După moartea lui Dja Iun cei din banda lui chiar o duseră greu. În special Su Won și Martinică, care fuseseră de fapt și cei mai apropiați de el. De aceea și se stăruiau ei din răsputeri să dea de cel vinovat de moartea mentorului lor, căci se simțeau cu adevărat datori față de el pentru toate câte Dja Iun le făcuse pentru ei în trecut. Dar, indiferent de ce nu făceau, nu puteau găsi și pace măcar o pistă ceva pentru rezolvarea cu succes a cazului.

Până într-o zi când, la îndemnul lui SolHi, urmărindu-l pe SinJu, dădură cu ochii de cel numit Scorpion. Și, de cum îl văzu, Su Won mârâi printre dinți, „Iaca șobolan! Dja Iun nu demult a murit, dar ăsta se gudură deja pe lângă un alt stăpân!” Și era cu adevărat înfuriat, căci nu pe acel Scorpion pe care el îl știa îl vedea în acele clipe, ci pe un mizerabil, care se închina până la pământ în urma mașinii lui SinJu, după ce acela părăsise clubul. De asta și scrâșni Su Won printre dinți, „N-am crezut niciodată că o să-mi doresc așa de rău să-i fac felul cuiva. Ăstuia însă cu siguranță i-o fac. Și cu mâna mea.”

„Ia, Su Won, nu-ți fă sânge rău,” îi spuse Martinică sigur pe el în timp ce-i atinse umărul prietenului. „Nu se merită. Crede-mă! Mai ales să-ți mânjești mâinile cu sângele unui așa ticălos. Doar… să facem ce ne-a spus detectiv Ian. Și, de cum punem mâna pe el, te asigur că va plăti mult mai scump în închisoare, decât ucis de tine.”

„Asta la sigur n-o să mă facă să mă simt mai bine,” murmură Su Won dezamăgit. „La fel n-o să-i facă dreptate lui Dja Iun, căci mizerabilul ăsta… cel pe care l-am salvat de la moarte sigură… ne-a înjunghiat pe toți pe la spate și asta doar pentru propriul câștig. Nici nu știi cât mă căiesc acuma că l-am ajutat atunci. Dar, da, recunosc acum că Dja Iun avea dreptate: șarpele, chiar și de-l încălzești la sân, tot șarpe rămâne și ticălosul tot ticălos moare până la urmă.”

Spunând aceste cuvinte, Su Won tremura din toate mădularele. Avea și de ce, căci nu exagera deloc susținând că îl salvase pe Scorpion de la moarte sigură. Se întâmplase în urmă cu vreo doi ani, când îl văzuse întâmplător pe stradă. Nu știa cine era acela, dar nici nu-i păsa prea mult, căci, pentru el, a salva pe cineva care ca și el se afla la ananghie, era cel mai important. Putea afla mai multe despre acela pe urmă. Așa cum se și întâmplă de fapt după acea stranie întâmplare de la metrou. Abia după aceea află că Scorpion o dusese greu de tot la viața lui, că avuse părinți alcoolici care îl băteau mai mereu și că din cauza asta era nevoit să doarmă în stradă, sub cartoane, chiar și pe vreme ploioasă, sau în stațiile neîncălzite de metrou.

De altfel într-o stație de metrou și dădură ei de dânsul. Mai bine zis la intrarea într-o stație de metrou, într-o seară, când gașca lui Dja Iun, care n-avea ce face în acea zi, își spuse să facă o plimbare prin oraș și să vadă ce se mai întâmplă prin lume. Dar, în loc de ceva important pentru ei, văzură un puștan țâșnind din stradă și apoi coborând în grabă scările spre una dintre stațiile abandonate de metrou.

Nu era singur, ci cu 15 derbedei înarmați cu bâte pe urmele lui. Aceia apărură la acea intrare și apoi coborâră scările la cam 2-3 minute distanță în urma lui Scorpion. Dar, deși era încă ziuă și i-ar fi putut vedea cineva, celor 15 părea să nu le prea pese de asta. Pentru ei, tot ce conta, era să-l ajungă pe tânăr din urmă și să-l snopească în bătaie. Și, după urletele lor fioroase, de „Nu-l scăpați din ochi, mă, c-o pățiți voi,” se putea înțelege că-s hotărâți 100%.

Văzându-i însă, deși știa prea bine ce-l aștepta pe acel sărman tânăr, Dja Iun decise să nu se implice. El doar le spuse celorlalți să-l urmeze după ce-l auzise pe Martinică spunând, „Și totuși ăla nu scapă azi cu viață.” Dar, fiindcă Dja Iun pleca, restul deciseră tot să nu se implice.

Toți în afară de Su Won, care rămase pe loc, strângând cu putere pumnii și scrâșnind din dinți, în timp ce privea țintă spre intrarea în metrou. Ba chiar părea că Su Won era pe cale să ardă lumea de ciudă, căci, văzându-l pe acel tânăr, își aduse aminte de o etapă neagră din viața lui. De aceea și nu putea rămâne indiferent. Ba chiar, tot din această cauză, se făcu că nu-l aude pe Dja Iun când acela îi strigă să se urnească din loc. El doar o rupse dintr-o dată la fugă și, cât de curând, coborî și el scările de la metrou.

Văzând asta, Dja Iun înjură. Apoi, furios, privi la ceilalți și spuse, „Iaca asta e ceea ce nu înțeleg eu: să caute problemele singur, deși l-am învățat să stea departe de ele. Su Won însă se pare că n-a învățat nimic din ce l-am învățat eu.”

„Nu că n-a învățat. Doar că…,” încercă Martinică să-i ia apărarea prietenului. Cuvintele lui părură însă să-l înfurie și mai mult pe Dja Iun. Dar, deși tare ar mai fi vrut să plece de acolo și astfel să-l învețe pe Su Won minte, să nu se mai bage în probleme când puteau fi evitate, tot se urni din loc și porni spre metrou. Iar băieții, fără să stea prea mult pe gânduri, porniră în urma lui.

În timp ce cobora scările de la metrou însă, Dja Iun se simți dezgustat. Avea și de ce, căci mizeria și mirosul neplăcut îi aduseră și lui aminte de o perioadă dificilă din viața sa. Dar, deși simțea cum îl ardea pe dinăuntru de la tot ce vedea și simțea, continuă să meargă tot înainte.

