Pack Mina sorbi cu zgomot ultimele picături de bere din doză. „Hwa,” spuse ea după asta. „Acum chiar că pot să mă relaxez! Azi chiar a fost o zi nebună, jur! Și, dacă aș mai fi stat la birou încă cinci minute, cu șeful meu lângă mine strigând ca nebunul, jur că l-aș fi ucis.” O remarcă care aștepta un răspuns. Unul pe care totuși nu-l primi de la SolHi, care părea cufundată în gânduri. De aceea și strigă Mina la un moment dat, „Se întâmplă ceva? Ia, Ian SolHi, cu cine vorbesc acum?”

Auzindu-și prietena strigându-i numele, SolHi o privi țintă, chiar dacă părea că n-o vede. Ba chiar și întrebă prostește la un moment dat, „Aaa?” După care, dându-și seama că Mina o întrebase probabil ce-i cu ea, SolHi forță un zâmbet. De aceea și răspunse într-o doară, „Nimic în afară de faptul că trebuie să dau ochii cu Câinele de Vânătoare cât am o armă. În fiecare zi de altfel.”

„Cu Câinele de Vânătoare? Și, prin „Câinele de Vânătoare,” te referi la?”

„La Han DooSan desigur. La cine altcineva?!” Răspunse SolHi, zâmbind ciudat în timp ce Mina o privea cu ochii cât cepele.

Anume acest răspuns neașteptat, al cărui mesaj ajunse cu întârziere la creierul Minei, o făcu să se înece cu bere, de împroșcă apoi cu picături amare în jur. După care, venindu-și în sfârșit în fire, după multe clipe de tuse convulsivă, Mina se uită țintă în ochii prietenei ei, întrebând, „Și? Te-ai culcat deja cu el?” O întrebare care-o făcu pe SolHi să holbeze ochii cât cepele de data asta, părând mai mult o bufniță decât a om. Mina însă nu păru deloc impresionată de mirarea văzută pe fața lui SolHi. Din contră, părea curioasă să afle ce va fi după asta. De aceea și-și aținti micii ochi negri, de șoarece curios, în cei ai lui SolHi în așteptarea răspunsului. Unul care întârzia să apară, deși SolHi înțelese că era iar ținta glumelor pipărate ale prietenei. Chiar și așa decise într-un final să-i facă jocul Minei și-i spuse:

„Da. Am deja și doi copii cu el. Ia, Pack Mina, ți-ai pierdut cumva mințile? Cum naiba poți spuse așa ceva? Să intru în același pat cu Han DooSan? Mai bine îi frâng gâtul.” După care, deformând cutia de bere, o aruncă direct la coș, șuierând un „Bingo!” printre dinți, căci chiar era mulțumită de rezultat.

„La naiba de bingo!” Strigă Mina. „Mai bine mi-ai răspunde la întrebare, Ian SolHi: de ce tu și Han DooSan trebuie să lucrați împreună? Și mai ales, de ce am impresia că voi doi, lucrând împreună, sunteți întruchiparea perfectă a desenului animat „Tom și Jerry?” Și da, chiar sunt curioasă să știu care din voi e Jerry.” După care, încrucișându-și brațele pe piept, Mina privi țintă în ochii lui SolHi, în așteptarea răspunsului.

Unul pe care-l auzi cât de curând, căci SolHi îi spuse, „Nu știu, ok?! Nu știu care din noi e Jerry și cine-i Tom, la mama dracului! Ce știu e…”

„Vorbește frumos, Ian SolHi! Nu ești un bărbat într-un bar rock și chiar și acolo n-ar suna bine deloc.”

„Nu știu eu despre vorbitul frumos, dar cu siguranță știu că n-am de gând să pierd iar în fața acelui idiot. Nu după toate rahaturile pe care mi le-a făcut în trecut, „favoruri” pe care am de gând să i le întorc unul câte unul. Și, dacă-i trece prin minte ceva rău despre mine, să știi că de data asta n-o să rămână fără un răspuns, căci… mi-a fost de-ajuns. Mai ales, am obosit să-i fiu sac de box. Șapte ani au fost mai mult decât de ajuns. Acum… merg până la capăt, Mina! Și, de unul din noi moare, atunci… norocul lui.”

