Încă fiind pe acoperiș, SolHi primi un mesaj de la DooSan. „Ne vedem în parcare în zece minute.” Un mesaj care o făcu să se încrunte, căci, nu-și de ce, după amenințările de mai devreme, nu prea avea ea chef să-l vadă. N-avu însă încotro, căci era șeful ei până la urmă și trebuia să facă ce i se cerea. De aceea și se duse în parcare la timpul stabilit. Acolo însă… nimeni.

„Doar a zis că ne vedem aici în zece minute,” mârâi SolHi, încruntându-se. „Sau ce? Are cumva de gând să mă facă să-l aștept mai nou?”

Dintr-o dată, auzind zgomot de ceva metalic căzând, undeva în stânga ei, SolHi tresări. După asta se încruntă și, întorcându-se spre locul cu pricina, privi cu atenție înspre Nissan Qashqai-ul dinspre care se auzise zgomotul. Unul surd, care se auzi iar după asta. De aceea și se îndreptă ea spre acea mașină, convinsă să prindă hoțul în flagrant, căci alt motiv pentru zgomotul cela nu-i trecu prin minte.

Ajunsă la doar doi pași de mașină se opri și se trase spre un sedan sur, un BMW, care se afla chiar în fața Nissan-ului. În fața BMW-ului, SolHi se puse în pirostrii și, furișându-se pe lângă el, privi spre Nissan-ul cu pricina. Văzu astfel, chiar lângă roata dreaptă din spate a Nissan-ului, pe cineva ghemuit. La început nu înțelese cine să fie. Doar când DooSan întoarse brusc capul spre ea, simțind-o acolo, SolHi înțelese cine era hoțul și se cruci iar. Ba chiar tresări când îl văzu pe DooSan făcându-i semne disperate să se apropie, fluierând ușor ca să-i atragă atenția, căci înțelegea ea totuși că nu ceva de bine se apucase Han DooSan să-i facă Nissan-ului celuia roșu lângă care se afla. De aceea și scutură brusc din cap că nu, când acela insistă să se apropie, dându-i astfel de înțeles lui DooSan să se descurce cum poate cu ce avea de gând să facă.

Încăpățânarea ei îl făcu pe DooSan să ofteze. După care, mișcându-se din locul lui, cumva furișat, se apropie de ea. Și, la doar un pas de SolHi, care continua așezată în pirostrii în fața BMW-ului, îi spuse pe șoptite, „Stai de șase!”

„Ce?” Urmă întrebarea prostească a lui SolHi. O întrebare care-l făcu pe DooSan să-și arate colții. De asta și scutură ea brusc din cap, să-și limpezească gândurile. După care spuse, „Adică… ce-ai de gând acuma?”

„Nimic care să te intereseze!” Bombăni DooSan. După care începu să se îndrepte iar spre Nissan.

La jumătatea drumului, DooSan se opri, auzind-o pe SolHi șuierând printre dinți, „Și mai zicea că eu sunt beleaua pe capul procuraturii. Eu?! Mai degrabă e un altul, care vandalizează mașinile oamenilor și fluieră ca huliganii ca să atragă atenția unora.”

„Cauți ceartă acum?” O întrebă DooSan, privind-o.

„S-ar putea, de nu cânți ce-ai cu mașina ceea și de ce i-ai pus gând rău.”

„După cum am zis: nu-i treaba ta! Doar… stai de șase! Ca un adevărat soldat, nu ca o mumie!”

„Pardon? Am ajuns mumie mai nou?”

„Ian SolHi!” Aproape că strigă DooSan. „Chiar n-am timp să-mi bat capul cu tine. Așa că… fii cuminte și cu ochii în patru. N-am de gând să fiu prins făcând chestii din astea. Și… dă-mi aia!”

„Să-ți dau ce?” Întrebă ea, oarecum speriată, când îi simți mâinile cotrobăindu-i prin buzunare. Apoi, când înțelese că DooSan o atinse fără voie, îl plesni peste mână, șuierându-i printre dinți, „Ce crezi că faci mai nou?”

„Caut probleme!” Îi spuse DooSan, arătându-i colții, după ce scoase briceagul din buzunarul din față a hanoracului. „Și, de mă vede cineva, ești om mort!” Îi dădu el de știre într-un final, întorcându-i spatele.

Scuturând din cap cu reproș, SolHi își atinse fruntea cu palma. „Am ajuns chiar de râsul curcilor de ăsta mă amenință cu propriul briceag!” O supărare pe care avea de gând să și-o spună multă vreme în cuvinte, bodogănind sub nas. Doar că uită repede de asta când văzu lama briceagului mușcând adânc din anvelope. Asta o făcu să caște ochi mari, apoi să privească atent în jur de nu-i observase cineva. Nu era nimeni în parcare însă, iar asta o făcu să răsufle ușurată, căci „Chiar nu cred că iau parte la așa ceva,” murmură ea într-un final, privind țintă la DooSan de data asta, când acesta crestă și roata din față. Apoi, când el se furișă pe după mașină să se ocupe de șine și din partea cealaltă, SolHi mai privi odată în jur, spunându-și, „La sigur nu-s eu ciudata dintre noi doi.”

Dintr-o dată sări în sus când simți pe cineva bătând-o pe umăr. Nu privi să vadă cine-i, ci își surprinse rapid un gând trecându-i prin minte, „Am sfeclit-o!” Chiar și așa, tot avu curaj să privească la cel din spatele ei într-un final, văzând un Han DooSan fericit chiar lângă ea. Un Han DooSan căruia SolHi îi arătă colții, semn c-o băgase în boale, mai ales când îl auzi pe acesta spunându-i, „Am terminat aici! Așa că, cum suntem liberi, putem să ne vedem de treabă!” După care se îndreptă spre un BMW negru pe care-l avea parcat nu departe de Nissan.

