O liniște mormântală se lăsă în biroul lui DooSan după ce fiecare din ei își găsise câte ceva de făcut și se concentrase asupra muncii. Numai că, dintr-o dată, săriră cu toții ca arși când DooSan aruncă stiloul pe masă și șuieră printre dinți, „Naiba să vă ia!” Ceva ce-o scoase pe SolHi din sărite. Totuși ea nu spuse nimic la început. Doar observă privirile celorlalți, care priveau cruciți unii la alții neștiind ce mama naibii se întâmpla. Dar, în clipa în care DooSan șuieră iar printre dinți, „Cred că-ți bați joc de mine!” SolHi lovi cu palma în masă și, privind ca un uliu la DooSan, strigă:

„Procuror Han, dacă și aveți ceva de spus, atunci spuneți cu voce tare. Nu bolmojiți sub nas lucruri neînțelese. În caz contrar alții ar putea crede că vorbiți despre ei.”

DooSan însă, deși înțelese prea bine la ce se referise ea, decise totuși să-și țină gura, căci nu voia să-și împartă preocupările cu nimeni în acel moment. Dar totuși îi aruncă o privire supărată, semn că „Lasă-mă odată în pace dacă nu vrei să continuăm scărmăneala din seara trecută.”

SolHi însă nu se calmă, ci începu a bombăni ea de data asta, „Mereu se înfurie pe alții și oalele sparte le plătim noi, de parcă am fi cai de bătaie nu alta.” Apoi începu a trânti lucruri pe birou, semn că DooSan reușise s-o scoată cu totul din sărite.

Kan însă, înțelegând că cei doi n-au să se calmeze fără intervenție, aruncă cu un bulgăre de hârtie în ea, iar când SolHi îl privi și pe el cu ochi de fiară, îi șuieră printre dinți, „Nu pune lemne pe foc sau o pățești!”

„Acum eu sunt de vină?” Nu se lăsă SolHi. „Nu pot să cred: pentru că domn procuror nu-și poate calma nervii alții ar trebui să…”

Tăcu însă când ușa se deschise brusc, iar procuror Iun Min Hiok intră, cu un zâmbet până la urechi. Ba chiar le spuse și-un „Bună dimineața, colegi!” pe un ton suspect de vesel după părerea tuturor celor din oficiu.

În special DooSan nu gustă „intrarea triumfătoare” a colegului său, un bărbat la vreo 37-40 de ani, și care era de fapt unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Han DooSan și fusese de asemenea și al lui Han YuSan. De aceea îl privi pe procuror Iun pe sub sprâncene, încercând să înțeleagă ce vânt îl adusese pe acesta pe acolo.

Chiar și așa DooSan nu era supărat pe el. De fapt nu putea fi supărat pe Min Hiok, pe care-l aprecia enorm pentru faptul că era un bărbat dintr-o bucată și care nu odată îl ajutase pe DooSan să scape de probleme anume datorită faptului că era diplomat. Și asta cu scosul lui DooSan din probleme nu era o glumă sau metaforă ceva. Nu, era purul adevăr, căci deși DooSan nu era o fire conflictuală, cu excepția cazurilor când se afla în preajma lui SolHi desigur, nimerea totuși mai mereu în probleme. Mare parte din ele însă erau din cauza că nu putea accepta nedreptatea și de asta nu se ținea deoparte de vedea că cuiva i se făcea o nedreptate, dar altă parte din acele probleme se datorau totuși faptului că era fiul mai mic al fostului Procuror General, Yun Marie, și mai nou - pentru că o adusese pe SolHi, considerată o criminală, să lucreze pentru Procuratură.

Însă, cu tot ajutorul primit de la Min Hiok, acesta reușea adesea să-l scoată pe DooSan din sărite, căci, făcea ce făcea și-i amintea mereu că i-i „dator până la moarte,” chiar dacă și știa DooSan că nu ar fi pierdut prietenia procurorului Iun nici dacă ar fi refuzat să-l ajute. Totuși ar fi preferat ca acela să nu-i amintească de „datorii” în fața altora, iar după mutra lui satisfăcută, pe care i-o observase de imediat ce intrase acela în oficiu, DooSan înțelese că acela era acolo ca să-i ceară una din faimoasele „favoruri.”

Îi atrase însă atenția și faptul că Iun Min Hiok privea țintă la SolHi în acele clipe. Mai bine zis procuror Iun privea la spatele ei, căci deși SolHi n-avea nimic cu el - nici de bine, nici de rău - îi întoarse acestuia spatele și nici nu-i răspunse la salut și asta din cauza că DooSan se pare că reușise s-o scoată cu totul din sărite.

„Ce pune ăsta la cale?” Se întrebă DooSan, observând privirea insistentă a lui Min Hiok asupra lui SolHi. „Să fiu al naibii dacă înțeleg eu ce gândește omul ăsta.” Dar totuși era DooSan sigur de un lucru: că Min Hiok n-o privea pe SolHi din cauza acelor bârfe care circulau prin procuratură și care-l făcuseră pe DooSan izgoi - „chipurile își adusese amanta să lucreze cu el și uitase că aceea îi apitase fratele.” De asemenea era DooSan sigur că Min Hiok n-o ura pe SolHi și nici nu încerca s-o doboare așa cum făceau mulți. Dar faptul că acela nu-și lua ochii de la ea începu să-l irite. Tocmai de aceea înșfăcă de pe masă o foaie de hârtie pe care-o mototoli cât ai clipi și, nici una, nici două, aruncă cu acea minge improvizată spre procuror Iun.

