Imediat ce se trezi din somn și deschise ochii, SinJu simți cum totul în jurul lui se învârtea. Asta însă nu-l împiedică să se ridice pe șezute, crezând că astfel amețeala va trece. Din contră însă: se simți și mai amețit decât înainte, iar capul îl simțea atât de greu că avu la un moment dat senzația că acuș acuș o să-i cadă de pe umeri. Din această cauză și-l sprijini cu ambele mâini, aplecându-se un pic în față ca să-și poată sprijini și coatele de genunchi. Apoi, oarecum lipsit de puteri și pe înfundate, mormăi, „Să fiu eu al naibii! Chiar simt că-s pe cale să colapsez și totul din cauza unei prostii! A naibii viață plină de probleme.” După care tăcu și păru că se cufundase în gânduri.

Era doar o strategie. Așa cum obișnuia de altfel Min SinJu să-și rezolve problemele sufletești: părea că se închidea în sine și că se gândea, când de fapt nu avea niciun gând în cap. Asta și-l ajuta să-și revină cât de curând. Un truc care de altfel funcționă și de acea dată, căci, imediat ce simți că puterile îi reveniră, aruncă cearșaful de pe el, lăsându-i să se vadă splendoarea trupului gol.

Asta cu dormitul gol era un obicei de care SinJu nu-și amintea de fapt când începuse. Ce știa însă era că se simțea revigorat ori de câte ori dormea fără haine. De aceea și începuse în timp să doarmă gol-goluț chiar și atunci când nu era nicio femeie lângă el. Astfel ajungea să se simtă cu adevărat împlinit, comparându-se adesea cu un Adonis când dimineața, exact după ce se ridica din pat, se uita în oglindă și-și admira perfecțiunea liniilor corporale bine sculptate în ciuda faptului că nu prea obișnuia el să treacă pe la sală.

În acea dimineață însă, datorită faptului că se simțea ciudat, trecu peste acel ritual de-a se admira în oglindă. Preferă doar să-și tragă un halat pe el și se duse apoi în sufragerie unde știa că-l aștepta dejunul. La fel îl aștepta acolo și singurătatea, căci așa era Min SinJu: prefera singurătatea atunci când era în propria casă. Un obicei pe care-l avea de mic. Și, de se întâmpla ca vreo femeie să-și petreacă noaptea cu el, în al său apartament de lux, niciodată nu rămânea să ia dejunul cu el. Din contră: de nu pleca ea până SinJu se trezea, o făcea el apoi să plece cu forța. Deseori chiar în lacrimi și blestemându-l, jurându-i că în veci n-o să mai aibă de-a face cu el. De parcă asta l-ar fi făcut pe SinJu să se simtă prost.

Singurii care-l puteau face să se simtă astfel, mai ales în ultima vreme, erau SolHi și DooSan. Motivul? Ajunseră să-i sufle prea des în ceafă și să-și bage nasul în afacerile lui. Mai ales ce ținea de-ale sale ieșiri de psihopat, așa cum se întâmplase cu Lee Ha Ni, pe care o ucisese într-un moment de euforie și asta doar pentru că… se plictisise de ea. Apoi, când aventurile lui ajunseră să fie chiar pasagere, în al său mic cabinet din club, și nimic interesant nu se mai găsea prin preajmă, Min SinJu își dădu seama că începuse să bea tot mai des. Ceva care nu-i stătea de obicei în fire, dar totuși ceva ce nu încetă a mai face imediat ce-și dădu seama de asta.

Din contră: ajunse să se încreadă în băutură ca fiind cea care-l va relaxa, chiar dacă a doua zi își simțea capul crăpând și la fel se simțea total lipsit de energie. Exact ca în acea dimineață. Dar, ca de fiecare dată, după un dejun copios și un duș fierbinte, ajungea să se simtă iar revigorat și pregătit să se apuce de vechile metehne.

Dușul însă preferă să-l lase pe mai târziu. Mai întâi se apropie de masa de toaletă, turnă apă în pahar și bău cu sete. Apoi, se apropie iar de pat și scoase telefonul de sub pernă când auzi că primise un mesaj. Era un mesaj scurt, dar informativ, trimis de-al său văr și avocat, Ian Hion Uk, care îi scrisese, „Gândac strivit așa cum a fost ordinul.”

Anume acel mesaj îl făcu pe SinJu să surâdă. Ba chiar spuse vesel nevoie mare, „Nici nu mă așteptasem la mai puțin!” După care, terminând apa din pahar, aruncă telefonul pe pat și ieși din cameră.

În sufragerie însă strâmbă din nas, văzând că într-adevăr nu era nimeni, căci servitoarea, așa cum le era înțelegerea, venea dis-de-dimineață, pregătea dejunul, aranja puțin prin apartament, după care pleca. Se întorcea însă mai apoi, după ce SinJu pleca, ca să facă curățenie generală așa cum îi plăcea acestuia să-și găsească casa ori de câte ori se întorcea acolo ca să doarmă și la fel îi spăla hainele. Cina nu i-o gătea niciodată și la fel prânzul și asta din cauza că Min SinJu obișnuia să mănânce acasă doar la dejun. De aceea probabil și nicicând nu dăduse cu ochii de servitoare. Nici atunci când o angajase, căci de asta se ocupase ca de obicei al său văr. De altfel, dacă ar fi văzut-o întâmplător pe stradă sau în ascensor, nu i-ar fi atras nicio atenție, căci „restul muritorilor de foame” erau „gândaci” pentru Min SinJu. Nimic mai mult.

„Un gândac care totuși gătește bine!” Murmură el după ce se așeză la masă și trase mai aproape farfuria cu micul dejun. Avea pregătiți pe ea doi crenvuști bine rumeniți, două ochiuri în formă de stea, pește copt la grătar și alte mărunțișuri care îi plăceau lui la micul dejun. De asemenea își trase mai aproape și garafa cu suc de portocale proaspăt pregătit și cafeaua care era fierbinte, semn că servitoarea nu demult plecase. „Și ca de fiecare dată știe cum să mă surprindă. Ar trebui să-i dau un bonus pentru asta. De nu uit,” adăugă el surâzând, luând în mână cuțitul și furculița, după care tăie dintr-un crenvuște, pe care-l mestecă îndelung imediat ce-l băgă în gură.

Nu-l mestecă el însă pentru a-i savura aroma, ci din cauză că chiar căzuse pe gânduri, căci își aminti dintr-o dată de întâlnirea pe care o avuse cu Hion Uk c-o seară în urmă. Acela, în timp ce serveau câte un lichior tare, îl întrebă, „Ești sigur că asta n-o să complice mai mult lucrurile? Eu cred că da. Ba mai mult decât atât: consider că e o mișcare riscantă.”

SinJu surâse, „De parcă pe mine m-a oprit vreodată ceva, chiar și de era riscant. Nu fii pui. Sau ce, crezi că am fi ajuns unde suntem azi dacă ne-am fi condus doar după reguli? În special n-am fi avut conturile grase pe care le avem azi.”

„Să nu uităm totuși de-ai noștri părinți,” murmură Hion Uk, sorbind din al său pahar. „Și tata și unchiul s-au spetit o viață să ne lase mare parte din avere. De aceea consider că ar trebui să le fim recunoscători măcar.”

„Recunoscători?” Spuse SinJu pe un ton iritat. „Pentru ce? Pentru problemele lăsate în urmă sau poate pentru durerile de cap care încă ne chinuie până azi? Ba bine că nu, căci, din cauza slăbiciunilor lor, noi avem azi atât de mult de furcă cu alții. Mai ales trebuie să ne închinăm în fața tuturor doar ca să nu le permitem să ne calce în picioare.”