Privind în urma lui, SolHi oftă. Pufăi chiar când înțelese la ce fusese complice, căci Nissan-ul cela se chirci pe-o parte într-un final, după ce un șuierat prelung se auzi ieșind dintr-una din roțile din spate, semn că DooSan depuse ceva efort să înfigă lama briceagului în șină. Și, la vederea Nissan-ului vandalizat, SolHi simți c-o cam mănâncă nasul, căci „La sigur plătesc eu oalele sparte după asta!” Murmură ea. După care, văzându-l pe DooSan oprit lângă mașina lui, făcându-i semne cu capul s-o șteargă din locul în care se afla, SolHi se îndreptă spre el, bombănind sub nas un, „Diavol în persoană nu alta!”

***

„Ești fericit acum?” Îl întrebă SolHi pe DooSan, încruntându-se, când îl auzi fluierând satisfăcut.

„De ce n-aș fi?” Întrebă el calm, privind atent în față, la coloana de mașini ce părea a forma un ambuteiaj. „Până la urmă n-am ucis pe nimeni.”

„Dacă era o aluzie la adresa mea să știi că nu m-a atins de loc,” îi șuieră SolHi printre dinți. „Și… ștergeți rânjetul cela diavolesc de pe față, căci chiar nu-i cazul. Poți băga doar pe cineva în sperieți și să te alegi cu vreo poreclă pe toată viața.”

„Ca cea de „Diavol” pe care mi-ai dat-o tu?” SolHi strâmbă din nas. DooSan surâse. „Da, știu eu toate care mi le-ai pus în cârcă dacă ceva.”

„Da, la fel cum am aflat și eu câteva spuse despre mine.”

„Pe meritate dacă ceva.”

„Ca și tine de altfel, căci… doar un Diavol poate face ce-ai făcut tu numai ce.”

„Crezi?” SolHi îl privi chiorâș. „Că doar diavolii pot distruge mașini? Ba bine că nu. Mai sunt și oameni normali, care fac astfel de lucruri. Oameni cărora ar trebui să le spui mulțumesc și nu să te cerți cu ei.”

„Să-ți spun mulțumesc? Pentru ce? Pentru c-ai distrus mașina cuiva?” Îl întrebă ea, privindu-l pe sub sprâncene. Văzându-l rânjind însă, scutură din cap cu reproș. „Nu doar mașina cuiva se pare.”

„Și ai cât se poate de multă dreptate, căci Nissan-ul cela era al lui San DuSik dacă ceva.”

„Spune-mi ceva nou!” Bombăni SolHi, privind în altă parte. O reacție care-l făcu pe DooSan s-o privească cu mare atenție. SolHi însă, deși-i simți privirea ațintită asupra ei, continuă să privească prin geam.

Doar când DooSan șuieră printre dinți, „Știai prea bine a cui mașină e, dar ai tăcut,” îl privi țintă.

Dintr-o dată însă, ca la comandă, SolHi schimbă privirea de „Mai lasă-mă cu invențiile tale,” pe una inocentă, de genul, „Da n-am știut eu zău.” O privire care-l făcu pe DooSan s-o privească cu și mai multă îndârjire când îi spuse:

„Fără priviri „inocente,” Ian SolHi, că nu ți-ai găsit prostul să-l convingi. Așa că, ia zi: de unde știai a cui mașină e? Sau… ia stai, mai bine răspunde-mi la asta: ce naiba făceai cu lucrușorul ăsta prin buzunare în timp ce erai în parcare?” După care, văzând că SolHi continua s-o facă pe proasta, DooSan se înfurie de-a binelea, mârâind într-un final, „La briceagul din poala ta mă refer. Așa că… răspunde!”

În loc de-un răspuns, SolHi ridică din umeri. Ba-l și privi nevinovată când spuse, „Doar… îl aveam la mine. Pentru distracții.”

„Nea, nea, nea! Te știu eu prea bine, căci nu ești din aia care umblă cu astfel de lucrușoare la ei doar pentru distracție. Mai degrabă ai pus tu cuiva gând rău. Așa că… cântă cui anume până nu m-am înfuriat de-a binelea. Și… știi bine ce-mi poate pielea când mă înfurii, nu?”

„Absolut. Știu și eu și roțile Nissan-ului lui San DuSik dacă ce ceva. Sau… mai știu și alții cumva?”

Inspirând adânc, căci simți că-i pe cale să răbufnească, DooSan spuse mai apoi, „Ian SolHi, nu mă scoate din minți și zi pentru ce aveai nevoie de briceag. Sau mai bine-mi zici unde să caut cadavrul lui San DuSik?”

SolHi surâse, c-o privire de pisică inocentă ce nicicând nu distruge nimic. După care, văzându-l pe DooSan insistând, îi spuse pe un ton răstit, „Da pentru nimic straniu, ți-am zis doar. Să zicem doar că… am aranjat niște… fire cu el!”

Spre marea ei surprindere, nu fu pocnită așa cum se așteptase, ci mai nu dădu un cap torpedoului, când DooSan călcă atât de brusc pedala de frână chiar în mijlocul drumului. Apoi, fără să atragă atenție claxoanelor din jur și injuriilor celorlalți șoferi, care se văzură nevoiți fie să-l ocolească fie să frâneze și ei brusc, DooSan se uită la SolHi, cu ochii cât cepele. Ba o și întrebă cu glas tremurat după asta, „Fire? Ale cui? Nu-mi zi că frânele mașinii lui San DuSik le-ai aranjat și asta pentru că ți-a dat o palmă azi?”