Acela, fără măcar a se uita la DooSan, prinse mingea ceea de hârtie din zbor, ceva ce-l făcu pe DooSan să strige fericit, „Ooo, procuror Iun, se pare că încă n-ai uitat de tinerețe!” Numai că strigătul cela vesel era și pentru a-i atrage atenția aceluia asupra sa. „Se pare că n-au fost în van cei douăzeci de ani de jucat baseball, chiar dacă tot pe atâția au trecut de când te-ai lăsat de joc,” îl tachină DooSan.

„Nici c-aș fi de-o seamă cu moartea!” Îi spuse Min Hiok, rânjind, semn că nu gustase gluma. După care se prefăcu mai întâi a arunca mingea ceea în capul lui DooSan, dar ajunse ea până la urmă la coșul de gunoi. „Și… goool!” Strigă el fericit.

SolHi, auzind gluma dintre bărbați și mai ales văzându-l pe DooSan atât de fericit, deși mai înainte făcea spume nu alta, îi privi pe sub sprâncene. După care bombăni un, „Și eu care credeam că singurul amant e doar iubitorul de păpuși. M-am înșelat se pare.” Tăcu însă când primi un ghiont de la Kan, care trecea pe alături după ce se ridicase între timp să ia o foaie scoasă la imprimantă.

Comentariul ei însă îi făcu atât pe DooSan, cât și pe Iun Min Hiok s-o privească pe sub sprâncene, căci dacă procuror Iun nu înțelese la ce se referise ea, DooSan înțelese prea bine și nu-i plăcuse aluzia. Dar, văzând privirea piezișă a lui Iun, decise că-i o idee a naibii de bună să schimbe subiectul. De asta și se ridică de pe scaun și se grăbi spre Min Hiok. „Și… cărui fapt datorăm onoarea vizitei tale?”

De răspuns răspunse însă A Rim în locul procurorului Iun, cu un glas mieros de altfel și privindu-l de parcă ar fi văzut un zeu, „De parcă procurorului Iun îi trebuie motive ca să vină pe la noi?! El e oricând binevenit!” Văzând însă mutra ironică a lui Kan, care nu se așteptase deloc să mai audă despre un alt roman cu iz de amantlâc în ziua aceea, A Rim îi șuieră printre dinți un „Vezi-ți de treabă,” după care se apucă să aranjeze un dosar, numai că vai de aranjatul cela, căci ochii ei erau ațintiți asupra lui Iun, iar mâinile ei apucau ce nimereau de pe masă și nu întotdeauna ce trebuia.

SuJin însă, care ședea la masa vecină, o privi pe sub sprâncene. Apoi, clătină din cap cu reproș, bombănind un, „Și eu care credeam că singurul gelos de pe aici și căruia nu-i place să-și împartă „iubirile” e procuror Han. Mai sunt și alții se pare.” Tăcu însă și privi furios la taică-su, când acesta aruncă cu capsatorul în el. „Da, da, am înțeles eu: tre să-mi țin gura!” Bombăni tânărul și, punându-și căștile pe cap, își căută de treabă.

Uimit de o astfel de reacție, Iun privi țintă la DooSan, „Am întrerupt cumva ceva?”

„Mai degrabă ai deranjat un roi de albine sălbatice!” I-o întoarse DooSan calm. „Dar, las-o baltă. Spune-mi mai bine ce-ai de zis și fă stânga împrejur până n-ai pățit-o și tu. Eu… nu odată am simțit ce le poate ăstora pielea. Așa că… ce cauți pe aici?”

„Să mă ajutați c-o treabă!”

„Treabă? Ce treabă?” Întrebă DooSan mirat. Abia într-un târziu observă dosarul din mâna lui Iun, pe care-l luă și-i cercetă conținutul. După câteva secunde privind prin dosar spuse, „O dispărută fără urmă?”

„Da. L-am primit de la Gi, căci… se pare c-au nevoie de ajutor, căci s-a primit ordin de sus să se închidă cazul dat și cât mai repede posibil. Chiar și eu l-am primit. Numai că…”

„…ție trebușoara asta îți miroase putred. Și, cum nu poți acționa deschis, ne-ai ales pe noi să-ți fim țapi ispășitori în caz de ceva merge prost. Am eu dreptate?” Spuse DooSan, rânjind, semn că gluma asta nu prea-i plăcuse nici lui, dar era adevărul.

Min Hiok însă îl privi cu curiozitate. „Ce mănânci în ultima vreme de vezi printre rânduri?” Îl întrebă pe DooSan.

„Oameni,” spuse scurt SolHi, fără să-i privească, iar DooSan se strâmbă spre ea. Min Hiok însă surâse, văzând mutrișoarele făcute de DooSan. Apoi, fu și mai surprins să vadă rânjetul forțat de pe fața lui SolHi și înțelese că ceva a naibii de interesant se întâmpla între cei doi. De asta și decise să-i înțepe:

„Voi doi ce: vă întâlniți cumva?” Iar comentariul lui Min Hiok o făcu pe SolHi, care tocmai luase un gât de ceai, să tușească de împroșcă totul în jur. Min Hiok însă surâse, „Am avut totuși dreptate se pare.”

„Ba pe dracu!” Îi șuieră DooSan printre dinți. „Și… procuror Iun Min Hiok,” spuse apoi DooSan pe un ton oficial, semn că procuror Iun întrecuse măsura.

„Da, da, am înțeles eu: mai bine să ne întoarcem la treburile noastre. Și, după cum spuneam, cazul dat e necesar de terminat cât mai curând. Mai exact în trei zile. De nu… sunt forțat să-l închid.”