„Despre ce naiba vorbești acuma?” Întrebă Hion Uk confuz, căci chiar nu putea înțelege ce anume era în capul vărului său.

„De tata, de cine altcineva?! Doar știi prea bine că mereu mi-a stat în gât și mereu l-am urât pentru asta. La fel cum îl urăsc pentru că datorită lui am ajuns să urăsc atât de mult pe cineva în viață. Așa cum n-am urât de fapt pe nimeni.” După care, simțind că nu-și mai putea controla furia, apucă sticla de whisky de pe măsuța de alături pe care o aruncă de perete, făcând-o țăndări.

Acea ieșire violentă și total neașteptată a lui SinJu, deși știa prea bine ce-i putea aceluia pielea, îl făcu pe Hion Uk să se uite chiorâș la al său văr. De spus nu spuse însă nimic. Doar așteptă în tăcere până când acela va mai spune ceva pentru a lămuri ce anume avusese în vedere.

SinJu însă nu mai spuse nimic după aceea. Doar bău neîncetat. Întreaga noapte de altfel. Dar, deși părea că se distrase cu fetele pe care le chemase într-unul dintre separeuri, nu era chiar așa, căci în timp ce bea se gândi întruna la tot ce i se întâmplase în viață.

În special se gândise la a sa ieșire violentă pe care o avuse în fața lui Hion Uk. „O mișcare proastă,” spuse SinJu în timp ce dejuna. „Astfel i-am dat șansa să-mi descopere slăbiciunile. Ceva ce urăsc de altfel: ca alții să-mi cunoască punctele slabe. Dar… ce-i făcut e bine făcut, Min SinJu. Așa că încetează a-ți mai plânge naibii de milă și concentrează-te pe lucrurile importante. Unul dintre ele: Ian SolHi!”

***

Așezat în pirostrii în fața carosabilului uscat, dar care totuși strălucea cumva în lumina caldă a dimineții, Kan analiză cu atenție totul în jur. Dar, deși vedea clar că totul părea a fi cât se poate de normal, detectivul nu se lăsă înșelat. Pentru el acea „normalitate” era ieșită din comun, căci… chiar nu putea înțelege cum acel loc, ce fusese nu demult locul unui accident tragic, putea arăta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat acolo.

Și nu doar lui Kan acel loc i se părea straniu. La fel gândea și inspector Yu, care era nu departe de detectiv, tot în pirostrii și privind cu atenție urmele lăsate pe asfalt. Sau mai bine zis acolo unde ar fi trebuit să fie urme lăsate pe caldarâm, dar care erau în acele clipe… invizibile. Din această cauză și strâmbă într-un final din nas și spuse, „Înțeleg că a trecut ceva timp de la accident, dar chiar nimic?”

„La ce te referi?” Ceru Kan anumite lămuriri.

„La urmele de frână. Ar fi trebuit să existe încă. Chiar dacă slab vizibile. Aici însă nu-i nimic. De parcă le-ar fi șters cineva cu buretele.”

„Ba nu le-a șters nimeni,” spuse Kan hotărât. „Mai bine zis nu au existat deloc,” o remarcă care-l făcu pe Yu să-l privească cruciș pe detectiv. Astfel, văzând încurcarea de pe fața colegului, Kan se grăbi să explice ce avuse în vedere, „Mă refer la urme. N-au existat, căci a doua zi după accident am venit și-am cercetat locul. Asta din cauza că mi s-a părut stranie și ambiguă declarația șoferului. Dar, deși am cercetat amănunțit locul, n-am găsit acele urme de frână cum spunea el. Doar în partea unde s-a lovit de mormanul de moloz, dar și acelea slabe.”

„Asta înseamnă că a mințit spunând că a apăsat pedala de frână imediat ce l-a văzut pe Iun Dja Iun ieșindu-i în față.”

„Așa e. De altfel, dacă să fiu mai exact, urme de frână n-am găsit. Am găsit în schimb urme de accelerare. La cam trei sute de metri de intersecție.”

„Ce?” Strigă Yu, sărind practic în picioare. „Vrei să spui că camionul a intrat special în viteză pe acest drum?”

„Așa se pare,” murmură Kan. După care se ridică și el în picioare, dezmorțindu-și trupul. „Cineva însă a „lucrat” după accident pe aici. Destul de bine de altfel, căci urmele celea de accelerare erau abia vizibile. Mai mult de atât: camerele din jur au „încetat a lucra” după noaptea ceea. Sau înainte. Ce știu eu?!”

„Înseamnă că cineva s-a pregătit bine. Și cu un scop anume: să scape de cineva. Nu, de ce mă miră?! Era logic. Mai ales după ce SolHi ne-a spus că-i probabil ca cineva să fi atentat la viața procurorului Han. Astfel, în acest loc, aveau șansa să scape de el. Și le-ar fi reușit de-ar fi folosit arme în loc de-un camion. Bah-bah și s-a zis cu el!”

Kan pufni în râs, „Te crezi în Sicilia sau ce? Unde acționează mafia Italiană?”

„De ce Sicilia? E de ajuns Corea. Sau ce, crezi că ai noștri sunt mai „lejeri?” Dacă da ești naiv, căci… au reușit să ne „sufle” martorul de sub nas. Și nu oricum, ci în mod drastic, că sărmanul zace acum în camera mortuară a medicului legist.”

„Nu… poate și ai dreptate. Dar… dacă tot veni vorba de mortul nostru: crezi că avocatul are vreo vină în asta?”

„Ian Hion Uk?”

„Cine altul?! De altfel nu m-ar mira deloc să fie așa. Mai ales știind cine i-i văr. De aceea zic să-i facem o vizită.”

„Crezi că astfel o să vorbească?”

„Mă îndoiesc. N-o s-o facă, căci îi prea leal lui Min SinJu. Chiar și așa tot pot da un pas greșit de s-or simți încolțiți. Așa că zic măcar să încercăm. De nu merge măcar nu regretăm că n-am făcut-o.”

„Dacă zici?!” Murmură Yu, surâzând cu neîncredere. Chiar și așa porni în urma lui Kan, care se îndrepta deja spre mașina lor, parcată nu departe de locul în care se aflau.

***

Întinzându-se dulce și căscând la fel de dulce, în timp ce ochii îi ținea închiși, SolHi atinse brusc, cu vârful degetelor, capul lui DooSan, care stătea în dreapta ei, sprijinit pe cot și privind-o tot un zâmbet. Astfel, simțind că nu era singură acolo, SolHi deschise brusc ochii și-l privi crucită. Ba chiar îi și șuieră nemulțumită printre dinți, „Ce mama naibii faci tu aici?”

DooSan surâse însă, „Mai degrabă ai întreba ce faci tu aici, căci… e patul meu până la urmă.”

Remarca bărbatului o făcu pe SolHi să se ridice brusc pe șezute. Apoi, speriată, privi în jur, neînțelegând nimic din ce vedea, căci ea ținea clar minte că adormise pe sofaua din sufragerie. În acele clipe însă se afla în același pat cu Han DooSan. Și, colac peste pupăză, își dădu seama că purta cămașa lui. Din această cauză și trase brusc pătura spre ea, acoperindu-și partea de sus a corpului și privind țintă la DooSan, oarecum încruntându-se.

„Nu, nu, pe mine de așa ceva să nu mă acuzi,” îi spuse DooSan dintr-o dată, înțelegând la ce anume se gândea ea. „N-am făcut nimic din ceea ce te gândești.”

