frecventa vreun psiholog. Și, de nu frecventa unul, dar avea simptome de maniac, înseamnă că era destul de lucid în ceea ce făcea. Plus la asta, să nu uităm că Han YuSan a fost găsit ulterior mort lângă SolHi, care era inconștientă. Prea multe coincidențe într-un singur caz.”

„Ori individul minte de îngheață apele și YuSan nicicând n-a urmărit-o pe SolHi.”

„E și asta o idee. Ori…,” Kan își luă câteva clipe de gândire, ceea ce-l făcu pe DooSan și mai nervos și să-l privească insistent pe detectiv. Într-un final, înțelegând că nu făcea nimănui niciun bine tăcând, Kan spuse, „Ori s-ar putea ca cea care minte să fie anume SolHi și ne-a dus astfel pe toți de nas în tot acest timp.” DooSan se cutremură pe picioare. „E doar o teorie, ok? N-o luați ca fact real! S-ar putea să fiu eu paranoic acum și să acuz pe cine nu trebuie, căci și mie mi se pare caz incredibil de SolHi a făcut asta. Nu, ar fi prea mult, căci am ajuns s-o cunosc în acești trei ani. Cel puțin mi s-a părut c-o cunosc. Chiar și așa, un lucru e cert: SolHi a ascuns lucruri în trecut și-i posibil s-o facă și acum.”

„Amnezia,” bâigui DooSan.

„Așa e. Ceva ce trebuie să investigăm, procuror Han, și cât mai detaliat posibil. În caz contrar ne putem arde și distruge și altora viețile, inclusiv pe cea a lui SolHi. Ceea ce nu vreau. Chiar nu vreau asta, pentru că știu cât a suferit. Dar… sunt detectiv până la urmă. Treaba mea e să caut dovezi și să găsesc adevărații criminali, chiar dacă aceștia sunt anume cei pe care am ajuns să-i iubesc.” Apoi, fără să-i mai pese de nimic, Kan îi întoarse spatele și se îndreptă spre mașina lui, urmat de DooSan la scurt timp după asta.

***

„Han DooSan e incredibil!” Murmură SolHi supărată, fiind încă în stradă, cu toate că ceasul de mână pe care-l privea insistent arăta ora 3 dimineață. „Unde naiba-i poartă soarta la ora asta? Mai ales: de când s-a aciuat cu sombe Kan și… ce naiba tot caută ăștia doi?” Tăcu însă și se întoarse brusc, deși pornise spre scări, auzind o mașină apropiindu-se. După câteva secunde de așteptare, mașina lui Kan se opri la nici 10 metri de ea.

Văzând-o așteptându-l, DooSan se încruntă. „Minunat, ce pot spune?!” Bombăni el.

„Era de așteptat,” îi spuse Kan. „Că nu va sta liniștită, după ce-am lăsat-o azi în urmă. Chiar și așa, procuror Han: nici o vorbă lui SolHi despre ce am aflat. Nu până nu vedem ce și cum și dacă ceea ce bănuim e adevărat.”

„Nu văd cum vom putea demonstra asta, Kan.”

„Simplu: de Do Ian Jun are dreptate și fratele dvs și SolHi au avut o relație cu năbădăi la acea vreme, atunci la sigur i-a mai văzut și altcineva. La sigur foștii colegi ai lui SolHi știu despre asta. Ceva ce am de gând să cercetez imediat ce am ocazia. Dvs între timp va trebui să aveți foarte mare grijă cu SolHi, ca să nu miroasă ceva. De ne află și-i adevărat că minte: ori ne lasă fără cap ori anumite dovezi pot dispărea. Ceva ce nu cred că ne dorim niciunul.”

„Știu,” răspunse DooSan dezamăgit, căci, pe deoparte, îl durea s-o mintă pe SolHi, dar pe de alta se simțea bulversat și dezgustat despre cele aflate despre ea de la Do Ian Jun. Chiar și dacă cele spuse de tip i se părură aberații, DooSan nu putea să nege că avea deja dubii legate de SolHi, ceva ce-l rodea enorm pe dinăuntru. Cum nu de altfel, căci era vorba de femeia iubită, cea care părea să fi fost și femeia lui YuSan. Asta era ceea ce DooSan nu putea înțelege.