Auzindu-l vorbind astfel, Kan se întoarse spre el. Și, încă așezat și privindu-l pe Min Hiok pe sub sprâncene în timp ce-și ținea brațele cruciș pe piept, spuse, „Arătăm a vampiri sau ce? Cum trei zile? Voi n-ați fost în stare să găsiți nimic în luni probabil, iar nouă ne dați doar trei zile? Credeți că stăm cu Baba Vanga lângă noi ca să ghicim unde-i victima sau cum?”

„Poate și vampiri nu sunteți, dar știu eu că sunteți buni la ce faceți,” iar complimentul procurorului îl făcu pe Kan să se umfle în pene. Dar, înțelegând că cedase prea rapid, făcu iar o mutră serioasă. Căscă însă ochi mari de uimire când îl auzi pe Min Hiok spunând, „Și cazul dat n-are luni de zile de când e cercetat, ci doar 1 zi. Ieri l-am primit dacă ceva.”

„Ieri l-ai primit, iar azi ți se cere să-l închizi?” Întrebă DooSan cu oarecare ironie. „Numai mie mi se pare sau cineva important e implicat?”

„Dacă sincer: n-am nici cea mai mică idee. Totuși, chiar și dacă n-am putut noi afla multe, am putut verifica că tânăra pur și simplu nu-i de găsit: n-a ieșit din țară, prietenii nu știu unde e, la lucru nu s-a prezentat de câteva zile, iar de iubit nu mai zic, că nu-l are.”

„Familie?” Întrebă inspectorul Yu, făcându-și notițe.

„Doar bunica. E destul de în vârstă însă. Și-s mai mult ca sigur că habar n-are de ce se întâmplă. Așa că, până o găsim, aș prefera să nu băgăm pe nimeni în mormânt,” mai adăugă el, o aluzie la faptul că oamenii lui DooSan erau la fel de buni și de a băga și pe alții în probleme nu doar pe ei.

„Asta a fost se pare despre noi,” bombăni SuJin nemulțumit, deși toți crezuseră că asculta muzică și n-auzea ce vorbesc ei.

Min Hiok însă nu se supără din cauza comentariului tânărului. Din contră: se întoarse spre el și, zâmbindu-i, spuse, „Pur și simplu ador când lucrez cu oameni inteligenți. Așa că ce: pot conta pe voi sau nu?”

„Avem de ales?” I-o trânti DooSan, întorcându-i dosarul pe care Min Hiok totuși nu-l luă. „Dacă da, atunci pass, căci… nu vreau să bag pe nimeni în probleme. Prea-mi pute mie cazul dat.”

„Și ceaiul de ierburi uneori miroase urât, dar de băut îl bei de te doare ceva,” îi spuse SolHi, apropiindu-se de ei și luând dosarul. „Mă ocup eu atunci de asta de dvs, domn procuror, preferați să nu vă mânjiți mâinile cu…” Și-i întoarse apoi spatele lui DooSan, fără a termina fraza, deși toată lumea înțelese la ce se referise ea.

DooSan însă se înfurie și nu doar din cauza comentariului. De aceea se îndreptă spre masa ei, strigând, „Ia, Ian SolHi, și de când mă rog tu decizi ce caz noi…”

SolHi nu-i dădu însă șansa să-și termine gândul, ci îi spuse, „De când vă tot lăsați rugat?!” Iar remarca ei își atinse ținta, căci DooSan se opri locului. Făcu totuși un gest scurt, semn c-ar fi fost mai mult ca fericit să-i pocnească una ca s-o învețe minte. Se calmă totuși. Și, întorcându-se spre Min Hiok, rânji, „Ne ocupăm noi. Da. Numai că mai întâi omor pe cineva.”

„Dacă zici?!” Spuse procuror Iun, zâmbind. „Și nu mă deranjează, atâta timp cât îmi rezolvați cazul. Așa că: spor la treabă!” După care ieși, trântind ușa. Apăru însă numaidecât în cadrul ușii iar, rânjind, „Sorry. N-a fost cu intenție. Ușa mă refer!” Dar când ieși a doua oară o mai trânti odată.

„Se pare că azi toți s-au hotărât să-mi ucidă nervii!” Bombăni DooSan, apropiindu-se într-un final de SolHi și luându-i dosarul din mână, iar când ea îl privi furioasă îi spuse scurt, „Doar iau înapoi ce-i al meu! De vrei să-l ai: fă-te procuror!”

„Și să încep a mușca pe toți la rând, ca și tine? Nu, mersi!” Îi spuse SolHi scurt. După care se întoarse la ce făcea mai înainte de-a lua dosarul.

Inspirând și expirând de câteva ori ca să se calmeze, DooSan se apropie de panoul pentru cazuri. Apoi lipi o poză cu o tânără brunetă pe el și spuse, „Kim Ha Na. 20 de ani. Studentă la Facultatea de Arte a Universității Hankook. Specialitatea: Sculptură și Arte Plastice. A dispărut acum 4 zile, conform declarației prietenie ei Park Yu Ra, iar asta înseamnă că…”

„…cele 48h vitale de-a fi găsită în viață au trecut demult,” spuse Yoon Suk. „Atunci ce: căutăm trupul?” Primi însă un dosar în cap de la Kan, ce-l făcu să-l privească furios. „Și asta pentru ce?”

„Pentru că îndrugi prostii, de aia. De ce? Pentru că nu asta te-am învățat eu, ci până nu găsești pe cineva mort nu poți spune că-i cauți trupul. De aceea: ne concentrăm fiecare pe treaba lui și încercăm s-o găsim cât mai repede posibil. De preferat vie. Așa că: SolHi, urmează-mă! Mergem să vorbim cu bunica ei, căci… bătrână-bătrână, dar tot știe ea ceva. Mai ales că nepoata ei a dispărut așa, pe nepusă masă, iar ea nici măcar n-a spus poliției.”