„De parcă ai ști la ce mă gândesc eu?!” Bolmoji SolHi, pusă pe harță. Dar tăcu, amintindu-și brusc fragmente din ceea ce se întâmplase în noaptea trecută. De aceea și privi brusc în dreapta, strâmbând din nas, „Să fiu a naibii: ketchup-ul!”

Spre marea ei uimire, DooSan auzi al ei mormăit sub nas. Din această cauză și-i strigă fericit, „Măcar nu negi că ai încercat să profiți de mine.”

„Eu? Să profit de tine? Când asta?” Strigă ea, privindu-l chiorâș.

DooSan însă, fără să se piardă cu firea, murmură oarecum drăgăstos, „Aseară. Când te-ai băgat în patul meu.”

„Ba m-ai adus tu!” Strigă SolHi iar. „Nici nu încerca să negi asta, Han DooSan, sau jur că-ți scot ochii. De ce? Pentru că-s sigură că n-am venit singură aici, ci adusă de tine, după ce m-ai ajutat să mă ridic de pe podea. De aceea nu mă poți acuza că am încercat să profit de pe urma ta când ai fost cel care nu m-a lăsat să dorm pe sofa, da m-a adus aici.”

„Și, ce-ai fi preferat să fac? Să te las acolo, bombănind întruna, „Sânge! Sânge!” când nu era decât ketchup?”

„Nu… să zicem c-am avut un vis urât,” o trânti SolHi într-o doară.

„Pe podeaua din bucătărie?” Întrebă DooSan ironic.

SolHi însă, în loc să-i răspundă, privi în altă parte, strâmbând iar din nas, căci… nu avea nimic de spus în apărarea ei. Mai ales avea DooSan dreptate, căci chiar aiurise c-o noapte în urmă. Dar… „Asta nu-ți dă dreptul să mă acuzi c-am profitat de tine. Mai ales când văd că n-am mâncat nici măcar o bucățică din corpul tău… vampir sexy ce ești. Așa că…”

DooSan rânji iar, „Nu că m-aș fi plâns de-ar fi fost așa, dar…,” își drese apoi glasul și privi în altă parte, când SolHi îl străfulgeră cu privirea. „Totuși, asta nu înseamnă că…”

„Că…?”

„Că-s… bine! Mai ales după ce o noapte întreagă am suferit, transformat în pernă și strâns în brațele tale. Pentru asta și-ți cer să-ți asumi responsabilitatea.”

„Ba bine că nu!” Aproape că strigă SolHi, oarecum furioasă, căci deși înțelegea la ce anume făcea aluzie DooSan, nu era ea dispusă să accepte asta. De aceea și-i spuse tăios, „Să-și asume responsabilitatea cea care te face s-o visezi nopțile.”

„Te referi la tine?” Întrebă el râzând.

Asta o făcu pe SolHi să salte pe pat, oprindu-se într-un final în genunchi și apostrofându-l cu degetul, „Nu sări calul! Eu nicicând nu m-am gândit la tine! Cel puțin nu cum… te gândești tu!”

„Asta înseamnă că te-ai gândit.”

„Nu… poate. Oricum… nu…”

„Ia, Ian SolHi, încetează s-o mai faci pe nevinovata și răspunde-mi cinstit la întrebare!”

„La întrebare? Care anume?” Întrebă SolHi cu glas nevinovat, trăgându-se mai spre marginea patului și strângând în brațe o pernă cu care avea de gând să se apere în caz că lui DooSan i-ar fi trecut prin cap să-și ia „plata” cu forța.

El însă, văzând-o acționând astfel, scutură din cap cu reproș. Apoi îi spuse cu glas jucăuș, „Nimic straniu. Doar întrebam cum se numește acțiunea când o femeie ca tine și un bărbat ca mine petrec o noapte întreagă în același pat?”

„Simbioză? Conviețuire? Ajutor reciproc? Frăție?” Se tot bâlbâi SolHi, în timp ce vedea mutrele pe care le făcea DooSan, auzind cele spuse de ea. „Da… nu știu eu. Dă-mi pace!” Apoi, pândind momentul, încercă să se ridice de pe pat.

Ți-ai găsit însă cine s-o lase să plece: Han DooSan! Acela, de cum îi surprinse mișcarea de-a șterge putina, se întinse spre ea. După care, înșfăcând-o de braț, o trase spre el, forțând-o să stea locului. Ba chiar îi șuieră printre dinți, „Încotro?”

„Departe de… aici?!” Murmură SolHi oarecum încurcată, înghițind în sec, căci… observă pieptul musculos al bărbatului prin halatul de noapte, dat puțin într-o parte. Apoi, scuturând brusc din cap ca să-și vină în fire, își trase brațul de-l eliberă din prinsoare. După care îi strigă, „Ce te-ai lipit atâta de mine? Ești lipitoare sau ce?”

„Lipitoare nu-s! Dar… am dreptul la un răspuns.”

„La un răspuns? La întrebarea de… mai înainte?”

„Da. Absolut. Și de aici nu pleci până nu răspunzi la ea.”

„Nu… fie! Tu ai vrut-o! Da, am dormit noi în același pat! Și ce? Prima dată dormi c-o femeie sau ce?”

„Nu… prima dată nu dorm. Doar că nu de mânuță doar…”

„Ha-ha-ha! Măcar recunoști că nu te-am forțat la… anumite chestii! Așa că nu fii copil și încetează a te mai plânge pe nimicuri. Mai ales că-i prima dată când dormi c-o femeie fără să se întâmple nimic.”

„E adevărul!”

„Ba minți tu! Rotund și frumos!”

„Ce câștig eu făcând asta?”

„Știu și eu?! Încerci să te dai mare?! Căci… la sigur nu-i prima dată când dormi cu mine fără să se întâmple nimic. De altfel a fost tot în patul ăsta, Han DooSan! Sau ce… ar trebui cumva să-ți împrospătez memoria cu privire la acea noapte?!” După care, atât de brusc că fu rândul lui DooSan să înghită în sec, SolHi se puse în patru labe în fața lui, îndreptându-se direct spre el. Ba chiar îl privea și țintă, rânjind straniu.

Asta îl făcu pe DooSan să se tragă puțin în spate, rânjind comic și întrebându-se, „Ce pune acum la cale? Doar nu vrea să… ba nu! N-ar îndrăzni! Sau… nu, dacă tot insistă, nu mă dau în lături!” După care, închizând strâns ochii, țuguie buzele, așteptând un sărut. Un sărut care veni cât de curând… cu perna pe care SolHi i-o puse în față. După care, atât de repede că el nici nu reuși să se dezmeticească, dispăru din cameră, trântind ușa în urma ei.

Reveni însă cât de curând înapoi, dându-și seama că bluza ei rămase pe canapea. De fapt o zărise doar în timp ce căuta să scape de DooSan. De aceea și se întoarse apoi după ea. Dar, când să iasă iar din cameră, se opri auzindu-l pe DooSan întrebând, „Chiar nu simți vină pentru cele întâmplate?”

„Ar trebui cumva?” Întrebă ea pe un ton arțăgos, privindu-l pe sub sprâncene, în timp ce DooSan o privea ca un cățeluș supărat, ce cerșea dragoste. Ba chiar, ca să fie sigur că-i reușește șantajul emoțional, strânse cu putere perna, pe care o sărutase mai înainte, în brațe. Doar că… și-a găsit pe cine să șantajeze emoțional, căci SolHi îi spuse dintr-o dată pe un ton rece, „Încetează că nu-i comic deloc! Nu ești tu câine să mă privești cu astfel de ochi!”

Remarca ei îl făcu pe bărbat să se „supere” nițel. Ba chiar îi și spuse pe un ton plângăreț, „Chiar n-ai inimă să știi! După ce m-ai ținut toată noaptea ca pe ace, pipăindu-mă și atingându-mă întruna fără să-mi dai voie să respir sau măcar să visez la altfel de… acțiune, mă mai numești și câine acum. Asta se numește… crimă împotriva umanității!”