Băieții însă ca băieții: dacă era rost de prosteală de ce și nu?! De aceea și îi spuse Jae în glumă lui Martinică când dădu de un pantof abandonat, după ce dădu cu piciorul la un carton să-l dea la o parte din calea lui, „De-al tău se pare, Martinică, căci auzisem că îți cauți unul. Mai ceva ca Cenușăreasa.”

Martinică nu se pierdu cu firea și nici nu se enervă. Doar se opri locului, luă pantoful în mână și, privind numărul, deși cu greu, căci prea era ros de șoareci, spuse surâzând, „Ba cred că-i al tău, Jae. Numărul 43. Doar tu porți numărul ăsta dintre noi toți, nu?! Eu abia ajung la 40.” Apoi urmă un val de râsete, căci chiar fu bună gluma.

Până și Dja Iun surâse. Dar, amintindu-și pentru ce erau ei acolo, spuse dintr-o dată cu glas serios, „Ajunge!” După care, la pas lent și cu mâinile în buzunare, în timp ce muta acadeaua dintr-un colț al gurii într-altul, se afundă în întunericul stației de metrou.

Deveni însă atent după ce se făcu întuneric în jurul lor și asta din cauza că începură a auzi cu toții sunete surde venind din depărtare. Ale cui erau nu era greu de înțeles. Mai ales după ce-l auziră pe Su Won înjurând, iar pe Scorpion, pe care nu-l știau la acea vreme, strigându-le celorlalți să înceteze și să-l lase în pace. Derbedeilor celora însă părea să nu le fie deloc milă. De aia loveau încontinuu cu bâtele, făcându-i pe cei doi să geamă ori de câte ori erau loviți.

Și poate că cei doi n-ar fi scăpat în ziua aceea cu viață de n-ar fi fost Dja Iun și băieții. Aceia, de cum ajunseră la fața locului și-i văzură pe cei cincisprezece cărându-le pumne, palme și bâte celor două victime, fură cât pe ce să le sară în cârcă și să-i învețe minte. Rămaseră însă locului la ordinul lui Dja Iun, care strigă mai apoi de răsună locul, „Ajunge am spus!”

Comanda lui și mai ales că el și gașca erau acolo, vârându-și nasul unde nu le fierbea oala, îl enervă la culme pe „șeful” dobitocilor. De aceea și se întoarse acela pe călcâie, privind ca un pitbull la Dja Iun și la cei cinci tipi care îl urmau. Dar, văzând că erau mult inferior numeric lor, surâse la început. Apoi înjură. După care îi strigă lui Dja Iun, „Dispari, țâncule!”

Dja Iun râse, privind țintă la individul de 1.90 înălțime, pe jumătate chel, în partea din față a capului, în timp ce în partea din spate avea un păr lung ce-i ajungea până la umeri, negru, rar și cârlionțat. Anume din cauza acelui păr și începu Dja Iun a râde cu poftă, molipsindu-i și pe băieții săi, căci chiar găsea ciudată acea „coadă de cal.” Mai ales știind prea bine cine era derbedeul din fața lui, pe care toți îl știau ca și Buhă sau In Ho. De ce i se spunea Buhă doar Dumnezeu știa. Știau însă de ce i se spunea Buhă cu coarne și asta din cauza cozii din spate și a cârlionților mici ce-i ieșeau pe delături.

De altfel cine îi dăduse porecla de Buhă cu coarne fusese anume Dja Iun. Și asta chiar dacă n-ajuseră ei să aibă de-a face unul cu celălalt. Chiar și așa, văzând odată de ce-i ăla în stare, îi spuse astfel când era cu Jae, iar acela, care nu știa a păstra secretele, le spuse și celorlalți. De aceea și începură ei a face haz de necaz atunci în stația de metrou și chiar a-l insulta pe Buhă.

Nu reușiră decât să-l înfurie și mai tare pe individ, care urlă apoi din toți bojocii, „Am spus să dispăreți naibii de aici. N-ați auzit?” Dar nici Dja Iun și nici ai săi nu se mișcară nici măcar un milimetru din locul lor. Ei doar priveau țintă la individ, c-o mutră acră de data asta, semn că nu le plăcuse că acela strigase la ei. Dar și Buhă era cu moț. Deși își dădea prea bine seama că se punea rău cu banda lui Dja Iun, pe care o știau și-o respectau toți, tot le șuieră cu dispreț acestora, „Ah, voi javre și gunoaie ce sunteți! N-auziți când vi se cere cu binișorul, nu-i așa? Vreți cu răușorul se pare. Nu, fie pe a voastră. Singuri ați căutat-o!” Și, nici una nici două, vru să-l lovească pe Dja Iun cu bâta în cap.

Dja Iun însă nu era prost. Și nici la prima luptă de genul. De aceea, când văzu că Buhă își luă avânt să-l lovească, doar făcu un pas în lateral, fără să scoată mâinile din buzunare și nici să scape acadeaua din gură, iar acela se duse în gât vreo câțiva metri, împleticindu-se pe picioare să nu cadă. Dar tot n-avu noroc să rămână în picioare și asta din cauza podelei alunecoase, mânjite de grăsimi și alte gunoaie. Și, nemaifiind în stare să-și țină echilibrul, ajunse sărmanul pe burtă.

Mult însă nu stătu cuminte. De cum își veni din șoc se ridică în picioare și, înjurând de mama focului, se aruncă iar asupra lui Dja Iun. Dar, în ciuda eforturilor supraomenești pe care le făcea, nu-i reuși să-l atingă pe rival nici măcar cu un deget. Primi în schimb șuturi și palme de la Dja Iun, care decise dacă tot era rostul să-l învețe minte pe acela. Și… îi reușea de minune de altfel.

Văzând însă că nici așa Buhă nu se dădu bătut și mai ales că și ceilalți din gașca lui Buhă se năpustiră asupra lor, n-avură de ales și armară o bătaie soră cu moartea în acea stație abandonată. O luptă care dură în jur de 15 minute. Dar, chiar dacă fu dură lupta și mulți dintre ei avuseră de suferit, reușiră într-un final să iasă învingători. Ba chiar obținură de la Buhă promisiunea, în schimbul libertății, să nu se mai ia nicicând de niciunul dintre ei și nici de acel tânăr. Și Buhă acceptă într-un final tocmai pentru că nu avea de ales. Se alese și el cu capul spart și sângera ca naiba, iar de nu mergeau să primească îngrijiri medicale de urgență la sigur ajungea pe lumea cealaltă. De aia și plecă apoi cu coada între vine.