„Numai încercați să n-o ucideți de-un infarct între timp!” Le spuse DooSan ironic. Rânji însă când o auzi pe SolHi pufnind în râs. „Ți-i vesel cumva?”

„Absolut. De ce? Pentru că dacă și ucidem pe cineva o să avem pe cine da vina că ne-a învățat asta. Ți-i minte faza cu șireturile, nu?”

„Ia!” Strigă DooSan.

„Faza cu șireturile? Care șireturi?” Întrebă Yoon Suk nevinovat.

„Este acolo una. Dar… nimic de uz public pe moment. Să mergem, sombe, până „șeful” nu ne cheamă un cal zburător ca să ne trimită în iad!” Și, luându-și lucrurile, ieși înaintea lui Kan.

DooSan, înțelegând prea bine că ea făcea asta ca să-l scoată din sărite, închise ochii și inspiră adânc. Apoi când îi deschise și-i văzu pe Yu și Yoon Suk în fața lui întrebă mirat, „Iar voi ce stați aici?”

„Dar unde ar trebui să fim?” Spuse Yu calm. „Fără indicații nu mă mișc de aici. Nu de alta, dar „faza cu șireturile” m-a cam pus pe gânduri. Nu vreau să se încerce pe gâtul meu.”

DooSan mârâi ușor la inspector. Totuși spuse, „Atunci mergeți și cercetați anturajul victimei, în special ce ține de prieteni, colegi sau foști iubiți. E posibil ca cineva să fi avut pică pe ea. Și… în special mi-i interesant să aflu de ce această Park Yu Ra a așteptat patru zile să anunțe că victima nu-i de găsit. Suspect după părerea mea.”

„Am înțeles!” Și Yu și Yoon Suk plecară și ei. DooSan între timp merse gânditor prin birou o vreme. După care se opri în fața lui SuJin, care-l privise pe sub sprâncene în tot acel timp, curios să afle ce punea acela la cale.

„Să cercetez conturile sociale?” Îl întrebă tânărul pe DooSan, văzând că acela tace.

„Da. N-ar fi o idee rea, căci… online-ul o să aibă întotdeauna ceva de spus.”

„Atunci: contați pe mine!” Spuse SuJin scurt și se apucă de treabă.

***

„Chiar trebuia să fii atât de dură cu procuror Han?” Îi spuse Kan lui SolHi în timp ce ambii urcau o pantă destul de înclinată într-un cartier sărăcăcios al Seulului. Și, tocmai pentru că panta ceea era a naibii de greu de urcat, iar el obosise, Kan gâfâia din greu. SolHi însă nu se sinchisi nici de comentariul lui, nici că acela gâfâia în timp ce încerca să țină pasul cu ea, căci panta ceea ei i se păru cât se poate de ușor de urcat. „Cu tine vorbesc, Ian SolHi. Așa că răspunde!”

Unauthorized use: this story is on Amazon without permission from the author. Report any sightings.

În sfârșit se opri SolHi, iar după ce se întoarse spre el, privindu-l pe sub sprâncene, spuse c-o mină acră, „Și de ce n-aș fi făcut-o? Singur o caută. Cu lumânarea de altfel.”

„Cum rămâne cu faptul că-i șeful tău? Sau ai uitat deja?”

„Ba n-am uitat eu de asta, dar prea nu mi-i la suflet tonul lui. De ce? Pentru că mereu când are ocazia își dă aere. De parcă mi-ar face în ciudă sau să se asigure că nu uit cine-i „șeful.” Și… unde naiba e adresa ceea? Au spus doar că-i undeva pe aici.”

„Ar fi trebuit! Să fie pe aici, adresa ceea. Se pare însă că-i încăpățânată ca și tine și procuror Han: faceți într-adins doar ca să-mi mâncați mie toată tinerețea,” și Kan se opri lângă SolHi, trăgându-și sufletul. „Ce acum?” Întrebă el, văzând că ea surâdea.

„Nimic important. Doar mă bucur c-ai realizat că nu mai ești tânăr. Asta înseamnă că-i timpul să lași băutura, fumatul, femeile și să te apuci de sport.”

„Huh, mai degrabă dau duba decât să las femeile și… tot restul. Și-așa am lăsat destule la viața mea. Măcar asta să-mi rămână pe suflet.”

SolHi se întoarse brusc spre el, luându-l prin surprindere. „Ar fi trebuit să te gândești la plăceri cât erai tânăr, nu acum. De ce? Pentru că unul la vârsta ceea se însoară, face copii și avere doar ca să aibă cu ce se făli la bătrânețe.”

„Tu acum pui sare pe rană?”

„Eu? Când asta?”

„Uită. Dacă mă iau după tine…,” apoi Kan făcu câțiva pași în față. Se opri însă brusc și se întoarse spre SolHi, forțând-o să se oprească locului. „Și-aș fi făcut-o poate: asta cu însuratul. De-aș fi avut o altă meserie. Ceva la călduț mă refer. Poate așa nu umblam brambura acum, pe toate drumurile iadului și cu tine în cârcă. Așa că, ia aminte de la mine și mărită-te, căci una-i un bărbat singur și bătrân, da cu totul alta e o femeie singură și bătrână. De ce? Pentru că voi, la bătrânețe, tindeți să vă luați o droaie de pisici pe lângă voi și să-i scoateți la pensie pe ăștia de-alde noi.”

„Asta a fost o aluzie cumva?” Îl străfulgeră SolHi cu privirea.

„Aluzie? De ce aluzie? Am spus totul destul de clar mi se pare. Așa că: dacă ai începe poate să trăiești cu cineva…,” remarca însă o făcu pe SolHi să strâmbe din nas. „Uită… și, unde zicea-i că-i adresa ceea…?” și Kan iarăși îi întoarse spatele.