„Vrei să nu exagerezi? Nici chiar așa de rea nu-s!”

„Ba ești! Sau ce… cum crezi că mă simt eu după ce am fost forțat să dorm… cumințel aseară?”

„Ar trebui să-mi pese cumva?”

„Wow, absolut incredibil. Dacă nu te-aș cunoaște aș spune că ești întruchiparea perfectă a inocenței. Doar că… atrage atenție la partea „de nu te-aș cunoaște.” Mai ales după cum m-ai sărutat atunci în mașină. Acel sărut la sigur n-a fost… inocent.”

SolHi pufni în râs, „Vorbea îngerașul căruia nu i-a plăcut sărutul. Mai ales cel care… m-a strâns atunci în brațe, visând la… acțiune! Sau ce, o să mă acuzi tot pe mine că ai fost „cuminte” și în acea seară? Sau poate o să spui iar că nu ți-a plăcut?”

„Nu… de plăcut… n-am zis eu că nu mi-a plăcut. Dar totuși… cred că pentru așa ceva ar trebui și femeile obligate să-și asume responsabilitatea.”

„Da nu mai spune?! Și… cum ar trebui să ne asumăm responsabilitatea? Noi… femeile!”

„Cu… un alt sărut?” Spuse DooSan inocent, rânjind de plăcere.

„Da, da, absolut. În altă viață, Han DooSan, căci în asta ai epuizat toate șansele. De altfel, ține minte un lucru: de mă nasc tot femeie în altă viață și dau iar de tine… jur că mă călugăresc doar ca să nu am de-a face cu tine!” Strigă ea. După care ieși din cameră, trântind ușa.

„Wow, mai ceva ca Jack Spintecătorul! Se călugărește doar ca să n-aibă de-a face cu mine! Nu, Ian SolHi, singură ai căutat-o! Mai ales singură ai spus-o: în altă viață. Deci în viața asta nu scapi de mine. Și crede-mă: de nu obțin ce vreau chiar că încetez a mai fi respectat de lume!”

Siguranța lui însă nu dură mult. Doar câteva clipe. După care, ca un copil isteric care n-a obținut ce vrea, începu să se zvârcolească prin pat, certându-se, „Idiot! Chiar că ești idiot, Han DooSan! Ai avut prada în labe, dar ai lăsat-o să scape. Mai ales… n-ai fost în stare să obții măcar un sărut. Aaa, un perfect idiot!”

Tresări însă brusc auzind glasul lui SolHi din spatele ușii, „Să știi că aud tot!”

„Da, da, nici nu mă așteptasem la altceva!” Bombăni el, furios că și atunci pierduse în fața ei și-i revelase ale sale planuri înainte să le pună în practică.

***

În clipa în care reuși să termine de cercetat mai multe documente legate de tranzacțiile de pe contul șoferului de camion, dar mai ales în clipa în care găsi acel mic detaliu pe care îl căuta ca să poată demonstra că acela primise bani ilegal, A Rim lovi cu ambele palme de masă. Din această cauză și tresăriră cei din oficiu și-o priviră cruciți, neînțelegând ce anume putea s-o facă pe A Rim să acționeze astfel. Ei însă părea să nu-i pese de acele perechi de ochi ațintite asupra ei. Doar se concentră să analizeze încă odată acele tranzacții, trecându-și în fugă ochii peste ele, ca mai apoi să strige, „În sfârșit!” După care își dezmorți gâtul și brațele, privind în jur. Abia atunci văzu că ceilalți o priveau țintă. „Ce acum?” Întrebă ea mirată.

Reading on this site? This novel is published elsewhere. Support the author by seeking out the original.

„Nimic important,” i-o întoarse Yoon Suk pe un ton sec. „Pierdeam și noi timpul, încercând să ne dăm seama ce anume îți trece ție prin minte.”

A Rim îi arătă colții. „Bine că le știi tu pe toate. Dar… nu asta e important acum.”

„Atunci?” Insistă Yoon Suk.

„Banii?” Întrebă A Rim în glumă. Văzând însă că atât Yoon Suk, cât și SuJin, care erau în acele clipe în oficiu împreună cu ea, strâmbară din nas, își spuse că ar fi o idee bună să le explice. „Mă refeream la banii șoferului de camion. Mai bine zis la cei virați în contul soției lui. O sumă deloc mică de altfel: 50 mii de dolari.”

„Oho! Au câștigat cumva la loto?” Întrebă SuJin surâzând.

„Mai bine zis i-a primit în schimbul vieții cuiva,” interveni Yoon Suk.

„Așa e,” spuse A Rim sigură pe sine. „Și nu-i loc de dubii. Mai ales după ce soția lui și băiețelul lor de șapte ani au părăsit țara la câteva zile după ce el a fost închis.”

„Poate fi coincidență?” Întrebă SuJin cu glas nevinovat.

„Ba pe naiba,” mârâi Yoon Suk supărat. „Demult nu mai cred eu în coincidențe. Mai ales din cele legate de moartea cuiva.”

„Eu aș paria pe versiunea detectivei Ian în special.”

„Te referi la faptul că Nuna crede că atentatul a fost pentru ea și procuror Han?”

„Aha. De altfel, dacă e să ne gândim bine la asta, s-ar putea ca ea să aibă dreptate și cineva cu adevărat le vrea moartea. Sau ce, credeți că e întâmplător că au avut accidentul exact după ce au descoperit localul „Soarele de Noapte?” Mai ales după ce ea a mers și l-a amenințat pe Min SinJu acela? Eu asta nu cred.”

„Asta cu amenințarea lui Min SinJu a fost după accident,” murmură Yoon Suk gânditor.

„Ah da, ai dreptate. Uitasem de asta,” spuse A Rim. „Oricum, de-a fost una sau alta, acum nu asta e important, ci să vedem de unde anume a primit șoferul de camion banii.”

„Ceva care pe mine mă pune totuși pe gânduri.”

„De ce, Yoon Suk? N-ar trebui. E cât se poate de evident că…”

„Ba nu, A Rim, numai gândește-te la asta: dacă șoferul într-adevăr a fost angajat de cineva, banii ceia i-ar fi pus pe cont? Ba bine că nu. Mai ales pe contul soției. Asta dă și mai mult de bănuit. Apoi e suspect și faptul că ea și copilul au plecat atât de rapid din țară. Fără măcar să se intereseze de soarta lui. Chiar nici măcar să-l viziteze ca să-i spună despre asta, căci am verificat deja și ea n-a trecut deloc pe la secția de poliție să se intereseze de el.”

„Poate nu-i păsa de el?”

„Și tu crezi asta?” Îi spuse A Rim lui SuJin pe un ton arțăgos.

„Da. Pentru că n-ar fi nici prima și nici ultima pereche de soți care se comportă astfel. La fel cum n-ar fi prima femeie care dispare după ce pune mâna pe o sumă importantă de bani.”

„Mie asta însă mi se pare și mai suspect,” spuse Yoon Suk. „De ce? Simplu: dacă ea într-adevăr știa despre ceea ce voia soțul ei să facă ar fi cerut banii în numerar și nu pe cont. Așa fac femeile inteligente.”

„Aici sunt de acord cu tine, Yoon Suk. La fel și SuJin s-ar putea să aibă dreptate și ea să fi dispărut când a pus mâna pe așa mulți bani. Dar… sunt de acord și cu faptul că n-ar fi riscat să ia banii în mod deschis, ceea ce ar fi legat-o fără doar și poate de crimă. De aceea consider și eu suspect faptul că a dispărut pe nepusă masă.”