„N-a fost doar o palmă,” îi răspunse SolHi calm, deși era pe cale să pufnească în râs văzând mutra speriată a lui DooSan.

„Chiar și așa, dar… tot nu cred că era cazul să-i tai frânele pentru că te-a plesnit. Pentru asta…”

„…te-ai ocupat tu de el. Da, știu: mi-au povestit alții cum ai aranjat peretele de care stătea lipit San DuSik.” DooSan strâmbă din nas, văzând că-i fusese descoperit secretul atât de rapid. „Și… de ce să mă chinui cu răzbunări directe când se poate de rezolvat totul rapid și curat?” Spuse ea, mângâind ușor briceagul.

„Ian SolHi,” spuse DooSan cu glas întrerupt. „Zi-mi măcar mie cât ai tăiat din frânele celea. Nu de alta, da morți pe conștiință chiar nu-mi trebuie.”

Sperietura de pe fața lui DooSan, o făcu pe SolHi să pufnească în râs într-un final. Nu-l uimi însă, ci-l băgă și mai tare în sperieți, gândind că-și pierduse mințile. Ba chiar, temător, întinse mâna și-i luă briceagul din poală, chiar de sub mână, înghițind în sec cât îi spuse, „Cred c-o să stea mai bine la mine în buzunar. Nu de alta, dar n-arăți tu azi în toate mințile și, Doamne Ferește, pe lângă frâne, mai pătimește și gâtul cuiva.”

„Tu acum serios?” Îl întrebă SolHi, privindu-l oarecum iritată de data asta. „Chiar crezi că-s atât de plecată cu capul încât să tai frânele cuiva și să mai fiu și descoperită după asta?”

„Știu și eu?! N-am ajuns să te cunosc atât de bine dacă ceva.”

„Și bine ai făcut, căci… la sigur îți aranjam ție frânele mai întâi.”

„Totuși, zic să-i spunem cuiva să-i scoată mașina de acolo. Măcar să-i bareze calea. În caz contrar se ucide naibii, lovind ceva.”

„Mai întâi trebuie să pornească mașina ceea ca să se lovească de ceva.” DooSan făcu ochi mari. SolHi însă, calmitatea în persoană, în timp ce-i sustrase briceagul din mână privindu-l țintă în ochi, îi spuse, „Dacă ceva, eu nu frânele, da cablurile de la acumulator le-am aranjat. Ceva ce mă face să mă îndoiesc și al naibii de mult că pornește motorul ăla. Cel puțin nu azi. Și… în caz de-ai uitat: nici dacă-i aranjam frânele nu pornea el motorul azi. De ce? Pentru că cineva anume a avut grijă de roțile lui. Așa că, Han DooSan, nu acuza pe alții când singur ești cu musca pe căciulă, da?!”

„Whaa,” lăsă DooSan să-i scape dintr-o dată pe gură aerul pe care-l ținuse până atunci în plămâni. „Și mai ziceai că-s eu diavol după ce i-am aranjat roțile. Tu mă întreci, dacă ceva și… de mii de ori.” Când își auzi dintr-o dată urechile țiuind, DooSan și le lovi ușurel cu palmele, murmurând abia auzit, „Se pare că San DuSik ne-a descoperit gluma proastă. De-aici îl aud cum înjură.”

„N-are decât,” răspunse SolHi, râzând. „O să aibă nevoie de nervi tari să scoată mașina din parcarea ceea. Mai bine zis o să-l coste al naibi de scump s-o scoată de acolo. Dar… a fost pe meritate.” După care, ambii râzând, DooSan porni motorul, căci treaba pe care aveau de gând s-o facă chiar era urgentă.

***

LICEU. CURTE.

Puțin aplecat de spate, deasupra corpului adolescentei ce căzuse de sus, GhiYon oftă, căci deși mai fusese chemat și mai înainte la cazuri tragice nu se putea obișnui și pace cu moartea victimelor. În special îl durea inima de erau tineri care abia își începuseră viața și aveau tot timpul din lume să fie fericiți. Dar, în loc de fericire, tânăra zăcea în acele clipe fără viață, fiind obiectul lui de cercetare. Și da, avea ce cerceta GhiYon acolo, fiindcă destule răni avea victima pe corp în urma căzăturii.

Astfel, fiind prea concentrat pe caz, cu o mulțime de agenți CNS și polițiști în jurul lui, GhiYon nu simți pașii cuiva apropiindu-se de el. Doar când mâna cuiva îi atinse umărul, sărmanul medic legist sări în sus, speriat de moarte, crezând că anume victima îl atinsese pe umăr, căci tocmai în întorsese spatele să caute ceva în trusa cu instrumente. Văzându-l însă pe DooSan în fața lui, rânjind și oarecum fericit că-l băgase în sperieți, GhiYon îi arătă colții, amenințându-l cu bisturiul. „În viața ta să nu te mai apropii astfel de mine,” îi șuieră el lui DooSan printre dinți. „Doar de insiști să-i iei locul victimei. Și, pe ea, ține-o departe de trupul meu.”

DooSan, surâzând, privi în aceeași direcție ca și GhiYon, neînțelegând cine anume-l mai călcase pe coadă pe GhiYon. Văzând-o însă pe SolHi, oprită locului și privindu-l și ea pe GhiYon pe sub sprâncene, deși voia să fie o privire inocentă, DooSan începu să râdă pe înfundate, căci chiar era bună gluma prietenului. Observând însă mutra acră a lui GhiYon, ridică mâinile în semn că se predă, după care făcu un pas în lături ca medicul legist să aibă un unghi mai bun să se holbeze la SolHi.