SolHi îl urmă numaidecât, murmurând un, „Se pare că cineva nu și-a putut ține gura și a trâmbițat și altora că și-a schimbat domiciliul. Ah, Han DooSan, tu, pui de lele: pun eu laba pe tine când mă întorc la birou,” și, țâfnoasă, dădu un picior pietrei care îi ieșise în cale.

***

„Cine spuneați că trăiește aici?” O întrebă o doamnă destul de în vârstă pe SolHi. Și, mișcându-se un pic mai spre ea, mult aplecată de spate, femeia-i dădu de înțeles lui SolHi că nu prea aude bine.

Tocmai de aceea SolHi se văzu nevoită să ridice glasul, „Park Yu Ra. Conform documentelor, domiciliul ei este aici.”

„Park Yu Ra?!” Întrebă bătrâna mirată. „Ba bine că nu, drăguță, căci e prima dată când aud acest nume. Adică c-ar fi trăit aici. Și asta că trăiesc aici de mai bine de 50 de ani. Doar eu și nepoata mea. Dar numele ei e Kim Ha Na și nicidecum Park Yu Ra sau cum ai spus c-o cheamă.”

Spusele bătrânei îi făcură pe Kan și SolHi să schimbe priviri. Nu-și spuseră totuși nimic. Kan însă nu degeaba își spunea adesea „lup bătrân” - mirosi el imediat că ceva e în neregulă. De aceea întrebă, „Și nepoata dvs, Ha Na, din întâmplare n-a venit în ultima vreme cu nimeni pe acasă? Știu și eu: o prietenă sau poate un tânăr să vi-l prezinte?”

Bătrâna se încruntă în timp ce-și luă un scurt răgaz de gândire. „Parcă nu…,” spuse ea apoi. „Sau stai: să fi fost acum 2 luni?! Iaca nu-mi aduc bine aminte. Atunci a fost parcă când Ha Na a venit c-o colegă de facultate aici. Una un pic plinuță, bălaie, de statura detectivei mi se pare. Și-a spus atunci că aveau de lucrat la un proiect ceva și de asta au venit aici, ca să lucreze în liniște.”

SolHi surâse, „Ce convenient!” Murmură ea. În glas spuse totuși, „Și, bunico, din întâmplare, fetele nu v-au dat să semnați niciun document atunci? Mă refer la vreo declarație sau confirmare ceva ca tânăra să poată locui aici?”

„Nu,” răspunse femeia sigură pe sine. „N-am semnat nimic parcă. În afară de foaia de pensie.”

„Foaia pentru pensie?” Întrebă Kan mirat. „Dar oare pensia nu se dă pe card?” Și-o privi pe SolHi care ridică din umeri.

Bătrâna însă, fără să sesizeze ironia din glasul detectivului, spuse calmă, „Așa e. Vine pe card. Dar atunci au fost niște formalități pentru mărirea pensiilor. Mi-a spus Ha Na despre asta, chipurile sunt formalități normale înainte de alegeri.”

Kan și SolHi iarăși schimbară priviri. „Au fost cumva alegeri și eu nu eram la curent?” Murmură Kan.

„Da. Acum trei ani,” spuse ironic SolHi. „Dar… cum lupii singuratici nu țin contul evenimentelor…,” tăcu însă văzând mutra acră a detectivului.

Comentariul lor, chiar dacă spus în șoaptă, îi atrase atenția bătrânei, care se agită, „Dar de ce atât de multe întrebări, detective? S-a întâmplat ceva cu Ha Na?”

SolHi se grăbi s-o liniștească. „Ei, bunico, crezi că nu v-aș fi spus de era așa?! Pur și simplu: verificări de rutină, căci au fost niște greșeli la biroul de Stare Civilă și voiam să verificăm ce-i corect și ce nu. De fapt… noi am terminat deja. Să aveți o zi bună.”

„Și dumneavoastră,” spuse bătrâna și intră în ogradă, iar cei doi detectivi se îndepărtară și ei de poartă.

„Ce naiba pun astea două la cale?” Spuse SolHi când ea și Kan erau deja departe de casă.

„Nu-i clar? După mine miroase a fraudă. Sau poate una din ele se află în bucluc și de asta au ales s-o mintă pe bătrână. După mine Park Yu Ra e cea în probleme, căci anume ea și-a schimbat domiciliul și a fost exact acum două luni când bătrâna a semnat „formalitățile pentru pensie.” După mine asta miroase și destul de urât. Chiar mai urât decât faza cu cartierul chinezesc. De fapt încă simt mirosul cela și acum.”

„Cu șampon a-i încercat?” Îi spuse SolHi în batjocură. „Am auzit că face minuni!” Și, zâmbind, trecu pe lângă Kan.

Detectivul strâmbă din nas și murmură îngâmfat, „Asta ție-ți va trebui șampon, draga mea, căci ceea ce învârtiți tu și procuror Han tot nu miroase a bine. Sper numai să nu trageți și pe alții în aceeași băltoacă în care ați decis să înotați în doi.”

***

„Park Yu Ra? Domnișoară Park? Sunteți acasă?” Strigă DooSan, după ce bătuse de câteva ori la ușă, dar nu răspunse nimeni. Apoi, DooSan privi spre inspector Yu și Yoon Suk care erau cu el. „Sigur asta e adresa?”

„Da. Absolut. E adresa pe care a înregistrat-o acum câteva zile la cadastru,” spuse Yoon Suk și-i arătă o poză cu datele în telefonul lui.