„Cu toți banii?” Se interesă SuJin.

„Ba nu. Doar cu cinci mii. I-a retras din cont cu puțin timp înainte să iasă din țară. Uite: e indicat aici - la două ore după ce banii au fost virați în contul ei s-au retras cinci mii. După asta n-a mai văzut-o nimeni.”

„Logic, nu?” Spuse SuJin surâzând. „Dacă a plecat din țară e și normal să n-o vadă nimeni aici.”

Yoon Suk strâmbă din nas, auzind cuvintele lui SuJin. Fapt observat și de A Rim. „Se întâmplă ceva?” Se interesă ea.

„Da. Ca de exemplu că nu există dovezi ca a plecat din țară.”

„Ce?” Strigară SuJin și A Rim în același timp.

„Atunci? Cum de știi că a plecat din țară?” Întrebă A Rim.

„Asta cu plecatul din țară e teoria susținută de tine și nu de mine.”

„Ah da, ai dreptate, din nou. Eu am menționat asta de la început. Oricum nu-i teorema mea, ci a avocatului lui: Ian Hion Uk.”

„Acum înțeleg,” spuse Yoon Suk, surâzând.

„Ce anume?” Se interesă SuJin.

„Că totul e atât de încurcat că și cel mai migălos om s-ar lipsi de făcut cercetări asupra cazului. Doar că… nu și-a găsit omul.”

„Iar eu continuu să nu înțeleg ce ai în minte,” bombăni A Rim.

„Mă refeream la dispariția soției șoferului de camion, ceva ce poate fi de asemenea plănuit.”

„Te referi acum la faptul că cineva i-ar fi putut amenința familia și de asta a făcut ce a făcut? Șoferul mă refer.”

„Mmm, așa e. De aceea zic că n-ar strica deloc dacă am cerceta asta. Așa că, ia zi: de la ce bancă s-au retras banii?"

„De la niciuna. Au fost retrași de la bancomat. Cel din Starfield COEX Mall. Probabil că de acolo s-a îndreptat spre metrou și apoi spre aeroport. De ce întrebi?”

„Pentru că toate bancomatele au camere de luat vederi. Asta ne va permite să vedem dacă ea a scos banii sau…”

„…cineva a ajutat-o!” Murmură SuJin încurcat.

„Bingo, SuJin. Văd că prinzi firul lucrurilor repede. Când trebuie,” spuse Yoon Wuk surâzând cât timp își strânse lucrurile de pe masă. „De aceea cred că n-o să te coste prea mult efort să-mi trimiți datele transferului bancar pe telefon și să-mi dai și coordonatele bancomatului. De restul mă ocup eu.” După care Yoon Suk ieși, trântind ușa în urma lui.

„Crezi că face bine ducându-se singur acolo?” Întrebă A Rim. „Mie mi se pare că ar trebui să-i anunțăm totuși și pe ceilalți. În special pe detectiv Kan.”

„De ce? Crezi că nu se descurcă? Ba eu cred că da. La fel cum știu că-i băiat mare și știe ce face. Dar… de vrei poți și să-i anunți pe restul. Desigur… de vrei apoi să te pui rău cu Yoon Suk.”

„Nu fac asta doar pentru mine,” se puse A Rim arțăgoasă.

„Ba eu cred că da, căci lui la sigur nu-i faci un bine de-l dai în vileag în fața șefului. La fel cum sunt sigur că mulțumesc pentru asta tot n-o să-ți spună,” spuse SuJin surâzând. Apoi, după ce termină de transferat datele lui Yoon Suk, închise calculatorul și părăsi biroul.

„Mereu sunt eu de vină de vreau ca toată lumea să fie în siguranță,” murmură A Rim bosumflată. „La fel cum nimeni nicicând nu-mi apreciază eforturile.” Dar, deși se supărase ea pe băieți pentru că nu-i apreciaseră eforturile, tot dădu un telefon și îl anunță pe Kan despre un posibil pericol.

***

„Ești sigură de asta, A Rim?” Întrebă Kan, în timp ce el și Yu se îndreptau spre intrarea în biroul de avocați IAN&CO.

„Absolut sigură,” se auzi glasul lui A Rim în receptor. Din această cauză și se întoarse Yu spre Kan, privindu-l cu curiozitate. Ba chiar îl întrebă pe Kan din priviri ce anume se întâmpla. Ceva care îl convinse pe detectiv într-un final să spună:

„A Rim, mai repetă odată ce ai spus te rog! Te pun pe difuzor ca să audă și inspector Yu.”

„Desigur, detective Kan. După cum spuneam: 50 mii de dolari au fost transferați pe contul soției șoferului de camion la două zile după accident. După care, din același cont, s-au retras 5 mii de dolari. În aceeași zi în care se presupune că ea și copilul au părăsit țara. Doar că asta nu ne-a convins ca să-i spunem așa. De aceea și s-a dus Yoon Suk să verifice bancomatul de unde ea a retras banii.”

„S-a dus? Unde anume?” Se interesă Yu.

„Starfield COEX Mall, inspectore. De acolo s-au retras banii.”

„Mie însă asta îmi sună a fugă din țară.”

„Crezi?” Îl tachină Kan surâzând. „Credeam că numai eu am astfel de idei.”

„Detectiv Oh e de altă părere însă. El crede că șoferul de camion a fost șantajat și nu angajat.”

„E și asta o idee, A Rim. Totuși asta nu explică prezența banilor.”

„Camuflaj,” spuse Yu dintr-o dată, făcându-l pe Kan să-l privească cu ochii cât cepele.

„Teatru voiai să-i spui.”

„Nu, bătrâne Kan, spune-i cum vrei. Mie însă îmi miroase a fi același lucru. De aceea, A Rim, de afli ceva de la Yoon Suk, anunță-ne să fim și noi la curent. Între timp eu și detectiv Kan vom încerca să aflăm cât de multe știe Ian Hion Uk despre asta. Și sper că multe. În caz contrar nu vom face decât să provocăm un câine de luptă să ne atace continuu: Min SinJu.”

***

După discuția avută cu A Rim, Kan și Yu intrară în sfârșit în clădirea celor de la IAN&CO. Fiind înăuntru însă și mai ales văzând multitudinea de oameni prezenți acolo, Kan strâmbă din nas, „Și eu care credeam că o să avem de înfruntat doar o adunătură de netoți. Ăstora însă nu le facem față doar în doi.”

Yu surâse, „Ai devenit cumva laș? Așa dintr-o dată?”

„Nu…,” tărăgănă Kan răspunsul, „laș poate că nu-s. Dar chiar și așa tot țin eu la pielea mea. Nu vreau să rămân fără ea la bătrânețe.”

„De ce mă rog? Ți se pare că doamna Oh sau cum o mai chema acolo n-o să mai iubească un lup bătrân ca tine de rămâi fără blană?”

Kan strâmbă iar din nas, „Amintește-mi să-i sucesc gâtul lui Oh Yoon Suk când dau ochii cu el.”

„Și ăla cu ce ți-a greșit sărmanul de i-ai pus acum gând rău?”

„Pentru că-i limbă lungă. Sau ce, crezi că nu mi-am dat seama că de la el ai aflat de… anumite doamne?” Privind la fața acră a lui Kan, care blafa ca de fiecare dată, Yu pufni în râs. „Ce acum?” Se burzului Kan la el.

„Nimic. Uitasem doar cât de exagerat poți fi,” după care inspectorul îi întoarse spatele, îndreptându-se spre recepție, urmat îndeaproape de Kan. „Și totuși greșești acum.”