Aceasta din urmă, spre surprinderea nu doar a lui GhiYon, ci și a lui DooSan, în loc să le facă scandal, scutură din cap cu reproș mai întâi. După care, la pas lent și căscând „plictisită,” se îndepărtă de cei doi bărbați, căci chiar nu avea ea când să-și bată capul și cu ei. O reacție care-l făcu pe GhiYon să strâmbe din nas mai întâi. Apoi, întorcându-se încet spre DooSan, se încruntă în timp ce-și întrebă prietenul, „Ai dresat-o cumva? Prea-i calmă!”

DooSan râse. „Dacă sincer… încă mă mai întreb adesea cine pe cine dresează.”

„Văd că faci progrese.”

„În ce anume?” Se interesă DooSan extrem de mirat.

„În a recunoaște că te dresează o fată.” DooSan mârâi ușor, auzindu-și prietenul vorbindu-i astfel. Din cauza asta și se trase GhiYon un pic în spate, căci știa prea bine ce-i poate pielea lui Han DooSan de era provocat. Și, ca să nu fie pe urmă ținta glumelor lui DooSan, GhiYon se grăbi să spună, „Antrenat aveam în vedere, căci… chiar mă temeam c-o să te văd curând gudurându-te în fața ei.”

„Gura nu vrei să ți-o ții?”

„De ce mă rog? E mai funny așa. Și, măcar astfel îmi pot imagina și eu cum tu și ea… Și da, am o imaginație a naibii de bogată.” Tresări GhiYon văzându-l pe DooSan rânjind. „Ce ți-a mai trecut acum prin minte, diavol ce ești?”

„Mie?” Se interesă DooSan, surâzând. „Cel cu imaginația bogată ești tu și nu eu, frate. Așa că… îmi pot doar imagina anumite lucruri. Precum în a-ți alege „trupurile.” Văd că acum ai ales ceva ieșit din comun. Să fie tot pentru că ai o imaginație bogată?”

Help support creative writers by finding and reading their stories on the original site.

„Da, absolut. Precum ai tu o imaginație perversă. Și n-am făcut eu nimic ca biata fată să ajungă astfel. Și-a făcut-o cu mâna ei ca să fiu mai precis. Sărind de pe acoperișul de colo.”

„Droguri?”

„Nu-s semne. Dar… nu-i exclus, ceva ce-o să pot demonstra doar după autopsie. Ce mă interesează pe mine însă, mai mult decât drogurile, e motivul sau sursa semnelor ăstora.” Spunând asta, GhiYon îi arătă lui DooSan mici crestături, multe dintre ele deja cicatrizate, pe brațe. „Mai sunt unele și pe coapse, dar… zic totuși că nu-i cazul să ți le arăt și pe acelea. Și nici locul dacă sincer.”

„Crezi că și le-a făcut singură?”

„Nu-s sigur. Aș putea însă să-ți spun mai multe de afli în ce anturaj se învârtea sărmana. În special în ultimele zile înainte de moarte, căci… de-a fost victima bullyingului sau a altei forme de violență atunci i le-ar fi putut face și alții.”

„Ba și le-a făcut ea singură,” spuse SolHi sigură pe ea, apropiindu-se de ei. Și, la doar doi pași de dânșii, dându-și scurteica la o parte, le arătă semne similare pe brațul ei. La ce nu se așteptase arătându-le acele semne însă fu la mirarea citită în ochii lor. DooSan chiar holbă ochii de mai să-i iasă din orbite. O priveliște care o făcu pe SolHi să surâdă și să-i spună mai apoi, „De arăți de parcă ai văzut o fantomă doar cu semnele de pe braț nici nu vreau să mă gândesc ce ți se poate întâmpla de ți le arăt și pe celelalte. Așa că… le păstrez mai bine pentru mine, căci chiar n-am nevoie să-mi faci infarct și să devii și tu „păpușa” ăstuia.”

Spunând aceste cuvinte, SolHi le întoarse spatele, căci avea destul de cercetat acolo ca să-și bată capul și cu ei. Lăsându-i singuri gândi că și-or reveni mai repede din „șoc.” Și avu dreptate, căci, imediat ce ea dispăru din zonă, DooSan sughiță, șuierând un „Să fiu al naibii dacă înțeleg eu ceva din toate astea,” printre dinți. Și spuse el asta tocmai pentru că-l bulversase acea confesiune a lui SolHi, ceva la care nu se gândise nicicând de altfel: că Ian SolHi fusese capabilă să-și facă rău cu mâna ei în trecut, dar mai ales să sufere.

***

CU ȘASE ANI ÎN URMĂ. CU CÂTEVA ZILE ÎNAINTE DE PROCES

În acea noapte, SolHi era singură în celulă. Era doar ea și întunericul din jur după ce a ei colegă fuseseră eliberată. Astfel, lăsată cumva în voia sorții, SolHi fu nevoită să înfrunte singură realitatea și singurătatea deopotrivă. La fel fu nevoită să-și pună o mulțime de întrebări despre ce va urma, căci chiar nu știa la ce să se aștepte de la viitor. În special nu putea aștepta nimic bun de la oameni, cei care continuau s-o înjure și s-o condamne pentru ceva ce nici măcar ei nu erau siguri că SolHi făcuse.

Da. Oamenii nu erau siguri de vinovăția lui SolHi, dar preferau s-o acuze pe ea. Motivul? Era mai simplu așa. Nu se chinuiau ei să-și bată capul cu găsirea adevăratului vinovat și la fel părea să nu-și bată capul justiția. De ce ar fi făcut-o de altfel când era atât de ușor pentru ei s-o acuze pe cea învinuită de toți, să îngroape cazul odată și pentru totdeauna și apoi, uitând de toate, să-și trăiască ei viața cum puteau ei mai bine.