Dar nu doar Buhă se alese cu capul spart în acea zi. La fel se întâmplă și cu Su Won. Și, pe lângă capul spart, se alese și c-o mână ruptă și la fel cu câteva coaste rupte. Era însă fericit că Scorpion rămase în viață, chiar dacă îl duseră în acea seară la Urgențe mai mult mort decât viu. Scăpă însă cu zile, iar mai apoi îl aduse Su Won în gașcă.

Lui Dja Iun nu-i prea surâse idea și asta din cauza că lui Scorpion i se părea fals. La fel îl considera capabil să joace pe două fronturi și să muște mâna celui care-l ajutase cel mai mult. Dar, de dragul lui Su Won, pe care-l considera un adevărat prieten, îl acceptă și pe acela în echipă, chiar dacă nicicând nu-l scăpă din ochi, simțind el că odată și odată o să-i trădeze și-o să-i facă pe toți să-și muște mâinile pentru că-l ajutaseră cândva să supraviețuiască.

***

Dja Iun nicicând nu-l plăcuse pe Scorpion tocmai pentru faptul că-i aducea atât de mult aminte de el, de cel din trecut, care nu fusese nicicând ușă de biserică și care nicicând nu pierduse ocazia să se bată cu cineva. Uneori și de două-trei ori pe zi de era nevoie: pe teritoriul școlii, în stradă, pe plajă sau oriunde se nimerea. De asta era știut de toți ca fiind bătăușul satului și ca cineva care n-o să ajungă nicicând departe.

Dar, ce știau atât de puțini, era faptul că Dja Iun era un bătăuș școlit. Fiul unui antrenor de taekwondo, băiatul fusese antrenat de mic să se apere și la fel cum să atace fără ca să pricinuiască cuiva răni mortale. La fel îl învățase al său tată să nu se bată nicicând în afara ringului. Și, din cauza disciplinei și a faptului că era devotat în tot ceea ce făcea, ajunse să câștige numeroase medalii și era văzut ca un sportiv de performanță cu rezultate excelente.

Totul se schimbă însă pentru Dja Iun, care avea doar treisprezece ani pe atunci, în noaptea în care tatăl său a fost asasinat în plină stradă. Și nu din cauza că ar fi fost o victimă întâmplătoare, căci asta nu i-ar fi produs atâta durere lui Dja Iun, ci din cauza răzbunării și-a invidiei unui fost coleg și prieten de-al părintelui său, care mereu crezuse că tatăl lui Dja Iun îl „înjosise” prin tot ceea ce făcea. La început începură certurile din cauza că Iun Mi Hion îl învinsese la multe dintre competiții. Apoi, după ce ambii deveniră antrenori în Seul, certurile continuară. Motivul? Chipurile antrenor Iun obținea mai toate medaliile și premiile importante cu elevii săi, „neținând cont și de ceilalți,” cum considera rivalul. Dar, deși i se explicase adesea că-i greșit și că degeaba își acuza fostul prieten de „șmecherii” și că „câștiga” necinstit, nicicând nu vruse să înțeleagă asta.

Din această cauză și se întețiseră certurile între ei. Certuri care se lăsaseră adesea cu bătăi și amenințări cu moartea. Nu se termină însă nici aici, căci urmară apoi chemările dese în judecată sub diverse pretexte și motive absurde. Văzând însă că nici așa nu-l doborâse și nu-l îngenunchease pe al său rival, bătăușul se decise la pasul fatal. Și, într-o noapte ploioasă de vară, când Iun Mi Hion se întorcea acasă pe una dintre străduțele prost iluminate ale Seului, căzu victima unui atac mișelesc - vechiul său prieten și eternul lui rival, Lim BoSun, îl înjunghie la propriu pe la spate.

Moartea tatălui său fu pentru micul Dja Iun, care locuia atunci la bunicii materni, o palmă dură de la viață. O a doua palmă mai bine zis, căci, după moartea mamei sale, pe când avea doar nouă ani, tatăl său îl adusese la bunici, susținând că nu reușește să aibă grijă și de el. Dar ajunse Dja Iun în grija bunicilor mai mult din cauza că tatăl său începuse să se teamă pentru viața lui și asta din cauza amenințărilor lui Lim BoSun. Micul Dja Iun însă, care avea nouă ani când se despărțise și de-al său tată, consideră asta o trădare. De aceea și începuse a se lupta el cu oricine și oriunde avea ocazia, doar ca să-și răcorească sufletul pe care îl simțea mai mereu arzând în flăcări și fără să știe că patru ani mai târziu, la vârsta de treisprezece ani, avea să devină și orfan de tată.

Anume moartea tatălui îl sălbătici complet pe tânăr. Și, ce visa cel mai mult, era fără doar și poate moartea lui Lim BoSun. Motivul? Agresorul primise doar zece ani pentru a sa faptă mișelească și asta din cauza unui avocat bun, care pledase la proces ca motiv al crimei „Stări emoționale incontrolabile care l-au făcut să nu gândească logic atunci când a înfăptuit crima.” Astfel, după ce un psiholog a confirmat acele „stări emoționale incontrolabile,” Lim BoSun a fost condamnat la mai puțini ani datorită faptului că nu dispusese de discernământ când înfăptuise crima.

Pe Dja Iun însă acel motiv absurd îl înfurie la culme. Și, chiar în sala de judecată, lovind cu piciorul în scaunul pe care stătuse, scaun care căzuse cu zgomot la pământ, strigă, „Fără discernământ pe dracu! Bine că l-a dus capul să-l ucidă pe tata!” Nu-l ascultase însă nimeni. Din contră, în momentul în care se aruncase asupra lui Lim BoSun cu gând să-l ucidă pe acela acolo, judecătorul dădu ordin și tânărul fusese scos cu forța din sala de judecată. Asta nu-l împiedică însă să jure că-l va termina odată și odată pe acel criminal și că o să-i arate ce înseamnă să ucizi oameni de treabă. Soarta însă nu ținuse cu el sau poate nu ținuse cu Lim BoSun, căci acela, în urma unei încăierării cu unul dintre deținuți, murise și el înjunghiat ca și a sa victimă. Asta la doar câteva luni după ce nimerise în închisoare.