„În ce mă rog?”

„Că Yoon Suk mi-a spus. N-a fost el, ci am aflat singur.”

„Imposibil, pentru că doar câțiva știau despre ce doamna Oh. Iar de nu-i Yoon Suk, atunci îi cealaltă trădătoare, Ian SolHi.”

„Iar ai dat-o în bară.” Kan se încruntă. „Am aflat eu când cu cazul lui Lee Ha Ni, căci…”

„Atunci am avut dreptate, căci anume Oh Yoon Suk m-a dat în vileag în fața tuturor în acea zi. Așa că fără cap rămâne sigur,” șuieră detectivul printre dinți. Apoi, ajuns în fața recepției, îi arătă ID-UL său recepționistei, cerând să vorbească cu avocat Ian Hion Uk. Făcură însă ambii ochi mari de uimire când tânăra de la recepție le spuse că domnul avocat e plecat din țară.

„Se știe când se întoarce?” Se interesă inspector Yu.

„Nu mai devreme de zece zile. Asta din cauza conferinței la care dumnealui asistă și care are anumite întârzieri. La fel sunt și niște probleme personale pe care domnul avocat Ian trebuie să le rezolve. De aceea și va întârzia să…”

„Eu cred că și-a rezolvat problemele celea deja,” spuse Yu, sarcastic. De aceea și se întoarse Kan brusc spre el. Privind în aceeași direcție îl văzu pe Ian Hion Uk strângând mâna la un grup de vreo cinci domni ce păreau a fi parteneri de afaceri sau potențiali clienți.

La vederea lui Ian Hion Uk, Kan surâse, „Un grăbit de altfel de zece zile au trecut precum secunde.” Apoi îi aruncă recepționistei o privire plină de reproș. „Numai că se pare că și uituc e de nu și-a anunțat secretara că s-a întors. Nu de alta, dar… induce lumea în eroare degeaba.”

Recepționista însă, înțelegând că o dăduse în bară, privi brusc în altă parte, mușcându-și buzele. Motivul? Unul cât se poate de simplu: putea avea ea probleme cu legea de detectivii decideau într-un final s-o acuze de declarații false. Ce nu știa sărmana însă era că Kan și Yu timp pentru asta nu aveau. Dar n-aveau ei nici prea mare interes în asta, știind prea bine că asta era în principal funcția secretarelor: să mintă pentru șefii lor.

De cine păreau ei totuși interesați era de Ian Hion Uk. De altfel, de cum se porni spre avocat, Kan îl strigă pe nume. În gura mare de altfel ca să fie auzit de toți și ca acela să nu aibă șansa să fugă de ei. Ba chiar, odată ajuns lângă Ian Hiok Uk, Kan îi spuse cu vădită batjocură în glas, „Interesanți oameni lucrează pentru dvs, avocate Ian.”

„Nu prea înțeleg la ce anume vă referiți,” îi spuse Hion Uk detectivului, șuierând cuvintele printre dinți și arătându-și astfel nemulțumirea de ai vedea acolo. După care, fără să le acorde prea multă atenție, se porni spre ascensor.

Reacția evazivă a avocatului îi făcu pe Kan și Yu să schimbe priviri. Apoi surâseră și-l urmară, căci își dădură prea bine seama că dacă îl urmau la sigur puteau afla ceva important, căci nu degeaba Ian Hiok Uk și Min SinJu erau veri: niciunul din ei nu se proslăvea ca fiind o persoană care nu-și ieșea din fire. Din contră, erau ambii impulsivi și făceau cele mai mari greșeli anume când erau nervoși. Lucru înțeles se pare și de Kan și Yu, de-l urmară fără să spună nimic.

Lângă ascensor însă, în timp ce-l așteptau, Yu spuse surâzând, „Și totuși cred că știți la ce anume ne-am referit cu „Oameni interesanți.” Mă refeream la recepționistă, căci vă știa plecat. Pe zece zile de altfel. Numai că… ups, am prins-o noi cu mâța în sac, căci sunteți aici. Să fie coincidență?”

„Eu aș numi-o teleportare,” spuse Kan ironic.

Comentariul lui Kan îl scoase pe Hion Uk din sărite însă. De aceea și-i privi insistent apoi, șuierându-i printre dinți, „V-aș sugera să vă măsurați cuvintele, detective. Nu de alta, dar pot fi considerate demne de un dosar penal.”

„Eu i-aș zice mai degrabă dosar civil,” nu se lăsă Kan intimidat. „Chiar dacă sunt sigur că nu ajungem până acolo. De ce? Pentru că n-am insultat pe nimeni. Doar mi-am spus părerea. Într-un mod nevinovat de altfel.”

„Sarcastic după mine. Dar… fie pe a dvs. Oricum, nu văd de ce v-ați permite un astfel de lux. De-a mă ironiza am în vedere. Până la urmă e doar o neînțelegere, căci cel care a plecat într-un final la conferință a fost partenerul meu și nu eu.”

Yu surâse însă, „Fără ca personalul să fie informat de asta?”

„Știu și eu? Poate că secretara nu a reușit încă să-i informeze pe ceilalți? Nu credeți, inspectore?”

„Poate și aveți dreptate. Dar, cum asta v-ar putea strica reputația, eu aș lua în considerare verificarea calificării celor care lucrează pentru mine. Așa aș face de-aș fi în locul dvs. O idee deloc rea de altfel. Așa că, de vă hotărâți la asta, puteți conta pe ajutorul meu. Cunosc eu personal de valoare care ar putea să vă înlocuiască secretara „incompetentă.”

„Ce aș face eu de-aș fi în locul dvs, inspectore, ar fi să-mi țin limba după dinți, căci insultarea persoanelor fără dovezi se pedepsește penal.”

„Și iar am ajuns la dosar penal,” murmură Kan în batjocură, privind la Yu. După care intră în ascensor în urma lui Hion Uk, care apăsă cât de curând butonul 25 acolo unde își avea biroul. „Cu toate că a fost doar o neînțelegere, conform spuselor dvs, avocate.”

„Mă acuzați de minciună acum?”

„Ba deloc. Eu doar… menționam anumite… fapte,” spuse Kan, surâzând. După care tăcu și el, văzând mutra acră a lui Ian Hion Uk. Tăcu el însă înțelegând că astfel îi dădea aceluia șansa să fiarbă la foc mic, ca mai apoi să fie mai ușor de tras de limbă. Cel puțin asta spera Kan.

Dar, după ce ieșiră din ascensor și se îndreptau spre biroul lui Hion Uk, înțelese că poate nu avea dreptate și că doar se băgase singur în cușca leului venind acolo. Motivul? Toți angajații se închinau în fața lui Hion Uk în timp ce ei treceau pe lângă ei. Ceva care îl făcu pe Kan să-și spună sieși, „Nu-i niciunul de partea noastră aici. Așa că, Kan Gi Yon, fii totuși atent la ce spui de vrei să mai fii viu după asta.”

***

După ce ajunseră în biroul lui Ian Hion Uk și secretara acestuia le servi câte o cafea, cei trei se priviră în tăcere multă vreme. În jur de vreo zece minute dacă nu mai mult, de parcă ar fi fost adolescenți la prima întâlnire cu o fată cu care erau atât de timizi să vorbească. Era însă o tactică des practicată de Kan. Una care funcționa de fiecare dată, la fel cum funcționă și în acea dimineață, căci, cât de curând, Yu îl surprinse pe avocat foindu-se de parcă ar fi stat pe ace.