Cum rămânea însă cu SolHi? Nimănui nu-i păsa de asta. La fel nu le păsa cum va trăi ea de acum încolo. Pentru ei tot ce conta era că fusese în acea noapte alături de Han YuSan și, de acela rezultase mort într-un final, era și vina ei. „Ce dacă suferise și ea în acea noapte? O meritase,” spuneau oamenii, convinși că ei știau adevărul chiar mai bine decât Dumnezeu. De aceea și nu le păsa lor de alții.

Îi păsa lui SolHi de ea însăși. Îi păsa de reputația ei și de durerea din suflet. La fel îi era teamă de ziua de mâine, care îi rânjea ciudat în față, căci, de atâtea ori în ultima vreme, îi întoarse spatele tocmai când gândea că iaca-iaca soarele va apărea și pe strada ei. Un soare care așa și nu apăru însă, căci, în cinci zile din acel moment, urma procesul, unul dureros, care avea să-i frângă inima și s-o facă să plângă, înjurată de pretutindeni, privită cu ochi răi, considerată criminală și susținută doar de câțiva prieteni care mai credeau în ea încă.

Acel proces îi răvășise complet viața lui SolHi. Ajunse din cauza lui să se teamă de lumină și chiar și de a ei libertate. Motivul? Yun Marie, cea care o vânase și-o terorizase în tot acel timp cu amenințări de tipul că dacă SolHi ajunge în libertate atunci viața ei va fi un și mai mare coșmar decât până în acel moment sau că va trebui să privească mereu peste umăr în timp ce trece strada. De aceea și ajunse sărmana să se teamă chiar și să mănânce ceva în închisoare ca nu cumva Marie să-i fi pus gând rău și, Doamne Ferește, să-i fi otrăvit bucata de pâine care i se dădea.

Acest gând, c-ar fi putut fi ucisă în orice moment, fu pentru SolHi un semnal de alarmă. Ajunse de se uita în jur chiar și când ieșea în curte sau se afla la dușuri ca nu cumva vreuna dintre deținute s-o atace. Se temea chiar și de gardiene, despre care știa prea bine că făceau diverse favoruri nu doar deținutelor, dar și celor de afară, care-și doreau să scape de cineva aflat înăuntru, exact așa cum părea să-și fi dorit Yun Marie. Ceva straniu totuși pentru SolHi, căci știa prea bine că a ei mare dușmancă era Procuror General, unul care lucra pentru Justiție, fățiș, dar care, pe la spate, ajunse de amenința cu moartea pe cea învinuită de moartea propriului fecior.

Pentru asta SolHi n–o învinuia însă. Știa că Marie era îndurerată și că, amenințând-o pe cea considerată asasină, îi ușura povara de pe umeri. Chiar și așa se simțea nedreptățită, căci nu era zi în care să nu aibă vedenii, să nu fie atacată sau rănită de celelalte deținute. Atacuri care se terminau întotdeauna cu carcera, o cămăruță îngustă, rece, umedă și întunecată, care-o asfixia ori de câte ori era iar închisă acolo. Carceră care ajunse într-un final să-i fie o a doua cameră, pentru că petrecuse mai mult timp închisă acolo decât în propria celulă, ceva ce-i dădea cumva de știre că era sortită pieirii și că, cât de curând, va sfârși în chinuri.

Acest gând o făcu iar să se cutremure. „Doar lăsați-mă odată în pace! Vă rog!” Murmură ea. După care, sleită de puteri, își acoperi fața cu brațele, simțind în piept, zbătându-se năprasnic, pasărea sălbatică cu numele de anxietate, cea mai mereu speriată și care voia să fugă de lume și de ea însăși.

SolHi însă nu putu fuge de realitatea în care trăia. De aceea, ca să respire cât de cât liber, își ridică capul, privind în jur. O făcu cu teamă, căci, peste tot, era întuneric beznă, din cel când mai mereu ceva rău se putea întâmpla. La fel se cutremură și din cauza că-și aduse aminte că anume atunci când se lăsa întunericul începea să audă sunete stranii, precum cel al unui scaun cu picioare metalice târât pe o podea de ciment. Un sunet care-i aducea mai mereu aminte de noaptea care-i schimbase complet viața, acea noapte de groază când pierduse copilul și sufletul și-l pierduse pe undeva.

Fu liniște multă vreme, până în clipa în care se auziră pașii hârșâiți ai gardienei apropiindu-se. Asta o făcu pe SolHi să tresară și să privească spre gardiana care se puse în pirostrii odată ajunsă lângă celula lui SolHi, aruncându-i mai apoi, printre gratii, un briceag. Unul care alunecă pe podea până la picioarele lui SolHi, făcând-o să se cutremure cu tot trupul și să privească mai apoi la femeia de 45 de ani, care-i rânjea ciudat în față.

O știa bine pe acea gardiană. Îi memorizase nu doar chipul și pașii, ci și modul de-a fi. La fel SolHi știa că acea femeie, ce părea s-o urască fără ca să-i fi făcut ceva, lucra de ani buni în acea închisoare, câștigând o sumă destul de frumoasă pentru favorurile făcute prizonierilor sau celor de afară, care aveau de „transmis un mesaj” cuiva anume. „Favoruri” pe care SolHi nu le obținuse nicicând, deși propuse și ea bani. Motivul? Nu-l aflase niciodată, dar îl putea bănui, căci era fără doar și poate și asta din cauza lui Yun Marie. De altfel, tot din cauza acestei dușmance, SolHi nu putu da nici măcar un telefon în tot acel timp cât se aflase în închisoare, iar asta era un drept al ei care-i fusese refuzat.