Moartea asasinului tatălui său nu-l îmbună însă pe Dja Iun. Din contră, deveni și mai sălbatic și mai agresiv decât oricând. Respect avea doar pentru ai săi bunici, care îl crescuseră. Doar pe ei îi ajuta și doar lor nu le spunea nimic când aceștia îl certau pentru ale sale fapte. Și, de-l întrebau de ce face asta și de-i plăcea să fie mereu cu fața și mâinile rănite, adolescentul răspundea mereu același lucru, „Doar n-o să-i las pe alții să mă calce în picioare?! Nu-s slab și nici calic. La fel nu-s prost să le permit altora să mă lovească, iar eu să nu fac nimic. La fel cum a făcut tata, care a ajuns în groapă doar pentru că n-a putut să-i sucească la timp fălcile unui ticălos.” Apoi, ca de fiecare dată, pleca trântind ușa în urma lui și se pierdea cu zilele Dumnezeu știe pe unde.

***

Amintindu-și istoria lui Dja Iun și faptul că acesta adesea îi spusese că Scorpion nu era de încredere, Su Won oftă. Era însă prea târziu pentru regrete. La fel cum era prea târziu să schimbe trecutul. Puteau schimba doar prezentul și era cât se poate de hotărât să facă asta. De aceea și-și spuse că, de trebuie, îl ucide pe Scorpion cu mâna lui doar pentru ai face dreptate lui Dja Iun. Până una alta însă se lăsase pe mâna lui Martinică și a lui SolHi și decise să caute mai întâi dovezi.

De altfel era sigur c-o să le găsească, căci Nam Sang Ki, numele adevărat al lui Scorpion, era într-adevăr un tip alunecos. Aflase și Su Won asta. În timp doar. La fel aflase că Scorpion căuta să aibă profit doar pentru el. De asta și se plângea mai mereu că-i lăsat în urmă, că echipa nu-l primea, că niciodată nu-i crezut și tot așa. Anume aceste plângeri fură și cele care-l conviseră pe Dja Iun definitiv că Scorpion nu-i un tip de încredere. Dar, deși îi spusese și lui Su Won despre asta, acela nu credea și pace. De aceea și încercă Dja Iun să-l schimbe pe Scorpion. Văzând însă că-i fără rezultat, îl lăsase în pace și-și văzuse de treabă. Greșeala lui însă, căci, de-ar fi stat cu ochii pe el până la urmă, poate că ar fi rămas în viață.

„Sau poate că mortul ar fi fost Scorpion și nu Dja Iun,” murmură Su Won dintr-o dată.

„La ce te referi?” Îl întrebă Martinică, care stătea încă cu ochii pe clubul lui SinJu, după ce Scorpion intrase înăuntru. Să intre și ei se cam temură, căci puteau fi recunoscuți și astfel planul lor să se ducă pe apa sâmbetei.

„La nimic în concret,” răspunse Su Won sec. Apoi, văzându-l pe Scorpion ieșind din club și privind spre locul în care stăteau cei doi, se traseră la adăpost. Spre marea lor surprindere însă, Scorpion păru să nu-i fi văzut, căci doar își aprinse o țigară, după care merse în direcție opusă celei în care stăteau cei doi tineri. Astfel, văzându-l plecând agale, Su Won îi spuse lui Martinică, „Să mergem după el!” Apoi, cu pas furișat, îl urmăriră pe Scorpion, convinși fiind să-l demaște în acea seară.

Scorpion însă, fără să bănuiască că-i urmărit, continuă să se îndrepte spre un alt local pe care obișnuia să-l frecventeze. De aceea și-o luase în susul străzii și nu în josul ei unde stăteau cei doi tineri. De altfel nici nu-i observă pe cei doi. Era prea fericit, căci își luase plata pentru a sa faptă mișelească și avea cu ce se distra în acea seară. Din această cauză și era extrem de fericit, fredonând sub nas o melodie neînțeleasă și bucurându-se dinainte de plăcerile care-l așteptau în acea seară, fără să bănuiască că în urma lui, ca două pisici, se furișau doi dintre foștii lui prieteni, cei care aveau de gând să-l dea morții sau pierzaniei în acea seară și fără greș.

***

„Unde-i?” Îi întrebă SolHi pe Martinică și Su Won, la câteva zile după acea întâmplare, când cei doi îl urmaseră pe Scorpion la acel club, care nu-i aparținea lui Min SinJu. De altfel se aflau și în acele clipe în fața acelui club, după ce Scorpion venise iar acolo.

This story is posted elsewhere by the author. Help them out by reading the authentic version.

Auzind întrebarea lui SolHi, Su Won strâmbă din nas. Apoi, scuipând în lături, cu dezgust, șuieră printre dinți, „În clubul de colo.” Dezgustul lui n-avea însă de-a face cu SolHi, ci cu tot ce aflase el despre Scorpion în ultimele zile.

Privind la imaginea miniaturală a unei dansatoare la bară, care atârna lângă placata cu denumirea clubului, „Plăceri Nocturne,” SolHi surâse. Apoi, privind la cei doi tineri, spuse, „Prietenul vostru văd că are gust bun la… „fete.”

„Mai degrabă îi plac pipițele,” spuse Su Won furios, lovind marginea trotuarului. „Ceva ce nicicând n-am bănuit, căci, de știam că pentru așa… „fete” o să ne trădeze, îi suceam gâtul. Eu nu unui astfel de tip i-am fost prieten, unul căruia i-i dragă viața când unul de-al nostru e mort.”

SolHi însă, spre surprinderea celor doi, răspunse calm, „De ce n-ar iubi viața? Are bani, are și distracție, iaca și iubește viața. Sau ce, chiar ați crezut că cei care obișnuiesc să-i înjunghie pe alții pe la spate o să-i plângă apoi aceluia de milă? Dacă da, chiar sunteți inocenți.”