În cele din urmă, dându-și seama că era inutil să mai stea în mașină, DooSan își luă rămas bun de la Kan și ieși din vehicul. După care, cu pași hârșâiți la început, se îndreptă spre SolHi. Ea însă nu-l privi pe DooSan, ci pe Kan, care nici măcar n-o salutase la plecare, ceva ce i se păru suspect. Mai ales că plecă atât de repede de acolo, de îndată ce DooSan ieșise din mașină.

Când DooSan ajunse lângă ea, SolHi își luă ochii de la drum și privi țintă la el, întrebându-l, „Unde ați fost, DooSan?”

„Nicăieri,” îi spuse el sec, dând să treacă pe alături.

Din această cauză, că DooSan părea s-o evite, SolHi îl apucă de braț să-l oprească. Apoi privi încremenită la brațul cela când DooSan și-l retrase brusc, de parcă i-ar fi fost greață să fie atins de ea. Ceva ce-o răni cumplit, căci nu demult, în aceeași zi, îi vorbise despre sentimente. În acel moment însă nu se sinchisea s-o rănească prin gesturi, priviri și cuvinte. „Atât de dezamăgitor,” șopti ea. „De parcă ți-aș fi dușman.”

„Nu-i asta,” răspunse bărbatul, fără s-o privească. „Doar sunt obosit și vreau să dorm. Vorbim pe urmă.” După care pur și simplu plecă.

Răceala lui o pătrunse pe SolHi adânc în suflet, scăldându-i obrajii în lacrimi cât de curând. Cum nu de altfel când simțea ura și furia în vocea lui?! Din această cauză și simți că tremura toată cât de curând. Apoi, când se putu controla cât de cât, SolHi privi în urma bărbatului, care urca grăbit scările.

„N-a vrut să-mi explice,” își spuse SolHi dintr-o dată. „N-a vrut să-mi fie alături, deși a jurat azi. De ce? Pentru ce? Ce i-am făcut?”

Dintr-o dată, cuprinsă de-o febră ciudată, cea de a afla adevărul în acea seară, cu orice preț, SolHi urcă și ea scările în grabă. Ajunsă în apartament, se opri locului, chiar în mijlocul camerei, ascultând în tăcere apa curgând la duș. În minte însă îi roiau atâtea gânduri, precum, „A aflat! Știe! Da, a aflat adevărul, cel pe care l-am ascuns atât de multă vreme! Doamne, numai nu asta! Numai să nu fi aflat acel adevăr crunt și să se termine ceea ce nu începuse încă! Nu, chiar nu vreau iadul pentru amândoi.”

Acele gânduri rămaseră doar gânduri până la urmă. Rămaseră întrebări fără răspuns și îndoieli în suflet, căci DooSan, imediat ce ieși din baie, merse de se culcă pe canapea, fără măcar s-o privească. Reacție a lui care o străpunse pe SolHi în inimă asemeni unui cuțit bine ascuțit.

Durea. Trădarea și ignorul bărbatului ce-i jurase iubire în acea zi și-i ceruse o șansă o sfâșiau până în străfunduri. Da, o lăsară fără puteri de se prăbuși SolHi la podea într-un final. Nu-și pierduse cunoștința însă. Doar simțise că i se îmnuiaseră picioarele, ca mai apoi să stea multă vreme așezată pe podea, privind tâmp în față, cu ochi goi și nevăzând nimic de altfel.

Îi jucară ochii în lacrimi în cele din urmă. Mai ales când îl auzi pe DooSan spunându-i, „Crezi că poți stinge lumina? Mi-ar plăcea să dorm.”

SolHi nu spuse nimic. Se forță doar să se ridice de jos, se apropie de întrerupător și stinse lumina. O durea inima în acele clipe când gândea, „Nici măcar nu m-a privit. De parcă i-ar fi silă de mine.” Apoi zâmbi amar, căci încă odată viața îi dădea palme.

Nu doar ei îi dădea viața palme, ci și lui DooSan, căci sunetul întrerupătorului răsună asemeni unui glonț tras din armă, chiar dacă lumina ceea fusese stinsă de mâna femeii iubite până la urmă. Din această cauză și strânse DooSan pumnii cu putere și trase adânc aer în piept. O făcu însă abia sesizabil, vrând să nu-i dea lui SolHi motive să creadă ceea ce n-ar fi vrut să creadă: c-o evita și că nu-și dorea s-o vadă, chiar dacă asta și se înțelegea din ceea ce făcea.