Nu se plânse însă nicicând. Mereu așteptase în tăcere, știind că mai devreme sau mai târziu coșmarul se va termina. Începuseră însă a se înrăutăți lucrurile, mai ales în ultima vreme, după ce SolHi începu a primi mesaje de tipul celor pe care i-l transmise gardiana după ce-i aruncase briceagul, „Ai face bine să-l folosești, Ian SolHi! Așa ne faci tuturor o favoare, căci… doar astfel scapi de aici și ajungi acolo unde ți-i locul: în iad.”

Auzind aceste cuvinte, SolHi nu spuse nimic. Doar privi în tăcere la lama briceagului ce scânteia ușor în slaba lumină a închisorii. Și, cât privi țintă la acel instrument al morții, SolHi se simți oarecum paralizată, căci chiar nu era în stare să se miște. N-o făcu nici când simți iar pași apropiindu-se. Nici atunci când acel cineva care se apropiase și se puse în pirostrii în spatele ei, SolHi nu se întoarse. Doar tresări, scoțând un sunet înăbușit când acel cineva o prinse brusc de gât și trase cu putere în spate, lipind-o cu spatele de gratiile celulei. Atunci SolHi încercă să se elibereze din prinsoare și să fugă. Stătu însă locului, căci auzi, chiar lângă urechea dreaptă, cum „intrusul” deschise un briceag.

Acel sunet, al briceagului deschizându-se chiar lângă ea, îi umplu lui SolHi ochii de lacrimi. După care, tremurând din toate mădularele, SolHi întrebă cu glas gâtuit, „Cine ești tu?”

Nu-i răspunse nimeni însă. Doar un râs ciudat, cumva pe înfundate, fu auzit în urechea stângă, ceva ce-o făcu să întoarcă capul într-acolo. Tresări însă, gemând ușor, când simți o crestătură făcută de lama briceagului pe antebrațul drept. Apoi urmă încă una și încă una. Dar, deși durea ca naiba, SolHi nu strigă și nici nu chemă în ajutor pe nimeni, știind că putea fi mai rău după asta. Se mulțumi doar cu a scrâșni din dinți, încercând cumva să-și aline astfel durerea și să suporte tot ce va urma.

Se termină însă totul la a treia crestătură. După care, un glas ciudat, dar care-i dădu de înțeles că era o femeie cea care-o rănise, îi spuse în șoaptă lui SolHi, „Să nu crezi că s-a terminat și să te relaxezi, m-ai înțeles? E doar începutul.”

N-au fost vorbe în van acele cuvinte, căci, după acea noapte, SolHi își mai întâlni călăul de câteva ori. De fiecare dată însă se întâmplă în locuri puțin aglomerate, ferite și întunecate, în care SolHi era cumva forțată să ajungă în acele clipe. SolHi însă mereu tăcu și nu spuse nimănui despre ce i se întâmpla. Simțea că n-avea rost să spună, căci nimeni nu era de partea ei sau dornic s-o ajute. Preferă să sufere, în tăcere, cu speranța în suflet că totul se va termina de imediat ce va fi pusă în libertate.

Și ajunse SolHi în libertate într-un final, dar nici atunci nu spuse nimănui despre ce trăise în închisoare. La fel n-arătă acele cicatrici nimănui, nici măcar Minei. Până în ziua aceea când le arătase lui DooSan și GhiYon și asta din cauza că simțise nevoia s-o facă, de parcă moartea tinerei, pe care o investigau în acele clipe, ar fi putut să-i facă și ei dreptate după acel trecut îndepărtat și dureros, care-i marcase complet viața.

***

PREZENT. ACOPERIȘUL ȘCOLII

În clipa în care DooSan apăru pe acoperiș, strigând, „Care-i cauza acelor cicatrici?” SolHi înțelese că greșise arătându-i-le. De ce anume greșise? Pentru că, deși nu se obișnuise încă cu felul de a fi a lui Han DooSan, auzise despre obsesia lui de-a afla secrete cu orice preț, în special din cele care-l interesau pe dânsul, iar acel secret al ei era unul care-l interesa și pe el fără doar și poate.

SolHi însă, deși înțelese asta, nu era încă pregătită să-i vorbească despre al ei trecut. Mai mult de atât, simțea nu-și de ce că DooSan se prefăcea punând astfel de întrebări. Interogatoriu care-o făcu să-și ascundă cicatricile în loc să le descopere mai mult și să i le arate deschis lui DooSan, ca să-i dea acestuia șansa să descopere singur motivul. Sau… nu, stai, nu să-l descopere, ci să și-l amintească, căci SolHi ajunse demult să bănuiască că în incidentul cu rănirea ei în închisoare era și Han DooSan implicat, într-un fel sau altul. De aceea și ar fi vrut ca el să nu se mai prefacă, ci să recunoască totul. Așa… SolHi n-ar mai fi suferit, ci ar fi pus totul pe seama sorții. DooSan însă nu doar că nu recunoștea, ci părea să se încăpățâneze să nege adevărul, așa cum făcu și SolHi într-un final, spunându-i, „Nimic important. Doar… lucruri trecute și cam atât.” După care, ca să nu-i dea lui șansa să vadă că mințea, îi întoarse spatele și se apropie de marginea acoperișului, de unde se presupunea că adolescenta sărise.

Faptul că SolHi evită un răspuns evident îl cam scoase pe DooSan din sărite. Ba chiar consideră tăcerea ei o provocare. Ceva ce lucră numaidecât, căci, simțind viermele curiozității scormonindu-i prin măruntaie, DooSan se apropie de ea și, apucând-o de braț, o forță să-l privească. După care, privind în ochii ei, îi spuse pe un ton autoritar, „Spune-mi despre cicatrici.”