„Ce-am crezut noi e că aveam respect unul pentru celălalt, dacă nu loialitate. Cel puțin meritam asta după ce l-am scos din atât de multe rahaturi. Acum însă văd că a fost în zadar și că nicicând nu l-am cunoscut.”

„Dja Iun se pare că-l știa,” spuse Su Won dintr-o dată, surprinzându-i pe Martinică și SolHi. „Și mi-a spus-o nu doar odată. Eu însă nu l-am crezut nicicând. De-aș fi făcut-o…”

„…nu cred c-ar fi ajutat la ceva,” spuse SolHi. „Să nu uităm că cei de teapa lui Scorpion mereu găsesc calea spre inima unuia. Chiar și de l-ați fi dat voi afară din echipă tot ar fi găsit o metodă să facă ce-a făcut. Până la urmă a făcut ce știe mai bine: a împroșcat cu venin. Iar ce ține de implicarea lui în moartea lui Dja Iun, vă asigur c-o să aflăm: mai devreme sau mai târziu. De altfel am de gând să aflu câte ceva chiar azi.”

„Aveți de gând să intrați în club, detective?” Întrebă Su Won.

„Da. Trebuie. Altfel n-aflăm în veci ce tot caută în clubul cela de-i permanent acolo. Și, de-i ilegal, atunci îmi dă șansa să pun laba pe el. La secția de poliție sau la procuratură o să-mi fie mai ușor să-l fac să vorbească.”

„Ceva de care mă îndoiesc,” murmură Su Won. „Dar… încercarea vină n-are. Așa că venim și noi cu dvs. Poate fi periculos înăuntru.”

SolHi însă surâse. „Mai periculos e să intru cu voi acolo. De vă reunoaște cineva suntem toți trei morți. Sau mai rău: Scorpion ne scapă din labe. Nea, asta n-am de gând s-o permit. La fel cum n-am de gând să permit alte victime nevinovate sau să-l găsesc mort și pe el cum l-am găsit pe acel chelner. Cel puțin nu moare până nu ciripește.”

„Su Won are dreptate, detectiv Ian. Să intrați singură acolo e chiar periculos.”

„Cine a spus că intru singură?” Le spuse SolHi surâzând. Apoi le făcu cu capul celor doi să privească în spatele ei, „La vânătoare unul nu merge nicicând singur. De asta mi-am adus și eu ajutoare: SuJin, inspector Yu, detectiv Kan, iar cel de colo e Oh Yoon Suk.”

La vederea celor patru, Su Won și Martinică se traseră câțiva pași în spate. Și făcură ei asta pentru că își dădură seama că de cei patru erau cu SolHi erau fără doar și poate detectivi. SolHi însă, văzându-i pe cei doi oarecum temându-se, le spuse surâzând, „Nu-s după voi. Pe moment. Doar dacă aveți de-a face cu moartea lui Dja Iun. Cum însă am lămurit demult detaliul ăsta, i-am chemat pentru altceva, căci singură îl pot scăpa pe Scorpion. Voi între timp, cât noi suntem înăuntru, stați aici. Și, de ăla „scapă” de noi, nu-i pierdeți urma. Ne-am înțeles?”

„Da!” Răspunseră Martinică și Su Won într-un glas.

„Perfect atunci! Să mergem!” Le spuse ea detectivilor și porni prima spre local.

După ea porni SuJin, Yoon Suk și inspector Yu. Kan însă rămase câțiva pași în spate, bodogănind sub nas, „Ce mama naibii fac eu aici?” Chiar și așa porni încet în urma celor patru. Doar că regreta amarnic, căci i-ar fi plăcut să doarmă, nu să umble la vânat de scorpioni în plină noapte.

De altfel nimerise în echipă întâmplător, căci, atunci când el și Yu se întoarseră la procuratură, dădură nas în nas cu ea și cu SuJin care se „grăbeau” undeva. Cum ajunse SuJin s-o urmeze? Simplu. Îi „sustrase” telefonul chiar în clipa în care ea îl deschise ca să citească mesajul trimis de Martinică. De aceea și se văzu nevoită să-l ia cu ea. Regretase asta însă, căci, cât ieșeau din clădirea procuraturii, SuJin continuă să turuie mai ceva ca o moară stricată, „Tu chiar vrei să intri în gura lupului, nuna. Cum naiba să mergi noaptea în acel loc? Mai ales unde-i periculos, căci…” Și, din cauza că erau concentrați să se ciondănească între ei, nu-i observară pe Kan și Yu. La fel nu putură scăpa de ei mai apoi, căci aceia auziseră prea bine ce spusese SuJin. Iaca și fusese nevoită sărmana să le spună. De aceea și-o urmaseră ei. Ba chiar îl „culeseră” și pe Yoon Suk pe drum, spunându-i că-i pentru o „treabă importantă și urgentă.”

Fiind însă pe punctul de-a „intra în gura lupului” cum spusese SuJin, Kan începu să regrete că n-o forțase pe SolHi să cedeze la acea vânătoare. Dar, cum era deja o treabă făcută și fără posibilitatea să dea înapoi, se mulțumi doar cu ai urma pe cei patru și-a mârâi printre dinți, al naibii de furios, „Ah, procuror Han, v-am crezut mai cu caracter, dar se pare că numai gura-i de dumneavoastră. Chiar nu pot înțelege cum n-ați fost în stare s-o țineți în frâu pe femeia pe care susțineți c-o iubiți cu patimă.” Apoi, scuturând din cap cu reproș, intră în club.

***

Interiorul clubului „Plăceri Nocturne” era unul cât se poate de obișnuit. Era construit din cărămizi roșii, care se vedeau destul de clar cât coborai scările și asta din cauza că proprietarul alesese să păstreze aspectul „rustic.” Ba chiar, tot pentru „rusticitate” lăsase să se vadă și materialul alb, de finisaj, printre cărămizi.

Apoi, ici și colo, tot pe pereți, se vedeau mai multe tablouri. Nu erau ele cine știe ce valoroase, deși proprietarul le considera astfel. Ba chiar se putea spune că-s fără gust, pictate de meșteri de mâna a doua și-a treia, care nici măcar ei habar n-aveau ce naiba schițaseră pe acea pânză albă. Dar, faptul că un prost le cumpărase „capodopera,” însemna că nu-și greșiseră profesia, deși dădeau impresia că asta făcuseră după modul în care pictaseră acele tablouri.