De asta și zâmbi inspectorul pe sub mustăți. Apoi, sorbind din cafea, dar încă pândindu-l pe Ian Hion Uk, își spuse, „A naibii vulpoi bătrân Kan ăsta. De-a reușit să pună pe jar ditamai avocatul de teapa ăstuia atunci chiar că-i de temut. De asta, Yu DoJin, amintește-ți de fiecare dată când ești cu el să nu te pui rău sau o pățești mai rău decât fricosul ăsta din fața noastră.” Își tăcu însă cât de curând vocea minții când îl văzu pe avocat ațintindu-i cu privirea.

„Și totuși, detective Kan, nu înțeleg care ar fi motivul vizitei voastre. Mai ales motivul pentru care tăcem de atâta amar de vreme,” îi spuse Hion Uk lui Kan într-un final. „Nu de alta, că nu mă deranjează să vă am aici, dar… am și eu treburile mele.”

Kan râse. „La fel ca și noi, avocat Ian,” spuse el în timp ce lăsă ceașca de cafea pe masă. „Sau ce, credeți că angajații poliției și procuraturii stau mereu fără treabă?”

„Așa pare.” Interveni Yu în discuția lor.

Remarca inspectorului reuși cumva să-l scoată pe Ian Hion Uk din sărite. Chiar și așa nu se burzului la Yu după cum îi era felul. Doar scrâșni din dinți ca să-și controleze cumva furia. Apoi, lăsând și el ceașca de cafea pe masă, își aținti privirea asupra inspectorului, căruia îi spuse oarecum tăios, „Nu la asta mă referisem dacă ceva. Dar văd că asta s-a înțeles într-un final. Să fie pentru că sunteți delicat din fire, inspectore?”

„Eu?” Întrebă Yu cu inocență. „Da de unde?! Nu-s eu delicat din fire, că nu-s fată. Dar… nu bag mâna în foc pentru alții.”

„De era despre mine asta cu „nu bag mâna în foc pentru alții,” să știți că vă înșelați,” mârâi Kan oarecum furios. „Numai că, chiar dacă nici eu nu-s delicat la ale mele, tot mă simt ciudat când alții cred contrariul.”

Hion Uk zâmbi. „Și totuși sunteți voi. Altfel n-ați fi reacționat astfel. Ambii.” Văzând însă mutrele acre ale celor doi schimbă cât de curând subiectul. „Eu doar încercasem să grăbesc un pic lucrurile, căci cred că vă dați deja seama că munca noastră diferă. Enorm de altfel.”

„Da nu mai spuneți?!” O trânti Kan dintr-o dată. „Prin ce anume o fi diferită munca avocatului de cea a detectivului? Prin teleportare? Sau prin faptul că acolo pe unde a trecut avocatul lumea moare?”

„Mă acuzați de ceva anume, detective Kan?”

„Acuz? Ei, nu fiți delicat, avocate Ian. Era doar o remarcă nevinovată. Cum clientul dvs, Mion San Iun, a decis să-și încheie socotelile cu viața exact după vizita dvs, mă gândeam și eu că…”

„Prea mult vă gândiți, detective. Și greșit, căci nu înțeleg deloc legătura dintre vizita mea și moartea clientului meu.”

„Nici noi n-o prea înțelegem dacă sincer,” nu se lăsă Kan mai prejos. „Dar suntem deciși s-o aflăm. Mai ales unde anume a dispărut Lin Dji A. Nimeni alta decât soția protejatului dvs.”

„Soția protejatului meu?” O făcu Ian Hion Uk pe prostul. „Chiar nu înțeleg la cine anume vă referiți.”

„Ba eu cred că da. Sau ce, vă angajați fără să știți anume la cine? Nu cred. Nu păreți genul de avocat „inocent” care semnează documente fără să știe cu ce diavol se pune. Dar, dacă tot ziceți că n-o știți, vă lămuresc eu: Lin Dji A e nimeni alta decât soția celui care s-a otrăvit ieri noapte în celula celor din Kanam. Exact după vizita dvs. Să fie oare c-a aflat sărmanul că „i-a plecat” nevasta?”

Remarca lui Kan îl făcu pe Hion Uk să zâmbească. Zâmbetul avocatului nu era însă cel obișnuit, ci unul forțat, menit să nu-l dea de gol. Și, ca să fie sigur că chiar nu se dă de gol în fața celor doi, Hion Uk se sprijini cu coatele de genunchi, după ce își încleștă mai întâi pumnii. Apoi, cu furie controlată, îi șuieră lui Kan printre dinți, „Acuzele voastre, detective, sunt deja prea mult. De ce? Pentru că am impresia că încercați să mă scoateți pe mine țap ispășitor pentru moartea protejatului meu. Ceva al naibii de greu de altfel, căci n-am eu nicio vină și de asta dovezi n-o să găsiți.”

„Ce dacă găsim totuși?” Spuse Yu surâzând. De asta îl și privi avocatul țintă, aruncând flăcări pe ochi.

„Atunci veniți cu un ordin de arest de vreți să mai discutați cu mine. În caz contrar să nu văd picior de-al vostru pe aici ori jur că depun plângere pentru invadarea proprietății private în scop de insultare și acuze nefondate, inspectore. Iar acum… ștergeți-o naibii de aici! Ambii! De nu vă jur că vă scot în șuturi de aici. Și… mă ocup și să nu mai lucrați nicicând în poliție de nu mă lăsați în pace.”

„E amenințare cumva?”

„Credeți ce vreți, inspectore. Dar, după cum am spus, până n-aveți ordin de arest pe numele meu să nu mai prind picior de-al vostru pe aici. Mai ales n-o să permit să mă acuzați de lucruri atât de tâmpite și fără noimă.”

„Nici chiar lipsite de noimă, avocat Ian,” îi spuse Kan pe un ton serios. „Sau ce, vi se pare chiar lipsit de noimă faptul că va murit clientul și dvs nici măcar nu vă interesați de soarta lui? În loc de asta însă sunteți bun de gură și de-a acuza poliția de greșeli.”

„Nimic greșit de altfel, căci ca avocat trebuie să mă apăr de simt că-s nedreptățit. Iar ce ține de clientul meu, ce-ar trebui să fac mă rog? Să-l învii cumva?”

„Să arătați măcar că vă pasă,” îi spuse Yu șuierând cuvintele printre dinți. „Dar… cum mă îndoiesc că dați dovadă de umanitate… Oricum, nu de asta suntem noi aici.”

„Aaa, nu? Și de ce mă rog?”

„Ironia voastră, avocate Ian, nu-și are locul,” spuse Kan. „Mai ales ar trebui să fiți atent reacționând astfel că nu faceți decât să vă dați de gol. Că vă temeți mă refer. Dar, dacă tot inspector Yu a făcut referire la motivul real al vizitei noastre, atunci o să trec direct la temă: cine anume i-a vrut morți pe detectiv Ian SolHi și pe procuror Han DooSan? Santa Claus cumva? Aaa? Nu, haide, avocate Ian, spuneți-ne și nouă să știm! Așa ca de la un om al legii la altul.”

Cele spuse de Kan reușiră într-un final să-l scoată pe Hion Uk cu totul din sărite. De aceea și se ridică el brusc în picioare, urlând la toate cele patru vânturi, „Afară din biroul meu! Afară am zis sau jur că fac plângere pe voi de n-o să vă puteți ridica iar în picioare câte zile veți avea! Atunci da veți ști ce anume poate face un avocat de calibrul meu.”

Kan însă, deloc deranjat de reacția avocatului, zâmbi. Apoi, după ce luă ceașca de cafea, pe care o lăsase mai înainte pe măsuță, sorbi câteva înghițituri. Cu zgomot de altfel de parcă ar fi vrut ca Ian Hion Uk chiar să ia foc. După care, jucându-se cu ceașca de cafea de parcă ar fi vrut să-și citească viitorul în cele văzute pe fundul ceștii, spuse surâzând, „Iar dvs, avocate Ian, de nu vreți să vedeți ce le poate pielea unor nebuni de teapa noastră, v-aș sugera să vă calmați și să răspundeți la întrebare!”