„Care anume?” Se făcu SolHi a nu înțelege întrebarea. „Mai ales nu înțeleg de ce-mi pui mie astfel de întrebări, când medicul legist nu-s eu. Prietenului tău, „iubitorul de păpuși,” ar trebui să-i pui astfel de întrebări și nu mie. Așa că… aș fi recunoscătoare de mi-ai elibera brațul ca să-mi pot face treaba.” DooSan însă n-o lăsă să plece, iar asta o înfurie pe SolHi, care-i strigă în cele din urmă, „Ce tot crezi că faci în aceste clipe, Han DooSan?”

„Aflu adevărul?” Răspunse DooSan ușor cinic. „Adevărul din spatele cicatricilor tale, căci nu degeaba mi le-ai arătat adineauri. Sau… mă înșel cumva?”

„Da, te înșeli. De ce? Pentru că le-am arătat ca să vă demonstrez că am spus adevărul despre cicatricile victimei, nu ca să-ți dau ție o altă pistă de investigație.”

„Ceva ce ți-a reușit totuși, chiar și de n-ai vrut asta. Așa că, ia zi-mi: de ce ți le-ai făcut când ai susținut mereu că nu ești vinovată de moartea lui YuSan? Vina cumva? Sau poate… remușcările?”

Cinismul lui o făcu pe SolHi să scrâșnească nervoasă din dinți. După care, privind ca un uliu dornic de pradă în ochii bărbatului de lângă ea, SolHi îi șuieră printre dinți, „Mi le-am făcut? Să nu fim ipocriți, Han DooSan. Știi prea bine motivul acestor cicatrici. Așa că… nu te preface, ok?”

DooSan o privi uluit. „Îl știu?” Întrebă el într-un final, confuz.

Văzându-l negând adevărul, cel bănuit de ea, SolHi își eliberă brațul cu forța. După care, făcând un pas spre DooSan, care n-o scăpa din ochii, îi spuse, privindu-l cu ură, „Da, îl știi, căci nu-s decât rodul „dragostei” imense pe care mama ta a simțit-o mereu pentru mine. Sau… poate rodul „iubirii” tale, aaa?”

„Ordinul meu? Despre ce mama naibii vorbești acum, Ian SolHi? Ce-am eu de-a face sau mama cu cicatricile tale?”

Siguranța din vocea lui și mai ales faptul că simți indignarea în vocea lui când ea îl acuză, o făcură pe SolHi confuză. Ceva ce-o făcu să-l întrebe într-un final, „Chiar n-ai știut de asta? Ești sigur?”

„Să știu ce?” Strigă DooSan. „Vorbește odată, SolHi și nu te juca astfel cu mine, că n-o să-ți meargă să mă faci vinovat.”

„Asta crezi că fac? Că caut compasiunea ta?”

„Ce știu eu?! Pare a fi un joc din partea ta. Motivul? Iaca nu-l știu! Dar vreau să-l știut, așa că zi-mi ce știi!”

SolHi izbucni în râs. „Ce știu?” Îl întrebă ea pe un ton ușor batjocoritor. „Nimic nu știu eu. Doar… faptul c-am fost urâtă pentru ceva ce se presupunea c-am făcut. O crimă pentru care am fost pedepsită încă înainte de-a se da verdictul judecătoresc sau de a se demonstra că-s vinovată. Cum anume? Simplu: prin amenințări că dacă ies la libertate nu supraviețuiesc. Cine anume? Nimeni alta decât mama ta, Han DooSan!” Acesta se cutremură, privind-o uluit. „Da, anume Yun Marie mi-a „prezis” un astfel de viitor de-mi „reușește să scap basma curată,” cum a zis ea. Și nu doar amenințări în van au fost, în cuvinte, ci cu fapte, căci anume datorită ei am aceste mărturii ale durerii pe piele, căci ori de câte ori Yun Marie mă vizita în închisoare, cineva îmi cresta noaptea aceste răni pe piele.”

„Minți!” Strigă DooSan înfuriat, apucând-o de brațe și zgâlțâind-o nițel. „Mama n-ar fi nicicând în stare de așa ceva.”

„De crezi asta, atunci ești prost Han DooSan. Sau n-ai ajuns nicicând s-o cunoști cu adevărat pe Yun Marie.”

„Ba bine c-o cunosc. Chiar mai bine decât pe tine. De aia și știu că minți, chiar dacă nu înțeleg motivul pentru care faci asta.”

„Încerc doar să-ți deschid ochii,” strigă și SolHi. „Să-ți spun acel adevăr pe care mi-ai cerut să ți-l spun. Dar chiar și așa nu mă crezi, căci ești prea orb ca să vezi adevărul, Han DooSan. Prea crezi în alții și nicicând în cei ce-l știu. Așa că… nu văd rostul de-a continua această conversație.”

Împingându-l de la ea, SolHi dădu să plece. Nu-i reuși însă, căci DooSan o apucă iar de braț și-o trase brusc spre el. Și, privindu-l în ochi, SolHi văzu ura scânteind în ochii lui, o ură care crezuse că se diminuase, dar care era mai vie decât oricând. Ba chiar o și simți ura ceea, în clipa în care DooSan strânse cu putere de braț, șuierându-i printre dinți, „Să nu crezi că cu astfel de jocuri murdare o să-mi înduioșezi inima, Ian SolHi. Astfel de cicatrici nu înseamnă nimic pentru mine și la fel n-o să mă facă nicicând să renunț la răzbunare.”

Surâzând, chiar dacă dezamăgirea i se aciuase în suflet, cumva printre lacrimi în timp ce-l privea în ochi, SolHi îi spuse, „Chiar crezi că asta e ceea ce-mi doresc?”