Văzându-le, Yu scutură cu reproș din cap. Apoi, spuse cu ironie în glas, „Iaca asta numesc eu talent și valoare.” Spusese el asta în timp ce-și aruncase privirea asupra caricaturii unui năsos, pe care proprietarul o expuse la vedere, chiar în mijlocul peretelui.

Auzindu-l murmurând asta, Kan, care cobora scările exact în spatele lui, spuse în glumă, „Ceri cumva acum cadou de pensie?”

Inspector Yu nu se pierdu cu firea. Doar privi peste umăr, la nasul lui Kan, după care spuse în glumă, „Mai degrabă ți-l fac eu cadou, căci îi la sigur reprezentarea caricaturală a nasului tău. De altfel seamănă ca două picături de apă.”

Pentru „îndrăzneală,” Kan îl răsplăti cu un mârâit, semn că inspectorul reușise să-l trezească la viață pe „bulldog” din sufletul lui. Unul care de altfel era bun ca pâinea caldă. De aceea, de câte ori Kan era auzit mârâind ca un bulldog, ceilalți surâdeau și-i spuneau în glumă, „Calm, băiete, căci mai ai mult de crescut încă!”

Se opriră însă după alte câteva scări coborâte când ajunseră lângă SolHi. Aceea, după ce termină de coborât scările, se opri locului și privi cu atenție în jur. Apoi, după ce-l „reperă” pe Scorpion, le spuse celorlalți, „Uite-l colo!”

Nu greșise deloc în privința lui Scorpion, că acela trăia pe picior mare. În acele clipe stătea așezat pe una dintre canapelele din catifea albastră, undeva în dreapta, într-o zonă protejată și ferită a localului, lângă o ușă care cobora la subsol în caz de necesitate. Nu era singur în acele clipe, ci acompaniat de câteva tinere, mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, care-i tot serveau tânărului de băut. Ba-l și sărutau întruna, cerșind de la el mângâieri și lipindu-se de el mai ceva ca guma de mestecat de păr.

La vederea lui Scorpion, SuJin surâse și spuse, „Drăguță viață! De lux nu alta!” Pentru asta primi un bobârnac de la taică-su. Asta îl aduse rapid cu picioarele pe pământ și, înțelegând că vorbise mai mult decât trebuia, își mușcă ușor buza de jos.

Surâse el însă cât de curând când Kan îi luă apărarea, „Ce-ai cu băiatul, căpcăunule? Dă-i pace să se distreze cât e încă tânăr. Sau ce, n-ai avut 19 ani nicicând? Ori poate la vârsta lui erai mai rău ca el? Umblând nu doar cu una, ci cu zece!”

Yu se întoarse spre Kan și-i arătă colții, semn că nu gustase gluma. Apoi, pe un ton serios, îi spuse, „Eu la vârsta lui spălam podelele ca să am bani de mâncare. Asta pe timpul nopții, că ziua eram ocupat cu școala. Iar când aveam doi ani mai mult ca el munceam pe brânci ca să hrănesc încă două guri pe lângă a mea. De altfel una dintre acele guri era a ăstuia, căruia tu îmi zici să-i dau „libertate.”

Pe Kan însă „confesiunea emoționantă” a lui Yu îl cam lăsă rece. Apoi, nici una nici două, după ce trecu pe alături de Yu, îi spuse ironic, „Înseamnă că știai mai bine decât noi ce-i viața dacă aveai copil la vârsta aceea. Alții la treizeci încă trăiesc cu mamele. Așa că, în loc să-l cerți, ar trebui să-i spui mulțumesc pentru că azi ești om de vază.”

Ciorovăiala dintre Kan și Yu îi făcu pe SolHi și SuJin să schimbe priviri. Apoi SuJin ridică comic din umeri, căci nu era prima dată când îi auzea pe cei doi tachinându-se. Chiar și așa se simți protejat de detectiv Kan. Mai ales când acela îi puse o mână pe umăr în semn de suport. Dar, când taică-su îi șuieră printre dinți, „Prinzi cumva aripi?” Se roti pe călcâie și se îndreptă spre una dintre mese, doar ca să evite un alt bobârnac de la taică-su.

Rămas în doi cu SolHi, inspector Yu se apropie de ea. Apoi, în doi, priviră spre Kan și SuJin și-l văzură pe detectiv cerându-i chelnerului care se apropiase de ei „O masă c-o vedere mai bună.” Apoi, când chelnerul dădu din cap că da, Kan și SuJin se așezară la masa dorită, cea de la care vedeau clar masa lui Scorpion. De asta și murmură Yu dintr-o dată, „Și mai zicea că idee n-are cum e viața în cluburi.”

„Cine? Sombe Kan?”

„Cred că nu SuJin. El știu prea bine că-i la curent cu toate. Ca și ăla de colo despre care bănuiești că-i în cârdășie cu Min SinJu.”

„Nu doar bănuiesc,” spuse SolHi sigură pe ea, nescăpânându-l din ochi pe Scorpion. „De altfel am aici dovada.” Apoi, după ce-i dădu telefonul ei inspectorului, se duse de se așeză la aceeași masă cu Kan și SuJin, față în față cu cei doi, dar cu spatele la Scorpion ca el să n-o vadă.

Între timp Yu se uită la pozele de pe telefonul lui SolHi. Cele în care Scorpion se închina în urma mașinii lui SinJu. De asta și râse inspectorul ironic, „Și eu care credeam că cățelușii sunt de modă veche. Se pare că m-am înșelat.” După care se îndreptă și el spre masă.

Ajuns la masă însă îi făcu semn lui SolHi să se mute pe scaunul celălalt, iar el se așeză pe cel de lângă trecere, cumva protejând-o pe ea să nu fie văzută de Scorpion. Motivul? Știa deja că Scorpion fusese în banda lui Dja Iun și că o cunoștea prea bine pe SolHi. De aceea nu i-ar fi fost greu să-și dea seama ce făcea ea acolo, mai ales știind că Dja Iun avuse sentimente puternice pentru ea de ajunse să-și dea viața ca ea să supraviețuiească. De asta și era știut de toată lumea că SolHi era mai mult decât capabilă să se răzbune pentru moartea prietenului ei.