„Noroc sau nu, ce cred eu e că ar fi bine să renunți la job, SolHi! Lucrând ca detectiv, sub comanda lui Han DooSan, sunt sigură că n-o să-ți aducă nimic bun. Mai ales acum când e și el implicat și știm ce caută: să te bage iar la închisoare.”

„Atunci… n-are decât să stea frumos pe fund și să aștepte, căci are al naibii de mult de așteptat ca să mă vadă iar în genunchi în fața lui, Mina. Mai mult de atât… am obosit să mă ascund sau să fug și tu știi la fel de bine ca mine asta. La fel, nimeni nu-mi garantează că dacă renunț la job Han DooSan va renunța la obsesia lui. Sunt ținta lui, îți amintești, nu? Eu îmi amintesc și al naibii de mine. La fel cum îmi amintesc tot ce mi-a făcut în toți acești ani. De asta n-am de gând să renunț. Pentru nimic în lume. Nu până nu iese unul din noi din joc.”

„Cu… ieșitul din joc… te referi la a fi mort, nu?”

„Ți-am spus deja că-mi place când tragi concluzii deștepte, Mina. Nu degeaba ești psiholog. Desigur că poți gândi logic.”

„Ha-ha, funny, dar nu pentru mine, căci chiar n-a sunat drăguț ce-ai spus, chiar dacă ai vrut să fie „compliment.”

„Iar eu ți-am spus deja că-mi place când tragi concluzii logice.” Și, pentru prima dată în acea seară, SolHi zâmbi.

„Fie pe-a ta,” spuse Mina dintr-o dată, dând din mână a pagubă. „Nu cred că asta e important acum. Ce cred că ar fi mai bine e să-l faci amant. Astfel… nu pierzi nimic, te asigur de asta, căci… of, la naiba, ticălosul cela chiar arată bine. De altfel sunt sigură că dacă nu din cauza problemelor dintre voi, ar fi fost amantul perfect.”

„La fel cred și eu,” răspunse SolHi, surprinzând-o pe Mina. „Cu adevărat e sexy: ca un liliac care doarme cu capul în jos ziua, în timp ce noaptea e șeful vampirilor. Îl știi pe cel faimos, nu? Dracula, așa cred că se numea. Ei bine, Han DooSan e copia lui după mai bine de jumătate de secol deja.”

„Ceea ce eu cred e că și tu știi ce le pot face vampirii femeilor lor,” replică Mina, zâmbind ciudat, ceva ce-i atrase atenția lui SolHi. „Mă refeream la faimoasa serie „Twilling.” O știi, nu? Desigur c-o știi, căci am văzut-o împreună, la fel ca scena cu patul rupt. Ceva ce la sigur se poate repeta de tu și Han DooSan…”

„Yah,” strigă SolHi atât de tare, de-i făcu Minei să-i țiuie urechile. Mina ba chiar și le acoperi cu palmele la un moment dat. De nu… la sigur ar fi rămas surdă.

This story originates from a different website. Ensure the author gets the support they deserve by reading it there.

În momentul în care SolHi tăcu și păru că se liniștise, Mina pufni în râs. Apoi, chiar dacă SolHi o privi chiorâș, ea spuse, „Voi cu siguranță sunteți copia perfectă a celuilalt. De ce? Pentru că niciunul din voi nu știe ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte. Cu toate acestea continuați să sugeți sângele celuilalt în loc să aflați răspunsuri. Asta e ce vă face vampiri nebuni, căci… lumea-i oglinda ta, îți amintești, nu?! Desigur că-ți amintești, la fel cum cred că știi că alții îți copie de fapt acțiunile. La fel ca viața care îți întoarce tot cu vârf și îndesat. Ca un efect bumerang de altfel, ceva ce nu s-ar fi întâmplat de i-ai fi spus lui Han DooSan ce-ai pierdut în acea noapte.”