„Ceva ce n-am de gând!” Șuieră Hion Uk printre dinți. „Nu, dacă nu vreți să plecați cu binișorul o s-o faceți cu răușorul atunci.” Spuse el în timp ce se apropie de biroul său de unde își sună secretara, „Cheamă paza! Acum și nu pune atâtea întrebări!” După care trânti receptorul.

„Paza!” Spuse Yu cu ironie. „Nu, dacă s-a ajuns până acolo, că vreți să facem circ, înseamnă că ascundeți ceva.” După care se ridică în picioare și privi țintă în ochii lui Hion Uk care spumega la propriu. De vorbit îi vorbi inspectorul lui Kan însă, deși ochii îi ținea ațintiți asupra avocatului, „Să mergem, detective Kan! Nu de alta, dar n-am chef să mă pun azi cu… nebunii de la circ.”

„Poate și ai dreptate, inspectore,” spuse Kan liniștit, lăsând ceașca iar pe masă. „Plecăm. Dar nu pe mult timp, căci sunt sigur că ne vom revedea noi și avocatul.”

„Ceva de care mă îndoiesc,” spuse Hion Uk cu batjocură în glas, căci, văzându-i pe cei doi pe cale să plece din biroul lui, gândi că biruise.”

„Noi însă suntem siguri de asta,” insistă Kan. „Și data viitoare n–o să vorbim ca de la un om al legii la altul în biroul dvs, confortabil și cu cafeluța în față, ci în sala de interogări unde cel acuzat și interogat veți fi chiar dvs, avocate Ian.” După care îi întoarse spatele și se îndreptă spre ușă.

Hion Uk însă, convins de victoria lui, spuse sigur pe sine, „După cum am spus, detective, ceva de care mă îndoiesc. Mai ales că o să ajung eu vreodată pe banca acuzaților.”

„O spuneți din cauza lui Min SinJu, care vă apără spatele?” Nu se lăsă Kan intimidat. „Dacă da… n-aveți decât să visați. Dar, dacă tot veni vorba de el, zic să-i transmiteți un mesaj: noi suntem pe poziții și că se poate preda oricând. În caz contrar o să ajungă ca lupul din poveste: jupuit de piele.”

Ieșind din biroul avocatului în urma lui Yu, Kan trânti ușa cu zgomot. Apoi zâmbi, căci imediat după asta auzi cum cădeau lucrurile în biroul lui Hion Uk. Nu era însă din cauza ușii trântite, ci din cauza că avocatul, într-o criză de nervi, începu să arunce la podea tot ce întâlnea în cale.

„Se pare că amenințarea ta a funcționat,” îi spuse Yu surâzând.

„Ca de fiecare dată. Și… ar face o favoare lumii de s-ar arunca el de undeva și nu lucrurile. Așa mulți s-ar simți împăcați, iar eu o să rămân cu mintea întreagă într-un final.” Văzând însă că paza chemată de Hion Uk ieșea din ascensor, Kan îl prinse pe Yu de braț și-l trase după el spre casa scărilor. Acolo însă, înainte de-a închide ușa în urma lui, privi la cei patru paznici care se grăbeau spre biroul lui Hion Uk și în special la angajații care se buluciseră în hol la auzul zgomotelor din biroul șefului lor. După care își spuse, „Lupul își schimbă părul, da năravul ba.”

***

Ajuns în sfârșit în sufragerie, oarecum pe furiș, deși nu intenționase asta, DooSan se opri locului și privi spre SolHi, care pregătea dejunul în acele clipe. Ea însă nu-l simți apărând acolo. La fel nu-și dădu seama că era privită insistent și oarecum cu dragoste. De aceea, crezând că e singură, se întinse dulce, dezmorțindu-și corpul. Apoi, murmurând un „E atât de cald de dimineață!” își scoase elasticul de păr din buzunar și începu să-și prindă părul în coadă. După care, simțind că broboane de sudoare îi scăldau gâtul, și le șterse cu dosul palmei.

Acele mișcări însă, senzuale, fără să fi vrut ea asta, îl făcură pe DooSan să surâdă. La fel simți un dor nebun s-o strângă în brațe, ceva ce începuse să simtă din ce în ce mai des în ultima vreme. Numai că, în clipa în care SolHi se întoarse brusc spre el, bărbatul înghiți în sec și privi în altă parte.

SolHi însă păru să nu fi observat a lui încurcare. Ea doar luă farfuria cu crenvuștii tăiați pentru omletă, pe care îi lăsase pe dulapul din spatele ei și, cât îi aruncă apoi și pe ei în tigaie, îi spuse lui DooSan, „Dejunul o să fie curând gata. Poți să te așezi la masă.”

Răspuns însă nu primi de la DooSan. Dar nici nu atrase prea multă atenție acestui fapt, căci știa deja prea bine că el obișnuia să mai facă astfel de lucruri. Ea se concentră doar pe amestecarea ingredientelor în tigaie, căci tare n-ar fi vrut să ardă omleta ceea după ce se chinuise minute bune să le pregătească.

Înlemni însă în clipa în care simți buzele lui DooSan atingându-i gâtul. Asta o făcu să simtă mii de fiori trecându-i brusc prin tot corpul. La fel simți că se afla în încurcătură, căci, de-ar fi plecat, i-ar fi dat lui ocazia să facă haz pe seama ei mai apoi, dar dacă rămânea… oh, nu, ar fi fost o greșeală, căci simțea că totul fierbea în ea în acele clipe și că ar fi fost gata să cadă în brațele lui. Și mai ales… simțea că și el își dorea același lucru.

Nu greșea deloc de altfel, căci simți curând că DooSan îi eliberă părul din elastic, ca mai apoi să-l prindă ușor cu a sa mână stângă, în timp ce cu dreapta îi atinse gâtul și-o forță să-l privească. După care, c-o mișcare ușoară de parcă SolHi ar fi fost o pană ușor de manevrat, o trase spre el de-o lipi complet de pieptul lui. Ceva ce-o făcu pe SolHi să murmure încurcată în cele din urmă, „Han DooSan, tu ce acum? Ai înnebunit sau ce?”

El însă nu-i răspunse. Doar își lipi buzele de ale ei, sărutând-o fierbinte și prelung, doar ca s-o facă să tacă probabil. Ceva neașteptat, căci în general DooSan obișnuia să se certe cu ea de-i spunea astfel de cuvinte. În acele clipe însă părea să vrea doar s-o aibă în brațe și s-o sărute îndelung. Poate și ceva mai mult. Ceva ce și ea își dorea cu patimă, căci se lipi complet de pieptul lui, neputându-se împotrivi deloc acelui tainic fior ce-o chema spre el.

Dar, atât de brusc că DooSan rămase crucit, privind țintă în fața lui, la omleta care continua să se pregătească în tigaie, SolHi îl împinse de lângă ea. După care, fără să privească în urmă, își luă haina lăsată pe marginea canapelei și ieși, trântind ușa în urma ei.

Abia atunci îndrăzni DooSan și privi spre ușă. Nu era furios însă și nici dezamăgit. Doar… se simțea straniu, că ea îl respinse. Dar chiar și așa știa că nu pierduse. Nu încă. El doar își mușcă ușor buza de jos și murmură, „Și totuși, SolHi, n-ai unde fugi! Nu de data asta, căci toate drumurile mele duc deja la tine.”