„Atunci nu mai înțeleg nimic. În documentele date de procuror Iun era scris destul de clar că Kim Ha Na și Park Yu Ra trăiesc la aceeași adresă. Acum însă…”

„…e straniu. Sunt de acord cu dvs,” spuse Yu. „Și cel mai probabil una din ele minte, căci, de-ar fi locuit la aceeași adresă, nu și-ar fi dat seama abia peste 4 zile că cealaltă lipsește.”

„Ce dacă n-a anunțat special, inspectore?” Spuse Yoon Suk, gânditor. „După mine ar fi mai logic așa, căci…,” tăcu însă când îi văzu pe SolHi și Kan apropiindu-se de ei în fugă, după ce urcaseră scările în mare grabă, din cauza că ascensorul era stricat.

„Kim Ha Na n-a fost nicicând pe aici,” spuse SolHi, gâfâind. „Nici administratorul blocului n-a văzut-o și nici camerele de supraveghere nu par s-o fi surprins ieșind sau intrând în acest bloc. Plus la asta: am aflat că Park Yu Ra n-a plecat nicăieri azi. Prin urmare ar trebui să fie acasă.”

„Ar trebui, dar nu răspunde nimeni,” spuse DooSan țâfnos. „Înseamnă că presupunerea lui Yoon Suk e adevărată: ori Park Yu Ra ascunde ceva ori cele două pun ceva la cale și…”

Un zgomot puternic de lucruri căzute, auzit din apartament, îi făcu pe toți să tresară. Apoi, cât ai zice pește, detectivii și Yu își scoaseră armele și se poziționară lângă ușă. Și, când erau pregătiți, SolHi mai bătu odată în ușă, „Park Yu Ra? Deschide! Poliția! De nu deschizi în cel mult 30 de secunde intrăm cu forța!”

„Fără ordin oricum nu putem intra!” Murmură Yoon Suk.

„Nu și dacă procurorul e cu voi,” adăugă DooSan. „SolHi, deschideți ușa, cu orice preț! Eu mă ocup de ordin,” și se îndepărtă câțiva pași, dând un telefon.

Deși tare n-ar fi vrut probleme, Kan înțelese totuși că nu le pot evita, mai ales că din apartament se auziră strigătele unei tinere, cerând ajutor. De aceea îi spuse lui SolHi, „La o parte!” Și, nici una, nici două, Kan trase un glonte în broască. După care trase cu putere ușa spre el, dând-o de perete. Și, imediat ce-o deschiseră, o văzură pe Yu Ra într-o baltă de sânge după ce fusese înjunghiată, iar atacatorul, un tânăr la vreo 25 de ani, tocmai sărind prin fereastră.

„Nu mișca!” Îi strigă Kan tânărului, amenințându-l cu arma. Acela însă era demult afară, iar glonțul tras de Kan, când acela sări pe geam, se înfipse în peretele de lângă. Văzând că nu-l oprise pe tânăr, Kan drăcui, apoi se apropie în fugă de fereastră și, privind prin ea, îl văzu pe acel tânăr coborând pe țeava de la gaze atât de repede c-ai fi zis că-i maimuță. „Ne scapă!” Le strigă el celorlalți. „După el! E în curtea din spate.” Și dădu să plece după SolHi, Yoon Suk și Yu, care fugiseră de imediat ce tânărul sărise prin geam, numai că Kan nu-i observase încă.

În drum spre ușă însă fu apucat de mână de DooSan, care-i ordonă, „Apasă pe rană și cheamă ajutoare! Ne ocupăm noi de ăla!” Și fugi și el din apartament.

„Mai nou sunt dădacă!” Strigă Kan nemulțumit, apăsând totuși pe rană și sunând la 112. „Sau ăștia mă țin cumva de bătrân, căci… alo! Detectiv Kan Gi Yon, poliția…”

***

Oprită la o răscruce de drumuri, după ce fugise până acolo, SolHi privea cu grijă în jur, dar totul părea atât de liniștit. „Să-l ia naiba! Unde s-a dus?!” Murmură ea înfrigurată, văzând că nici urmă de cel pe care-l căutau. Apoi, într-un final, îi văzu pe DooSan, inspector Yu și Yoon Suk apropiindu-se de ea.

„L-am pierdut se pare!” Spuse Yoon Suk, abia respirând. Nu știu cum face, da e mult prea rapid și…”

„Uite-l!” Strigă SolHi, reperându-l pe tânăr pe unul dintre acoperișuri. „Să ne despărțim! Așa avem mai multe șanse! Procuror Han, după mine!” Și fugi înspre clădirea pe acoperișul căreia îl văzuse pe tânăr. În timp ce fugeau însă, atât DooSan, cât și SolHi auziră strigătul lui Yu în cască:

„Numai nu-l lăsați să ajungă în piețe. Mai ales în zona Itaewon, care-i cea mai aglomerată. În caz că da în veci nu dăm de el.”

„Da, inspectore, am înțeles!” Spuse DooSan. Și, observând-o pe SolHi făcând dreapta, făcu și el. Astfel ajunseră pe o străduță lăturalnică, destul de îngustă și întunecată, dar care era totuși considerată de localnici o scurtătură spre zona Itaewon. SolHi însă n-ajunse de partea cealaltă a străzii, ci se opri la mijlocul ei, în locul unde se vedeau mai multe lucruri clădite unul peste altul. Dar, ca să ajungă deasupra acelor lucruri și apoi să urce pe acoperiș, avea nevoie de ajutor. De aceea îi făcu semn lui DooSan să se apropie. „Ce pui la cale?” O întrebă el ajungând în fugă lângă ea.

„Urmărindu-l numai de jos îl pierdem. De aceea: cineva trebuie să urce pe acoperiș.”