Lui SolHi însă nu-i mai păsa de nimic în acele clipe. Așezată pe podea, cu genunchii strânși la gură, privea țintă în față, văzând însă nimic în acele clipe. Se simțea dezamăgită de ea însăși, de DooSan, de Kan care jurase de atâtea ori s-o apere, dar care plecase în seara aceea fără să-i spună un cuvânt și privind-o ca pe un dușman, la fel cum se simțea înșelată de viață și călcată iar și iar în picioare.

SolHi stătu astfel multă vreme. Probabil stătu cu spatele lipit de peretele cela ore în șir. În minte avea doar un gând, „Trebuie să se termine totul! Odată și pentru totdeauna, la fel cum cei ce m-au rănit trebuie să plătească!” Cu astfel de gânduri în minte, SolHi părăsi apartamentul într-un final. Era în jur de trei dimineața când plecă SolHi de acasă, fără ca DooSan s-o simtă, căci adormise sărmanul nu demult și adormise strâns, de parcă ar fi fost vrăjit de soartă să nu simtă nimic.

***

Un ciocănit în ușă se auzi în toată casa lui Do Ian Jun în zori. Anume asta și-o făcu pe bătrâna lui mamă să strige înfuriată, „Do Ian Jun, marș de vezi cine-i! Sigur iar bețivii cu care-ți petreci zilele-s pe aici! Trezește-te! Mă auzi sau nu?” Strigă femeia, ridicându-se în capul oaselor și privind furioasă spre sufragerie, unde feciorul îi dormea de obicei când se întorcea beat acasă.

Neprimind niciun răspuns, bătrâna strigă iar, „Tu m-auzi sau nu?” Cum să nu strige, când ciocăniturile în ușă se auzeau tot mai intens și oarecum enervant. Ceva ce-l ajunse până la urmă și pe bărbat, care se ridică în cele din urmă de pe sofa și, târându-și picioarele, în timp ce-și scărpina intens burta văzută prin maioul alb, ridicat mai mult decât trebuia.

Cât se îndreptă el spre ușă, îi răspunse el într-un final bătrânei, „Aud eu, doar nu-s surd?! Și… nu striga atâta!” După care, căscând, deschise ușa fără să întrebe.

În fața ușii văzu o umbră. Una care îl îmbrățișă rapid, apoi fugi de acolo cât o ținură picioarele. Nici nu privi în urmă umbra ceea, nici măcar pentru o clipă să vadă ce lăsase în pragul acelei case, în zori de zi.

Sunetul înfundat a ceva căzând o alertă însă pe bătrâna mamă a lui Do Ian Jun. De asta și se ridică ea pe șezute și ascultă cu atenție ce se întâmpla la ușă. O miră să n-audă scandal așa cum se întâmpla de fiecare dată când vreun prieten de-al fiului, bețivi în mare parte, treceau pe acolo. Nu, în acea dimineață era suspect de liniște la ușa ceea.

Chiar și așa femeia ascultă multă vreme liniștea acelei dimineți. Abia într-un târziu întrebă ea, „Ian Jun, ești acolo?” Nu primi niciun răspuns. Doar un hârșâit ciudat se auzi după asta, ceva ce-o făcu să tresară. Da, era un sunet cunoscut. Îl mai auzise odată, tânără fiind, când un mare șarpe intrase în a lor casă. Amintindu-și de asta, bătrâna sări brusc în picioare, strigând, „Numai nu iar șarpe!”

Ar fi fost mai bine să fi fost șarpele cel ce intrase în dimineața ceea în casa lor. În locul șarpelui își găsi însă feciorul înjunghiat în piept, cu un cuțit de bucătărie, căzut chiar lângă prag. „Nu,” strigă bătrâna fugind spre fiul ei și îngenunchind lângă el la scurt timp după asta.

Astfel îi fu dat bătrânei să audă ultimele cuvinte spuse de fiul ei, „A fost ea, mamă! A fost Ian Sol…Hi!”