„Niciodată,” strigă SolHi. „M-ai auzit, Pack Mina? N-o să-i spun nicicând lui Han DooSan despre asta. De ce? Pentru că n-am nevoie de mila lui. Singurul lucru pe care-l vreau de la el e să mă lase în pace, iar dacă asta nu se întâmplă, atunci o să lupt până la capăt. Până unul din noi moare. Și… Pack Mina, tu chiar ești trădătoare!” După care, nervoasă, SolHi plecă, lăsând-o pe Mina holbându-se în urma ei.

În cele din urmă, când în sfârșit înțelese de ce SolHi o numise trădătoare, Mina zâmbi. O făcu însă cu amărăciune, înțelegând că atât SolHi, cât și DooSan erau doi idioți, așa cum îi spusese și lui SolHi adesea, că „De la dragoste la ură e doar un pas. La fel… un prieten îți poate fi oricând dușman sau invers. Mereu.”

***

O clădire impresionantă, într-un cartier pentru bogătași, se ridica mult deasupra străzii asfaltate, care era goală în acele clipe. Și, chiar dacă era o oră târzie deja, când de obicei oamenii se întorceau acasă de la muncă, nimeni practic nu se vedea pe strada aceea, de parcă ar fi fost blestemată. Era însă doar o iluzie sau o simplă coincidență, că acea stradă era goală când apăru acolo acel minivan cu inscripția, „Duck Pan: livrare rapidă!” Apoi, după ce opri în fața clădirii, curierul, care era de fapt și șofer, coborî din mașină și merse de deschise ușile din spate pentru a scoate de acolo o cutie.

Era o cutie destul de impresionantă, cu o mare fundă roșie pe ea, ceva ce-l făcu pe An Sook, curierul, să zâmbească și să spună în cele din urmă, „Cineva azi va fi cu siguranță surprins.” După care, luând căruciorul pentru cărat lucruri grele, îl trase mai aproape de mașină și încercă să pună cutia pe el. O cutie a naibii de grea însă, căci avu de furcă cu ea ceva vreme până o scoase din mașină. Ba chiar, înfuriat, când în sfârșit puse cutia ceea pe cărucior, An Sook mârâi un, „Ce mama naibii au băgat în cutia asta? Pietre sau ce?” Apoi, respirând accelerat, se îndreptă spre intrarea în clădire, în timp ce continuă să bombăne sub nas diverse lucruri, precum „Unii oamenii la sigur nu se gândesc la cei care cară astfel de cutii atunci când le trimit. Ba chiar am impresia c-o fac special ca să ne chinuie pe noi. De asta bagă tot ce le trece prin cap înăuntru.” Tăcu însă în clipa în care ajunse lângă ușă, pe care o deschise cât de curând, și intră.

Ajuns în fața ascensorului, apăsă butonul de câteva ori. Fără rezultat însă, căci observă într-un final că era blocat la etajul 11. De aceea și începu An Sook să apese nervos pe buton, bombănind iar, „De ce mama naibii nu vine ăsta? Chiar n-am timp să-l aștept, căci lucruri importante am de făcut după asta.” După care, nervos, apăsă cu toată puterea butonul cela, de-și auzi până și degetul trosnind, ceva ce-l făcu să scrâșnească din dinți, șuierând mai apoi, „Haide odată, idiotule, mișcă-te!”

Dintr-o dată tresări în clipa în care auzi o voce de femeie în spatele lui. „E stricat,” îi spuse ea. Privind-o, An Sook văzu o femeie la vreo 35 de ani, într-un cărucior cu rotile, îndreptându-se spre el. Ea însă, deloc intimidată de a lui privire piezișă, îi spuse până ajunse lângă el, „Ca să lucreze, trebuie să-l apeși gentil.” Apoi, ajungând lângă buton, îl apăsă ea, iar trei minute mai târziu văzură ușile ascensorului deschizându-se în fața lor. Ceva ce-o făcu pe femeie să zâmbească și să-i spună mai apoi lui An Sook, „Ți-am spus doar: merge astfel!” După care, încă zâmbind, intră în ascensor. Nu închise ușile însă, ci-l așteptă și pe An Sook să urce, care întârzia de altfel, fiind prea ocupat să strâmbe din nas, căci chiar nu-i plăcuse lui să fie învățat de-o femeie.