„Ești nebună? Acoperișurile…”

„…sunt locul meu preferat, ai uitat?! Am trăit ani de zile pe acoperișuri. Le cunosc foarte bine și nu mă tem de ele. Așa că nu mai îndruga prostii și ajută-mă!”

„Și totuși, SolHi…!” Încercă el se opună.

„Nu sta locului și ajută-mă sau îl pierdem!” Îi strigă ea, trăgându-l de braț spre acel loc de lucruri clădite. Dar, când DooSan vru s-o ia în brațe, îi șuieră printre dinți, „Și-acuma, ce dracu crezi că faci?”

„Încerc să te ajut. Ai zis că vrei să urci, nu?!”

„Să urc pe acoperiș nu să fiu ținută în brațe! Doar… fii trambulină!” Și, arătându-i să-și țină mâinile căuș, SolHi făcu câțiva pași în spate. Fără prea mare tragere de inimă, DooSan se supuse. Astfel, când SolHi ajunse lângă el și puse piciorul pe palmele lui, el se forță s-o propulseze pe cât putu în sus. Astfel reuși SolHi să se agațe de marginea de sus a acelor lucruri, după care se sprijini pe mâini și ajunse deasupra lor, iar de acolo pe acoperiș fu doar o chestiune de timp.

Ajunsă pe acoperiș privi atentă în jur. Nu văzu pe nimeni însă, timp de mai multe secunde. Doar într-un final îl zări pe tânăr sărind de pe acoperișul de pe care era ea pe un altul. De asta și strâmbă SolHi din nas, „Ăsta a fost mâță în altă viață se pare. Dar… îți arăt eu ce pot face și alții, felină!” Apoi spuse în cască, „E pe acoperișul din zona estică a pieței Itaweon. Încercați să-l prindeți la intersecție.”

Yu se opri locului și privi în jur, „Acoperiș?” De asta și privi în sus. Astfel fu cum o văzu pe SolHi fugind spre locul de unde sărise tânărul. „La sigur și-a pierdut mințile!” Șuieră inspectorul printre dinți. După care fugi într-acolo.

„Yoon Suk, fă stânga!” Îi strigă SolHi în cască, zărindu-l pe Yoon Suk la o răscruce. „Mi se pare că are de gând să coboare le intersecția zonei Itaewon 26 Gil, ca mai apoi s-o ia spre zona Palatului turistic Gyeongbokgung. Dacă face asta, atunci în veci nu dăm de el.”

„Sigur, sombe, dar… tu unde ești?!” Privind în sus, căci auzise mai devreme că-i pe acoperiș, o văzu sărind de pe acoperișul pe care era pe un altul, care era un pic mai jos de acela. „Să mă ia…!” Și fugi și el într-acolo, tot cu ochii pe acoperiș, dar nevăzând-o pe SolHi ridicându-se în picioare. „Sombe! SolHi, ești bine?”

SolHi, care după ce sărise se văzu nevoită să se rostogolească câțiva metri, auzi destul de bine strigătul lui Yoon Suk în cască. Dar, deși tare ar fi vrut să-i strige să n-o surzească, doar se ridică în picioare și privi în jur. „Eu sunt bine. Numai că nu-l mai văd.”

„La 45 de grade în dreapta ta,” auzi ea glasul lui DooSan în cască. „Se îndreaptă spre Bogwang-ro 55 gil.”

Privind într-acolo, SolHi îl văzu pe tip mergând liniștit de data asta, crezând că nu fusese văzut. De asta și zâmbi SolHi, „Îl am în vizor!” După care fugi spre locul în care era tânărul.

Acoperișul pe care erau ea și tânărul însă, deși era destul de larg, avea mai multe denivelări pe el, semn că nu era doar o clădire cea pe care se aflau, ci mai multe în linie, dar cu un acoperiș comun sau c-o distanță foarte mică între ele, căci de pe unul pe altul puteai uneori trece doar făcând un pas mai mare. Apoi erau destule hornuri, panouri publicitare și alte drăcovenii care-o ajutară pe SolHi să se ascundă de tip. Astfel se putu apropia nestingherită de el. Totuși nu putea înțelege de ce el continua să stea locului și nu sărise.

Abia când erau la doar puțini metri distanță unul de celălalt, SolHi observă că tipul privea în jos cu mare atenție. „Se pare că cercetează zona de n-am apărut noi pe acolo. Crede că încă nu l-a observat nimeni,” gândi ea. „Numai că: surpriză, fraiere, sunt și eu aici!” Și, după ce se furișă puțin spre el, reuși să-i sară pe neașteptate în cârcă. Numai că nu calculă bine distanța și impactul loviturii. De aceea, în loc să cadă ambii pe acel acoperiș, se rostogoliră într-un final și căzură de pe el, deasupra unui morman de saci de gunoi, clădiți pe acea străduță pentru a fi mai apoi preluați de cei de la salubrizare. Dar, sacii ceea doar le amortizară căderea și nu le permiseră să se zdrobească de sol. Totuși, când căzură de pe ei, fiecare din ei simți destul de bine oscioarele trosnindu-le.

Scuturând cu putere din cap ca să-și revină din amețeală, căci într-adevăr fusese neatent și n-o observase pe SolHi venind, iar după asta urmă și căzătura, tânărul se ridică cu greu și privi în jur. În față însă nu putu merge, căci SolHi, care era la doar câțiva pași de el, deja ridicată în picioare, chiar dacă și resimțea destul de bine umărul luxat, nu era gata să-i permită să treacă. Și asta-l făcu pe tânăr să drăcuiască, căci văzuse bine acele țevi ce urcau pe acoperiș și care i-ar fi servit ca trambulină să urce iar pe acoperiș și să se facă nevăzut. În spate să fugă tot nu era o scăpare, căci la colțul străzii apărură Yu și DooSan deja.