„Ce?” Întrebă el confuz. „Despre ce naiba vorbești acuma?”

„Despre răzbunarea ta,” răspunse SolHi, calm. „O răzbunare care abia aștept să aibă loc. Aștept cu nerăbdare să terminați cu mine odată și pentru totdeauna așa cum ați promis mereu: și tu și mama ta. O răzbunare care așa și n-am simțit-o, Han DooSan, căci mereu ai fost laș. Da, ai fost laș și ai preferat doar să stai în umbră, pândind la ce mi se întâmplă și bucurându-te de fiecare clipă de suferință ce mi-a fost dat să trăiesc. Chiar și așa n-a fost nicicând de ajuns pentru tine. Pentru mine însă a fost mai mult decât de ajuns. Ba chiar pot spune c-am obosit: să lupt cu tine, cu mama ta, cu lumea întreagă și chiar și cu mine. Tot ce-mi doresc e să se termine, m-auzi? Această viață blestemată pe care am ajuns s-o trăiesc doar pentru că m-am încrezut în alții. Așa că… ai undă verde să faci tot ce-ți poftește inima! N-o să mișc un deget să te împiedic s-o faci: nici de mă rupi în bucăți și nici de ajung iar la închisoare. Ai undă verde, Han DooSan, pentru orice n-ar vrea monstrul din interiorul tău să-mi facă.”

Calmitatea din vocea ei, dar mai ales lacrimile care-i scăldară dintr-o dată ochii, îl făcură pe DooSan să se cutremure. Atunci, simțind ceva straniu în piept, privind la ai ei ochi înlăcrimați, DooSan înțelese adevărul: SolHi nu mințea cu privire la amenințările lui Yun Marie și la fel nu-i mai era teamă de amenințările lui. Un adevăr care-l făcu să murmure buimac într-un final, „Nu poate fi! Asta nu poate fi adevărat.”

„Crezi tu? Ba bine că e, căci anume tu și mama ta m-ați târât în iadul ăsta doar ca să vă răzbunați, fără să știți că erați deja răzbunați de soartă. De lumea întreagă mai bine zis. Acea lume care m-a urât fără ca eu să-i fi făcut ceva. Și da, ați fost răzbunați prin fiecare insultă care mi-a fost adresată, prin fiecare rană făcută în suflet sau pe piele, deși răzbunarea voastră cea mai crâncenă a avut loc în noaptea morții lui Han YuSan, în acel depozit abandonat. Pentru voi însă nimic din toate astea n-a contat. De asta ați angajat pe cineva să fiu atacă în închisoare. Nu doar odată, ci iar și iar, sperând probabil ca astfel să-mi ies din minți sau măcar să recunosc o crimă despre care nu-mi amintesc. Ați greșit însă, căci am rezistat urii voastre. La fel ați greșit lăsându-mă atunci în viață, Han DooSan. Motivul? Ura! Da, ura pe care eu o simt pentru voi, ura care nu-mi va permite nicicând să încetez să caut adevărul doar ca să vă demonstrez vouă cât de mult greșiți. Până atunci însă… ai dreptul la ură și tu, DooSan. Ai dreptul să mă rănești continuu, iar eu n-am să mă opun. De ce? Doar ca să am șansa mai apoi, de demonstrez că-s nevinovată, să vă întorc totul cu vârf și îndesat.”

După ce spuse aceste cuvinte, SolHi își șterse mașinal lacrimile, care-i curseră până atunci șiroaie pe obraji. După care plecă: fără să privească în urmă. Doar plecă, lăsând un Han DooSan uluit în urma ei, un DooSan copleșit de evenimente, care murmura întruna, înnebunit, „Nu, nu poate fi. A mea mamă nu-i capabilă de astfel de grozăvii. Chiar nu poate fi, căci… da, Ian SolHi a spus asta doar pentru a mă răni. Doar ca să-mi sfâșie mie inima.”

Într-un final, neputincios, DooSan se așeză pe acea podea de ciment și izbucni în hohote de plâns. În minte îi roiau gânduri și gânduri, amintiri sumbre din acea perioadă tragică în care își pierduse fratele. Amintiri care se opriră la o seară ploioasă, când se întoarse pe neașteptate acasă, după o zi în care umblase în căutare de dovezi, dar fără rezultat. Atunci, intrând în casă și urcând mai apoi scările să ajungă la camera sa de la etajul doi, o auzi pe mama sa, vorbind cu cineva la telefon. Tonul grav al vocii ei, auzit prin ușa deschisă de la terasă, îl făcură pe DooSan să se oprească la jumătatea scării și să asculte. Astfel îi fu dat s-o audă pe Yun Marie, spunându-i interlocutorului ei, „Nu-mi pasă de moare în închisoare. Doar fă ce ți-am spus! Astfel o să-mi răzbun și eu fiul și-o să încetez a mai simți durere.”

După ce spuse asta, Yun Marie închise apelul și, încrucișându-și brațele pe piept, privi prin fereastră la grădina de trandafiri, care era în plină floare în acele clipe. Cuvinte la care DooSan nu atrase prea multă atenție în acea zi. La fel nu-i ceru mamei sale explicații și nici Marie, care nu-l văzuse stând acolo, i le dăduse. De altfel, nici de i-ar fi explicat Marie ceva feciorului n-ar fi contat prea mult în acele clipe, căci gândeau la fel în acel moment. Voiau răzbunare cu orice preț. Un gând atât de diferit pentru DooSan în acel moment când stătea pe acoperișul școlii și-și aduse aminte de ceea ce se întâmplase cândva, cuvinte care-i răniră lui inima într-un final, înțelegând că de fapt căutaseră probabil adevărul nu acolo unde ar fi trebuit.