Numai că mișcarea protectoare a inspectorului, care se aplecase puțin spre SolHi când Scorpion privi spre masa lor, îl făcu pe SuJin să rânjească. Apoi, aplecându-se ușor peste masă, tânărul îi susură lui taică-su la ureche, „Acum am cu ce te șantaja. Și, de nu faci ce vreau eu, la sigur te spun mamei.”

Auzindu-l pe SuJin vorbind astfel, Kan îl lovi ușor peste ceafă, așa cum obișnuia Yu s-o facă. După care îi șuieră printre dinți, „Ia, Yu SuJin, tu ești bărbat sau ce?! Dacă ești bărbat să știi că unul adevărat nu-l trădează nicicând pe un altul. Mai ales de ți-i tată.”

„Și dacă mi-i tată trebuie să accept să-i pună coarne mamei sau ce?”

„Ia, Yu SuJin, când eu am pus coarne… tu… las că…,” se tot bâlbâi Yu. Bâlbâiala lui n-avea însă de-a face cu teama de-a nu fi aflat de soție, căci aceea știa prea bine ce poamă e și că nu ar fi înșelat-o niciodată. Ce-l surprindea pe el însă și într-un mod neplăcut de altfel, într-atât de neplăcut că ajunse să se bâlbâie, fu să afle că al său fecior știa cum să șantajeze pe alții. Un indiciu care-i dădu de știre că o să aibă mult de furcă cu el în viață.

Văzând încurcarea de pe chipul lui taică-su, SuJin surâse. Apoi îi spuse vesel, „Doar glumeam și eu. N-o lua în nume de rău, bătrâne. Al tău „roman” cu colega mai tânără e în siguranță cu mine.”

„Și pumnul meu tot o să sărute cu siguranță barba ta dacă nu-ți ți-i limba după dinți,” îl apostrofă SolHi. „Motivul? „Romanul” nu i-a fost pe plac „colegei mai tinere.” Așa că… schimbă tema!”

„Înțeles șefa,” glumi tânărul. După care, imediat ce chelnerul se apropie de ei, luă o halbă de bere de pe tavă. Halbă care ajunse la Kan în cele din urmă, când detectivul i-o luă din mână. Apoi, privind la chelner, Kan spuse surâzând, „Pentru copii, un suc vă rog!” Remarcă care-l făcu pe SuJin să strâmbe din nas, iar pe ceilalți să surâdă. Inclusiv chelnerul.

„Las că azi are permis la bere. Dar numai o doză doar,” spuse Yu autoritar, după ce observă mutrele făcute de SuJin. Făcu el asta însă mai mult ca să nu dea de bănuit, căci dacă tot l-a luat acolo și nu i-ar fi permis să bea măcar o bere ar fi fost fără doar și poate suspect pentru ceilalți. Pentru asta SuJin rânji de plăcere.

***

Cam o oră după ce intrară în club și începură acel ciudat joc „de-a spionajul” cu Scorpion, care nu făcea nimic altceva decât să bea încontinuu și să se sărute când cu una dintre însoțitoarele sale când cu alta, se ridică în sfârșit în picioare. Dar, deși se ridicase, de stat în picioare îi fu cam greu. Ba mai mult, ca să iasă de la masă avu nevoie de ajutorul uneia dintre fete. În caz contrar ar fi căzut și s-ar fi lovit cu capul de colțul mesei celeia, făcând o favoare întregii lumi de altfel.

Singur de la masă nu plecă însă, ci urmat de aceeași fată care-l ajutase să stea în picioare. Ba chiar Scorpion o prinse strâns de încheietura mâinii, trăgând-o după el spre ușa ceea care ducea la subsol. Și, curând după ce ușa se închise în urma celor doi, SuJin, la îndemnul lui Yu, se ridică de la masă și porni și el spre ușă. Dar, ca să nu fie reperat de niciunul dintre „șoimii” care stăteau de pază în local, cât se îndreptă spre ușă, își tot aranjă scurteica și șapca pe cap, căscând „plictisit,” semn că n-avea el treabă cu restul.

Apoi, când fu sigur că nu-l văzuse nici unul dintre bodyguarzi, se „strecură” prin ușa ceea, pe care o închise cu mare grijă în urma lui. La subsol însă… surpriză: se vedeau peste tot ușile închise ale multiplelor separeuri în care clienții, care „plăteau oferte speciale,” ajungeau cu fetele. Chiar și așa, chiar dacă ușile acelor separeuri erau închise, SuJin nu se dădu bătut, ci începu a deschide încetișor fiecare ușă și-a trage cu ochiul să vadă în care anume se afla Scorpion.

Îl găsi într-un separeu mai la capătul acelui coridor îngust. De altfel, din cauza că se „grăbiseră,” nici nu închiseră bine ușa după ei. De asta și văzu SuJin clar că acela stătea așezat pe canapea, cu fata pe genunchi și în ipostaze destul de incendiare. Doar că incendiare nu erau doar mișcările fetei, ci și faptul că Scorpion, în culmea extazului și dorindu-și mai mult, îi turnă fetei pe unul din sâni puțin praf alb pe care îl „mirosi” cât de curând.

Văzându-l, deja cu camera pornită, căci se așteptase să găsească ceva de valoare intrând acolo, SuJin surâse. Apoi murmură abia auzit, „Nici nu mă așteptasem la mai puțin, frate. Ești exact pe gustul meu: din cei ce știu să-și trăiască viața.” Apoi, ca să aibă un racurs mai bun, băgă mâna printre ușa deschisă și filmă tot ce putu.

Dar, cât de curând după aceea, se văzu nevoit să ascundă telefonul când ușa ce ducea spre acel subsol, din club, se deschise. Și, ca să nu fie prins „spionând” în zona interzisă, SuJin se prefăcu cât de curând beat. Ba chiar abia se ținea pe picioare, bălăbănind întruna din mâini și bolmojind ceva neînțeles sub nas.

Chiar și sughiță când unul dintre cei doi bodyguarzi care intraseră în subsol îi strigă „Ce faci acolo?” atunci când îl văzu. Primi însă un răspuns vag, ceva ce putu fi înțeles ca „toaleta.” De aceea și-l înșfăcă bodyguardul de guler și-l împinse spre scări. Apoi, neținând cont că SuJin „se împleticea” pe picioare, cei doi bodyguarzi, care-l înșfăcară fiecare de câte un braț, îl traseră după ei spre ieșire.