„Să vă ia naiba!” Strigă el.

SolHi însă surâse, „Nu ce, Jerry, ai înțeles în sfârșit c-ai căzut în plasă? Dacă da, scutește-ne pe toți de un efort și la pământ! Nu de alta, da nu vreau să-ți rup gâtul de pun laba pe tine.”

„Crezi?” Spuse tânărul râzând. „Dă-mi voie să fiu de altă părere, căci am destulă experiență cu de-alde tine.” În timp ce spuse asta, se apropie de SolHi cu pași lenți.

SolHi însă nu se trase de lângă el. Doar îi spuse lui Yu în cască, când observă că acela intenționa să se apropie, „Nu vă băgați, inspectore! Jerry ăsta e al meu. Și azi la sigur îl fac să plătească pentru toate relele pe care i le-a făcut lui Tom de-a lungul timpului!” Numai că fu brusc forțată să se tragă în spate, când tânărul o atacă. Pumnul lui însă trecu pe alături, iar când se întoarse cu gând s-o apuce pe SolHi de gât, pe neașteptate, ea-l lovi cu cotul în nas, de-l făcu apoi să scuipe sânge. Primi și ea apoi un pumn în spate, ce-o făcu să icnească și să facă câțiva pași în față în încercarea de a-și menține echilibrul. Fu însă nevoită să se rotească pe caldarâm, când tipul o lovi peste genunchi, iar după asta, ea îl lovi peste fluierul piciorului, atât de tare, că acela căzu în genunchi.

Pe urmă își dădură un scurt răgaz de gândire, timp în care se pândeau unul pe celălalt. După care se ridicară ambii în picioare, mișcându-se în cerc. Acel joc însă era ceva ce se pare că nu le plăcu niciunuia dintre ei. De aceea și săriră unul asupra altuia, lovind cu pumnul: el lovi cu putere în umărul dezlocat, iar pumnul lui SolHi îl nimeri în piept, fapt ce-i făcu iar pe ambii să se îndepărteze unul de celălalt, resimțind durerea loviturii.

„Viperă!” Îi șuieră tipul printre dinți.

„Cu viperele doar viperă poți fi!” Mârâi SolHi. Și, nici una nici două, fugi spre perete, iar după ce săltă în sus și atinse peretele cu talpa, se propulsă spre tânăr cu gând să-l lovească în cap și să-l doboare.

Nimeri însă în propria capcană, căci tânărul înțelese rapid planul ei. De aceea se feri puțin, iar SolHi se rostogolise apoi iar pe caldarâm. N-avu însă timp să-și revină, căci tânărul o apucă de picior și începu s-o tragă după el spre mormanul de saci. Astfel el vru s-o demoralizeze, dar nu făcu decât s-o întărâte și mai mult. De aceea SolHi se agăță apoi de brațul lui și nu-i dădu drumul nici când el lovi de mai multe ori în umărul luxat. Într-un final reuși să se agațe cu picioarele de gâtul lui, vrând mai apoi să-l pună la pământ și, sugrumându-l cu picioarele strânse în jurul grumazului, să-l lase inconștient. Dar… se văzu cât de curând atârnând cu capul în jos, căci o altă lovitură în umăr o făcu să dea drumul brațelor.

Văzând asta, DooSan smulse arma inspectorului și-l ținti pe tânăr, strigându-i, „Las-o jos sau trag!”

„De parcă ai să tragi cât timp e cu mine!” Mârâi tânărul, privind cu coada ochiului la DooSan. Această mișcare a tânărului îi dădu lui SolHi șansa să acționeze. Și, scoțând briceagul din buzunar, îi făcu o crestătură pe coapsă.

Urlând de durere, tânărul îngenunche, iar SolHi reuși într-un final să se elibereze. Departe însă n-ajunse, căci tipul, înfuriat, o ajunse din urmă. Și, înfăcând-o de păr, o trase spre el vrând să-i ia briceagul.

„Am spus să-i dai drumul!” Strigă DooSan. „Unul… doi…” Tânărului însă puțin îi păsa. Totuși, înțelegând că mai bine o să fie de-o șterge de acolo, pentru siguranța lui, o împinse pe SolHi înspre perete. Și, cât timp ea se ridică în picioare, el deja urcase jumătate din peretele cela, ținându-se de țevi.

Ca să nu-i scape și în timp ce fugeau spre SolHi, care încerca să urce pe sacii ceea de gunoi, DooSan trase două focuri de armă în aer. Tipul însă nu se opri, ci urcă pe acoperiș, apoi își pierdu urma.

„Ajută-mă!” Îi strigă SolHi lui DooSan, căci doar ei rămăseseră acolo, după ce Yu îi strigă lui Yoon Suk să se îndrepte totuși spre Itaewon că el îl ajunge din urmă. „Acum, DooSan, ori îl pierdem!”

„L-am pierdut deja!”

„Nu atâta vreme cât încă îl avem în vizor. Plus la asta, inspector Yu și Yoon Suk îl urmăresc de jos. Dacă urc…” Scoase însă un geamăt de durere când DooSan îi atinse umărul.

„De abia de ții pe picioare,” mormăi el. „Care urmat? Care urcat pe acoperiș, SolHi? Nu fii inconștientă și urmează-mă! Și de n-o faci de bună voie jur că îți pun cătușele. Atunci la sigur o faci.” După care-i puse geaca sa pe umeri și, înșfăcând-o de celălalt braț, o trase după el spre o zonă sigură.

SolHi însă, deși îl urmă pe DooSan, căci știa că altă opțiune n-avea, continuă să privească spre acoperiș. Acolo însă nu era nimeni, semn că tipul reușise totuși să-și piardă urma.