Intrând într-un final în ascensor, An Sook nu apăsă butonul, ci așteptă până ea întrebă, „La ce etaj?”

„La cinci,” se grăbi el să răspundă. După care zâmbi, arătându-i femeii cu capul spre mâinile sale, care erau „prea ocupate” să țină căruciorul, chipurile din cauza asta nu apăsase el butonul. Iar ea, înțelegând că nu era decât o scuză banală, zâmbi și apăsă butonul ca ascensorul cela să urce în sfârșit.

Urcă el însă, da cu greu, ceva ce-l făcu pe An Sook să se simtă iar iritat. Mai ales se simțea incomod din cauza acelei tinere, care-l sfredelea cu privirea, încercând parcă să-i țină minte chipul. O privire care-l făcu pe An Sook să se uite în cele din urmă în altă parte, bombănind în capul lui, „Chiar nu i-a spus nimeni că-i al naibii de nepoliticos să te holbezi la alții? Mai ales la cei pe care nu-i cunoști?” Întrebări care rămaseră fără răspuns însă, căci An Sook, de cum se deschiseră ușile ascensorului, țâșni din el și se grăbi să se îndepărteze de acel loc.

***

„503. 503,” murmură An Sook, căutând apartamentul cu numărul 503. Un număr pe care-l văzu în cele din urmă la capătul coridorului și spre care se grăbi într-un final. Ajuns lângă ușă însă, nu sună, căci nu era necesară semnătura destinatarului. La fel nu sună pentru că se temea să nu dea peste un client vorbăreț, care să-l țină locului. De aceea doar lăsă cutia lângă ușă, după care, chiar înainte să plece, sună totuși la ușă ca să-și anunțe clientul că-i livrase pachetul, iar el se grăbi să se îndepărteze, căci îl așteptau alte livrări.

Când ușa apartamentului se deschise în sfârșit, An Sook era departe, închizând ușa de la casa scărilor în urma lui. Și luă el anume calea scărilor pentru că se temu să nu dea iar peste tânăra enervantă de-ar fi luat liftul, o femeie a cărei privire ajunse să-l asfixieze nu-ș de ce. De fapt, tocmai din cauza asta, ajunse să coboare scările celea în viteză: ca să ajungă cât mai repede afară și să respire aer proaspăt.

Spre deosebire de An Sook, care era al naibii de nervos în acea seară, clientul lui era exact opusul: calm și leneș. Avea vreo patruzeci de ani, dar încă arătând bine, cu un corp atletic, de invidiat, și ochi albaștri, ceea ce-l făcea cât se poate de adorabil. Ceva ce el păru să știe prea bine, căci nu păru deloc uimit să vadă o astfel de cutie lăsată la ușa lui, un fel de rutină zilnică sau ceva de genul. El doar păru puțin surprins, într-un mod plăcut, văzând cutia ceea acolo, o cutie deasupra căreia se aplecă cât de curând, citind mesajul lăsat lângă marea fundă roșie, „Doar pentru tine, Oppa! Deschide-mă când ești singur!” Un mesaj care-l făcu să zâmbească în cele din urmă, șoptind un, „Prostuța, a decis să mă surprindă se pare!” După care băgă cutia în apartament, închizând cu grijă ușa în urma lui.

Ajuns în living, bărbatul trase cutia mai aproape de sofa, pe care se așeză cât de curând. Privirea însă și-o ținea ațintită asupra acelui mesaj, „Doar pentru tine!” și la marea fundă roșie de pe cutie, o adevărată surpriză cum ajunse el să susțină. Și cu adevărat a fost o surpriză, doar pentru el în acea seară, căci, în acea mare cutie cu fundă roșie pe ea, își primi cadoul: trupul neînsuflețit al acelei „prostuțe,” care crezuse că voia să-l surprindă.