Trecând pe lângă masa lor, SuJin le făcu cu ochiul celor trei detectivi, care-l priveau cu ochii cât cepele, căci ei nu se așteptaseră să-l vadă pe tânăr în așa hal. Ei doar crezuseră că se va scuza că încurcarse locul când căuta baia. În schimb SuJin jucă teatru. Al naibii de bine de altfel, căci, în momentul în care ajunseră în stradă și cei doi bodyguarzi îl aruncară ca pe un sac, se duse tânărul de-a berbeleacul, văitându-se nevoie mare că amețește.

Ieșind din club, SolHi, Kan și Yu văzură clar cum era tratat SuJin și că acela se lovise puternic la umăr în cădere. Chiar și așa, stătură cuminți, căci de nu se ducea operațiunea lor pe apa sâmbetei. De altfel nici nu era nevoie să intervină, căci SuJin se descurca de minune și fără ajutorul lor. Și acel „se descurca” nu era de formă, căci, cât se chinui sărmanul să se ridice de jos, se tot întoarse de pe o parte pe alta, cerând ajutor de la alții. Ba chiar se plânse că-și „pierduse capul,” după ce, în cădere, șapca lui îi sărise cât colo de pe cap. Și, când o văzu în sfârșit, începu să se târască pe brânci până la ea, de sărmanul Yu, văzându-l acționând astfel, făcu ochii cât cepele, pentru că în veci nu se așteptase să asiste la așa ceva.

Fu însă nevoit să lase uimirea pe altă dată inspector Yu când simți mâna lui Kan atingându-i umărul. Apoi, cu un semn discret, Kan îi făcu semn cu capul, chipurile era timpul să facă urme de acolo, că prea mulți gură-cască se strânseră în jurul lor. După asta Kan și SolHi se făcură nevăzuți, strecurându-se printre spectatori.

Yu însă, înțelegând că altfel SuJin de-acolo teafăr nu pleacă, se strecură taman pe lângă el când dădu să plece. Și, văzându-l aproape, SuJin îl înfăcă de piciorul stâng cu ambele brațe. Apoi, culcându-și capul pe piciorul tatălui, privi în sus și bombăni un abia auzit, „Uncheșule, ce oră e?? Trei, huh?! Ora perfectă când vin marțienii!” O remarcă care-l făcu pe Yu să caște ochii și mai mult. Dar, înțelegând că avea astfel șansa perfectă să-l „culeagă” pe SuJin de acolo, îl înșfăcă de guler și-l trase după el, bombănind tare ca să audă și ceilalți ca să-l urmeze că-i arată el unde dorm de obicei marțienii.

Numai că se miră și mai tare să vadă că nimeni nu-i urmă din fața clubului. Nici măcar bodyguarzii. Aceia doar intrară în club, mulțumindu-se că „scăpaseră de problemă.”

SuJin însă se rățoi dintr-o dată la taică-su, „Ai fi putut fi mai blând cu mine. Nu de alta, dar când idioții ceia m-au aruncat la pământ mi-am luxat un umăr.”

„Atunci trebuia să n-o faci pe bețivul.”

„Și ce trebuia să le spun când m-au prins? Că caut o fată?”

Yu se strâmbă însă, „Fată nu. Da iaca că căutai Wc-ul puteai spune.”

„De parcă aveau să mă creadă.” Văzându-i însă pe Kan și SolHi apropiindu-se de ei, uită de durere și de tot și rânji fericit.

SolHi, fără să fie impresionată de rânjetul lui, întrebă, „Ai găsit ceva?”

„Aveați îndoieli cumva?!” Surâse SuJin. Apoi le arătă video-ul cu Scorpion, având anumite „plăceri” pe sânul fetei.

Asta o făcu pe SolHi să șuiere printre dinți, „A naibii viperă. Ia, sombe, zi-mi că nu mă înșeală memoria și că încă ai un prieten bun la narcotice!”

„De parcă pe tine memoria te poate înșela vreodată,” bombăni Kan. Scoase totuși telefonul din buzunar și, făcând câțiva pași de lângă ei, dădu un apel.

În urma lui, SuJin și SolHi loviră fericiți palmă de palmă, căci chiar făcuseră echipă bună în seara aceea. „Mai bună nici că se putea,” cum spuse SolHi într-un final.

***

La două ore distanță, echipa operativă Anti-drog își făcu apariția în localul „Plăceri Nocturne.” Și nu dădură deloc greș, căci Kan și restul avuseră grijă ca nicio turturea să nu scape din club. De aceea, când cei de la Anti-drog „scuturară” locul, sărmanul Scorpion fusese și el ridicat, căci anume după el și veniseră cu toată cavaleria, după ce Kan fusese atât de amabil încât să-i trimită prietenului un video „primit din întâmplare pe telefon.”

Kan însă era vulpoi bătrân, așa cum îl numise și GhiYon odată, căci, deși inițial sunase să-i spună despre ce văzuse cu ochii lui, se răzgândise apoi și-i spuse că, cercetând un caz, a găsit un video interesant. Unde anume? În localul „Plăceri Nocturne.” Iar prietenul său, știind prea bine ce afaceri se făceau în localul cela, îi ceru video-ul pe email cât mai curând posibil.

„Acum înțeleg de ce nimic nu-ți scapă, sombe!” Îi spuse ea lui Kan, cât priviră la Scorpion, care era mai mult adormit decât mergând, împins de la spate de către cei de la Antidrog.

„Pot spune același lucru despre tine,” spuse Kan zâmbind.

„La ce te referi anume?”

„La tot și la nimic în concret. Oricum, momeala a fost aruncată, acum așteptăm peștele cel mare să cadă în plasă.”

„Ceva de care mă îndoiesc de altfel.”

„De ce? Crezi că n-o să-l toarne pe Min SinJu?”

„Mmm, ai dreptate. N-o s-o facă. Chiar și așa, măcar am dat un pas în față. Pe urmă, cum descurcăm toată încurcătura asta… vom vedea.” După care le întoarse spatele celor trei și se făcu cât de curând nevăzută.